Menestrel trist, mai aburit - Enigel, Enigel, La soare, roata se măreşte;
Ca vinul vechi ciocnit la nuntă, Ţi-am adus dulceaţă, iacă. La umbră, numai carnea creşte De cuscrul mare dăruit Uite fragi, ţie dragi, Şi somn e carnea, se dezumflă, Cu pungi, panglici, beteli cu funtă, Ia-i şi toarnă-i în puiacă. Dar vânt şi umbră iar o umflă...
Mult îndărătnic menestrel, - Rigă spân, de la sân, Frumos vorbi şi subţirel
Un cântec larg tot mai încearcă, Mulţumesc Dumitale. Lapona dreaptă, Enigel, Zi-mi de lapona Enigel Eu mă duc să culeg Dar timpul, vezi, nu adăsta, Şi Crypto, regele-ciupearcă! Fragii fragezi, mai la vale. Iar soarele acuma sta Svârlit în sus, ca un inel. - Nuntaş fruntaş! -Enigel, Enigel, Ospăţul tău limba mi-a fript-o, Scade noaptea, ies lumine, - Plângi, preacuminte Enigel! Dar, cântecul, tot zice-l-aş, Dacă pleci să culegi, Lui Crypto, regele-ciupearcă. Cu Enigel şi riga Crypto. Începi, rogu-te, cu mine. Lumina iute cum să-i placă? El se desface uşurel - Zi-l menestrel! -Te-aş culege, rigă blând... De Enigel, Cu foc l-ai zis acum o vară; Zorile încep să joace De partea umbrei moi, să Azi zi-mi-l strâns, încetinel, Şi eşti umed şi plăpând: treacă... La spartul nunţii, în cămară. Teamă mi-e, te frângi curând, Lasă. - Aşteaptă de te coace. Dar soarele, aprins inel, Des cercetat de pădureţi Se oglindi adânc în el; În pat de râu şi-n humă unsă, -Să mă coc, Enigel, De zece ori, fără sfială, Împărăţea peste bureţi Mult aş vrea, dar vezi, de soare, Se oglindi în pielea-i cheală. Crai Crypto, inimă ascunsă, Visuri sute, de măcel, Mă despart. E roşu, mare, Şi sucul dulce înăcreşte! La vecinic tron, de rouă parcă! Pete are fel de fel; Ascunsa-i inimă plesneşte, Dar printre ei bârfeau bureţii Lasă-l, uită-l, Enigel, Spre zece vii peceţi de semn, De-o vrăjitoare mânătarcă, În somn fraged şi răcoare. Venin şi roşu untdelemn De la fântâna tinereţii. Mustesc din funduri de blestem; - Rigă Crypto, rigă Crypto, Şi răi ghioci şi toporaşi Ca o lamă de blestem Că-i greu mult soare să îndure Din gropi ieşeau să-l ocărască, Vorba-n inimă-ai înfipt-o! Ciupearcă crudă de pădure, Sterp îl făceau şi nărăvaş, Eu de umbră mult mă tem, Că sufletul nu e fântână Că nu voia să înflorească. Decât la om, fiară bătrână, Că dacă-n iarnă sunt făcută, Iar la făptură mai firavă În ţări de gheaţă urgisită, Şi ursul alb mi-e vărul drept, Pahar e gândul, cu otravă, Pe-acelaşi timp trăia cu el, Din umbra deasă, desfăcută, Laponă mică, liniştită, Mă-nchin la soarele-nţelept. Ca la nebunul rigă Crypto, Cu piei, pre nume Enigel. Ce focul inima i-a fript-o, La lămpi de gheaţă, supt zăpezi, De a rămas să rătăcească De la iernat, la păşunat, Tot polul meu un vis visează. Cu altă faţă, mai crăiască: În noul an, să-şi ducă renii, Greu taler scump cu margini verzi Prin aer ud, tot mai la sud, De aur, visu-i cercetează. Cu Laurul-Balaurul, Ea poposi pe muşchiul crud Să toarne-n lume aurul, La Crypto, mirele poienii. Mă-nchin la soarele-nţelept, Să-l toace, gol la drum să iasă, Că sufletu-i fântână-n piept, Cu măsălariţa-mireasă, Pe trei covoare de răcoare Şi roata albă mi-e stăpână, Să-i ţie de împărăteasă. Lin adormi, torcând verdeaţă: Ce zace-n sufletul-fântână. Când lângă sân, un rigă spân, Cu eunucul lui bătrân, Veni s-o-mbie, cu dulceaţă: