RISCUL DE

LICHIDITATE
 CUPRINS

Analiza lichidităţii bancare..........................................3

Factorii de influenţă a riscului de lichiditate.............6

Identificarea nevoilor bancare de lichiditate...........................................................................6
Satisfacerea nevoilor de lichiditate bancară ..........................................................................8
Reglementarea riscului de lichiditate.......................11

2
 RISCUL DE LICHIDITATE

,, Nu ţi se acordă niciodată suficient timp sau suficienţi bani.”

Corolarul lui Lerman

Analiza lichidităţii bancare

În sens larg, conceptul de lichiditate se referă la capacitatea activelor de a fi
transformate rapid şi cu o cheltuială minimă, în monedă lichidă sub formă de
numerar sau de disponibil în cont curent.
În sens mai restrâns, specializat, lichiditatea bancară reprezintă o problemă
de gestiune a pasivelor şi activelor bancare care au grade diferite de lichiditate.
Lichiditatea bancară exprimă capacitatea unei bănci de a-şi finanţa operaţiunile
curente.
Riscul de lichiditate pentru o bancă constituie expresia însăşi a probabilităţii
pierderii capacităţii de finanţare.
În scopul menţinerii credibilităţii faţă de clienţi şi comunitatea financiară,
băncile trebuie să probeze în permanenţă un grad corespunzător de lichiditate.
Pentru a răspunde obiectivului de lichiditate, gestionarea intrărilor şi a ieşirilor de
fonduri trebuie realizată în aşa fel încât să existe în permanenţă suficiente lichidităţi
la nivelul instituţiei bancare.
Riscul lipsei de lichidităţi se manifestă în urma necorelării scadenţelor dintre
posturile de activ şi cele de pasiv. În practică se manifestă fenomenul prelungirii
scadenţelor la active şi al reducerii scadenţelor la pasive. Dacă creditele şi dobânzile
nu sunt rambursate conform planului, banca se confruntă cu nevoi de lichiditate pe
termen scurt care trebuie finanţate. Efectele sunt similare şi când clienţii retrag sume
importante din depozitele constituite la bancă.
Exigibilitatea pasivelor arată capacitatea obligaţiilor de a deveni scadente la
plată. Riscul de lichiditate are mai multe accepţiuni:
1. reprezintă riscul unei bănci ca veniturile şi capitalul său să fie afectate, datorită
incapacităţii de a-şi onora la termen obligaţiile, fără a se confrunta cu pierderi
inacceptabile (conform U.S. Office of the Comptroller of the Currency).

3
 2. riscul de lichiditate include:
a. incapacitatea băncii de a-şi finanţa portofoliul de active pe maturităţile şi la
ratele de dobândă corespunzătoare;
b. incapacitatea băncii de a lichida poziţia la momentul oportun şi la un preţ
rezonabil (conform J. P. Morgan Chase, Annual Report 2000).
3. riscul de lichiditate decurge din necorelarea maturităţilor dintre fluxurile de
încasări şi cele de plăţi (conform Merill Lynch, Annual Report 2000).
4. riscul de lichiditate decurge din necorelarea scadenţelor cash-flow-urilor unui
grup de active, pasive şi instrumente extrabilanţiere (conform Cooperative
Bank).
5. riscul de lichiditate constă în pierderile potenţiale de profit şi/sau capital ca
urmare a eşuării în respectarea obligaţiilor asumate şi derivă din insuficienţa
rezervelor comparativ cu nevoile de fonduri.

O lichiditate adecvată fiecărei bănci din sistem este extrem de importantă şi

din perspectiva minimizării riscului sistemic, datorită riscului de contaminare prin
sistemul de plăţi interbancar.
Nici unul dintre activele din poziţia monetară a unei bănci nu aduce băncii
venituri, cu excepţia rezervelor minime obligatorii de la
banca centrală, la care se poate bonifica dobânda nominală.
Rezerva la banca centrală trebuie gestionată zilnic pentru a se situa la nivelul
obligatoriu impus de norme. Banca trebuie să nu depăşească acest plafon datorită
costului de oportunitate: chiar dacă se bonifică, dobânda practicată de băncile
centrale pentru excedentul de rezerve este sub nivelul dobânzii de pe piaţa
interbancară sau al ratei medii a dobânzii pentru activele bancare.
Dacă valoarea disponibilului băncii la sfârşitul zilei în contul curent la banca
centrală este sub plafon, atunci deficitul este completat scriptic de un împrumut de la
banca centrală în condiţii extrem de dure, echivalent practic cu o penalizare aplicată
băncii respective.
Rezervele minime obligatorii
Din punct de vedere cantitativ rezervele bancare minime sunt determinate de
normele autorităţii bancare şi de structura depozitelor bancare. Ele sunt stabilite
procentual pentru fiecare tip de depozit bancar. În aceste condiţii, rezervele minime
obligatorii se calculează ca:

