https://cristipetre.wordpress.

com/2011/04/20/despre-originile-sistemului-de-drept-common-law-i-
varianta-oficiala/

Anglia este, din multe puncte de vedere, o anomalie, o ciudăţenie a Europei : în

măsurarea greutăţilor nu foloseşte etalonul kilogram, ci livra (pound) sau uncia, la lichide foloseşte
pinta, la distanţe terestre mila, a refuzat moneda euro pentru a păstra lira sterlină etc. Englezii merg
nonşalant pe partea stângă în direcţia de mers şi au volanul la maşină pe dreapta, deşi tot restul
lumii este de altă părere. De ce nu ar fi, la ei, până şi sistemul de drept, altfel decât la noi? Dar care
ar fi cauza? Răspunsul pe care l-am primit, cel oficial, are ceva adevăr, dar cred eu că ar putea fi
completat şi cu o altă variantă, cea reală, despre care nu se vorbeşte prea mult în Anglia.

Precedentul judiciar, adică acele rezolvări de speţă, date problemelor de drept supuse
judecăţii, trecute în puterea lucrului judecat – ceea ce englezii denumesc cu maxim
respect stare decisis – formează pentru ei o a doua lege, în completarea celei date de
adunarea legiuitoare şi cu aceeaşi forţă juridică. Astfel, sistemul de drept „common law” este
format din diferite legi centrale, legi si cutume locale, la care se adaugă în egală măsură elementul
uniformator al celor de dinainte, şi anume precedentul judiciar.

Originile sistemului common law se regăsesc în Anglia de după cucerirea normandă. În urma
acesteia, fostele baronii saxone (shires) au fost reorganizate de către normanzi în
comitate (counties) iar în fruntea comitatelor au fost puşi şerifi care să împartă dreptatea. Şerifii
au fost numiţi, cel puţin la început, dintre persoanele de încredere ale normanzilor, adică francezi,
care au adus practici şi cutume juridice de pe continent în Anglia şi au aplicat dreptul de
origine franceză relaţiilor juridice tipic englezeşti, ceea ce a dus la o generalizare a haosului în
activitatea de înfăptuire a justiţiei (poate de aceea şeriful de Nottingham cel prea urât de posteritate,
din legendele cu Robin Hood, avea un renume aşa de criticabil, probabil din faptul că aplica dreptul
francez englezilor, ceea ce era privit ca o culme a nedreptăţii, culme care justifica orice acţiune de
brigandaj).

Deci, în perioada de după cucerirea normandă, în Anglia co-existau practicile judiciare ale fostelor
baronii, dublate de cele ale noilor comitate, circulând în paralel norme specifice saxone şi cele
franţuzeşti, ceea ce ducea la o practică judiciară schimbătoare de la cătun la cătun, de la comitat la
comitat şi de la şerif la şerif, lucru care antrena o ştirbire a prestigiului justiţiei şi, prin ricoşeu, a
autorităţii monarhice, care trebuia să realizeze activitatea distributivă de înfăptuire a justiţiei (în
toate regatele, justiţia şi punerea în executare silită a hotărârilor realizându-se în numele regelui).

Colac peste pupăză, regele Ioan Fără de Ţară a trebuit să accepte, în anul 1215, în urma
răscoalei baronilor, o Cartă fundamentală a drepturilor acestora (Magna Carta), care ştirbea
semnificativ din puterea monarhului asupra supuşilor săi. Magna Carta nu a fost pe placul nici unui
monarh care i-a urmat lui Ioan Fără de Ţară, toţi urmărind cu abnegaţie limitarea efectelor acesteia
fără a o abroga făţiş, lucru care, în final, în epoca Tudorilor cel puţin, pare să fi devenit o reuşită
deplină, Henric al VIII-lea şi Elisabeta I fiind monarhi absoluţi iar Magna Chartadeja dată uitării.
Pentru a reafirma prestigiul monarhiei, urmaşul lui Ioan Fără de Ţară, Henric al III-lea, nu a
recunoscut documentul juridic Magna Charta decât dacă avea semnătura sa şi sigiliul regal
(sancţiune regală). Prin procedeul indirect al sancţiunii şi profitând de orice eroare de transcriere,
Henric al III-a a redus numărul drepturilor recunoscute baronilor (documentul de la 1238 se
numea Parva Charta) şi a luat alte măsuri de centralizare a puterii statale în mâinile sale. Unele
dintre măsurile de limitare a drepturilor smulse de nobilime cuprindeau centralizarea justiţiei prin
concentrarea tuturor curţilor de apel la Londra şi controlarea jurisprudenţei în
teritoriu prin modalitatea de funcţionare a puterii judecătoreşti. Alte măsuri au vizat o sporire a
prestigiului curţilor create, prin uniformizarea la nivel teritorial a jurisprudenţei, eliminarea
criticilor doctrinare şi izgonirea clericilor din meseria juridică.

