Sunteți pe pagina 1din 11

UNIVERSITATEA BABEȘ-BOLYAI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ


SPECIALIZAREA TEOLOGIE PASTORALĂ

Oliver Clément, Trupul morții și al slavei

Coordonator științific:
Pr.lect. univ. dr. Gheorghe Șanta

Student:
Varga Darius-Bogdan

Cluj-Napoca
2017
CUPRINS
Introducere ....................................................................................................................... 3

Capitolul 1. Trup însuflețit, suflet viu ...................................................................... 4

Capitolul 2. Trupul lui Hristos și trupul liturgic .................................................. 6

Capitolul 3. ,,Omul cel tainic al inimii” .................................................................... 8

Concluzii ............................................................................................................................ 9

Bibliografie .................................................................................................................... 10
INTRODUCERE

Referatul de față se referă la o realitate propovaduită de întreaga tradiție a Părinților,


și anume felul în care creștinul trebuie să se raporteze la trupul său, ca la un dar și
conlucrător al mântuirii împreună cu sufletul pentru a ajunge la comuniune cu Cel iubit.
Mai concret, ceea ce întelegea Sfântul Ioan Scărarul când afirma că ,,Dragostea trupurilor
să-ți fie chip al dragostei de Dumnezeu.”
Omul modern prin în mreaja activităților solicitante de zi cu zi, are prea puțin timp
sau deloc să ia un răgaz de meditație asupra propriilor nevoi spirituale, de aceea și trupul i
se îmbolnavește iar sufletul se veștejește.
Dumnezeu l-a creat pe om cu scopul de a păstra comuniunea de iubire, dar acesta
din urma se depărtează de propria fericire prin fuga de sine, căutând izvorul din care să-și
adape ființa în alte lucruri decât cele naturale. În loc de Biblie și rugăciune, omul s-a trezit
înconjurat de artificii ale fericirii iluzorii care îl transformă într-un rob al propriului său
egoism.
Autorul de față ne propune o altă viziune, care este defapt cea normală, unde omul
capătă un loc esențial în propria mântuire, însă nu singur cum propun curentele actuale, ci
însoțit și călăuzit la fiecare pas de Duhul lui Dumnezeu, așa cum le spune Pavel
corintenilor „Nu ştiţi că voi sunteţi Templul lui Dumnezeu, şi că Duhul lui
Dumnezeu locuieşte în voi?” (1 Cor 3,16).
Dumnezeu ne-a pus la îndemâna mijloacele prin care noi putem recâștiga starea de
fii ai Săi, prin asemănarea cu Domnul Iisus Hristos. „Pentru că n-aţi primit iarăşi un duh
al robiei, spre temere, ci aţi primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva!
Părinte!”(Romani 8,15) . Aceasta este calea Sfinților Părinți, așezarea omului în cadrul
creației prin rolul său de preot al liturghiei cosmice, oferindu-i lui Dumnezeu lumea pe
altarul inimii sale.
Conștientizarea chemarii sale de către om este fundamentală pentru împlinirea
scopului pentru care Dumnezeu l-a creat, nu nimicirea sa și pierderea prin alienare, ci
regăsirea sa în cadrul planului divin, așa cum zice proorcul Iezechiel ,, Precum este
adevărat că Eu sunt viu, tot aşa este de adevărat că Eu nu voiesc moartea. păcătosului, ci
ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu.”(Iez. 33,11).
CAPITOLUL 1. TRUP ÎNSUFLEȚIT, SUFLET VIU

Realitatea importanței trupului este regandită în lumea occidentală, datorită propriei


viziuni raționalist-tehnicizate unde Dumnezeu este alungat, cât și în sub influența
metodelor orientale, care doreste armonizarea dintre om si cosmos. Biserica deasemenea
exprima un punct de vedere rigorist, unde pretențiile trupului sunt condamnate și incorect
înțelese.

Firesc este ca religia creștina să procleme identitatea dintre trup și înviere, așa cum
mărturisește în simbolul de credință „Cred(…) într-Unul Domn, Iisus Hristos,(...) și a
înviat din morți (...) Aștept învierea morților” sau „învierea trupului”.

Trupul are specificitățile sale: este realitatea unei persoane conduse de voință,
oglinda sinelui pentru ceilalti, inconfundabilă și totuși plenară. Biblia îl numește pe om
trup însuflețit ca unul ce are existența dependentă de materia din care este compus, dar
nereducându-se doar la aceasta. Sufletul, partea nematerială din om, este oarecum dedusă
din dimensiunea sa corporală: uterul, desemnând compasiunea mamei pentru prunc,
rinichii arătând dorința iar in inimă se coagulează alegerile făcute.

Omul ca ființă creată, este limitată. Libertatea se manifestă în legatură cu Creatorul,


după cum spune Sfântul Grigore de Nazians, omul este chemat să se deschidă lui
Dumnezeu liber și conștient. Astfel, trupul poate deveni prin unirea sa cu Dumnezeu
duhovnicesc, sau prin separația de El și golirea de sens, trupesc.

Prototipul omului este însuși Dumnezeu, El fiind o combinație între duh si trup, mai
precis în persoana lui Hristos. Omul întreg iar nu o parte din om este dupa chipul lui
Dumnezeu, Sfantul Irineu de Lyon accentuand astfel că :„Omul desăvârșit este un
ansamblu care formează o unitate compusă din suflet care primește Duhul Tatălui și este
una cu trupul modelat dupa chipul lui Dumnezeu.”1

Omul se naște cu un cod genetic, într-o lume care îi pune la contribuție întregul sau
ansamblu de calități: familial, sociale și cultural. Riscul apare atunci când omul crede că
neregulile aduse de problemele vieții sunt o consecința a propriei căi spirituale predestinate,
remediul fiind în acest caz o abordare evanghelica, având ca exemplu vindecarea orbului

1
Clément Olivier, Trupul morții și al slavei, Christiana, Bucureşti, 1996, p. 9.
din naștere care nu era de vina pentru handicapul său, ci ca în viața lui să se exprima
lucrarea lui Dumnezeu.

Conștientizarea distanței dintre sine și realitatea carnală îl face pe om capabil unei


percepții senzoriale a celuilalt, facând posibilă apariția intercepției spirituale dintre eu și tu.
De aceea prin privire, omul se recunoaște în celălalt, obligând sinele la o acoperire a
goliciunii, pentru păstrarea propriei personalități.Pe când durerea ce intervine în viața omul
îl desparte de integritate, deoarece nu îi este proprie.

Omul trăiește astfel realitatea scopului său de ființă creata, bucurându-se de darurile
lui Dumnezeu, și în același timp drama căderii sale în suferința adusă de moarte. El însă
poate impune prin intermediul sacrificiului o stare superioară imediatului, pentru care
conștiinta și respectul față de altul depășesc instinctul de conservare sau căutarea plăcerii.2

Relația sa cu lumea înconjuratoare este aceea de a fii în comuniune cu frumosul


din ea, nu pentru a ajunge un exploatator, cazând astfel în pericolul pierderii chipului lui
Dumnezeu .

2
Ibidem, p. 14.
CAPITOLUL 2. TRUPUL LUI HRISTOS ȘI TRUPUL
LITURGIC

În Hristos se însumează complexitatea naturii umane, unite cu cea dumnezeiască. În


grecește eukharistȏ înseamnă mulțumesc.Deci trupul lui Iisus, cel transfigurat pe muntele
Taborului, devine euharistic, trupul unei individualități din lumea căzută transformat prin
asumare în trup cosmic, înglobând începutul și sfârșitul istoriei umane 3 , astfel încât
sacramentalitatea ascunsă a cosmosului își găsește în sfârșit expresia eliberatoare în
Euharistie. Prin comuniune cu trupul lui Iisus, omul își redescopera vocația sa de creator
creat4. În episodul spălarii picioarelor lui Iisus cu părul capului de către femeia păcatoasă,
iubirea trupească arătată se desăvârșește, fiind una cu deplinătatea duhovnicească.
Golul lăsat în sufletul Mântuitorului în timpul agoniilor suferite în trup în timpul
Patimilor se metabolizează din disperare universală Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de
ce m-ai părăsit (Mt.27,46) în ascultare dumnezeiască Domane în mâinile Tale îmi dau
duhul(Lc. 23,46) . Încredințarea Fiului a umplut cu lumină Biserica Sa întemaiată la
picioarele crucii, Trupul Său omorât devenind Trupul Mistic al omenirii prin Înviere. Prin
Înviere spune Dionisie Areopagitul ,,ființa întreagă este mântuită și trăiește deplin și
pentru totdeauna.”5 Pământul devine o parte a Împărăției , izbăvit din robia stricăciunii ca
să fie părtaș la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu. Serghei Bulgakov spune că pământul,
primind sângele țâșnit din coasta străpunsă a lui Hristos a devenit un imens Graal.
Prin Sfintele Taine trupul se integrează în spiritual, pentru ca focul ascuns și parcă
înabușit sub cenușa acestei lumi(...) să izbucnească și să îmbrățișeze dumnezeiește
învelișul morții6. În Sfânta Liturghie oamenii, fiecare și împreună, trebuie să-și facă trupul
părtaș la Trupul Celui Înviat, prin participare euharistică. Focul aprins în inimile
credincioșilor de Duhul Sfânt este un răspuns la epicleză trimite Duhul Tău cel Sfânt peste
noi și peste aceste darurile puse înainte , investind trupul cu o nouă demnitate.
Mitropolitul Bartolomeu Anania spunea despre participarea la Dumnezeiasca Liturghie că
este modalitatea plenară care îi ofera credinciosului șansa de a primi lumina lui Hristos
prin toate cele cinci simțuri ale sale: prin simțul văzului - icoanele, prin simțul auzului -

3
Ibidem, p. 18.
4
Ibidem, p. 19.
5
Ibidem, p. 21.
6
Ibidem. p. 21.
cântarile, prin simțul mirosului - tămâia, prin simțul tactil - închinarea, prin simțul gustului
- cuminecatura. În Euharistie Dumnezeu satisface pe deplin dorința fundamentală a omului,
elanul spre o viață mai puternică decât moartea dar și nostalgia după prima și cea mai
puternică dintre plăceri, iubirea contopitoare a memei care își hrănește pruncul cu propriul
ei trup.7
Biserica a văzut deci de foarte timpuriu întraga creație în elementele euharistice
pentru că Hristos, cum spunea Sfântul Apostol Pavel, este în același timp Primul-Născut
între mulți frați și Primul-Născut al creației. În Hristos, mădularele trupului Său devin
preoții lumii. Nu mai există nicio ruptură între sacru și profan, totul trebuie sa fie
Euharistic.Un mare economist, mai întâi marxist și apoi creștin, Serghei Bulgakov, visa o
economie întemeiată pe Euharistie, care să conteste relațiile bazate pe bani, opresiune,
orgoliu ingorarea sau dispretuirea aproapelui. Acesta ne dă puterea să înscirem în societate
o exigență a comuniunii, în cultură o cerință de înduhovnicire. 8

7
Ibidem, p. 29.
8
Ibidem, pp. 29-30.
CAPITOLUL 3. ,,OMUL CEL TAINIC AL INIMII”

Scopul eforturilor ascetice creștine este acela de a schimba acest trup bilogic supus
morții într-un trup al slavei cum scrie Pavel filipenilor Care va schimba la înfățișare trupul
smereniei noastre ca sa fie asemenea trupului slavei Sale (Fil 3,21). Asceza înseamnă
„exercițiu”, „lupta” și urmărește distrugerea elementelor morții legate de existența noastră,
pentru ca să urce în noi viața lui Hristos. Asceza rupe lanțul cu care suntem prinși de iluzia
celor vremelnice, descoperind lumea ca dar a lui Dumnezeu, ca dialog între Dumnezeu și
omenire.