4
 Ri = Σ ri * di, unde:
i= 1

i – tipul de depozit bancar;

Ri – rezerva minimă obligatorie corespunzătoare depozitelor bancare de tip i
la momentul t;
ri – rata minimă obligatorie a rezervelor la tipul i de depozite bancare;
di – mărimea absolută a depozitelor de tip i la momentul t-1.

Rezervele bancare minime fac parte dintre obligaţiile pe care o instituţie

financiară trebuie să le respecte pentru a funcţiona ca o bancă. Aceste rezerve
reprezintă pentru banca centrală un instrument de politică monetară pentru controlul
masei monetare.
Rezervele minime nu sunt active lichide deşi sunt incluse în poziţia monetară,
neputând fi folosite pentru a acoperi o creştere a cererii de credite sau o retragere de
depozite. Din punctul de vedere al capacităţii lor de finanţare a operaţiunilor bancare
curente, rezervele minime sunt tot atât de puţin lichide ca şi imobilele din bilanţul
băncii.
Cererile aleatoare de credite sau fluctuaţiile depozitelor bancare pot impune
fie cumpărarea de fonduri de pe piaţă la preţuri peste nivelul optim (dacă este nevoie
de fonduri imediat), fie plasarea la rentabilităţi suboptimale (dacă există rezerve
excedentare de plasat imediat).
Principala cauză de incertitudine este volatilitatea depozitelor bancare, care
exprimă durata în timp a depozitelor şi este dată de încrederea deponenţilor în
stabilitatea pieţei. În acest caz, expunerea potenţială la risc este egală cu produsul
dintre valoarea acestor depozite şi volatilitatea lor. Expunerea la risc poate fi foarte
mare, lichidarea bruscă a unor depozite importante ca valoare falimentând banca.
Protecţia faţă de riscul de lichiditate se poate realiza în primul rând printr-o
planificare şi o actualizare riguroase. Clienţii mari pot fi rugaţi să anunţe intenţia
efectuării unor operaţiuni de încasări sau plăţi de valoare mare.
Clienţii sunt totuşi reticenţi chiar în condiţiile unor pedepse severe pentru
divulgarea unor informaţii de serviciu de către salariaţi (insider trading regulations),
considerând că o operaţiune bancară este mai bine păstrată secretă când despre
derularea ei sunt informaţi cât mai puţini.

5
 În acest sens, trebuie monitorizate zilnic operaţiunile de mare valoare:
certificate de depozit ajunse la scadenţă, titluri de valoare scadente, rate scadente la
împrumuturi mari sau angajări semnificative de linii de credit, dar şi sursele de
fonduri disponibile imediat.

Factorii de influenţă a riscului de lichiditate

Identificarea nevoilor bancare de lichiditate

Fie că se estimează pe termen scurt sau lung sau în mod ciclic, nevoile de
lichiditate reprezintă obligaţii imediate cărora banca trebuie să le facă faţă cu
promptitudine pentru a fi în continuare recunoscută în sistemul bancar ca intermediar
financiar.
a. Nevoile de lichiditate pe termen scurt se datorează unor factori, ca:
sezonieri, operaţiunile marilor clienţi, volatilitatea depozitelor şi a creditelor.
Influenţa factorilor sezonieri este foarte puternică, în special pentru băncile
specializate în oferta de servicii financiare destinate unui anumit sector de activitate.
Şi băncile universale sunt afectate de influenţe sezoniere generate mai ales de
perioadele de vacanţe, în care activitatea este minimă şi cheltuielile curente ridicate.
Cele mai multe fluctuaţii sezoniere pot fi corect anticipate pe baza experienţei
anterioare prin analiza dinamică a seriilor de date. Gestiunea acestor cereri
sezoniere este mai dificil de realizat doar în primii ani de activitate ai unei bănci.
Transferurile şi creditele de valoare mare în raport cu talia băncii pot crea şi
ele probleme de gestiune a lichidităţii pe termen scurt. Ca şi în cazul riscului de
creditare, clienţii mari au potenţialul de risc cel mai ridicat. Nevoile unora dintre ei
sunt cunoscute aproape cu certitudine, mai ales dacă au beneficiat de asistenţa
băncii în pregătirea planului de finanţare a anumitor proiecte. Pentru alţi clienţi însă
deciziile pot avea un caracter cu totul conjunctural, în special cele legate de
transferul unor fonduri sau utilizarea unor linii de credit.
b. Nevoile ciclice de lichiditate sunt mult mai greu de estimat, deosebit de
dificilă fiind mai ales anticiparea momentului apariţiei lor. Ca şi în cazul nevoilor de
lichiditate pe termen scurt, creşterea cererilor de credit se poate cupla cu scăderea
depozitelor.
Metodele de analiză şi calcul pentru estimarea mărimii acestor nevoi vor fi
descrise în continuare:

