Despre originile sistemului de drept

„common law” (I) : varianta oficială

Anglia este, din multe puncte de vedere, o anomalie, o
ciudăţenie a Europei : în măsurarea greutăţilor nu foloseşte
etalonul kilogram, ci livra (pound) sau uncia, la lichide
foloseşte pinta, la distanţe terestre mila, a refuzat
moneda euro pentru a păstra lira sterlină etc. Englezii merg
nonşalant pe partea stângă în direcţia de mers şi au volanul la
maşină pe dreapta, deşi tot restul lumii este de altă părere.
De ce nu ar fi, la ei, până şi sistemul de drept, altfel decât la
noi? Dar care ar fi cauza? Răspunsul pe care l-am primit,
cel oficial, are ceva adevăr, dar cred eu că ar putea fi
completat şi cu o altă variantă, cea reală, despre care nu se
vorbeşte prea mult în Anglia.

Precedentul judiciar, adică acele rezolvări de

speţă, date problemelor de drept supuse judecăţii,
trecute în puterea lucrului judecat – ceea ce englezii
denumesc cu maxim respect stare decisis – formează
pentru ei o a doua lege, în completarea celei date de
adunarea legiuitoare şi cu aceeaşi forţă juridică. Astfel,
sistemul de drept „common law” este format din diferite legi
centrale, legi si cutume locale, la care se adaugă în egală
măsură elementul uniformator al celor de dinainte, şi
anume precedentul judiciar.

Originile sistemului common law se regăsesc în Anglia de după

cucerirea normandă. În urma acesteia, fostele baronii
saxone (shires) au fost reorganizate de către normanzi în
comitate (counties) iar în fruntea comitatelor au fost
puşi şerifi care să împartă dreptatea. Şerifii au fost numiţi, cel
puţin la început, dintre persoanele de încredere ale
normanzilor, adică francezi, care au adus practici şi cutume
juridice de pe continent în Anglia şi au aplicat dreptul de
origine franceză relaţiilor juridice tipic englezeşti, ceea ce
a dus la o generalizare a haosului în activitatea de înfăptuire a
justiţiei (poate de aceea şeriful de Nottingham cel prea urât
de posteritate, din legendele cu Robin Hood, avea un renume
aşa de criticabil, probabil din faptul că aplica dreptul francez
englezilor, ceea ce era privit ca o culme a nedreptăţii,
culme care justifica orice acţiune de brigandaj).

Deci, în perioada de după cucerirea normandă, în Anglia co-

existau practicile judiciare ale fostelor baronii, dublate de cele
ale noilor comitate, circulând în paralel norme specifice saxone
şi cele franţuzeşti, ceea ce ducea la o practică judiciară
schimbătoare de la cătun la cătun, de la comitat la comitat şi
de la şerif la şerif, lucru care antrena o ştirbire a prestigiului
justiţiei şi, prin ricoşeu, a autorităţii monarhice, care trebuia
să realizeze activitatea distributivă de înfăptuire a justiţiei (în
toate regatele, justiţia şi punerea în executare silită a
hotărârilor realizându-se în numele regelui).