Sunteți pe pagina 1din 4

POLUAREA APEI

Apa este un factor important in echilibrele ecologice, iar poluarea acesteia este o
problema actuala cu consecinte mai mult sau mai putin grave asupra populatiei.
Prin poluarea apei, se intelege alterarea caracteristicilor fizice, chimice si biologice ale apei,
produsa direct sau indirect de activitatile umane si care face ca apele sa devina improprii
utilizarii normale in scopurile in care aceasta utilizare era posibila inainte de a interveni
alterarea.Efectele poluarii resurselor de apa sunt complexe si variate, in functie de natura si
concentratia substantelor impurificatoare. Rezolvarea acestor probleme ridicate de poluarea
apei se realizeaza prin tratare, prin care se asigura conditiile necesare pentru consum.
Poluarea apelor poate fi naturala sau artificiala. Poluarea naturala se datoreaza surselor
de poluare naturale si se produce in urma interactiei apei cu atmosfera, cand are loc o
dizolvare a gazelor existente in aceasta, cu litosfera, cand se produce dizolvarea rocilor
solubile si cu organismele vii din apa. Poluarea artificiala se datoreaza surselor de ape uzate
de orice fel, apelor meteorice, namolurilor, reziduurilor, navigatiei etc. Se poate vorbi si
despre poluare controlata si necontrolata. Poluarea controlata (organizata) se refera la
poluarea datorata apelor uzate transportate prin reteaua de canalizare si evacuate in
anumite puncte stabilite prin proiecte.
Poluarea necontrolata (neorganizata) provine din surse de poluare care ajung in emisari pe
cale naturala, de cele mai multe ori prin intermediul apelor de ploaie.
Poluarea normala si accidentala reprezinta categorii de impurificare folosite pentru a defini
grupuri de surse de ape uzate. Poluarea normala provine din surse de poluare cunoscute,
colectate si transportate prin reteaua de canalizare la statia de epurare sau direct in
receptor. Poluarea accidentala apare, de exemplu, ca urmare a dereglarii unor procese
industriale, cand cantitati mari (anormale) de substante nocive ajung in reteaua de
canalizare sau, ca urmare a defectarii unor obiective din statia de preepurare sau epurare.
Se mai poate vorbi si despre poluare primara si secundara. Poluarea primara apare, de
exemplu, in urma depunerii substantelor in suspensie din apele uzate, evacuate intr-un
receptor, pe patul acesteia. Poluarea secundara apare, de exemplu, imediat ce gazele
rezultate in urma fermentarii materiilor organice depuse din substantele in suspensie
antreneaza restul de suspensii si le aduce la suprafata apei, de unde sunt apoi transportate
in aval de curentul de apa.

Natura acţionează prin procese naturale de autoapărare pentru reducerea treptată a


efectelor impurificatorilor, naturali sau artificiali, în vederea menţinerii calităţii apelor în
limitele unui echilibru natural al ecosistemelor acvatice. Dincolo de aceste limite intervine
dereglarea acestor ecosisteme şi a echilibru natural care le susţin.
Autoepurarea apelor
După primirea în receptori a apelor impurificate, acestea sunt supuse unor procese naturale
de autoepurare, de reducere treptată a efectelor dăunătoare.
Prin autoepurare se înţelege ansamblul proceselor naturale de epurare, prin care receptorii
sunt readuşi la caracteristicile lor calitative pe care le-au avut înainte de primirea apelor
uzate.

Epurarea apelor uzate


Natura acţionează în direcţia menţinerii indicatorilor de calitate ai apelor, dar, în condiţiile
unei poluări tot mai accentuate, aceştia nu mai pot fi păstraţi în limitele normale numai prin
autoepurare, fiind necesară intervenţia omului în scopul de a combate sau preveni poluarea.
Combaterea poluării se realizează prin construcţii, instalaţii, echipamente etc., aşa-numitele
staţii de epurare a apelor, iar prevenirea poluării se realizează, mai ales, prin măsuri de
supraveghere şi control atât a activităţilor poluante cât şi a calităţii mediilor acvatice.
Epurarea apelor uzate reprezintă ansamblul de măsuri şi procedee prin care impurităţile de
natură chimică sau bacteriologică din apele uzate, sunt reduse sub anumite limite, astfel
încât aceste ape să nu mai dăuneze receptorului.
Indiferent de receptor şi de natura apelor uzate, procesele naturale de autoepurare sunt
asemănătoare, însă desfăşurarea lor diferă ca durată sau ca succesiune şi amploare a
mecanismelor. Capacitatea de autoepurare a receptorilor nu este nelimitată.