6
 1. Analiza comportamentului liniilor de credit.
Utilizarea maximă a liniilor de credit în perioade de expansiune este
comparată cu utilizarea lor actuală, diferenţa putând fi o bună estimare a cererii de
credite suplimentare de acoperit în caz de expansiune.
2. Corelarea dinamicii depozitelor cu dinamica ratelor dobânzii.
Analiza curbei ratelor dobânzii de piaţă oferă o bună aproximaţie a anticipărilor
agenţilor referitoare la faza ciclului economic în care urmează să intre economia.
În baza seriilor de date proprii, banca poate stabili indici de corelaţie între
dinamica acestor rate şi cea a propriilor depozite; atunci ea poate estima nivelul
probabil al acestor depozite în funcţie de evoluţia dobânzilor pe piaţă.
3. Evaluarea vulnerabilităţii bazei de depozite presupune aprecierea
gradului în care s-a realizat o diversificare optimă a bazei de depozite şi a calităţii
programelor de gestiune a riscurilor din domenii care afectează imaginea băncii.
Creşterea solidităţii băncii este cel mai bun mijloc de a minimiza cererile
aleatoare de lichiditate, în special minimizarea retragerilor de depozite bancare ale
clienţilor. Pentru uşurinţa utilizării şi calitatea rezultatelor există pachetele de
programe de analiză statistică, folosite mai ales în analiza sezonalităţii.
Singura condiţie pentru utilizarea acestui tip de analiză o constituie vechimea
băncii pe piaţă. O bancă nouă care nu a mai trecut printr-o criză de încredere nu are
la dispoziţie repere cantitative pentru analiză; ea poate folosi cu o marjă de eroare
sensibil sporită, semnalele şidatele referitoare la comportamentul sistemului bancar
în ansamblu, în baza bilanţului consolidat şi a analizelor autorităţii bancare.
c. Nevoile de lichiditate pe termen lung sunt corelate cu tendinţele
comunităţilor de clienţi ai băncii şi pieţele pe care operează banca.
Spre exemplu, pentru zonele cu dezvoltare accelerată, ritmul de creştere a
creditelor este mai mare decât ritmul de creştere a depozitelor şi pot apare presiuni
de lungă durată asupra lichidităţii băncii.
Reciproc, în zonele relativ stabilizate din perspectiva creşterii economice
depozitele tind să crească în mod constant, în timp ce creditele au un nivel stabil.
Aici apar presiuni generate de asigurarea unor plasamente rentabile.
Diversificarea acestor riscuri se poate realiza optim doar de către băncile mari
– naţionale şi internaţionale. Băncile locale sunt dependente de profilul regiunii pe
care o servesc din punct de vedere financiar.

7
 d. Nevoile neprevăzute de lichiditate sunt imposibil de anticipat, fiind
provocate de evenimente complet aleatoare.
Generate de cauze diverse, ca reducerea depozitelor datorită unor zvonuri,
suspendarea unei surse de refinanţare, creşterea bruscă a creditelor solicitate,
aceste nevoi au un potenţial de risc extrem de important, banca trebuind pregătită în
acest sens.

Satisfacerea nevoilor de lichiditate bancară

Reprezintă cel de-al doilea factor de influenţă a riscului de lichiditate şi se poate

realiza prin intermediul surselor de lichiditate ale fiecărei bănci, ca active lichide şi
împrumuturi.
Sursele noi de lichiditate sunt generate de aplicarea unor noi tehnici şi
instrumente financiare. Una din aceste metode constă în cumpărarea de titluri
(obligaţiuni) emise cu o opţiune de răscumpărare înainte de scadenţă la un preţ fix,
cunoscut dinainte. În acest fel se elimină practic riscul de piaţă la lichidarea titlului şi
se sporeşte lichiditatea obligaţiunilor.
O altă metodă este titularizarea creditelor, frecvent practicată pentru ipoteci
standard, reducând de fapt nevoia de lichiditate.

