COMUNA ȘOIMUȘ, JUDEȚUL HUNEDOARA

– ISTORIC ȘI TRADIȚII-
 Atestare documentară

În ceea ce priveşte atestarea documentară a localităţilor comunei, satul Şoimuş este

amintit pentru prima dată într-un document din anul 1278. Potrivit acestui document, Paul,
banul Severinului, atesta că a dat capitulului bisericii din Strigoniu, ocna de sare de la Turda,
cu condiţia ca acesta să dea ,,Bisericii Fericitei Sfinte Fecioare din Şoimuş’’, dijma din sarea
provenită de la acea ocnă. La 1330 sunt atestate documentar satele Bejan, Căinel şi Sulighete,
Păulişul (Buruene) la 1440, satele Chişcădaga şi Boholt sunt atestate la 1453, iar la 1499 este
pomenit în documente satul Fornădie.
Satul Bălata este amintit în documente mult mai târziu, abia în anul 1850. În perioada
lui Iancu de Hunedoara, pentru faptele sale de vitejie contra turcilor, regele Vladislav I al
Ungariei îl va răsplăti pe acesta cu mai multe sate din jurul Devei. Astfel, Iancu de Hunedoara
primeşte în anul 1440 mai multe moşii, între care şi Şoimuş şi Păuliş. În vremea stăpânirii
Corvinilor, la 1459, Şoimuşul apare în documente cu titulatura de ,,oppidum’’(târg), fapt ce
demonstrează dezvoltarea deosebită a localităţii. La 20 februarie 1465, Matei Corvin, regele
Ungariei dăruieşte satele Şoimuş, Bârsău şi Căinel lui Ioan Ungur din Nădaştie şi prin aceasta
şi tatălui şi fraţilor săi Ladislau şi Nicolae şi urmaşilor şi moştenitorilor acestora. Împreună cu
târgul Şoimuş erau donate şi satele şi locurile pustii ce ţineau de acesta. După ce satele dăruite
în 1465 revin din nou coroanei regale, la 1506 regele Vladislav al-II- lea donează Beatricei,
văduva lui Ioan Corvin (fiul natural al regelui Matei Corvin) şi fiicei sale Elisabeta, cea mai mare
parte a moşiilor fostului ei soţ, deoarece posesiunile familiei Corvinilor, după moartea lui
Cristofor, singurul urmaş în linie bărbătească a lui Ioan Corvin, au revenit coroanei. Între satele
donate erau Bejan, Căinelul de Jos, Fornădia, Sulighete şi Şoimuş.

Descoperiri arheologice -Importante descoperiri arheologice au fost făcute pe

teritoriul comunei Şoimuş, fapt ce atestă existenţa unor aşezări omeneşti încă din preistorie.

Bejan- aici au fost descoperite două topoare de andezit, şlefuite şi perforate,

aparţinând culturii Coţofeni, de asemenea s-au descoperit urme romane. La marginea
localităţii, în hotar cu municipiul Deva, se găseşte o carieră care a fost exploatată în epoca
romană.

Boholt - pe teritoriul acestei localităţi se află mai multe puncte unde au fost descoperite
materiale arheologice, începând din preistorie şi până în perioada medievală. Pe culmea
dealului Ciuta, din hotarul localităţii, s-a descoperit o aşezare aparţinând culturii Coţofeni,
precum şi elemente din epoca bronzului timpuriu. Fragmente ceramice apartinând tot culturii
Coţofeni, au fost descoperite pe dealul Măgulicea. În localitate este semnalată şi o aşezare
aparţinând culturii Petreşti. Din epoca romană, în hotarul localităţii, către Şoimuş, s-au
descoperit urmele unei construcţii romane. Din hotarul localităţii provin materiale arheologice
medievale. Tot pe teritoriul satului Boholt s-au descoperit 22 de monede medievale, din sec.
XVII.
 Căinelul de Jos- un topor din piatră şlefuită a fost descoperit în hotarul localităţii. Din
epoca romană s-au descoperit urme de pavimente şi monede. Aceste urme atestă existenţa
unei aşezări a minerilor de la exploatările de aur din minele din zonă. În vatra satului este o
aşezare romană.