Henric al III-lea a avut parte de o viaţă şi domnie uluitor de lungă pentru perioada respectivă (a
domnit 56 ani!!!, între 1216-1272), perioadă în care a realizat o reformă profundă a sistemului
judiciar englezesc. A desemnat judecătorii Cancelariei regale (Chancery Court, singura curte de apel
şi recurs) care, pe lângă judecarea apelurilor, se deplasau în teritoriul regatului („visiting
judges”) pentru a judeca ad-hoc, pentru a supraveghea uniformizarea jurisprudenţei. Întorşi din
teritoriu, aceşti judecători se consfătuiau şi decideau o abordare unitară, la nivelul regatului Angliei
(adică numai Anglia istorică şi Ţara Galilor) a problemelor de drept deduse judecăţii. Astfel,
din dreptul ginţilor, din dreptul saxon, din dreptul normand, din practicile disparate şi
neunitareale baroniilor şi comitatelor, aceştia au identificat elementele comune, pe care le-au
denumit firesc „common law” şi au extins aplicarea „common law” la nivelul întregului regat. O
practică judiciară unitară creştea prestigiul activităţii distributive de înfăptuire a justiţiei, realizată în
numele regelui, care beneficia prin ricoşeu de imagine, plus că monarhul putea „sugera” anumite
interpretări ale Parva Charta care să convină intereselor monarhului.

În plus, în anul 1234 Henric al III-lea a interzis prin decret funcţionarea oricărei şcoli de
drept în Londra, pentru a pune la adăpost Chancery Court de critici doctrinare cu sorgintea în
dreptul roman. Institutele şi Digestele lui Iustinian erau cunoscute în lumea academică engleză a
epocii, la Cambridge şi la Oxford, unde dreptul roman era obiect de studiu al ştiinţelor umaniste pe
lângă teologie, filosofie, retorică, latină şi greacă. Oxfordul era la 60 km distanţă de Londra, iar la
drumurile desfundate de atunci distanţa a împiedicat ca dreptul roman şi doctrina juridică a
profesorilor de la Oxford să aibă vreo influenţă reală asupra naşterii şi dezvoltării „common law”, iar
de Cambridge ce să mai zicem, era la patru zile distanţă…

Mai mult, Henric al III-lea, plecând de la o bulă papală care recomanda prelaţilor să se ocupe mai
mult cu dreptul canonic şi mai puţin cu dreptul roman, a extins interpretarea pontificală la maximum
şi a interzis prelaţilor, cunoscători de latină, retorică, drept canonic şi drept roman,
dreptul de a mai pleda la bară (din dorinţa politică de a limita influenţa şi puterea clerului,
desigur, dar barrister-ii îi sunt şi azi recunoscători pentru eliminarea concurenţei).

Aşadar, sistemul de drept „common law” s-a născut şi s-a dezvoltat, în prima sa etapă, etanş
separat de dreptul roman cu care, până şi formal, toate legăturile au fost tăiate.

Magna Charta şi drepturile câştigate prin ea, cum ar fi dreptul la un proces echitabil, drepturi care
au stat la baza „common law” au trecut treptat în uitare, cum era şi firesc, pe măsură ce putea
centrală a monarhului s-a întărit până la absolutismul monarhic al Tudorilor sau excesele Stuarzilor.
Războaiele civile din 1642 respectiv 1648, urmate de Protectoratul lui Cromwell au fost, în
parte, urmarea readucerii în atenţia publică, prin exegezele lui Edward Coke referitoare la
Magna Charta, a abuzurilor monarhiei faţă de drepturile recunoscute prin Magna Charta. Prin
urmare, lupta „capetelor rotunde” cu monarhia, cu Cromwell în frunte, a făcut din „Magna Charta”
un fetiş, susţinând că sistemul de drept „common law”, inspirat de Magna Charta, este
expresia libertăţii individuale sacrosante a persoanei şi că prevalează asupra oricărui
sistem juridic. De aceea, sistemul „common law” nu a fost pus din nou vreodată în discuţie,
cu excepţia contemporaneităţii, fiind văzut ca un garant judiciar al libertăţii individuale şi
a drepturilor fundamentale ale persoanei, la care englezii nu renunţă din convingerea în
eficienţa sa. Monarhii ulteriori ai Albionului (casa de Hanovra) au guvernat fără abuzuri şi
despotism, confirmând eficienţa sistemului „common law” ca garant al libertăţii individuale şi
consacrând, în perioada napoleoniană, cel puţin în ochii insularilor, superioritatea acestuia faţă de
cel romano-francez continental. Cum Napoleon era văzut de englezi ca fiind un despot, un
monarh absolut, exact ce detestau ei mai mult, Declaraţia Drepturilor Omului de la 1789
şi Codul civil napoleonian nu au influenţat în nici o măsură dreptul insular, care privea respectivele
documente cu aceeaşi ostilitate ca şi pe promotorul lor, Napoleon Bonaparte.

Aceasta este versiunea oficială a originilor sistemului „common law”, versiunea care se predă în
şcolile şi facultăţile de drept englezeşti şi ne-a fost servită şi nouă în Exeter. Eu am însă mici dubii
că, deşi exactă, această versiune nu este cea mai exactă copie a realităţii, dar despre aceste dubii
voi scrie într-o postare ulterioară.