Întoarcerea la Dumnezeu se face printr-o refocalizare a existenței, de la păcat spre


virtute, prin metanoia sau reînoirea felului de a sesiza realitatea. Păcatul pune în centrul
existenței propria persoană, făcând din sine un idol; pe când recunoașterea lui Dumnezeu
Cel necuprins dezvăluit prin Întruparea Sa ca datător al vieții transformă firea prin
participare la energiile Sale dumnezeiești.

Trupul este în viziunea creștină templu al Sfântului Duh( 1 Cor. 6,19) unde
respirația și pulsul joacă un rol fundamental în revelarea lui Dumnezeu. Suflarea este
modul de unire dintre Duhul lui Dumnezeu și sufletul omului, iar sângele apare ca primitor
al Sângelui mântuitor prin Sfintele Taine. Locul în care se realizează contopirea simțurilor
omenești cu transcendentul este adâncul inimii, localizat de unii sfinți părinți chiar în inima
fiziologică, sau integrarea celor doua emisfere cerebrale( stânga menită raționalității și
dreapta intuiției). Uneori printr-un verset, o frază sau un cuvânt vine lectio divina, apare o
liniște care dainuie, o emoție a întregii ființe, cumpătată, blândă, fără grijă, detașată și
uneori, lacrimi harismatice care curg peste obraji fără crisparea feței, o stare de pace care
veghează. Atunci are loc, pentru un moment, unirea minții cu inima.9

Occidentul de astăzi este însă atât de legat de exterior, pornit să fugă de sine însuși,
încât are nevoie să se adâncească la realitatea sa trupească înainte de a aborda asceza
tradițională. Recomandarea făcută de Alioșa Karamazov fratelui său Ivan, sa iubească mai
întâi viața este mai actuală ca niciodată în păruta ei banalitate. Trebuie să zăbovim puțin
asupra a ceea ce spiritualitatea Răsăritului creștin numește contemplarea naturii,
cunoasterea făpturilor. Mântuirea cere descifrarea universului la cotele sale cerești.

9
Ibidem, p. 38.
CONCLUZII

Contemporaneitatea are nevoie de regăsirea sensului și de îmbrățișarea iubitoare a


Celui ce s-a făcut toate pentru toți. Numai în Dumnezeu omul își decoperă plinătatea sa
ontologică. Fără drumul către sinele cel adevărat, omul va plana mereu pe piste false, între
incertitudine și haos.
Domnul Hristos este răspunsul la marile noastre căutări, în el cuprinzându-se viața
cea nemuritoare Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu
adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis. În El, trupurile noastre vor fii părtașe
slavei celei viitoare, ,,Căci dacă am fost altoiţi pe El prin asemănarea morţii Lui, atunci
vom fi părtaşi şi ai învierii Lui”(Rom. 6,5), fiind îndemnați la o continuitate a credinței
aflate încă de acum ,,Deci, precum aţi primit pe Hristos Iisus, Domnul, aşa să umblaţi
întru El Înrădăcinaţi şi zidiţi fiind într-Însul, întăriţi în credinţă, după cum aţi fost învăţaţi,
şi prisosind în ea cu mulţumire.”(Col2, 6-7)
Pentru a nu cadea pradă nimicniciei, viața creștina ne propune o focalizare spre o
realitate superioara celei biopsihice, care însă nu o exclude. Căci dacă avem nevoie de trup
pentru a ne naște în lumea materială, acesta trebuie înduhovnicit pentru a fii părtaș
Împărăției proclamate de Iisus, localizată în interorul omului împărăţia lui Dumnezeu este
înăuntrul vostru.(Luca 17,21).
BIBLIOGRAFIE

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1988

Olivier, Clément, Trupul morții și al slavei, Christiana, Bucureşti, 1996.