Sunteți pe pagina 1din 20

Universitatea Politehnica din Bucureşti

Facultatea de Electronică, Telecomunicaţii şi Tehnologia Informaţiei

SISTEME DE COMUNICAȚII PRIN SATELIT

Tehnici de acces multiplu în


comunicațiile satelitare. Exemple

Student:

Master Telecomunicaţii
SISTEME DE COMUNICAȚII PRIN SATELIT

CUPRINS

1. INTRODUCERE...........................................................................................................................................3
2. SATELIȚII DE TELECOMUNICAȚII.................................................................................................................4

2.1. Privire generală......................................................................................................................................4

2.2. Principiile radiocomunicaţiilor prin satelit.............................................................................................5

3. TEHNICI DE ACCES MULTIPLU....................................................................................................................7

3.1. Accesul multiplu....................................................................................................................................7

3.2. Accesul multiplu cu divizare de frecvenţă (FDMA).................................................................................9

3.3. Accesul multiplu cu divizare în timp (TDMA).......................................................................................10

3.4. Accesul multiplu cu divizare în cod (CDMA).........................................................................................14

4. CONCLUZII...............................................................................................................................................18

a) Avantaje FDMA........................................................................................................................................18

b) Avantaje TDMA........................................................................................................................................18

c) Avantaje CDMA........................................................................................................................................19

LISTĂ ACRONIME UTILIZATE ÎN LUCRARE.........................................................................................................20

BIBLIOGRAFIE..................................................................................................................................................21

1. INTRODUCERE

Satelitul reprezintă orice obiect care parcurge o traiectorie circulară (care poartă
numele de orbită) în jurul altui obiect. Sateliții Pământului pot fi naturali (Luna) sau artificiali
2 / 20
SISTEME DE COMUNICAȚII PRIN SATELIT
(construiți de om, apoi lansați pe orbită). Exista mai multe tipuri de sateliți artificiali, în
funcție de obiectivele pe care le au de atins:
 sateliți astronomici – folosiți pentru cercetare astronomică;
 sateliți de telecomunicații – folosiți pentru a facilita comunicațiile la distanță;
 sateliți de recunoaștere – folosiți mai mult în scopuri militare și de spionaj;
 sateliți de observare a Pământului – folosiți pentru studii geografice;
 sateliți meteorologici – folosiți pentru măsurări și prognoză meteorologică;
 stații spațiale - compuse din mai multe module; transportul materialelor și
echipajelor către și de la stația spațială este efectuat de alte navete spațiale.

De asemenea, există mai multe tipuri de orbite, după care se clasifică


si sateliții artificiali. Dacă sateliții sunt clasificați în funcție de altitudine atunci vom avea:
 Orbita geostaționară (GEO – Geostationary Earth Orbit) = orbita unui satelit
sincron care se rotește pe o orbită circulară în sensul de rotație al Pământului în planul
ecuatorial al acestuia la altitudinea de 35800 km; folosesc banda Ka; perioada de revoluție
a unui satelit geostaționar este de 24 ore iar viteza sa de 3,7 km/s; sateliții aflați pe orbite
geostaționare trebuie să fie foarte mari pentru a putea recepționa puteri foarte scăzute și a
emite cu puteri mari; din cauza distanței foarte mari între sol și satelit apar întârzieri
importante ale semnalului (270ms) care pot fi extrem de supărătoare în cazul
transmisiunilor în timp real (convorbiri telefonice); nu pot acoperi zonele polare (peste 80
grade latitudine); Nu prezintă comutație între sateliți.
 Orbita la înălțime mică (LEO - Low Earth Orbit) = grup de sateliți cu orbite circulare
de altitudini joase (500 km – 1500 km); Frecvența de 800MHz, benzile L,S; operează pe
orbite multiple; întârziere de 5 - 15ms; durata mai mică de viață (5ani față de 15 pentru
GEO); vizibil până la 20 minute; exemplu: Iridium
 Orbita la înălțime medie (MEO - Medium Earth Orbit; ICO – Intermediate Circular
Orbit) = grup de sateliți cu orbite circulare de altitudini medii (5000 km – 12000 km
altitudine); perioada orbitală: 6 ore; În cazul acestor sisteme atenuările de propagare și
întârzierea semnalului au valori mici; Întârzieri de zeci ms (50ms); vizibil câteva ore;
exemplu: GPS
 Orbita la înălțime mare (HEO - Highly Inclined Elliptical Orbit) = Sateliții se
găsesc pe orbite eliptice în jurul Pământului, orbite care prezintă un apogeu și un perigeu.
Dezavantajul acestor sisteme constă în faptul că atunci când satelitul se află în apropierea
apogeului distanța Pământ - satelit este foarte mare (40000 km).

