METODOLOGIA

CERCETĂRII SOCIOLOGICE
Asoc. Drd. Lucian Sfetcu
Metodologia cercetării sociologice
• Etimologie: methodos + logos (l. gr.) = ştiinţa metodelor

• Specificul MCS:
• analiza critică a activităţii de cercetare
• propuneri pentru îmbunătăţirea acestei activităţi
Delimitarea obiectului de studiu
• Ce este sociologia?

• “Studierea conduitelor unui actor identificat, individual sau

colectiv, orientat spre un alt actor, atunci când relaţiile lor
sunt definibile în raport cu nişte norme sau valori sociale“
(Alain Touraine, 2003/2007, 140)
Obiect de studiu = actorii sociali
• Exemple: comparaţie între categorii socio-profesionale.
• “Sociologia nu are o bază solidă decât atunci când categoriile pe
care le foloseşte corespund unor reprezentări sociale” (idem, 141).
• Sociologia studiază relaţiile sociale: trebuie să ia în calcul
punctele de vedere ale actorilor sociali.
• Explicaţia Sociologică “nu este acceptabilă dacă nu arată formarea
practicilor şi ideologiilor practicate de către toţi actorii” (idem,
144).
• Este foarte important să nu confundăm opinia unui actor social cu
acţiunea acestuia.
Alegerea metodelor de crecetare
• Nu există metode bune sau rele, nici metode de “prima mână”
sau de “mâna a doua”, ci metode adecvate şi metode
neadecvate obiectului de studiu, precum şi metode aplicate
corect şi metode aplicate incorect în cercetarea sociologică (S.
Chelcea).

• Triangularea datelor = utilizarea a cel puțin trei metode, seturi

de date, pentru cercetarea unui fenomen.
Problemele clasice ale sociologiei
• Structura societăţii prezente: prin ce diferă de cea a societăţilor
din trecut? Care este semnificaţia fiecărei trăsături particulare?

• Schimbarea socială: ce loc ocupă societatea prezentă în istoria

omenirii? Ce mecanisme duc la schimbarea socială?

• Raportul individ/societate: ce tip de personalitate predomină?

Ce tipuri vor predomina? Cum sunt selectate şi formate?
(după C. Wright Mills, Imaginaţia sociologică,
1959/1975)
Cunoașterea comună (simțul comun)
• Simţul comun: “Un corpus de cunoştinţe fondat pe tradiţiile
împărtăşite şi îmbogăţite de mii de observaţii şi experienţe
sancţionate de practică.”

• “Sociologia nu trebuie să consiste într-o simplă parafrază a

prejudecăţilor tradiţionale, ci să ne facă să vedem lucrurile
altfel decât apar omului de rând.”
E. Durkheim, Regulile metodei sociologice,
1895/1972
• Sociologia:
• face un efort de a se subordona pe sine însăşi regulilor
riguroase ale discursului responsabil;
• face distincţie între enunţurile confirmate de fapte şi
propoziţiile netestate;
• conferă sens condiţiei umane prin intermediul analizei
multiplelor reţele de interdependenţe dintre oameni;
• oferă o cale de organizare a relaţiilor dintre oameni
Zygmunt Bauman și Tim May, Gândirea sociologică,
1990/2008.
Postulatele cunoașterii științifice
• Realismul: lumea înconjurătoare este independentă de observaţia
noastră.
• Determinismul: relaţiile din lumea înconjurătoare sunt organizate în
termenii cauză-efect.
• Cognoscibilitatea: lumea înconjurătoare poate fi cunoscută prin
observaţii obiective.
• Raţionalitatea: lumea înconjurătoare poate fi cunoscută pe cale logică.
• Regularitatea: fenomenele din lumea înconjurătoare se produc în mod
legic.
(după J.W. Vander Zanden, The Social Experience, 1988)
Cunoaşterea ştiinţifică a socioumanului:
caracteristici
• Formularea de inferenţe: “a trage concluzii mai generale
privitoare la ceva care nu este observabil pornind de la datele
colectate”
• Procedurile sunt publice: “dacă metoda şi logica observaţiei
unui cercetător sunt lăsate implicite, comunitatea ştiinţifică nu
are nici o modalitate de a verifica validitatea demersului
• Concluziile sunt incerte: certitudine avem doar în credinţă, nu
în ştiinţă.
• Metoda este esenţială: “unitatea ştiinţei constă în metodă, nu
în materialul de studiu”
 Ciclul cercetării
1. Înțelege ceea 2. Formulează o teorie testabilă
ce contează (o tentativă de explicare a unui
pentru tine fenomen)

