Sunteți pe pagina 1din 1

Măreția adevăratei arte constă în a regăsi, în a recuceri, în a ne face să cunoaștem această realitate

departe de care trăim, de care ne îndepărtăm tot mai mult pe măsură ce cunpașterea cnvenșională ce i-o
substituim capătă mai multă densitatea și impermeabilitate, această realitate pe care am risca mult să
murim fără să fi cunoscut-o, și care este pur și simplu viața noastră, adevărata viață, așadar, cu adevărat
trăită, această viață care, într-un sens, sălășluiește în fiece clipă în toți oamenii în aceeași măsură ca și la
artist. Dar ei n-o văd pentru că nu încearcă s-o limpezească. Să recucerim viața noastră, dar și viața
celorlalți, căci stilul, atât pentru scriitor cât și pentru pictor, e o chestiune nu de tehnică, ci de viziune. El
este revelația, care s-ar dovedi imposibilă prin mijloace directe și conștiente, a diferenței calitate ce
există în modul în care ne apare lumea, diferență care, dacă n-ar exista arta, ar rămâne taina veșnică a
fiecăruia. Numai prin artă putem ieși din noi înșine, putem ști ce vede un altul din acest univers care nu
este identic cu al nostru și ale cărui peisaje ne-ar fi rămas tot atât de necunoscute ca acele ce se pot afla
pe lună. Mulțumită artei, în loc de a vedea o singură lume, lumea noastră, o vedem multiplicându-se și,
câți artiști originali există, tot atâtea lumi avem la dispoziția noastră, mai diferite unele de altele decât
acele care călătoresc prin infinit.

Desigur nimic nu ne poate aduce dovada că sufletul supraviețuiește. Tot ce se poate spune e că lucrurile
se petrec în viața noastră ca și cum am intra în ea cu povara unor obligații contractate într-o alta,
anterioară; nu există nici un motiv , în condițiile în care se desfășoara viața pe acest pământ, ca să ne
credem datori să facem binele, să fim delicați, ba chiar să fim cuvinciioși, și nici pentru artistul cultivat să
se creadă dator să reînceapă de douăzeci de ori o bucată.

Omul de geniu nu poate da naștere unor opere nepieritoare decât creându-le după chipul și asemănarea
nu a ființei muritoare ce este, ci a modelului de umanitate pe care-l poartă în sine. Gândurile lui îi sunt,
întrucâtva, împrumutate în timpul vieții sale, ale cărei tovarășe ele sunt. La moartea lui ele se întorc la
omenire și o instruiesc.

Unii oameni, atenți și anxioși în prezența universului ce trebuie descifrat, sunt înștiințati de către un
demon care îi călăuzește, de voci pe care le aud- eterna inspirație a ființelor geniale- despre părțile
realității asupra cărora darurile lor speciale le conferă o lumină deosebită.

„Prin acești ochi, închiși pe veci în fundul mormântului, vor vedea natura generații care încă nu s-au
născut.”