2. SATELIȚII DE TELECOMUNICAȚII

2.1. Privire generală

Sateliții de telecomunicații, după cum spune și numele, au fost creați pentru a face
posibilă realizarea unor canale de telecomunicații. În limbajul de specialitate se folosește
abrevierea ComSat (de la Communications Satellite).
3 / 20
SISTEME DE COMUNICAȚII PRIN SATELIT
Sateliții de telecomunicații activi sunt echipați cu aparatură electronică de recepție și
emisie, efectuând anumite modificări semnalului primit. Sateliții de telecomunicații pasivi
retransmit semnalele primite în urma reflexiei acestora de suprafața lor. Pentru serviciile
fixe, sateliții de telecomunicații contribuie cu o tehnologie complementară la comunicațiile
prin cablu submarin cu fibra optică. Sateliții sunt foarte importanți pentru aplicații mobile,
cum ar fi comunicațiile către vase sau avioane. Unul din avantajele majore este acoperirea
globală pe care o au majoritatea sateliților.
Sateliții de telecomunicații sunt întrebuințați în aproape toate domeniile
comunicațiilor: televiziune, radio, telefonie, transmisii de date, videoconferințe, învățământ
la distanță, internet.
Avantajele majore sunt date de:
 Lipsa obstacolelor în calea undelor primite sau transmise.
 Acoperirea mare, chiar globală, a serviciilor.
Pentru a asigura o acoperire și o promptitudine cât mai mare a serviciilor,
companiile lansează pe orbită nu un satelit, ci "rețele de sateliți". Astfel, în orice moment
există un satelit care să răspundă unui pachet de date trimis de pe Pământ.
Sistemele de comunicații prin satelit, prin însăși natura lor, acoperă arii imense și
asigură orice tip de conectivitate fără comutare – din acest punct de vedere, avantajul este
formidabil. De asemenea, Sistemele de comunicaţii prin satelit sunt sisteme de
radiocomunicaţii care lucrează la frecvențe foarte înalte, formate din staţii finale şi o
singură staţie intermediară amplasată pe satelit (fig. 2.1). Staţiile finale sunt amplasate pe
Pământ şi se numesc staţii de sol, reprezentând segmentul de sol; satelitul reprezintă
segmentul spaţial. În cazul comunicaţiilor spaţiale, intervalul dintre o staţie de sol şi satelit
se numeşte traiect (link) – există un traiect ascendent (uplink) pentru transmisii de la sol la
satelit şi un traiect descendent (downlink) pentru transmisiile de la satelit la sol.

fig. 2.1

Exemplu: semnalele de televiziune, (video, sunet, teletext, etc) specifice transmisiei


prin intermediul sateliților artificiali ai pământului, parcurg peste 70000 km, pe traseul:
studioul tv, stația de emisie-recepție terestră, traseul ascendent, satelit, traseul
descendent, receptorul de semnal tv transmis prin satelit și în final televizorul. Înainte de a
fi emis în spațiu de către stația de emisie terestră, semnalul tv provenit din studioul tv
modulează în frecvență, o “purtătoare” de frecvență foarte înaltă, de ordinal gigaherților.
Aceasta purtătoare transportă semnalul tv pe traseul ascendent.

2.2. Principiile radiocomunicaţiilor prin satelit

4 / 20
SISTEME DE COMUNICAȚII PRIN SATELIT
Sistemele de comunicații prin satelit realizează legătura între staţii în radiofrecvenţă
prin unde electromagnetice de înaltă frecvenţă, de regulă microunde, cu frecvenţe peste
0,4GHz. Staţiile de sol din sistemele de comunicații prin satelit realizează patru funcţii
principale:
1) primirea, prelucrarea semnalelor utile şi suprapunerea lor pe un semnal de RF
purtător;
2) emisia semnalului de RF sub formă de unde electromagnetice;
3) recepţia undelor electromagnetice de RF;
4) extragerea semnalelor utile din semnalul RF şi trimiterea lor spre utilizatori.

Semnalele utile sunt variate: telefonice (vocale), de radiodifuziune, de televiziune,


digitale etc., cu variate surse şi destinaţii.
Într-un sistem de comunicații prin satelit, subsistemul de radiocomunicaţii de pe
satelit are rolul unei staţii intermediare, care asigură numai recepţia semnalelor de RF de la
mai multe staţii de sol, translarea pe o altă frecvenţă purtătoare şi retransmisia semnalului
de RF spre mai multe staţii de sol. Acest subsistem utilizează una sau mai multe antene
care recepţionează una sau mai multe frecvențe purtătoare, într-o bandă destul de largă în
jurul unei frecvenţe medii şi emit pe frecvenţe purtătoare în altă bandă, în jurul altei
frecvenţe medii, întotdeauna mai mică decât frecvenţa de recepţie. Pentru fiecare
frecvenţă purtătoare există o unitate (un sistem) de recepţie şi emisie numit transponder –
fig. 2.2. Un transponder este format din:
 filtrul de bandă de intrare (FTBin) pentru separarea purtătoarei;
 amplificatorul cu zgomot redus (LNA – Low Noise Amplifier);
 schimbătorul de frecvenţă (SF) cu oscilator local (OL) şi filtru de bandă (FTBo);
 lanţul de amplificatoare de RF (ARF);
 amplificatorul de putere (ARFP) final. Pe satelit se pot afla mai multe transpondere
(până la 24).

fig. 2.2. - Subsistemul de radiocomunicaţii de pe satelit şi structura unui transponder

Se menţionează că unele sisteme realizează translarea cu o singură schimbare de


frecvenţă (ca în fig. 2.2.) dar altele, care lucrează la peste 10GHz, utilizează două
schimbări de frecvenţă.
Toţi sateliţii sunt echipaţi cu încă un sistem de radiocomunicaţii, cu antenă (antene)
separată pentru urmărire, telemetrie şi comandă (TT&C - Traking, Telemetry & Command);
În prezent aceste operaţii se realizează, de regulă, cu staţii de sol anume destinate.

5 / 20
SISTEME DE COMUNICAȚII PRIN SATELIT

3. TEHNICI DE ACCES MULTIPLU

3.1. Accesul multiplu

În ultimele decade comunicaţiile digitale au cunoscut o creştere rapidă. Noile servicii


