Sunteți pe pagina 1din 13

Capitolul 5 – Survival of the fittest

Mâinile îmi zburau deasupra tastaturii cu viteza fulgerului. Liniştea tensionată


ce domina camera mi se cuibărise în piept, antrenându-mi inima într-o cursă
nebună; mai aveam un singur firewall de spart. Mi-am permis pentru o clipă să-
mi şterg transpiraţia de pe frunte, înfiorându-mă uşor la atingerea mănuşii de
piele neagră; apoi am privit cadranul mic ceasului de pe încheietura mâinii mele
stângi: 1 minut şi 48 de secunde înainte ca securitatea să spargă uşa şi să ajungă.

Haide, Lora, haide, mi-am spus cu furie, concentrându-mă asupra şirului de


simboluri de pe monitorul imens. Terminând de scris codul, am apăsat tasta
Enter... după câteva secunde chinuitoare, în care complexa maşină ceda
abilităţilor mele ilegale, fişierele îmi apărură pe ecran. Am scos în grabă stickul
din buzunar şi l-am introdus în unitatea vastului computer, bătând neliniştită cu
degetele în consola lucioasă, metalică, în timp ce toată informaţia de pe hardisk
picura, folder după folder, în dispozitivul meu.

Se încărca repede. Am sâsâit. Descărcare completă, în sfârşit! Am smuls stickul


de la locul lui şi l-am împins înapoi în buzunar, trăgând cu grijă fermoarul; ca
apoi să privesc în sus, la camerele de filmat pe care le dezactivasem mai
devreme, şi la gaura de aerisire pe care tocmai intrasem.

Mai aveam doar un minut. M-am urcat pe scaunul inalt, de piele, si m-am căţărat
înapoi în culoarul strâmt ce făcea legătura dintre facilităţile clădirii. Mergând pe
coate şi genunchi, încercam să nu fac prea mult zgomot; auzeam panică şi ordine
tăioase, răsunând pe voci seci, mişunând sub mine. Instinctiv, am dus mână către
tocul pistolului, relaxându-mă atunci când degetele întâlniră suprafaţa dură,
sigură, a armei. După ce reuşisem să distrug camerele de filmat poziţionate pe
zidul ce înconjura centrul companiei, şi să mă caţăr pentru a intra înăuntru,
trebuise să îl trimit pe unul dintre paznici pe tărâmul dulce al nefiinţei, ceea ce
fusese o greşeală. Nu, nu-l omorâsem, doar îi făcusem cunoştinţă cu pumnul
meu; însă aş fi vrut să obţin informaţia fără să mă complic, fără să ajung la
contactul fizic. Odată ce am montat două emiţoare puternice pe unul dintre
pereţi, dezactivând senzorii de mişcare şi de căldură, tot ce rămăsese de făcut era
să mă caţăr până la prima gaură de aerisire.

Iar prima gaură de aerisire se afla la 30 de metri faţă de pământ. Am simţit


vântul fluturându-mi părul din ce în ce mai tare, vâjâitul devenind din ce în ce
mai pronunţat; ajunsesem. Înghiţind uşor în sec, mi-am scos puţin capul pe mica
deschizătură pătrată, albăstrie. Uşa masivă a complexului tocmai se deschidea,
lăsând o întreagă turmă de oameni înarmaţi să iasă.

La naiba, m-am strâmbat. Rapid, am apucat frânghia groasă, aproape


indestructibilă, ce atârna de cârligul înfipt în zid mai devreme. Mi-am proptit
picioarele de perete şi am început să cobor în grabă, neobosindu-mă să iau în
calcul şansa crescândă de a-mi rupe gâtul. Umbrele nopţii se arcuiau în jurul
meu, înceţoşând conturul realităţii din jur.

Nenorociţii îşi încărcau pistoalele. Gâfâind, mi-am luat şi eu arma într-o mână,
verificând cartuşul şi trăgând piedica; apoi, am luat-o la fugă cât am putut de
repede, tăind întunericul, către zidul împrejmuitor. Micile becuri ce atârnau de el
deveniseră brusc, pentru mine, multiple faruri călăuzitoare.

- Rămâi pe loc! strigă o voce. Opreşte-te sau vom trage!

Însă în acel moment, devenisem mai rapidă decât Hermes, şi nimic nu m-ar fi
putut opri. Nu aveam de gând să renunţ, niciodată n-aveam de gând să renunţ.

Atunci răsună prima împuşcătură. Inima îmi încremeni în piept, pentru o clipă
lungă, translucidă ca un diamant neşlefuit. Încercam să-mi imaginez cum s-ar fi
simţit căldura cleioasă a sângelui printre degetele mele; care ar fi fost ultimul
nume ce mi-ar fi străfulgerat mintea, dacă glonţul m-ar fi străpuns. Amintindu-
mi ce învăţasem, am început să fug în zigzag, neregulat, în timp ce pistoalele
bubuiau în spatele meu. Am pipăit după frânghia ce atârna de zid, apucând-o cu
putere, şi din două sărituri eram deja de cealaltă parte; simţeam adrenalina
curgându-mi în vene ca un foc.

Am deschis portiera SUV-ului negru şi am învârtit cheile în contact cu o energie


incredibilă, vulcanică. Motorul porni şi în câteva clipe, mă aflam conducând
peste tufişuri şi gropi, cu farurile strălucind, către şoseaua principală. În zbor,
am văzut literele lucitoare ce anunţau ieşirea din Daly City.

Nu mai simţisem atâta viaţă în mine niciodată. Pulsam, râdeam, gâfâiam şi cu


fiecare respiraţie, realizam cu stupoare şi încântare că reuşisem. Nu perfect, dar
reuşisem să fur informaţia fără să-mi pierd delicatul cap în desfăşurare. Un
zâmbet mare îmi acapară trăsăturile, pe sub materialul subţite, întunecat, al
măştii.
Mi-am smuls-o de pe faţă. Oricum era întuneric, nu aveau cum să mă fi văzut,
însă o luasem pentru orice eventualitate... Aveam să ajung în San Francisco în
vreo două ore, aşa că trebuia să mă grăbesc. Mai era nevoie şi de o mică oprire
pentru a schimba numărul de înmatriculare fals cu cel real, pentru orice
eventualitate.

Am coborât geamul maşinii şi am inspirat cu nesaţ aerul rece, tăios, ce mi se


revărsa în valuri pe faţă. Acesta fusese ultimul nivel, sper. Deşi iniţial, Robert şi
Mina doriseră ca iniţierea mea în tainele spargerii prin efracţie, tehnicilor de
luptă şi de hacking să fie una rapidă, acceptaseră până la urmă să-mi dea două
săptămâni. De atunci, în fiecare zi munceam câte şapte ore, antrenându-mă în
utilizarea armelor, a calculatoarelor şi a tot felul de dispozitive – cât de multe,
naiba ştie – şi în a pumnilor, desigur. Parcă eram la şcoală din nou, doar că în
loc de algebră, engleză, istorie sau geografie învăţam lucruri aflate pe paleta
complet opusă.

Bine, nu spun că plictiseala nu durea, atunci când eram sechestrată într-o bancă,
la liceu, şi trebuia să mă prefac că sunt atentă, însă vânătăile căpătate după
„orele” cu domnul Vernon o întreceau cu siguranţă. M-am strâmbat uşor,
orgoliul nebun şi sălbatic din mine pulsând la amintirea eşecurilor; crescând la
amintirea victoriilor, asupra mea şi-a convingerii tuturor că aveam să cad frântă
de oboseală după prima zi şi apoi... să renunţ. Astăzi fusese ultima încercare, un
furt de informaţii de la baza principală a companiei ce o rivaliza pe cea a
părinţilor mei.

Cum ar fi reacţionat Minna şi Robert, oare, dacă unul dintr-acele gloanţe chiar
mă dobora? S-ar fi simţit vinovaţi, le-ar fi mişcat ceva inimile de gheaţă? Am
clătinat uşor din cap, surâzând cu o ironie moală, compătimitoare, direcţionată
către mine însămi. Cu siguranţă ar fi simţit ceva: uşurare, pentru că în lipsa mea,
ar fi putut trimite armatele lor profesioniste de asasini după Joker şi puţină
părere de rău, pentru pierderea de timp suferită. Ah, şi pentru pierderea singurei
persoane care îl văzuse şi auzise pe Joker cu ochii şi urechile proprii, nu prin
camere de filmat sau microfoane.