8. Raportează 3. Studiază
rezultatele literatura existentă

7. Analizează 4. Selectează metoda/

datele metodele

6. Tratează subiecții studiului 5. Colectează datele

în mod etic
Relația dintre metode, tehnici, procedee și
instrumente de investigare sociologică
• Metodă (l. gr., methodos) = cale, mijloc, mod de expunere.
• ■ Observaţia
• ■ Ancheta
• ■ Experimentul
• ■ Studiul documentelor sociale
Tehnică de cercetare
• Tehnică (l. gr., technikos) = modalitate de a lucra
dobândită prin învăţare, ansamblu de procedee
fondate pe cunoaşterea ştiinţifică pentru atingerea
unui scop.
• Tehnica se bazează pe experienţă, nu pe tradiţie.
• Exemple: tehnica chestionarului, tehnica interviului
etc.
Procedeu de cercetare
• Procedeu (l. fr., procédé) = mod sistematic de executare a unei
observaţii prin folosirea unei anumite tehnici sau metode.
• Modul de utilizare a instrumentelor de investigare.
• Procedee de culegere a informaţiilor
• Procedee de prelucrare a informaţiilor
Instrument de cercetare
• Instrument (l. lat., instrumentum) = ustensilă, aparat pentru a
face o anumită lucrare.
• Exemple: foaia de observaţie, ghidul de interviu, testele
creion-hârtie, aparatele de filmat, de măsurare a senzaţiilor şi
comportamentelor (kinezimetru, olfactometru, algometru,
eye-tracking etc.), de declanşare a unor comportamente
(generator de sunete, conflictometru etc.), casetofoanele etc.
Raportul de subordonare
• Metoda: ancheta
• ↓ ↓
• Tehnica: interviul
• ↓ ↓
• Procedeul: extemporal
• ↓ ↓
• Instrumentul: ghidul de interviu
Ce se înţelege prin termenul de “strategii
de cercetare”?
• “Strategii de cercetare” = df. “Pregătirea, planificarea şi
desfăşurarea cercetărilor”.

• Strategii de cercetare în sociologie diferă în funcţie de tipul de

cercetare.

• Strategiile sunt publice.

