Sunteți pe pagina 1din 2

Știi, mai înainte oamenii citeau și scriau, iar de trăit, n-au trăit nici pe dracu’, numai căutau

drumuri pentru alți oameni.

Când se născuse, fusese cuprins de uimire, și trăise așa până la bătrânețe.

-Ce crezi, să mă tem sau nu?

-N-ai frică. Și eu aș muri, uite acum, dar vezi și tu, sunt atâtea de făcut.

Cântecul trist s-a ridicat, luându-și zborul. Pavlovici a privit în sus, așteptând revenirea sunetului
– era prea frumos pentru a se pierde fără urmă.

În cei șaptezeci de ani de viață se convinsese că jumătate din trebuir le făcuse degeaba, iar trei
sferturi dintre toate cuvintele le spusese aiurea.

Dacă am primi noi mintea furnicilor, pe loc am putea să ne facem o viață îndestulată: piticaniile
astea- mari maeștri ai unei vieți armonioase; departe mai e omul de priceputa furnică.

Singurul lucru care-i plăcea era să stea pe acoperiș și să privească în depărtare, unde, la câțiva
km, treceau uneori trenuri ce goneau nebunește.

Uită-te la păsări!Sunt o minunăție. Dar după ele nu rămâne nimic (...) Unde este unghiul lor de
depășire a vieții proprii? Nu există și nu poate să existe. Omul este începutul oricărui mecanism, iar
păsările sunt ele pentru ele însele sfârșitul.

-Sașa, pe tine nu te frământă nimic?

- Nu, spuse Sașa.

- Ce crezi, oare toți suntem obligați să trăim, sau nu?

- Toți, răspunse Sașa, înțelegând oarecum melancolia tatălui.

- Dar tu n-ai citit pe undeva – pentru ce?

Compătimea apariția ierbii moarte și o privea cu o atenție cuviincioasă pe care nu o avea față de
propria persoană. Până la căldura sufletului putea simți viața îndepărtată a altuia, dar pe sine se imagina
cu dificultate. La el numai se gândea, dar lucrurile străine le simțea prin toate impresiile vieții sale și nu
vedea cum la alții lucrurile ar pute sta altfel.

Îi întinse o mână, dar ea îi dădu și mâna cealaltă.

-Așa o să te înzdrăvenești mai bine, spuse ea. Tu ești rece, iar eu sunt fierbinte.

Un om crește din prietenia altuia, numai eu o să cresc doar din lutul sufletului meu.

Să stai de vorbă cu tine însuți e artă, pe când să stai de vorbă cu alții este distracție.
Azi uitase cum trebuie să trăiască și nu putea să doarmă.

Pentru o societate egalitară e mai eficient să-i dezveți de litere pe știutorii de carte pur și simplu
pentru că e mai ușor decât să-i înveți carte pe analfabeți.

Dacă ar fi trăit mult prea vizibil și fericiți, ar fi fost distruși de oamenii reali.

Micul orfan trebuia să se facă singur un viitor om, fără să se bazeze pe cineva.

O idee nu păzește viața, ci o consumă.

C. luă în mână steaua și văzu imediat că ea este omul care și-a desfăcut mâinile și picioarele
pentru a-l îmbrățișa pe un alt om. (...) Celălalt nu știa de ce omul trebuie să se îmbrățișeze. Și atunci C.
spuse clar că omul nu e vinovat aici, pur și simplu e construit pentru îmbrățișări, altfel n-ai ce face cu
mâinile și picioarele.

El avea nevoie de ceilalți oameni mai degrabă pentru a-și cheltui forțele de prisos decât pentru a
primi de la ei ceea ce-i lipsea.

Nu-i plăceau oamenii fericiți pentru că mereu se duc în locurile proaspete, îndepărtate ale vieții,
și-i lasă singuri pe cei apropiați.