de telecomunicaţii, cum ar fi serviciile de voce de bază, emailul, accesul la internet,
transferul de fişiere, serviciile multimedia, au schimbat modul de viaţă al oamenilor.
Dezvoltarea comunicaţiilor şi a tehnologiilor de procesare a informaţiei a deschis
mai multe pieţe pentru noile servicii de comunicaţii. Datorită cererii de servicii de
comunicaţie fără fir în continuă creştere acestea s-au dezvoltat continuu. Cerinţele
stringente de capacitate ale sistemelor de comunicaţii sunt puse în legătură cu numărul de
utilizatori care pot fi deserviţi simultan sau altfel spus cât de multă informaţie este posibil a
fi transferată.
Una dintre modalităţile în care poate creşte rata de date totală este realizarea unei
alocări a resurselor mai eficientă. În cazul sistemelor de comunicaţii fără fir (de orice fel)
apare dorinţa ca un număr cât mai mare de utilizatori să poată transmite şi recepţiona în
acelaşi timp semnale de la una sau mai multe staţii corespondente (stație de bază, satelit,
acces point, etc.).
Pentru ca mai mulţi utilizatori să poată folosi simultan resursele de comunicaţii
trebuie stabilit un mod în care aceste resurse să fie alocate fiecărui utilizator în parte.
Tehnica prin care este împărţit un canal de comunicaţii comun între utilizatori multiplii
poartă numele de acces multiplu.
Aşa cum se observă, un număr mare de utilizatori împart un canal de comunicaţie
comun în scopul de a-şi transmite informaţiile la un receptor. De exemplu, canalul comun
6 / 20
SISTEME DE COMUNICAȚII PRIN SATELIT
poate fi o bandă de frecvenţă din spectrul radio pe care utilizatorii multiplii o utilizează
pentru a comunica cu receptorul radio. Într-un sistem de comunicaţie avem o cantitate fixă
de resurse, de spectru, pe care acesta trebuie să o gestioneze în mod corespunzător astfel
încât toţi abonaţii să poată fi găzduiţi de sistem. Un sistem cu acces multiplu este prezentat
în figura 3.1.

Figura 3.1. Sistem cu acces multiplu

În mediile cu acces multiplu este nevoie ca semnalele utilizatorilor diferiţi să fie


diferite (identificate) unul faţă de altul. În acelaşi timp semnalul fiecărui utilizator trebuie să
fie identificat printr-o “etichetă” unică care să poată fi extrasă (identificată) corespunzător la
recepţie. Eticheta utilizatorului poate fi atribuită în unul din domeniile: timp, lungime de
undă (frecvenţă), cod, sau spaţiu.
La sistemele de comunicații prin satelit, prin acces multiplu se înţelege abilitatea
unui mare număr de staţii să se conecteze simultan cu acelaşi transponder. În sistemele de
comunicaţii prin satelit, accesul multiplu este o problemă esenţială, această tehnică
permiţând exploatarea eficientă a capacităţii sateliţilor de a acoperi arii foarte mari,
influenţând proiectarea şi realizarea sistemelor, flexibilitatea acestora şi costurile.
Problema care trebuie rezolvată este: cum se poate realiza conectarea unui grup de
staţii de sol cu componenţă variabilă la acelaşi satelit astfel încât să se optimizeze:
 capacitatea de comunicaţie a satelitului şi capacităţile de interconectare;
 spectrul disponibil;
 puterea disponibilă pe satelit;
 flexibilitatea;
 adaptabilitatea la varietatea de semnale vehiculate;
 costurile;
 posibilităţile utilizatorilor de a se adapta la sistem

Evident, optimizarea tuturor aspectelor nu este posibilă – întotdeauna este necesar


un compromis.
În prezent se folosesc 3 tehnici de acces multiplu: prin divizare în frecvenţă (FDMA),
prin divizare în timp (TDMA) şi prin divizare în cod (CDMA).
În tehnica de acces multiplu cu divizare în frecvenţă – fig. 3.2.a, toţi utilizatorii
accesează satelitul în acelaşi timp, dar fiecare în propria bandă de frecvenţe (propria
purtătoare); uneori se alocă mai multe purtătoare (benzi) aceluiaşi utilizator cu capacitate
foarte mare. Tehnica este foarte folosită în comunicaţiile cu modulaţie analogică, în care
semnalele sunt permanent prezente.
În tehnica de acces multiplu cu divizare în timp, toţi utilizatorii folosesc aceeaşi
bandă de frecvenţe (aceeaşi purtătoare) dar fiecare transmite un interval de timp
determinat – fig. 3.2.b. Natura intermitentă a procedeului îl face foarte potrivit pentru
transmisiile cu modulaţie digitală.

7 / 20
SISTEME DE COMUNICAȚII PRIN SATELIT

Fig. 3.2. Acces multiplu cu divizare în frecvenţă (a) şi în timp (b)

În tehnica de acces multiplu cu divizare în cod, mai multe staţii transmit simultan
semnale codate ortogonal cu spectru împrăştiat (spread spectrum) care ocupă aceeaşi
bandă de frecvenţe – fig. 3.3. O staţie recepţionează toate semnalele, le decodează şi
reface numai semnalul care îi este destinat. De fapt, în CDMA, utilizatorii îşi împart acelaşi
interval de frecvenţe şi acelaşi timp. O staţie transmite într-o bandă (Bc) din jurul unei
purtătoare fk un timp determinat (Tc = ti+1 – ti), după care realizează un salt pe altă
purtătore; la fel procedează şi celelalte staţii. Frecvenţele fk se modifică, după secvenţe
pseudoaleatoare specifice fiecărui utilizator.

Fig. 3.3. Acces multiplu cu divizare în cod

Toate cele trei tehnici de bază se folosesc în diverse variante. De asemenea prin
combinaţia acestor tehnici pot fi obţinute alte metode hibride. Fiecare tehnică de acces
multiplu are avantajele şi dezavantajele sale faţă de celelalte, acestea depinzând de
aplicaţie, caracteristicile canalului şi alţi parametri.
În toate cele trei procedee are loc o împărţire (divizare) a resurselor de comunicaţie:
bandă de frecvenţe, timp de transmisie sau ambele. Dacă proporţie din resursa divizată
alocată fiecărui utilizator este fixă, sistemul este numit cu acces fix sau cu acces pre-
asignat. Dacă resursa se alocă utilizatorilor în funcţie de necesităţi, sistemul este numit cu
acces la cerere. Se observă că în sistemul cu acces la cerere, distincţia între FDMA şi
TDMA nu mai este foarte clară, deoarece acces la cerere în FDMA înseamnă că staţiile
transmit numai când există trafic.