Şoimuş- în mai multe puncte ale localităţii au fost găsite importante vestigii
arheologice. În hotarul localităţii, la 300 m vest de punctul Teleghi, se semnalează o aşezare
aparţinând culturilor Turdaş cu elemente Vinca, dar şi Coţofeni. O aşezare de tip Coţofeni s-a
descoperit în punctul Avicola. În punctul Cuculeu, din hotarul localităţii s-a cercetat o aşzare
aparţinând epocii timpurii a bronzului. O staţiune arheologică cu stratigrafie complexă a fost
dezvelită în punctul Teleghi, situat pe marginea terasei de pe malul din dreapta Mureşului. Aici
au fost descoperite materiale ceramice din epoca bronzului (cultura Wietenberg), hallstattiene
timpurii, romane şi un fragment de inscripţie. În hotarul localităţii s-au descoperit urme
arheologice din epoca romană. De aici provine o moneda dacică de tip Răduleşti- Hunedoara.
 Ocupaţii tradiţionale
După ce austriecii cuceresc la sfârşitul sec. XVII Transilvania, aceştia vor intensifica
exploatarea bogăţiilor provinciei, fapt ce va genera şi o sporire a obligaţiilor populaţiei
transilvănene. Pe baza conscripţiei făcute de autorităţile austriece în anul 1727, se constată că
satele comunei Şoimuş cuprindeau între 10-38 de gospodării, marea majoritate a locuitorilor
fiind iobagi şi jeleri. Într-un raport al autorităţilor din anul 1770 se arată că locuitorii din Căinel,
Chişcădaga, Sulighete şi Târnăviţa se ocupau cu lucrul pământului şi cu pomăritul, cei din
Fornădia se ocupau în plus şi cu creşterea porcilor îngrăşaţi cu ghindă. Locuitorii din Boholt,
Păuliş şi Şoimuş, pe lângă pomărit şi lucrul câmpului, se ocupau şi cu plutăritul. Plutăritul era
o ocupaţie de baza pentru locuitorii satelor situate de- a lungul celor două maluri ale râului
Mureş.
În perioada medievală, principala marfă transportată pe Mureş era sarea extrasă din
ocnele de la Turda şi Uioara, care era dusă până la Szeghedin. Pe lângă sare pe apele Mureşului
se transporta minereu de fier, cereale, cherestea şi piatră de construcţie. Sarea a constituit
însă cea mai preţioasă încărcătură ce cobora pe Mureş. La Şoimuş exista un mare depozit de
sare, al doilea după cel de la Partoş (Alba Iulia), de unde se făcea aprovizionarea cu sare a
ţinuturilor Zarandului, Hălmagiului, Devei şi Hunedoarei.
 Populaţia de pe malurile Mureşului era obligată să participe la transportul sării, fie
cărăuşind cu carele, fie intrând în rândurile corabierilor regali. În anul 1771 erau 5 corăbieri la
Şoimuş, 4 la Boholt, 11 la Păuliş; în 1774 erau 7 la Boholt, 15 la Şoimuş şi 25 la Păuliş; în anul
1777 erau 7 la Boholt, 8 la Şoimuş, 18 la Păuliş; în 1810 erau 5 la Boholt şi 11 la Păuliş. O altă
ocupaţie pe care documentele o atestă este prepararea cărbunelui de lemn, a mangalului. În
1767 funcţionarii comitatului puneau în vedere vicejudelui cercului Chimindia să recupereze
restanţa de impozit pe anii 1761-1764 pe care o au cărbunarii din Căinel. În caz contrar judelui
şi juraţilor satului le vor fi confiscate animale până la împlinirea sumei restante. Întreţinerea
militarilor în cadrul gospodăriilor populaţiei era o sarcină grea pentru locuitorii satelor, ei
având obligaţia să-i cazeze şi să-i hrănească. Actele vremii consemnează numeroase abuzuri
săvârşite de soldaţii cantonaţi în Şoimuş şi în celelate sate.