Am învârtit volanul, oprind maşina cu bruscheţe într-un crâng de la marginea


drumului. Nu-mi luă mai mult de 10 minute să desprind plăcuţa falsă de
înmatriculare şi s-o înlocuiesc cu cea reală; de asemenea, m-am schimbat de
hainele negre, flexibile, într-altele cât mai comune; mi-am prins părul într-un
coc repezit şi m-am parfumat, ca apoi să urc înapoi în maşină.
Nu mai era mult până în San Francisco. Priveam absentă pe geam, dând dracului
orice gând de regret. Singurul gând de regret. Nu-mi părea rău după viaţa
haotică, lipsită de sens pe care o duceam. Nu era ca şi cum n-o puteam continua
şi acolo... oriunde mă duceam. Petrecerile erau un simplu mod de-a fi eu mai
mult decât în alte medii; noaptea, printre oameni cu care n-aveam nicio legătură,
înconjurată de lumini şi instincte primale, mă simţeam liberă. Feroce de liberă şi
de captivă a propriei libertăţi.

Puteam să fac tot ce voiam, într-adevăr. Aveam bani, relaţii, posibilităţi, însă
asta mă jefuia de vise. Pentru ce mai puteam să lupt, şi ce ideal puteam să creez,
când aveam totul? Doar ceea ce-mi lipsea, şi pentru asta mă zbăteam acum;
pentru aventură, atenţie, şi scop. Nu negam că era un lucru al naibii de folositor
uneori să nu dai doi bani pe nimeni şi nimic, însă sentimentul de goliciune şi
nepăsare constantă devenea frustrant.

Ştiam că mă axam prea mult pe trăsăturile mele negative; le lăsam să mă


definească, să-mi distorsioneze până şi conştiinţa în a le considera calităţi de
necontestat. Sau poate asta eram eu, modelată de un realism dur, brutal, de un şir
de revelaţii inutile dar importante.

Mi-am simţit mândria cercetându-mi raţiunea cu ochi iscoditori, ofensată de


posibilitatea – logică, de altfel – ca măreaţa mea persoană să-şi găsească locul
într-un tipar.

Devii mult prea filozofică, Lora, mi-am spus atunci cu un sarcasm greu, ce
condamna. Ce-ţi trebuie să ştii de ce eşti aşa cum eşti? Taci şi există în
continuare.

Soneria violentă a telefonului mă făcu să tresar. Am scos telefonul din buzunar


şi m-am uitat la numele apelantului: Jezebel. Am şovăit puţin înainte de a apăsa
pe butonul verde.

- Salut, Jez, am spus cu o veselie prefăcută.

- Lora! Ce mai faci? Nu te-am mai auzit de secole! răsună vocea ei adâncă din
difuzor, cu reflexii exotice.

- Ştiu. Am fost puţin cam ocupată. Mâine plec într-un sejur prin Europa.

- Sună bine, dar de ce nu mi-ai spus mai din timp?

Era o minusculă notă acuzatoare în tonul ei.


- Până la urmă, nu trebuie să-ţi dau raportul ţie, i-am trântit-o fără să mă
gândesc.

Urmară câteva clipe de tăcere. Mi-am muşcat buza.

- Scuze, Jez, n-am vrut să te jignesc. Ştii doar că nu sunt obişnuită să dau
socoteală.

- Nu e nimic, replică ea pe o voce considerabil mai rece.

- Pot să trec pe la tine mai târziu? Sau pleci undeva? am întrebat.

- Este o petrecere de strângere de fonduri acasă la Veronica Nederland. Am fost


invitată, împreună cu Elise şi Marla, mă informă rapid.

M-am încruntat uşor. Nimerisem semaforul pe roşu. Uram să aştept.

- E o chestie oficială, nu? Adică trebuie să porţi rochie, să zâmbeşti permanent


şi să ai buzunarele pline? am mormăit.

- Cam aşa ceva, dar este pentru construirea unui orfelinat. În ultimul timp,
Veronica a luat-o razna cu caritatea; People a numit-o umanitara lunii iar acum
aleargă iar după titluri.