3.2. Accesul multiplu cu divizare de frecvenţă (FDMA)

Iniţial, sistemul FDMA a fost copiat după sistemul terestru de multiplexare în


frecvenţă, utilizat în radiorelee. Procedeul utilizează tehnologia relativ simplă şi ieftină a
separării semnalelor analogice prin filtrare şi asigură o bună calitate a semnalului. În
schimb, este lipsit de flexibilitate în privinţa exploatării capacităţilor de acoperire şi
interconectare a sistemelor de sateliţi. De asemenea, nu utilizează eficient puterea
disponibilă la transpondere deoarece accesul fiind fix, se consumă energie şi când
8 / 20
SISTEME DE COMUNICAȚII PRIN SATELIT
semnalul util lipseşte (factorul de umplere, adică procentul mediu de timp în care există
semnal util pe purtătoare, este destul de mic).
Sistemele FDMA tipice sunt cu pre-asignare, fiecărui utilizator (staţie terestră) fiindu-i
alocată o bandă, în jurul unei frecvenţe purtătoare, eventual mai multe. Frecvenţele
purtătoare şi benzile alocate fiecărei staţii de sol formează planul de frecvenţe al satelitului.
FDMA se foloseşte în mai multe variante. În sistemul FDMA original, o purtătoare de
IF este modulată cu semnal de bază obţinut prin multiplexarea semnalelor din mai multe
canale. Procedeul este numit cu canale multiple pe purtătoare (MCPC – Multiple Channels
Per Carrier) iar ocuparea spectrului disponibil pentru transponder apare reprezentat în
fig.3.4.a. În altă variantă, semnalul din fiecare canal modulează propria purtătoare.
Procedeul este numit “cu un singur canal pe purtătoare” (SCPC – Single Channel Per
Carrier) iar spectrul apare în fig. 3.4.b.

Fig. 3.4. Spectrele transponderelor în FDMA: a – MCPC/FDMA; b – SCPC/FDMA

În cazul MCPC (mai multe canale pe purtătoare), purtătoarea este modulată cu


semnal multiplex:
 în cazul transmisiei semnalelor analogice (vocal, etc.) semnalele sunt multiplexate
în frecvenţă (FDM – Frequency-Division Multiplexing) iar semnalul multiplex
modulează în frecvenţă (FM) purtătoarea de IF; tehnica este numită
FDM/FM/FDMA;
 în cazul transmisiei semnalelor de date, acestea sunt multiplexate în timp (TDM –
Time-Division Multiplexing) iar semnalul multiplex modulează digital (de obicei PSK)
purtătoarea; tehnica este numită TDM/PSK/FDMA.

Accesul multiplu cu divizare de frecvenţă cu pre-asignare, se foloseşte în sisteme cu


multiplexare în frecvenţă (FDM) în care purtătoarele modulate în frecvenţă (FM) se alocă
câte una sau câteva fiecărei staţii de sol; sistemul este numit FDM/FM/FDMA. Frecvenţele
purtătoare şi benzile alocate fiecărei staţii de sol formează planul de frecvenţe al satelitului.
Fiecare staţie care lucrează în sistemul FDM/FM/FDMA trebuie să poată recepţiona cel
puţin o purtătoare de la fiecare din staţiile din reţea; ca urmare, multe asemenea staţii au
un mare număr de receptoare şi demultiplexoare. În sistemul MCPC benzile ocupate în
jurul diferitelor purtătoare au lărgimi diferite. Între benzi există zone de separare,
neutilizate, reprezentând un important procent din banda totală (până la 10%); chiar şi aşa,
tot există interferenţe între canalele din benzile adiacente.
În cazul SCPC/FDMA (un singur canal pe purtătoare), se folosesc multe purtătoare,
fiecare modulată de semnalul de pe un canal; pentru semnale analogice se foloseşte MF,
mai rar BLU iar pentru semnale digitale se foloseşte PSK. Evident, şi în acest caz există
benzi de separare între benzile ocupate şi interferenţe între canale adiacente. Adesea
sistemul SCPC/FDMA pentru transmisii vocale funcţionează “în rafale”, transmisia pe o
purtătoare fiind activată de prezenţa semnalului vocal; în pauzele de semnal, emisia este
blocată. În acest fel se economiseşte putere (cam 4dB pe întregul sistem) iar
intermodulaţia este mai redusă, deoarece apare numai între canale alăturate, simultan
active.

9 / 20
SISTEME DE COMUNICAȚII PRIN SATELIT

3.3. Accesul multiplu cu divizare în timp (TDMA)

În sistemele TDMA clasice, pentru toate canalele se foloseşte o singură purtătoare


cu o bandă alocată care ocupă toată banda disponibilă la transponder; acest sistem este
cel mai utilizat. În prezent se folosesc şi alte sisteme, în care numai o parte din banda
transponderului este folosită pentru TDMA, restul fiind utilizat în alte scopuri, de exemplu
pentru FDMA.
Principiul TDMA rezultă din fig.3.5. Mai multe staţii de sol transmit semnale spre
satelit în secvenţe limitate în timp. Satelitul transmite secvenţele în succesiune, spre toate
staţiile de sol; evident, frecvenţele purtătoarelor de emisie şi recepţie sunt diferite.
Sincronizarea se realizează stabilind o staţie de sol de referinţă, care emite un semnal
bază de timp către întregul sistem; secvenţele emise de această staţie sunt de referinţă
pentru toate staţiile.