Participarea la Răscoala lui Horia, Cloşca şi Crişan

Numeroasele sarcini iobăgeşti, la care se adaugă abuzurile nobilimii şi ale autorităţilor,
au produs adânci nemulţumiri în rândurile ţărănimii, care vor culmina cu marea răscoală din
1784, condusă de Horea, Cloşca şi Crişan. Izbucnită în părţile Zarandului, răscoala s-a întins cu
repeziciune spre Munţii Abrudului şi spre Valea Mureşului. Evenimentele din Zarand, mişcă
satele din comitatul Hunedoara.
Ţăranii înaintând pe valea Căianului, în Sulighete prădară pe Iosif Magulitsi, în
Chişcădaga pe Nicolae şi Iosif Markotsan şi pe încă doi. Mişcă toate satele din cale şi ating
Mureşul. Năvălesc mai întâi în Brănişca şi Şoimuş, cei din Brănişca luând-o pe Mureş în jos, cei
din Şoimuş pe Mureş în sus. În Şoimuş răsculaţii au apărut în 4 noiembrie încă de seara.
Răsculaţii au tăbărât asupra curţilor, caselor lui Ludovic Bartsay, ale contelui Adam Bethlen, ale
lui Hollaki, Goro, Alexe Noptsa, Francisc Bradi, Ştefan Vadas şi ale altora. Prăpădul ar fi ţinut
trei sau patru zile, răsculaţii au spart uşi şi ferestre, au distrus şi prădat şuri, grânare, coşere de
porumb, au cărat din ele totul. Au prădat vinurile. Din grajdurile lui Ludovic Bartsay au dus cei
mai frumoşi cai de prăsilă din herghelia de 70 de capete.
Au prădat şi pe preotul reformat Mihail Teleki cu soţia şi trei copii, cu sora şi fiica
acesteia. Preotul a scăpat ascuns mai întâii în viile Şoimuşului, apoi în casa dregătorului sării.
Crâşmarul nobilului Goro, Dănilă Suciu se plânge că i-a fost prădată şi arsă casa. În ziua de 5
noiembrie, în zori, o parte a răsculaţilor pleacă spre Hărău, iar cei rămaşi în Şoimuş trec în 6
noiembrie, dis-de-dimineaţă, în Mintia. În zilele de 6 şi 7 noiembrie 1784, ţăranii răsculaţi atacă
Cetatea Deva unde erau refugiaţi mulţi nobili, la aceste evenimente participând şi locuitori din
satele comunei Şoimuş. Ţăranii vor fi respinşi, răzbunarea nobilimii şi execuţiile atroce
împotriva acestora, neintimidându-i pe răsculaţi, care îşi vor continua acţiunile. Momentul
culminant al răscoalei îl va constitui ultimatul adresat de ţărani, nobilimii din Deva. Ultimatul
este o scrisoare adresată comitelui suprem şi Tablei comitatului Hunedoara de dregătorul
oficiului sării din Şoimuş, Carol Bruneck. Ea a fost scrisă de el sub ameninţarea cu moartea a
trei reprezentanţi ai ţăranilor, care veneau să comunice nobilimii din Deva, ca trimişi ai lui
Horea, condiţiile lui şi ale poporului său de pace. Cei trei ţărani erau Giurgiu Marcu şi Ion
Abrudean din Crişcior şi Petru Abrudean din Ruda.
 Acest adevărat program al răscoalei cerea desfiinţarea nobilimii şi a proprietăţii
feudale, atrbuind pământul în întregime ţăranilor. Ultimatul este cel mai important act al ei,
cel mai general, cel mai sintetic. Generalitatea lui îi dă un prestigiu istoric capital. O viziune de
un moment, de pe culmea biruinţei, dar aruncând o vie rază de lumină spre viitor. După
atacurile nereuşite împotriva cetăţii, numeroşi ţărani din jurul Devei sunt arestaţi, între aceştia
fiind şi şapte ţărani, prinşi la Şoimuş: Borza Ianeş, Suciu Dănilă, But Tănase, Suciu Loga, Vereş
Gheorghe, Maier Urs si Sabo Armeanca. După execuţia capilor răscoalei de la Alba Iulia, seria
sentinţelor a continuat cu alte condamnări, între care şi Lupu Lucaciu din Sulighete, condamnt
la moarte, capul urmând să-i fie pus în ţeapă, iar cadravul pe roată. Mihai Lupaş din Căinel,
pentru că a participat la devastarea castelului baronului Iosika din Brănişca, a fost condamnat
la moarte.
Deşi înfrântă, Răscoala de la 1784 va produce în deceniile următoare mari nelinişti în
rândurile nobilimii. Frica de o nouă răscoală s-a răspândit din nou între nobili în 1790. În 6
aprilie 1790 comitatul Hunedoara adresează o circulară subprefecţilor săi cerându-le să adune
nobilimea în anumite centre pentru a preveni o nouă ridicare a ţăranilor. Pentru zona de
dincolo de Mureş, centrul de adunare urma să fie la Şoimuş.