Criterii de tipologizare a cercetărilor
sociologice
• Scop
• Cercetări descriptive / Cercetări explicative
• Cercetări fundamentale / Cercetări aplicative
• Ideologie
• Cercetări neutre / Cercetări contestatare
• Cercetări transversale / Cercetări longitudinale
• Funcţia lor în cunoaştere
• Cercetări explorative / Cercetări pt. construire a teoriei
• Stilul de cercetare
• Cercetări cantitative / Cercetări calitative
Tipuri de cercetări sociale
• 1. Cercetare cantitativă. Se bazează pe principiile pozitivismului şi
ale neopozitivismului.
• 2. Cercetare fundamentală. Are ca scop producerea teoriei.
• 3. Cercetare aplicativă. Urmăreşte rezolvarea problemelor sociale.
• 4. Cercetare longitudinală. Studiul unui eşantion mai mult decât o
singură dată. Cercetarea longitudinală are două subtipuri: a)
cercetarea panel; b) studiul trendului.
• 5. Cercetare calitativă. Sunt utilizate metode noncantitative de
colectare a datelor şi de prelucrare. După A.H. Barton şi P.F. Lazarsfeld
(1979) există patru subtipuri de cercetare calitativă: a) exploratorie;
b) pentru descoperirea relaţiilor dintre variabile; c) pentru stabilirea
constructelor integraliste; d) pentru testarea ipotezelor.
• 6. Cercetare descriptivă. Ca studiu preliminar, generator de
posibile explicaţii, dar şi pentru cunoaşterea sistemelor şi
proceselor sociale.
• 7. Cercetare de clasificare. Cu scopul de reunire a cazurilor în
diferite categorii.
• 8. Cercetare comparativă. Pentru identificarea similarităţilor
şi/sau a diferenţelor dintre unităţile sociale, la toate nivelurile.
• 9. Cercetare exploratorie. Când sunt puţine informaţii despre
subiectul cercetării.
• 10. Cercetare explicativă. Pentru explicarea relaţiilor sociale,
pentru formularea sau reformularea teoriilor.
• 11. Cercetare cauzală. Pentru explicarea cauzelor şi consecinţelor
fenomenelor sociale.
• 12. Cercetare pentru testarea teoriilor. Pentru verificarea validităţii
teoriilor
• 13. Cercetare pentru construirea teoriilor. Are ca scop culegerea
datelor pentru susţinerea unor teorii noi.
• 14. Cercetare-acţiune. Pentru rezolvarea problemelor sociale,
cercetătorul implicându-se într-un grad mai mare sau mai mic în
acţiunea de remediere a situaţiilor.
• 15. Cercetare-acţiune participativă. Se caracterizează prin
implicarea puternică a membrilor organizaţiilor şi comunităţilor în
procesul de cercetare.
Cercetarea calitativă
• „Cercetarea calitativă este concentrarea mai multor metode,
implicând o abordare interpretativă şi naturalistă a subiectului
studiat. Aceasta înseamnă o studiere a lucrurilor în mediul lor
natural, încercând să se înţeleagă sau să se interpreteze
fenomenele în termenii semnificaţiilor pe care oamenii le
învestesc. Cercetarea calitativă implică folosirea şi colectarea
unei varietăţi de materiale empirice – studii de caz, experienţă
personală şi introspectivă, povestirea vieţii, interviul, observaţia,
texte istorice, materiale vizuale sau care acoperă interacţiunea
[subiect – obiect, n.n.], astfel încât să se descrie momente
obişnuite şi deosebite din viaţa indivizilor, precum şi
semnificaţiile lor [pentru aceştia – n.n.]”
(Norman K. Denzin şi Yvonna S. Lincoln, 1994, 2)
Caracteristicile cercetărilor calitative
• Expresia “cercetare calitativă” desemnează acele cercetări empirice din
ştiinţele sociale şi umane care corespund unui număr de cinci
caracteristici:
• 1) cercetarea este realizată în mare parte într-o viziune comprehensivă;
• 2) abordează obiectul de studiu într-o manieră deschisă şi larg
cuprinzătoare;
• 3) include date culese cu ajutorul metodelor calitative, adică prin
intermediul metodelor care nu implică nici o cuantificare;
• 4) analizează datele calitativ sau, altfel spus, cuvintele sunt analizate
direct prin utilizarea altor cuvinte, fără a trece printr-o operaţie de
numărare;
• 5) conduce în final la o povestire sau la o teorie, nu la o demonstraţie.
Pierre Paillé (1996/2002) Eşantionarea teoretică. În A.
Mucchielli, Dicţionar al metodelor calitative în ştiinţele umane şi sociale.
Iaşi: Editura Polirom (p. 196).
Scopurile cercetării calitative
• Priveşte în profunzime, nu în lărgime; este intensivă, nu
extensivă.
• Urmăreşte să afle “cum” şi “de ce” acţionează, simt şi gândesc
oamenii, nu “ce fac” sau “ce cred” oamenii.
• Vizează nivelul “micro” şi “macro”, atât procese, cât şi
structuri.
• Se plaseasă în “contextul descoperirii”, nu în “contextul
verificării”.
Metodele cercetării calitative
• Analiza cuvintelor rostite în cadrul conversaţiilor şi
monologurilor.
• Analiza cuvintelor scrise (în ziare, cărţi, scrisori, acte oficiale
etc.).
• Observarea comportamentului oamenilor în diferite împrejurări
(ceremonii, ritualuri etc.).
• Autobiografii orale şi scrise.
• Metode vizuale: înregistrări video, film.
Interviul
• “Interviul de cercetare” = df. “tehnică de obţinere, prin întrebări şi
răspunsuri, a informaţiilor verbale şi nonverbale de la indivizi şi
grupuri umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru descrierea
ştiinţifică a fenomenelor socioumane
• Se recomandă utilizarea interviului când :
• ● trebuie studiate comportamente dificil de observat pentru că se
desfăşoară în locuri private;
• ● când se cercetează credinţele şi atitudinile, neexistând
documente scrise despre acestea.
• “În astfel de cazuri cea mai bună soluţie o reprezintă utilizarea
interviului” (Margaret Stacey, 1970, 70)
Avantajele utilizării interviului
• flexibilitate
• rată ridicată a răspunsurilor
• observarea comportamentelor nonverbale
• asigurarea standardizării condiţiilor de răspuns
• asigurarea controlului asupra succesiunii întrebărilor
• colectarea unor răspunsuri spontane
• asigurarea unor răspunsuri personale
• asigurarea răspunsului la toate întrebările
• precizarea datei şi locului convorbirii
• studierea unor probleme mai complexe
Dezavantajele utilizării interviurilor
• cost ridicat
• timp îndelungat
• erori datorate operatorilor de interviu
• imposibilitatea consultării unor documente
• inconveniente legate de dispoziţia lor psihică, de starea de
oboseală a respondenţilor etc.
• neasigurarea anonimatului
• lipsa de standardizare
• dificultăţi în accesul la cei care sunt incluşi în eşantion
Focus grupul
• “Focus grupul” = df. „ Interviul de grup în profunzime folosind
grupuri relativ omogene pentru a obţine informaţii despre
problemele specificate de către cercetător” (D. Hughes şi K.
DuMont, 1993, 776)
• “Focus grupul” = df. „O tehnică de colectare a datelor prin
interacţiunea dintre membrii grupului, referitor la o problemă
stabilită de către cercetător” (David L. Morgan,1996, 139).
• “Focus grupul” = df. “Un grup de 6-12 participanţi, împreună
cu un intervievator sau moderator, căruia i se pun întrebări
despre diferite probleme (Janet Smithson, 2008, 358).
Avantajele focus grupurilor
• Permit observarea într-un timp scurt a interacţiunii dintre
participanţi în legătură cu o temă de cercetare.
• Presiunea membrilor grupului poate produce dezvăluiri oneste.
• Moderatorul poate să utilizeze dinamicile de grup pentru
atingerea scopului cercetării.
• Sunt flexibile, pot fi organizate cu orice tip de audienţă şi în
orice perioadă a anului.
• Permit spontaneitatea, input-ul necenzurat al participanţilor.
• Poate fi observat de către manageri, creatori de reclame
publicitare etc.
Dezavantajele focus grupurilor
• Asigură cercetătorului un control mai redus în comparaţie cu
interviurile individuale
• Datele sunt dificil de analizat
• Solicită cercetătorului abilităţi speciale
• Diferenţele dintre grupuri pot fi distorsionate
• Organizarea grupurilor este dificilă
• Discuţiile trebuie să fie conduse într-o atmosferă care să
încurajeze interacţiunea
Chestionarul
• Este un instrument de investigare constând dintr-un ansamblu
de întrebări scrise şi, eventual, imagini grafice, ordonate logic
şi psihologic, care, prin administrarea de către operatorii de
anchetă sau prin autoadministrare, determină din partea
persoanelor anchetate răspunsuri ce urmează a fi înregistrate
în scris.
• O succesiune de întrebări fixate în scris sau imagini grafice
(desene, fotografii), cu funcţie de stimuli.
• Întrebările, desenele traduc indicatorii. Combinarea şi
succesiunea stimulilor trebuie să fie logică, dar şi psihologică.
Ordonarea logică a întrebărilor
• Criteriul “succesiunea temporală a evenimentelor”:
trecut prezent viitor