Fig. 3.5. Accesul TDMA în comunicaţiile prin sateliţi

Se reaminteşte că în sistemele TDMA se transmit numai semnale de date. Pentru


controlul intervalelor dintre secvenţe, transmisiile sunt organizate în cadre (frames). În
fiecare cadru se transmit secvenţe separate în timp – grupe, rafale (burst) cu conţinut
diferit. O structură tipică de cadru apare în fig. 3.6. Fiecare cadru începe cu una sau două
rafale de referinţă (reference burst), după care urmează rafale de trafic (traffic burst)
provenite de la diverse staţii de sol; toate rafalele sunt separate prin intervale de timp de
siguranţă (guard time). Toate rafalele includ o secvenţă de început numită preambul
(preamble), necesară sincronizării şi pentru pregătirea receptorului. Rafalele de referinţă
conţin numai acest preambul. Prima secvenţă din preambul este destinată sincronizării de
bit. Următoarea secvenţă constă într-un cuvânt (secvenţă) de 48 biţi cu bune proprietăţi de
corelaţie, destinată sincronizării de grup (secvenţă Barker, de exemplu). Din acest moment
se poate trece la recunoaşterea datelor transmise. Următoarele secvenţe conţin informaţii
de control şi necesare serviciului. Sunt incluse: o secvenţă telex pentru schimb de
informaţii de serviciu, o secvenţă cu informaţii pentru analiza erorilor şi secvenţe pentru
controlul traficului de date (semnale vocale şi semnale de date); în final este inserată o
secvenţă pentru controlul întârzierilor introduse prin propagarea pe canal.

10 / 20
SISTEME DE COMUNICAȚII PRIN SATELIT

Fig. 3.6. Structura cadrelor şi rafalelor în sisteme TDMA

În rafalele de trafic, preambulul este urmat de datele de trafic. Se va observa că


rafalele provin de la diverse staţii terestre şi, de asemenea, au ca destinaţii diverse staţii.
Un terminal TDMA dintr-o staţie terestră asigură comunicaţia între echipamentul de
RF şi sistemul de intrare – ieşire semnale utile. Semnalele utile sunt vocale, video, date,
fax etc. Pentru fiecare tip de semnal este prevăzută o interfaţă specifică. În funcţie de
semnal, interfeţele realizează diverse funcţii. În cazul semnalelor analogice (vocale, de
exemplu), se realizează eşantionarea, codarea (sisteme cu MIC) şi eventual multiplexarea
în timp a canalelor – la emisie şi demultiplexarea şi refacerea semnalului analogic – la
recepţie. În cazul semnalelor de date se asigură memorarea şi citirea în tactul potrivit
sistemului TDMA – la emisie, respectiv memorarea şi retransmiterea în tactul cerut de
utilizator – la recepţie. În terminalul propriu-zis se vehiculează (intră şi ies) semnale numai
sub formă de date (şiruri de biţi).
Pentru emisie, datele sunt mai întâi introduse într-un sistem de procesare a datelor
(DSP) pentru compresie, care furnizează subrafale (subgrupe) de biţi; la ieşirea acestuia
se află 2 registre buffer A şi B, lucrând în sistem “ping-pong”: când A se încarcă cu date de
la DSP, B debitează spre multiplexor şi invers. În continuare, subrafalele de la diverse
interfeţe sau de la diferite module din interfeţele dedicate sunt multiplexate în timp şi se
adaugă secvenţele preambul; multiplexorul furnizează un şir continuu de date formând
rafalele din fiecare cadru. Un circuit scrambler amestecă aleator biţii, pentru a elimina
şirurile lungi de 0 sau 1 care determină componente cu nivel mare în spectrul semnalului
modulat. Urmează un codor diferenţial, de la care se atacă modulatorul PSK cu 4 nivele pe
o purtătoare de frecvenţă intermediară (tipic 70MHz).
La recepţie, mai întâi se demodulează semnalul PSK de pe purtătoarea de
frecvenţă intermediară şi se decodează. Apoi, datele se introduc în circuitul descrambler
pentru așezarea biților în ordinea inițială (cum au fost înainte de amestecare aleatorie de la
emisie).
După demultiplexare, secvenţele din preambul sunt extrase şi prelucrate în
controlerul sistemului iar celelalte secvenţe se introduc în sistemul de procesare pentru
decompresie. Aici există două registre buffer lucrând în sistem “ping-pong” ca şi la emisie,
care asigură furnizarea dalelor la interfeţele dedicate.
11 / 20
SISTEME DE COMUNICAȚII PRIN SATELIT
Toate operaţiile din sistem – multiplexările şi demultiplexările, stabilirea lungimii
subrafalelor, introducerea rafalelor din preambul etc., sunt monitorizate de un controller
TDMA accesibil de la consola operatorului sau/şi de la un sistem de control de la distanţă
(remote control).
Una dintre cele mai importante probleme în TDMA este sincronizarea de bit care
trebuie realizată de toţi utilizatorii din reţea. Sincronizarea, la o staţie de sol, se face în
două faze: achiziţia fazei la intrarea în sistem şi apoi urmărirea fazei în timpul în care staţia
recepţionează rafalele. Urmărirea fazei este simplificată cât timp se foloseşte acelaşi
transponder urmărit cu acelaşi fascicul, deoarece o staţie recepţionează toate cadrele, atât
cele care îi sunt destinate cât şi pe cele destinate altor staţii. Astfel se stabileşte o buclă de
reacţie: staţie – satelit – staţie; staţia recepţionează propriile rafale retransmise de satelit
pentru alte staţii. Transponderul de pe satelit este sincronizat pe tactul staţiei de referinţă
(baza de timp).
O nouă staţie intrată în sistemul TDMA trebuie să se sincronizeze cu tactul
sistemului, pe care îl foloseşte pentru stabilirea unei referinţe locale. Când o staţie intră în
sistem, comunicaţia începe cu perioada de achiziţie a fazei. Mai întâi staţia emite rafale de
referinţă, plasate oriunde în cadrele sale, care nu conţine altceva. Satelitul retransmite
rafalele cu tactul de referinţă folosit de sistem, plasând rafalele staţiei undeva în cadre.
Staţia îşi caută rafalele, încercând să determine poziţiile lor în cadre – care în general nu
coincid cu cele prevăzute.
Pentru aceasta, staţia îşi ajustează faza tactului în funcţie de estimări ale
întârzierilor de propagare, până ce eroarea dintre poziţia prevăzută şi aceea determinată
este destul de mică. De aici mai departe se trece la faza de urmărire, staţia emiţând rafale
de trafic (cu preambule de sincronizare). Evident, cu cât întârzierile de propagare (datorate
mişcării satelitului) sunt mai precis predeterminate, cu atât achiziţia fazei este mai rapidă.
În unele cazuri, satelitul trimite informaţii referitoare la poziţia sa şi modificările în
poziţie, în timp real; acestea servesc la achiziţie rapidă.
Sistemele TDMA tipice, care folosesc întreaga bandă a transponderului şi PSK cu 4
nivele asigură debite de date de 60Mb/s (36MHz bandă) sau 120Mb/s (72MHz bandă).
În unele cazuri, semnalele în sistem TDMA sunt transmise într-o sub-bandă a
transponderului – acestea sunt numite sisteme TDMA de bandă îngustă. În fig. 3.7 se arată
alocarea resurselor de frecvenţă pentru un transponder care asigură mai multe servicii:
MCPC/TDMA, SCPC/TDMA, video, ..., într-un sistem FDMA. Banda alocată pentru TDMA
de bandă îngustă este redusă 2 – 5MHz şi ca urmare debitele de date nu pot fi prea mari
(1,544 – 6,312Mb/s). Această tehnică se foloseşte în aplicaţii care nu necesită debite mari
de date, dar sunt foarte diverse. Un avantaj major constă în costul redus al
echipamentelor din staţiile de sol, care în acest caz sunt specializate pe anumite servicii
(reţele locale, centre INTERNET, teleconferinţe, transmisii de imagini etc.); de asemenea,
sistemele sunt foarte flexibile.