Măsuri de prevenire a poluării apelor în România


Pentru schimbarea situaţiei precare a apelor din România sunt necesare măsuri la nivel
naţional, local sau la nivelul fiecărui agent economic, pentru prevenirea şi controlul poluării,
protecţia calităţii apelor subterane etc.
a) Prevenirea şi controlul poluării apelor de suprafaţă

- realizarea de staţii de epurare la agenţii economici nedotaţi şi completarea capacităţilor


existente la nivelul necesar;
- îmbunătăţirea randamentului staţiilor de epurare prin perfecţionarea tehnologiilor,
instalaţiilor şi a exploatării lor ;
- aplicarea riguroasă a prevederilor legale privind reactualizarea şi punerea în funcţiune a
instalaţiilor de epurare, concomitent cu obiectivele productive de bază şi controlul eficient al
noilor unităţi industriale sau cu proiectele de dezvoltare a infrastructurilor şi a depozitelor de
deşeuri de orice fel;
- înăsprirea şi generalizarea reglementărilor existente prin aplicarea de penalităţi, pe baza
principiului “cine poluează - plăteşte” ;
b) Dezvoltarea unor tehnologii integrate de epurare-tratare a apelor uzate, astfel încât
calitatea lor finală să le facă utilizabile în industrie, agricultură, acvacultură, agrement.

c) Protecţia apelor subterane prin


- refacerea reţelelor de colectare a apelor uzate din localităţi şi de pe platformele industriale;
- prevenirea poluării acviferelor, prin stabilirea şi realizarea unor zone de protecţie a
fronturilor de captare şi a zonelor de reîncărcare naturală sau artificială a stratelor freatice;
- proiectarea, executarea şi exploatarea captărilor de ape subterane bazate pe studii şi
informaţii hidrogeologice corespunzătoare, în scopul evitării compromiterii capacităţii
acviferelor, folosind noi tehnologii, utilaje şi sisteme de extragere
- studierea şi eliminarea cauzelor care produc pierderi de substanţe petroliere şi, implicit,
poluarea solului, subsolului şi a resurselor de apă, cu o atenţie sporită în ce priveşte
poluarea difuză, oriunde s-ar produce ea (dat fiind, mai ales, necunoaşterea efectelor pe
termen lung pe care le implică!).

d) Urmărirea şi supravegherea calităţii apelor prin


- modernizarea sistemelor existente de supraveghere;
- urmărirea surselor de poluare difuză;
- introducerea de aparatură pentru măsurarea debitelor de apă captate şi evacuate;
- supravegherea (monitorizarea) strictă a producţiei, transportului şi folosirii îngrăşămintelor
şi pesticidelor;
- colaborarea permanentă la fundamentarea şi aplicarea programelor de organizare
(supraveghere şi/sau gospodărire), în scopul prevenirii degradării, eroziunii sau colmatării
terenurilor sau a altor efecte distructive a apelor.

Reconsiderarea importanţei apei, reevaluarea preţioaselor funcţii ale râurilor şi lacurilor şi


asigurarea unei armonii între natură şi ceea ce face omul în numele dezvoltării, implică
adoptarea unor strategii în domeniul gospodăririi apelor atât pe termen scurt şi mediu, cât şi
pe termen lung.

POLUAREA SOLULUI

Degradarea antropică a solului


Solul este un ecosistem bogat dar fragil, un strat afânat, moale şi friabil care se găseşte la
suprafaţa scoarţei pământului şi care împreună cu atmosfera învecinată reprezintă mediul
de viaţă al plantelor. Constituie un factor ecologic vital cu o grosime de circa 1,5 metri,
funcţionând ca un strat dinamic în care se desfăşoară în mod continuu numeroase şi
complexe procese fizice, chimice, biologice.
Din punct de vedere fizic, solul este un sistem polidispers, structurat, poros, alcătuit din trei
faze: solidă, lichidă şi gazoasă.
Factorii care contribuie la formarea solului, respectiv factorii pedogenetici sunt materialul
parental (rocă primitivă), forma de relief, clima și activitatea biologică.
Compoziţia procentuală aproximativă a solului este următoarea 78% substanţe minerale
(carbonaţi, argilă, cuarţ, oxizi de fier, humă), 1,5% apă, 1,5% aer, 5% substanţe organice
(humus, lignină, celuloză, grăsimi, răşini, etc.).
Humusul este un material organic amorf de culoare neagră sau brună, care se găseşte la
suprafaţa solului. Conţine carbon, hidrogen, sodiu, potasiu, fosfor, elemente care intră în
alcătuirea acizilor humici, substanţe organice complexe cu caracter slab acid. El asigură o
bună fertilizare a solului eliberând treptat substanţele pe care le conţine prin procese chimice
şi microbiologice.
Solul, produce o mare cantitate de biomasă folosită ca hrană de multe dintre vieţuitoare
precum şi de om şi este cel mai important mijloc de producţie pentru agricultură, zootehnie şi
silvicultură.

Solul, capitalul cel mai preţios de care dispune omul pentru satisfacerea nevoilor sale
reprezintă un factor de mediu esenţial şi o resursă fundamentală pentru dezvoltarea eco
nomică.

In România, solurile poluate sunt clasificate după mai multe criterii, precum:
a) Clase de poluare (de exemplu: PF-poluare fizică, PC-poluare chimică, PB-poluare
biologică, PR-poluare radioactivă);
b) Tipuri de poluare (de exemplu: Pb-poluare datorată acoperirii cu halde de steril, gunoaie;
Ph- poluare prin dejecţii animaliere; Pk-poluare prin sărăturare; Pq- poluare cu antidăunători
etc.);
c) Grade de poluare ale terenurilor (de exemplu: 0 – nepoluate; 1 – slab poluate, producţia
scade cu 5-10%; 2 – mediu poluate, producţia scade cu 11-25%; 3 – puternic poluate,
producţia scade cu 26-50%; 4 – foarte puternic poluate, producţia scade cu 51-75%; 5 –
excesiv poluate, producţia scade cu peste 75%).

Omul, dovedindu-se şi în acest domeniu deosebit de inventiv, reprezintă factorul cel mai
important de poluare a naturii pe care o “agresează” în diverse moduri prin: utilizarea în
exces a substanţelor chimice; supraexploatarea resurselor biologice; schimbarea destinaţiei
terenurilor prin realizarea de construcţii industriale şi civile, căi rutiere, canale, diguri
etc;valorificarea unor zăcăminte de substanţe minerale utile, solide, lichide şi gazoase prin
exploatare în carieră sau în mină;acumularea de halde de steril, deşeuri, nămoluri şi
reziduuri industriale, precum şi reziduri agricole şi forestiere;activităţi care duc la eroziunea
solului;depozitarea abundentă şi incorectă a gunoaielor etc.

Masuri pentru evitarea eroziunii solului


O atentie deosebita trebuie acordata cultivarii terenurilor in panta. Acestea detin in tara
noastra aproximativ 43% din suprafata agricola si datorita acestei ponderi ridicate, au o
importanta agricola deosebita. Avand in vedere necesitatea exploatarii rationale a acestor
suprafete si faptul ca fenomenul cel mai important care afecteaza solurile in panta este
eroziunea, s-au stabilit o serie de principii ecologice de utilizare a acestor soluri in agricultura.
In vederea diminuarii eroziunii de suprafata sau de adancime trebuie luate o serie de
masuri:
- exploatarea terenurilor in panta si executarea lucrarilor sa se faca pe curbele de nivel si
nu din deal in vale cum se practica in prezent in multe locuri;
- cresterea ponderii culturilor bune protectoare (ierburi perene, cereale paioase, furaje
anuale) in asolamentele de pe terenurile in panta;
- alternarea, pe acelasi versant, a unor fasii formate din culturi ce ofera solului protectia
antierozionala diferita;
- practicarea sistemului antierozional cu benzi inierbate;
- practicarea sistemului antierozional cu agroterase.
Prevenirea poluarii chimice a solului
Poluarea chimica a solurilor reprezinta un fenomen care s-a accentuat tot mai mult in
ultimele decenii si care a devenit din ce in ce mai ingrijorator datorita proportiilor si
consecintelor sale.
Pentru diminuarea pierderilor produse, in majoritatea tarilor lumii se utilizeaza o serie
de pesticide, a caror eficienta s-a dovedit destul de ridicata.
In procesul de combatere, pesticidele parcurg diferite cai in ecosisteme. Ideal ar fi ca
pesticidele folosite sa se epuizeze odata cu realizarea scopului urmarit. Dar, alaturi de
incontestabilele avantaje ale pesticidelor, acestea prezinta si o serie de dezavantaje. Fiind toxice
pentru o forma de viata (daunatorul caruia i se adreseaza) pesticidele reprezinta, implicit, un risc
de nocivitate pentru om, animale domestice, vanat, pasari, insecte, microflora. Un loc particular il
ocupa pesticidele cu persistenta mare, greu biodegradabile. Efectul lor daunator rezulta si din
faptul ca cea mai mare parte din cantitatea aplicata nu actioneaza asupra organismelor vizate,
cunoscand ca numai o mica parte din total actioneaza asupra organismelor tinta, marea
majoritate a produsului se pierde, ajungand in sol, pe plante sau pe alte organisme, de obicei
nedaunatoare, componente ale agroecosistemelor.
In vederea reducerii efectului nociv al aplicarii pesticidelor se recomanda aplicarea
unui complex de masuri printre care extinderea cultivarii soiurilor si hibrizilor cu rezistenta la
atacul bolilor si daunatorilor, tratamente la samanta, rotatia rationala a culturilor, extinderea
metodelor de combatere nechimice (mai ales biologice).
Agricultura ecologica
Cea mai eficienta masura de reducere a poluarii solului si a produselor agricole ramane
practicarea agriculturii ecologice.
Aceasta este o ramura a agriculturii avand ca tel armonizarea interactiunilor dinamice
dintre sol, plante, animale si om sau intre oferta ecosistemelor naturale si nevoile umane de
hrana, imbracaminte si de locuit.
Toate fermele si societatile agroindustriale care vor sa practice agricultura ecologica
trebuie sa parcurga o perioada, mai lunga sau mai scurta, de conversie, pana la obtinerea
certificatului de ferma sau societate ecologica. Trecerea la agricultura ecologica se face pas
cu pas, pentru o buna implementare a sistemelor ecologice.