Lichiditatea bancară
Surse Destinaţii
Rezerve primare: 1. Rezerva minimă obligatorie la banca centrală
1. Numerar în seifurile băncii 2. Posibila fluctuaţie a depozitelor
2. Depozite la banca centrală 3. Eventuale cereri de împrumut
3. Depozite la bănci corespondente 4. Nevoile de bani lichizi ale clienţilor
Rezerve secundare:
4. Portofoliul de bonuri de tezaur şi alte titluri
negociabile
Portofoliul de credite:
5. Rate scadente la credite acordate Clienţilor
Împrumuturi:
6. Emiterea de certificate de depozit
7. Cumpărarea de rezerve
8. Împrumuturi de la banca centrală
9. Împrumuturi de la bănci corespondente
Sursa: Luminiţa Roxin - ,,Gestiunea riscurilor bancare”, 1997

8
 Băncile pot folosi cu succes şi piaţa de capital pentru acoperirea unor nevoi de
lichiditate pe termen lung, prin emisiune proprie. Piaţa monetară în sens larg poate fi
folosită şi ea pentru emisiune de titluri comerciale pe termen scurt, operaţiune rar
efectuată de bănci în trecut.
Nevoile de lichiditate cu caracter sezonier sunt previzibile şi aproape certe;
experienţa oferă o bază de încredere pentru estimarea corectă şi la timp a acestor
nevoi, pentru a le finanţa fără riscuri majore. Ca urmare, finanţarea din împrumuturi
este modalitatea cea mai eficientă, întrucât capacitatea de rambursare ulterioară a
acestora este aproape certă.
Nevoile ciclice de lichiditate sunt mult mai greu de anticipat. În plus, este de
aşteptat ca piaţa monetară să fie supusă la presiuni semnificative în perioadele de
expansiune, iar resursele de pe piaţă să fie insuficiente şi foarte scumpe, practic
inaccesibile băncilor de talie mică sau medie. Din aceste motive contribuţia
împrumuturilor este limitată, iar costul lor ridicat.
Ajustarea structurii activelor bancare este mult mai recomandată, accesul la
sursa de finanţare nefiind limitat de factori externi, iar costul de oportunitate este
mediu. Această strategie presupune alimentarea unui portofoliu semnificativ de
active lichide în perioadele de recesiune (cererea de credite este oricum redusă) şi
lichidarea acestora la începutul perioadei de avânt, când creşte cererea de credite.
Condiţia de echilibru impune ca pierderile înregistrate pe parcursul perioadei
de finanţare a portofoliului de active lichide (costul de oportunitate) să fie mai mici
sau cel mult egale cu pierderile de capital datorate scăderii cursului activelor
financiare plus dobânzile suplimentare de achitat la eventualele împrumuturi
contractate în perioada de avânt.
Regula de aur este că trebuie limitată creşterea creditelor din portofoliu la
nivelul creşterii depozitelor. Creşterea creditelor fiind însă extrem de tentantă, se
caută soluţii şi în cazul în care resursele din depozite sunt estimate ca insuficiente.
Chiar dacă se recurge la împrumuturi de pe piaţă, trebuie avut grijă să nu se
epuizeze capacitatea băncii de a împrumuta şi să se păstreze ,,rezerva de urgenţă ”.
Accesul la pieţele financiare este o restricţie ce poate limita în mod esenţial
gestiunea lichidităţii bancare, fiind direct dependent de talia băncii.
 După cum s-a văzut din prezentarea conceptului de lichiditate, sursa de
lichiditate primară pentru băncile mici o constituie activele lichide, iar