Fig. 3.7. TDMA de bandă îngustă în configuraţie de transponder multiservicii

12 / 20
SISTEME DE COMUNICAȚII PRIN SATELIT

3.4. Accesul multiplu cu divizare în cod (CDMA)

Tehnica spread spectrum este un procedeu de modulare prin care semnalul în


banda de bază este codat într-un semnal modulat a cărui bandă este “împrăştiată”,
acoperind o bandă cu cel puţin un ordin de mărime mai mare decât aceea normal
necesară transmisiei semnalului din banda de bază. Procedeul poate fi folosit pentru acces
multiplu alocând fiecărui utilizator o unică secvenţă (cod) pseudo-aleatoare de identificare
(în locul unei purtătoare în FDMA sau al unui interval de timp în cadru, în TDMA); acelaşi
cod este folosit şi pentru “împrăştierea” semnalului destinat staţiei respective. Toţi
utilizatorii, cu semnalele emise în bandă largă, contribuie la formarea unui zgomot “de
bază”, foarte asemănător cu zgomotul Gaussian alb aditiv. Pentru detecţia semnalului dorit
în prezenţa tuturor interferenţelor, semnalul recepţionat este corelat cu secvenţa pseudo-
aleatoare cunoscută. Rezultatul net este o îmbunătăţire a performanţelor cu raportul
benzilor ocupată de semnalul împrăştiat şi al semnalului transmis normal (fără
împrăştiere).

Fig. 3.8. Diviziunea mixtă timp-frecvenţă în sistemele CDMA

Tehnica spread spectrum este foarte sigură şi iniţial s-a folosit în comunicaţiile
militare. Deoarece spectrul radio sub 3GHz este aproape saturat, orice tehnică capabilă să
realizeze comunicaţii sigure în prezenţa interferenţelor puternice, prezintă interes deosebit.
În continuare, se va exemplifica aplicarea tehnicii spread spectrum pentru asigurarea
accesului multiplu.
Împrăştierea spectrului se poate face prin mai multe tehnici; uzuale sunt: cu
secvenţă de pseudo-zgomot directă (PN – pseudo-noise), cu salt de frecvenţă (FH –
frequency hopping), cu salt în timp (TM – time hopping).
Principiile sistemelor CDMA (spread spectrum) cu secvenţă pseudo-aleatoare reies
din fig. 3.9 şi 3.10.

13 / 20
SISTEME DE COMUNICAȚII PRIN SATELIT

Fig. 3.9. Principiul generării semnalelor spred spectrum cu secvenţă de pseudo zgomot:
schemă bloc şi un exemplu
La emisie – fig. 3.9, datele (biţii) sunt furnizate cu o viteză Rb (bit/s) de o sursă
digitală şi, dacă ar fi transmise direct cu modulaţie BPSK, acestea ar necesita o bandă
Bb≈Rb; în BPSK fiecare bit este divizat în două impulsuri (chips), existând o tranziţie pe
durata bitului. O sursă de secvenţă pseudo-aleatoare, unică pentru fiecare emiţător,
furnizează impulsuri (chips) cu o viteză N*Rb mult mai mare decât Rb; aceasta este
secvenţa de pseudo-zgomot.
Datele (biţii) sunt sumate modulo-2 (modulate) cu o impulsurile secvenţei
pseudoaleatoare, rezultând un şir de impulsuri – fig. 3.9, cu care se execută modulaţia
BPSK.
Se observă că fiecare impuls de date este transformat în N impulsuri, deci semnalul
la ieşirea modulatorului BPSK va ocupa banda Bss≈N*Rb (în fig. 3.9, N = 7) şi se poate
spune că este cu spectru împrăştiat. Toţi biţii din şirul de date sunt modulaţi cu aceeaşi
secvenţă.
La receptor – fig. 3.10, şirul de impulsuri provenite din împrăştiere este refăcut după
demodulare BPSK. Apoi, biţii de date se obţin cu un filtru adaptat. Acesta conţine o linie
(registru) de întârziere serie – paralel, la ieşirile căruia se procedează la defazare prin
sumare modulo-2 cu secvenţa pseudo-aleatoare utilizată la emisie; impulsurile astfel
obţinute sunt apoi sumate rezultând biţii de date. Toate aceste operaţii pot fi realizate chiar
dacă în RF raportul semnal-zgomot este considerabil mai mic decât 1.