- Ai milă, Jez, am spus cu ironie. Dacă nu poate fi numită în topul celor mai
sexy, măcar să apară în lista celor cu inimă mare.

Prietena mea chicoti.

- Nu fi rea, Lora. Până la urmă, nu toţi se nasc frumoşi.

- Şi nu toţi se nasc superficiali şi flămânzi de faimă, am contraacarat plictisită.

- În fine! Cu tine n-o scot la capăt în veci. Veronica te vrea şi pe tine acolo, aşa
că îmi fac datoria şi te invit. Mi se pare că vine şi Kostas.

Am înghiţit în sec. Plecam mâine. Mă despărţisem de el printr-un mesaj scurt...


poate prea scurt şi rece.

- Nu ştiu, Jez. Trebuie să împachetez. Te sun eu dacă pot veni, ok?

- Mă suni oricum, avertiză ea. Vreau să te văd înainte să pleci. Toţi vor să te
vadă, Lora, ne-ai lipsit.

Am pufnit.
- Adică le-a lipsit sursa de bârfă, băutură şi trecere liberă în toate tipurile de
cluburi?

Jezebel oftă. Trecusem de suburbii, acum intram în inima oraşului.

- Nu, le-a lipsit „sufletul petrecerii”, ca să-i citez.

- Dă-i dracului.

- Dă-i tu. Eu încă-i păstrez.

- Întotdeauna ai fost cea strângătoare şi economicoasă dintre noi.

- Lora, vii sau nu?

Mai aveam puţin şi ajungeam în faţa porţilor umilei mele locuinţe.

- Vin, am cedat cu un mârâit. Mă îmbrac şi trec eu pe la tine.

- Super! exclamă Jez fericită. Te aştept. Pa!

- Pa.

Am închis telefonul şi l-am îndesat înapoi în buzunar. Nerăbdătoare, am


îndeplinit cererile de securitate; frate, tata mai avea puţin şi transforma casa în
închisoare. Automat, tot felul de moduri de a păcăli sistemul îmi năvăliră în cap,
şi am zâmbit. Poate merita să le fac o demonstraţie, dar din păcate, nu aveam
timp acum. Am pătruns cu maşina pe porţile largi şi am parcat în grabă, ca apoi
să alerg către uşă.

- Bună seara, domnişoară Lauridsen, mă salută Bernadette în timp ce îmi lua


haina.

- Numai bună nu se anunţă a fi, am murmurat ca pentru mine, intrând în


sufragerie.

- Domnul şi doamna se află în celălalt salon, discută. Mi-au spus să vă aduc la


ei imediat ce ajungeţi, mă informă menajera în timp ce deschidea uşile camerei
respective şi mă privea cu ochi severi.

Ştiu şi eu drumul către salon, du-te şi te-mpuşcă.

Înghiţindu-mi cuvintele, am intrat. Uşile se închiseră după mine. Minna şi


Robert se ridicară, impunători, de pe canapelele scumpe. Fără un cuvânt, m-am
apropiat de ei. Am scos stickul micuţ, verzui din buzunar şi i l-am întins tatei.
- Ai reuşit? făcu el.

- Arăt eu ca o fantomă venită din iad să vă bântuie? m-am strâmbat. Evident c-


am reuşit.

Robert luă stickul din mâna mea, ca apoi să i-l dea Minnei.

- Sper c-aţi făcut aranjamentele pentru mâine, am spus fără să clipesc. Am


trecut proba.

- Aranjamentele sunt făcute demult, răspunse tatăl meu absent. Trebuie să dau
doar un telefon.

Sigur că se pregătiseră din timp. Au stat ca pe jar, pe timpul acestor două


săptămâni, abia aşteptând să dea startul.

- Ai la dispoziţie o echipă de cinci oameni. O femeie şi patru bărbaţi. Ai să-i


întâlneşti mâine. Fiecare va avea un transmiţător, deci veţi putea comunica
oriunde aţi fi. Nu strică să ai un telefon, totuşi.

- Ei deja au împachetat ce este nevoie în materie de arme şi echipament


electronic, completă Minna. Tu doar trebuie să-ţi iei o valiză cu haine.