9
minimizarea riscului de lichiditate presupune o gestiune consecventă şi atentă a
activelor şi pasivelor bancare.
Este o metodă relativ scumpă, cu nivelul costurilor de oportunitate şi de
gestiune a portofoliilor ridicate. Împrumuturile sunt doar o resursă de urgenţă pentru
acoperirea nevoilor de lichiditate în cazul băncilor mici.
 La cealaltă extremă se află băncile mari, internaţionale sau holding-
urile bancare care au acces la pieţe dintre cele mai diverse, nu doar la piaţa
interbancară naţională.
Pentru ele principala sursă de lichiditate sunt împrumuturile de piaţă în
condiţii avantajoase. Băncile importante ca mărime au programe proprii de
gestiune a activelor şi pasivelor bancare şi control al riscurilor. Activele lichide au un
cost de oportunitate prea mare pentru aceste bănci.
 Băncile de talie medie folosesc deopotrivă atât activele lichide cât şi
împrumuturile ca surse de lichiditate. Cel mai utilizat instrument tinde să fie
certificatul de depozit (CD), cu scadenţe pe termen scurt şi uşor de gestionat. Dacă
se urmăreşte creşterea valorii portofoliului de CD, atunci se oferă rate ale dobânzii
mai ridicate decât ale concurenţei.
Filozofia managerială este un factor deosebit de important pentru strategia
băncii de acoperire a nevoilor de lichiditate. Dacă o bancă face apel la surse
împrumutate rareori sau chiar niciodată, bazându-se pe activele lichide proprii are o
filozofie managerială conservatoare. La polul opus se află băncile cu o filozofie
agresivă, pentru care împrumuturile tind să devină o resursă permanentă, ajungând
să depăşească 10% din bilanţ. În acest ultim caz banca este dependentă de piaţă şi
conducerea trebuie să fie extrem de prudentă în gestiunea globală a riscurilor.
Costul diferitelor surse de lichiditate este luat deasemeni în considerare în
domeniul lichidităţii. Regula generală constă în folosirea sursei de acoperire celei mai
ieftine (ceteris paribus), în contextul filozofiei manageriale şi al accesului la pieţe.
Pentru activele lichide apare costul de oportunitate pe întreaga durată a
păstrării în portofoliu, ajustat în funcţie de câştigul sau pierderea de capital şi de
impozite. Acoperirea nevoii de lichiditate prin emisiune de CD presupune cheltuieli
fixe mari (prime de asigurare şi constituirea de rezerve).
Normele de lichiditate bancară se suprapun în cele mai multe state peste
cerinţele vizând rezervele minime obligatorii, ca instrument de politică monetară.

10
 Banca centrală monitorizează indicatorii de lichiditate bancară, de care ţine
cont în acordarea calificativului general al băncii. Indicatorii de lichiditate sunt
calculaţi pe baza rapoartelor financiare prezentate periodic băncii centrale.
La nivel european problema lichidităţii bancare este considerată importantă
pentru derularea politicii monetare şi mai puţin semnificativă din punct de vedere
prudenţial. Nu s-a obţinut încă o armonizare a sistemului de indicatori folosiţi pentru
aprecierea gradului de lichiditate.

Reglementarea riscului de lichiditate

Reglementarea lichidităţii bancare în ţara noastră se realizează prin norma
1/2001 a BNR cu modificările şi completările ulterioare (norma 1/2002 şi norma
7/2003). Indicatorul de lichiditate se calculează ca raport între lichiditatea efectivă şi
lichiditatea necesară, determinate conform normei nr. 1/2001 a BNR privind
lichiditatea băncilor.
 Lichiditatea efectivă se determină prin însumarea, pe fiecare bandă
de scadenţă, a activelor bilanţiere şi a angajamentelor primite
extrabilanţiere.
 Lichiditatea necesară se determină prin însumarea, pe fiecare bandă
de scadenţă, a obligaţiilor bilanţiere şi a angajamentelor date
extrabilanţiere. Se impune prin aceasta, de către autoritatea de
reglementare, respectarea de către bănci a unei limite minime a acestui
indicator de 1.
În cadrul normei 1/2001, “risc de lichiditate faţă de o singură persoană
reprezintă obligaţia băncii faţă de orice persoană sau grup de persoane fizice ori
juridice care sunt legate economic între ele în sensul că: una dintre persoane
exercită asupra celorlalte, direct sau indirect, putere de control sau nivelul cumulat al
obligaţiei băncii reprezintă un singur risc de lichiditate pentru bancă în sensul că
retragerea de către una dintre persoane a unui depozit, închiderea unui cont curent
şi/sau utilizarea unui angajament de finanţare primit de la bancă poate atrage din
partea celorlalte persoane retragerea depozitelor, închiderea conturilor curente
şi/sau utilizarea angajamentelor de finanţare primite de la bancă”.

11
 Se defineşte, conform Normei 1/2001, ca “risc mare de lichiditate al băncii faţă
de o singură persoană, riscul de lichiditate a cărui valoare reprezintă cel puţin 10%
din valoarea obligaţiilor bilanţiere, altele decât împrumuturile, şi a angajamentelor de
finanţare date de bancă evidenţiate în afara bilanţului”.

12
 BIBLIOGRAFIE:

1) Conf.univ.dr. Ionela COSTICA; Lect.univ.dr. Sorin Adrian

LAZARESCU - Politici si tehnici bancare
2) Melnic Corina Marilena - Analiza si modelarea risculuii bancar in

conditiile economiei de piata, 2003

3) www.bnr.ro

13