• Criteriul “gradul de abstractizare a întrebărilor”:

Tehnica pâlniei
abstract concret
Tehnica pâlniei inversate
concret abstract
Clasificări ale chestionarelor
• 1. Tipuri de informații
• Chestionare de date factuale
• Chestionare de opinie
• 2. Volumul de informații
• Chestionare speciale (o singură temă)
• Chestionare omnibuz (mai multe teme)
• 3. Forma intrebărilor
• C. cu întrebări închise
• C. cu întrebări deschise
• C. cu întrebări închise și deschise
Tipuri de întrebări închise
• dihotomice
• trihotomice
• în evantai
• cu răspunsuri multiple
• 4. Modul de aplicare a chestionarelor
• Autoadministrate
• Administrate de către operatori
Observația
• Henri Peretz (1998/2002, 21-23) – sensurile termenului de „observaţie“:
• 1) În sens larg, ca metodă de analiză a societăţilor prezente, incluzând
colectarea şi analiza documentelor sociale cifrice sau de altă natură,
interviuri etc.;
• 2) În sens vag, ca preanchetă rapidă înaintea aplicării chestionarelor
sau a interviurilor;
• 3) Ca field work, ca „muncă de teren“, semnificând o prezenţă
sistematică şi adesea prelungită chiar la locul de anchetă, în sânul
grupului social studiat;
• 4) În sens restrâns, ca „observaţia punctuală, constând în a te afla o
dată sau de două ori în locul de cercetare pentru o simplă experienţă,
pentru ajustări sau ca primă tentativă“.
• Observația poate fi participativă sau externă
Documentarea
• Termenul de „document“:
• în limbajul comun – act oficial cu ajutorul căruia poate fi
probat un fapt, poate fi recunoscut un drept sau stabilită o
obligaţie.
• în sociologie – accepţia originară (lat. documentum, de la
docere, a indica) – semnifică un obiect sau un text care oferă o
informaţie.
• „Conţinutul său [documentului – n.n.] există independent de
observaţia care îl constituie în mărturie, dar el nu accede la
demnitatea de document […] decât în măsura în care
cercetătorul este capabil să-l utilizeze ca indiciu, adică să-l
facă inteligibil şi semnificativ totodată prin intermediul
întrebării care i se pune“ (Gérard Lenclud, 1991/1999, 435).
• Documentul: „o urmă lăsată de un fapt“.
• Urmele lăsate de faptele anterioare pot fi de două tipuri:
• urme directe (de exemplu o clădire, o instalaţie industrială
etc.), rezultate din activitatea productivă a oamenilor;
• urme indirecte (texte, acte oficiale etc.).
• Theodore Caplow (1970, 186): după obiectul de studiu al sociologului:
individul, colectivitatea, organizaţia.
• documentele personale, rezervate strict utilizării de către însuşi autorul
lor sau de către un cerc restrâns de persoane (spre exemplu, jurnale de
însemnări zilnice, carnete de note, corespondenţă etc.)
• documentele publice, destinate tuturor (cărţi, ziare, reviste, anuare,
cântece populare)
• documentele oficializate, specifice tuturor societăţilor alfabetizate,
unde prin sigilii, semnătură sau ştampilă se asigură veridicitatea informaţiei
(spre exemplu, acte, certificate, diplome etc.)
• documente “de prima mână” (originale)
• documente “de mâna a doua” (în care informaţia provine de la un
intermediar, nu de la observatorul direct).
• Documentele scrise
• documentele oficiale
• documentele distribuite sau vândute (publicitate, anuare,
opere literare etc.)
• documentele private (între care enumeră şi documentele
personale).
• Documentele de altă natură (desene, înregistrări, obiecte,
fotografii, filme).