- Unde mergem? am întrebat nedumerită.

Robert mă privi în ochi.

- Asta tu hotărăşti. Ştii lista cu potenţiale ţinte ale lui Joker pe care am făcut-o?
Profilul psihologic pe care l-am completat?

- Desigur.

- Bazându-ne pe toate ţintele din trecut, pe modul de a opera, Joker nu fură doar
pentru sine, sau din plăcere, recită Robert. A fost angajat de numeroşi
colecţionari pentru a sustrage tablouri şi alte obiecte de valoare. Mare parte din
„prada” lui a trecut prin licitaţii, şi presupunem că unul din cei prezenţi, care a
pierdut, trebuie să-l fi angajat.

- Ştii, încep să mă întreb cu cea mai mare seriozitate cum de Joker n-a fost
prins, am remarcat eu ridicând o sprânceană.

- Raţionamentele sunt corecte, însă individul îşi acoperă urmele foarte bine.
Este celebru pe străzile fiecărui oraş, infractorii de orice teapă îi ştiu de frică,
ceea ce ridică posibilitatea unei comunicări în lanţ. Adică, ca oferta de angajare
să treacă prin nenumărate guri până când ajunge la Joker.

- Şi vrei să spui că nimeni n-a găsit până acum prima verigă?

Minna se strâmbă.

- Toţi cei interogaţi jură că nu au avut niciodată de-a face cu Joker. Le-au fost
promise sume mari de bani, au fost testaţi cu detectorul de minciuni, dar
rezultatul a rămas acelaşi: nimic.

- Din câte mi-am dat seama, Joker e tânăr, am observat eu. Nu s-a găsit vreo
iubită, amantă... ceva?

Cu ochii aceia, nu-l vedeam deloc în poziţia de abstinent.

- Probabil sunt, ridică Robert din umeri. Dar nu cred că realizează vreuna că s-a
culcat cu Joker. Mă îndoiesc că-i ştie cineva numele, înafară de el.

Am zâmbit.

- Nu, Lora, nu fi aşa sigură pe tine, mă atacă Robert. Poate ţi-a dat un nume
fals!

- Nu era fals, am spus cu siguranţă.

- De ce? făcu Robert exasperat.

Am ridicat din umeri.

- I se potrivea prea bine.

Părinţii mei oftară cu greu în acelaşi timp.

- Lora, noi doar vrem să-ţi spunem să nu te bazezi pe numele pe care ţi l-a dat.
Identifică-l după voce, maniere... după ţintă, rezumă Minna.

- Sunt trei potenţiale ţinte unde e posibil ca Joker să dea lovitura. Toate trei
reşedinţe private, dar care conţin în momentul de faţă unele din cele mai
preţioase artefacte.

Mi-am amintit claritatea de gheaţă a ochilor lui Shane. Inteligenţa dureros de


nepăsătoare. Jonglam în mintea mea cu două posibilităţi: ori avea să stea ascuns
până se linişteau apele, sau mai bine zis, hoardele de oameni ce îi investigau
codiţa, ori avea să continue cu furturile, riscând astfel să fie prins. Dacă se
adeverea prima variantă, dădeam de naiba. Dacă îşi lăsa orgoliul să-i conducă
acţiunile şi-şi scotea nasul afară din casă, atunci aveam de două ori mai multe
şanse.

Ar trebui să creăm o situaţie căruia să nu-i poată rezista.

- Am făcut cercetări şi aici, în San Francisco. Nimeni nu ştie nimic, însă; dacă a
plecat, dacă a rămas...

L-am întrerupt intrigată.

- Cum? Îl crezi nebun, să rămână în oraş?

- Nimeni nu ştie cum arată, ce vârstă are, insistă Robert. Aşa cum a procedat
când te-a răpit, se poate deghiza; şi a dovedit că se pricepe chiar foarte bine. Ce
te face atât de sigură că n-a rămas aici, ştiind că cursul logic de acţiune al oricui
ar fi să-l caute peste hotare?

Am tăcut pentru câteva clipe, reflectând.

- Şi-atunci... de unde pornim? am murmurat. Sunt prea multe variabile în


situaţia asta.

- Din această cauză ţi-am spus că tu hotărăşti dacă plecaţi, unde plecaţi şi când
plecaţi. Ar fi bine să începem cu propriul nostru oraş, pentru a acoperi orice
posibilitate.

- Dar San Francisco e unul din cele mai mari oraşe ale lumii, am protestat. Cum
naiba găsim acul în carul cu fân? Nefiind măcar siguri că acul se află în acest car
cu fân?

Robert şi Minna schimbară câteva priviri.

- Te-a ameninţat cu moartea, spuse Robert grav. Ce-ar fi să agităm apele un pic,
să-l aducem la suprafaţă?

Şi-ntro clipă, am înţeles.

- Vreţi să mă folosiţi drept momeală, am murmurat trecându-mi mâna prin păr.

- Nu vei fi deloc pusă în pericol. Vom înscena o răpire... din partea celor care-şi
doresc plicul la fel de mult ca noi. Asta va ajunge pe prima pagină a tuturor
ziarelor. „Răpitorii nu au cerut nicio recompensă şi n-au dat niciun semn de
viaţă. Motivul pentru răpirea Lorei Lauridsen rămâne un mister.”
Robert ridică o sprânceană.

- Iar Joker, ştiind prea bine de ce este vorba, are să traducă prin „Lora Lauridsen
a fost răpită pentru a-i fi stoarse informaţii – pe orice mod posibil”, am
completat eu îngustându-mi ochii.

- Are să încerce să te găsească, continuă Robert lăsându-se cu un gest de


oboseală regală înapoi pe canapea. Avem să lăsăm câteva urme, destule pentru
unul ca el. Dacă suntem prea evidenţi, are să se prindă. Cel mai probabil, va
încerca să te ucidă.

Da, o nimica toată.

- Nici nu va apuca să te atingă, Lora. Îl vom prinde, mă asigură imediat Minna.

Capitolul 6 – Why, hello beautiful

În timp ce intram pe porţile largi ale reşedinţei Veronicăi, am încercat să cuprind


din ochi toată mulţimea din sală şi să-mi identific cunoscuţii. Încercam să nu mă
gândesc la nimic altceva decât misiunea; pentru că, la urma urmei, prietenii mei
n-aveau de unde să ştie că era o răpire falsă, şi unul dintre ei – Kostas, îmi ţipă
în cap conştiinţa – ar putea face ceva prostesc.

Ştiam când, unde şi cum urma să se desfăşoare totul. Le spusesem Minei şi


Robert de petrecerea la care promisesem să merg, şi ei au considerat că era mai
melodramatic şi eficient dacă dispăream de la un eveniment intens mediatizat.
Nu i-am contrazis... deşi mă gândeam la Jezebel, şi Kostas. Aveau să moară de
îngrijorare.

Am alungat orice emoţie din gândurile mele şi m-am îndreptat către gazdă.
Veronica se scălda în atenţie şi avea pe faţă un zâmbet languros, satisfăcut, care
mă făcea să vreau să îl şterg. Era atât de ipocrită, de superficială. Singurul ei...
merit era că toate aceste defecte şi nevoia intransingentă de adulaţie salvau copii
din Lumea a Treia.

După ce am scăpat şi de corvoada salutatului şi falsarea zâmbetelor şi


interesului, într-un sfârşit am văzut-o pe Jezebel.

- Wow, mă mir cum nu-s toţi bărbaţii de aici în comă, Jez, am râs în timp ce ne
îmbrăţişam. Arăţi uimitor.
Măcar de data asta nu minţeam. Purta o rochie violet, strânsă pe corp, şi părul
ridicat într-un coc. Trebuia să aflu cine îi făcuse machiajul.

...oh, nu, nu e nevoie, tu urmează să fii răpită şi să dispari de pe faţa


Pământului pentru următoarele... Dumnezeu ştie cât.

- Mulţumesc, Lora, zâmbi prietena mea larg, şi dacă încă mai era supărată,
acesta fu momentul în care îi trecu. Şi tu arăţi la fel de bine.

Eram îmbrăcată în negru. Mare surpriză.

- Mersi, i-am făcut cu ochiul. Acum că am terminat cu complimentatul, unde


este restul lumii? Vreau să-mi iau la revedere înainte să plec în Europa.