Fig. 3.10. Schema bloc simplificată a unui receptor CDMA cu secvenţă de pseudo zgomot

Dacă biţii de date sunt furnizaţi cu viteza Rb şi semnalul ocupă în RF o bandă BRF,
se defineşte câştigul de procesare sau factorul de împrăştiere:

Deoarece se vehiculează date, este logic să se utilizeze raportul dintre energia


bitului (Eb) şi densitatea de zgomot (N0): Eb/N0 care trebuie să fie destul de mare pentru
asigurarea unui procent de erori destul de mic.
14 / 20
SISTEME DE COMUNICAȚII PRIN SATELIT
În sistemul CDMA, M surse transmit simultan semnale modulate, dar numai una
este de interes pentru un receptor dat. Ca urmare, toate celelalte M - 1 semnale modulate
reprezintă interferenţe cu semnalul de interes, semnale de bruiaj (jamming). Puterea totală
a semnalelor de bruiaj este proporţională cu câştigul de procesare (J ~ BRF/Rb) iar puterea
semnalului util este proporţională cu energia de bit raportată la zgomot (S ~ Eb/N0) şi
rezultă:

Practic, fiecare din cele M surse furnizează aceeaşi putere P. Puterea de bruiaj
provine de la M – 1 surse care care furnizează impulsuri cu durata TS (fig. 5.8), cu viteza
RS = 1/TS; evident Gp = Tb/TS. Energia impulsului recepţionat fiind ES, densitatea de putere
la recepţie corespunzătoare semnalelor celor M – 1 surse care emit cu viteza RS în banda
BRF este evident (M - 1)·RS·ES/BRF. Rezultă zgomotul total la receptor:

Pe de altă parte, puterea unui bit de date Eb/Tb este aceeaşi cu a unui impuls de la
ieşirea sumatorului modulo-2, de unde rezultă: EbRb = ESRS; din relația zgomotului total la
receptor se obţine:

În ultima relaţie, al doilea termen este mult mai mare decât 1; folosind raportul
putere purtătoare (C) – densitate de zgomot, se obţine:

De exemplu, fie: banda RF disponibilă BRF = 10MHz (evident RS=1/TS ≈ BRF),


raportul energie bit (Eb) – densitate de zgomot total (N0’ ) necesar la recepţie (pentru o rată
de erori acceptată) Eb / N0’ = 4,5dB şi o creştere a zgomotului în prezenţa celor M –1
emiţătoare de 10 ori faţă de situaţia din lipsa acestora (N0’ / N0 = 10); pentru transmisia
semnalului vocal cu o rată de 8kbit/s (după compresie) şi ţinând seama că se codează
bifazic, rezultă:

Rezultă aproximativ 200 de canale, în ipoteza că se transmite fără pauze (timp de


utilizare 100%). Dacă transmisiile se fac cu pauze (pentru vorbire, cam 40% din timp este
fără semnal), capacitatea poate fi şi mai mare (440 canale pentru 40% factor de utilizare).
Se observă că eficienţa în utilizarea benzii este de cca. 20canale/MHz, o valoare
comparabilă cu cele realizate în FDMA şi TDMA; în schimb, imunitatea la interferenţe este
mult mai mare iar echipamentul considerabil mai simplu.
În sistemul CDMA (spread spectrum) cu salt de frecvenţă (frequency hopping),
frecvenţa instantanee de emisie este deplasată în salturi în întreaga bandă RF disponibilă
(mult mai mare decât banda necesară pentru semnal). Secvenţa frecvenţelor de purtătoare
(secvenţa de salt) este pseudo-aleatoare. Cum secvenţele de salt ale diverşilor utilizatori
sunt diferite şi necorelate, probabilitatea suprapunerii a două purtătoare este foarte redusă.

15 / 20
SISTEME DE COMUNICAȚII PRIN SATELIT
Pe ansamblu, sistemul se comportă exact ca în cazul CDMA (spread spectrum) cu
secvenţă pseudo-aleatoare.

4. CONCLUZII

a) Avantaje FDMA

Avantajul esenţial al procedeului constă în simplitatea sa. Staţiile terestre lucrează


independent fără a fi necesară acea sincronizare, care este necesară în alte sisteme (de
exemplu în sistemele TDMA).
16 / 20
SISTEME DE COMUNICAȚII PRIN SATELIT
FDMA este aplicabilă atât modulaţiei digitale cât şi analogice. Totuşi nu este o
tehnică foarte flexibilă în a furniza debite variabile ceea ce constituie o cerinţă importantă a
serviciilor de comunicaţii. Mărirea debitului cere ca mai multe canale de frecvenţă să fie
alocate pentru un utilizator. Aceasta implică însă nevoia utilizării filtrelor trece-bandă.
Faptul că un canal este folosit la un moment dat de un singur utilizator, deci
resursele nu sunt utilizate judicios, precum şi utilizarea filtrelor trece-bandă (complicate -
au pantă foarte abruptă pentru a elimina interferenţa intercanal; şi scumpe) poate
determina o creştere a preţului echipamentelor folosite. Un alt motiv care duce la creşterea
costului este că emiţătorul şi receptorul funcţionând în acelaşi timp necesită utilizarea unor
circuite duplexoare.
FDMA permite transmisii complet necoordonate în domeniul timp, nu este realizată
sincronizarea în timp printre utilizatori. Comunicaţia este continuă.