Participarea la Revoluţia de la 1848

Revoluţia de la 1848-1849 din Transilvania, condusă de Avram Iancu va cupride în aria
ei de desfăşurare şi zona Şoimuşului. În timpul revoluţiei, în fruntea comitatului Hunedoara se
instalează un funcţionar român- Dimitrie Moldovan –care avea la Şoimuş un inspector, în
persoana lui George Tăbăcariu. Acesta se ocupa de problemele administrative şi militare,
organiza comunicaţiile între Deva şi Brad pe valea Căianului, comanda pichetele de observaţie
care supravegheau trecerea peste Mureş şi drumul spre Brad. La 27 ianuarie 1849, George
Tăbăcariu îi scria din Şoimuş lui Dimitrie Moldovan, despre mişcările revoluţionarilor maghiari
la Vălişoara.În aceeaşi scrisoare el arăta că a organizat trecerea trupelor peste Mureş la Şoimuş
şi cerea trimiterea de oameni pentru a putea stăvili un atac dinspre Dealu Mare. Mai arăta, de
asemenea, situaţia pichetului de observaţie de la Dealu Mare, aflat în subordinea sa. O lună
mai târziu, la 26 februarie, G. Tăbăcariu îi cerea lui D. Moldovan să-i trimita 70-80 de puşcaşi
care să treacă Mureşul la Şoimuş.
În tabăra de la Dealu Mare,scrie mai departe G. Tăbăcariu, de unde tocmai au venit
tribunul Avram Suciu şi Simion Dumitru de la Chişcădaga, nu sunt decât 100 de puşcaşi, prea
puţini pentru a face faţă unui atac. O zi mai târziu, G.Tăbăcariu îi scrie lui D. Moldovan la Deva,
să-i trimită imediat vânătorii veniţi de la Haţeg şi ceruţi prin scrisoarea anterioara din seara
zilei de 26 februarie.Într-o ultimă scrisoare a inspectorului G.Tăbăcariu din 23 martie 1849,
acesta îl informează pe D. Moldovan despre mersul operaţiilor militare în zona Bradului,
arătând că din Şoimuş au fost trimişi în sus pe Căian, câţiva lăncieri pentru a se alatura celor
din tabăra de la Dealu Mare.
Revoluţia de la 1848-1849 din Transilvania, a avut o importantă influenţă în evoluţia
ulterioară a vieţii sociale, dar mai ales naţionale din acest spaţiu..În anul 1851 apar primele
sigilii ale satelor cu legenda în limba română şi cu simboluri legate de realităţile locale,
referitoare la ocupaţii, tradiţii istorice, numele satelor,Astfel, satul Şoimuş are pe sigiliu
desenată o corabie,semnificând străvechea ocupaţie a locuitorilor de corabieri pe Mureş,
Căinelul un hârleţ,o greblă şi o seceră încrucişate, satul Bejan o barză, la Sulighete apare un
stup de albine, la Păuliş un braţ cu o sabie, simbol al vitejiei în luptă, la Fornădia un plug cu
rotile, la Chişcădaga o capră.(Băneasa F. Vinelu-Monografia comunei Şoimuş,1978).

Participarea la Marea Unire de la 1918

Un alt mare eveniment la care au participat locuitorii satelor comunei Şoimuş a fost
Marea Unire de la 1 decembrie 1918. În zilele premergătoare Marii Uniri,în toată Transilvania
s-au constituit consilii şi gărzi naţionale, instaurându-se administraţia românească ,proces care
a întâmpinat multe greutăţi din partea vechilor autorităţi. În listele de membrii ai gărzilor
naţionale româneşti din 1918, găsim 15 locuitori din Sulighete, 12 din Fornădie, 9 din Căinel, 8
din Bejan, 8 din Chişcădaga. Din Fornădia, Petru Şuteu şi Ion Pârva au primit credenţionale
pentru a participa la adunare ca delegaţi aleşi. După şedinţa de alegere a celor doi, poporul a
aplaudat şi a strigat: ,,Trăiască România Mare”.Mai mulţi locuitori din satele comunei au
participat la marele eveniment de la 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia. De altfel, Adunării I-au
fost trimise adeziuni, cu semnături a zeci si sute de săteni din Fornădia(200), Sulighete(118),
Târnăviţa(92), Chişcădaga(62), Bejan(50), Căinel(26).