Ochii lui Jezebel mă cercetau cu o privire iscoditoare.

- De ce pleci acum? Şi de ce aşa de... neanunţat?

Am început să analizez şampania din paharul meu.

- E o chestie cu părinţii, destul de complicată. Am pierdut ceva şi trebuie să îl


recuperez.

Mda, orgoliul meu distrus.

- Aha, oftă ea. Bine... dar să ştii că nu am terminat de discutat pe tema asta.
Vino.

Şi mă conduse printre grupurile de oameni zâmbăreţi şi falşi până la un altul, în


care Kostas râdea vesel şi îşi ţinea mâna în jurul Marlei.

Adevărul? Da, a durut un pic. Nu neapărat că era cu o altă fată, ci mai degrabă
faptul că adusese una, ştiind că urma să fiu şi eu acolo, specific să mă rănească.
Îl credeam mai bun decât atât.

- Lora! mă salută el. Nu te-am mai văzut de mult.

Restul grupului îi urmă exemplu şi începu să se plângă de absenţa mea


prelungită.

- Îmi pare rău, chiar îmi e, dar am fost... extrem de ocupată. Părinţii mei insistă
să mă pregătesc pentru momentul în care preiau compania şi mâine mă trimit în
Europa...
În timp ce vorbeam, mă uitam cu coada ochiului la ceas. Şapte minute. Un cor
de proteste mă smulse din contemplaţie.

- Pentru cât timp, Lora? se strâmbă Elise.

- O să ne fie dor de tine, spuse şi Marla dulce.

Am rezistat impulsului de a-mi da ochii peste cap.

- Nu ştiu pentru cât timp. Ce e sigur, e că va fi pentru mult timp. Şi mie o să îmi
fie dor de voi, am intonat cu grijă.

Kostas nu mai scosese niciun cuvânt. Îi simţeam ochii pe mine, dar nu i-am
întors privirea. Fierbi în suc propriu.

- Eu trebuie să mă duc la toaletă pentru câteva clipe, am mormăit. Mă scuzaţi,


revin.

Şi apoi m-am repezit afară din gura leilor. Oamenii puteau fi atât de obositori.
Bine, asta şi faptul că mai erau câteva minute şi apăreau „răpitorii” mei, moment
în care trebuia să mă aflu separată de grup.

Pierdută în gânduri cum eram, a fost nevoie să mă izbesc de cineva ca să revin


pe planeta Pământ. Printr-un miracol, nu mi-am udat rochia.

- Îmi pare rău, am spus plictisită, ridicându-mi privirea.

Pe toţi sfinţii. Nu se poate.

Era un tip înalt, în costum negru, cu o cravată albastră şi o pereche de ochi de-o
limpezime binecunoscută. Părul însă era complet diferit, şi corpul era prea...
slab. Însă evident, nu m-am putut abţine şi l-am apucat de mânecă înainte ca
bietul om să poate scoate un cuvânt.

- Tu! am sâsâit printre dinţi, pe jumătate furioasă şi pe jumătate mulţumită.

Ochii albaştri mă pironiră cu o inocenţă surâzătoare.

- Oh, scuze, domnişoară. Îmi pare la fel de rău. Acum îmi puteţi da drumul, vă
rog...?

Vocea era... diferită.

- Dacă sunteţi supărată în legătură cu şampania, atunci vă pot bucuros procura


alta, continuă el confuz.
I-am dat drumul. Scuturând din cap, am realizat că eram şi un pic paranoică; mi
se mai întâmplase asta şi pe stradă, când vedeam bărbaţi cu ochi albaştri. Deşi...
era posibil să fie el. Se mai deghizase şi înainte, nu?

Dacă este el, n-am să ratez şansa. Iar dacă nu e, ce am de pierdut?

- Nu e o idee rea, am răspuns cu un zâmbet. Îmi cer din nou scuze pentru
comportamentul meu de înainte. Sunt o persoană foarte impulsivă.

El îmi reciprocă zâmbetul.

- O femeie de frumuseţea dumneavoastră îşi poate permite să fie impulsivă,


domnişoară...?

- Lauridsen. Dar îmi poţi spune Lora.