b) Avantaje TDMA

Faptul că intervalele de timp predefinite sunt atribuite fiecărui utilizator elimină în


parte riscul interferenţei cu alte semnale, dar poate conduce la reducerea capacităţii
legăturii. Dacă utilizatorii nu au nimic de transmis, unele sloturi pot să fie lăsate goale.
Pentru a înlătura această problemă au fost definite alte protocoale care permit alocarea
dinamică a intervalelor de timp și care conduc la o creştere semnificativă a eficienţei
folosirii resursei. În cazul accesului multiplu cu alocare la cerere sau dinamică a canalelor
pachetele de date folosesc toate segmentele temporale putând accepta şi alte transmisiuni
în spaţiul disponibil sau putând folosi o resursă de comunicaţie cu o capacitate mai mică.
TDMA este relativ simplu de implementat şi este foarte flexibil în a furniza rate de bit
variabile. Creşterea ratei de bit poate fi implementată atribuind unui utilizator mai multe
intervale de transmisie, deci se poate modifica cantitatea de date transmisă în funcţie de
necesităţile utilizatorilor.
Spre deosebire de FDMA, în cazul TDMA transmisiile tuturor utilizatorilor trebuie să
fie sincronizate. Din acest motiv trebuie trimisă pe lângă informaţia utilă şi o cantitate
însemnată de informaţie suplimentară pentru realizarea sincronizării corespunzătoare. Altă
caracteristică a sistemelor de tip TDMA este că transmisia nefiind realizată în mod
continuu, ci în pachete, consumul bateriei staţiei mobile va fi mai redus utilizatorul
transmiţând doar pe durata intervalului de timp alocat
Transferul convorbirii de la o staţie de bază la o alta (handover) este uşurat de faptul
că transmisia se face discontinuu.
Preţul de cost poate fi scăzut datorită faptului că sistemele TDMA nu trebuie să
utilizeze filtre de radiofrecvenţă de bandă îngustă.

c) Avantaje CDMA

Inventarea tehnicilor cu spectru împrăştiat pentru sistemele de comunicaţii, tehnici


care au o bună rezistenţă la interferențe şi probabilitate mică de interceptare, a condus la
ideea accesului multiplu cu diviziune în cod. Astfel semnalul de informaţie care este de
bandă îngustă este lărgit cu ajutorul unei secvenţe de împrăştiere. La receptor datele sunt
refăcute (comprimate) prin corelare cu secvenţa de cod alocată fiecăruia. Deci, pentru a
detecta corespunzător mesajul care îi este adresat, receptorul respectiv trebuie să
cunoască secvenţa de cod folosită la emisie şi de asemenea să fie sincronizat cu aceasta.
17 / 20
SISTEME DE COMUNICAȚII PRIN SATELIT
Sistemele CDMA nu au un număr fix de utilizatori. Capacitatea sistemului depinde
de calitatea legăturilor existente. Însă nivelul zgomotului recepţionat creşte cu numărul
utilizatorilor conducând astfel la descreşterea calităţii legăturilor curente. Creşterea
numărului de canale face ca performanţele să se degradeze în aceeaşi măsură pentru toţi
utilizatorii.

LISTĂ ACRONIME UTILIZATE ÎN LUCRARE

GEO – Geostationary Earth Orbit = orbită geostaționară


LEO - Low Earth Orbit) = orbită la înălțime mică
MEO - Medium Earth Orbit; = orbită la înălțime medie
ICO – Intermediate Circular Orbit = orbită circulară la înălțime intermediară
HEO - Highly Inclined Elliptical Orbit = orbită eliptică la înălțime mare
RF – Radio Frequency = radio frecvență
FTB = filtru trece bandă
LNA – Low Noise Amplifier = amplificatorul cu zgomot redus
SF = schimbătorul de frecvenţă
18 / 20
SISTEME DE COMUNICAȚII PRIN SATELIT
OL = oscilator local
ARF = amplificatoare de RF
ARFP = amplificatoare de RF de putere
TT&C - Traking, Telemetry & Command = sistem de urmărire, telemetrie şi comandă
MCPC – Multiple Channels Per Carrier) = canale multiple pe purtătoare
SCPC – Single Channel Per Carrier) = un singur canal pe purtătoare
FDM – Frequency-Division Multiplexing = multiplexare cu diviziune în frecvență
TDM – Time-Division Multiplexing= multiplexare cu diviziune în timp
FM – frequency modulation = modulație în frecvenţă
PSK – Phase-Shift Keying = modulație de fază
MIC – modulația impulsurilor în cod
PN – pseudo-noise = zgomot pseudo-aleator
FH – frequency hopping = salt de frecvență
TM – time hopping = salt în timp
TDD – Time-division duplexing – duplex cu diviziune în timp
FDD – Frequency-division duplexing – duplex cu diviziune în frecvenţă
BPSK – Binary phase-shift keying – modulaţie cu deplasare binară de fază
FDM – frequency-division multiplexing – multiplexare cu divizare în frecvenţă
FDMA – Frequency Division Multiple Access – acces multiplu cu divizare în frecvenţă
TDMA – Time division multiple access – acces multiplu cu diviziune în timp
CDMA – Code division multiple access – acces multiplu cu diviziune în cod
SDMA – Space-division multiple access – acces multiplu cu diviziune spaţială
OFDM – Orthogonal frequency – division multiplexing multiplexarea cu diviziune
ortogonală de frecvenţă

BIBLIOGRAFIE

 S. Halunga-Fratu, O. Fratu, D. N. Vizireanu, „Sisteme de comunicaţie cu acces


multiplu cu diviziune în cod (CDMA) – Noţiuni fundamentale. Tehnici de
codare”, ETF Bucureşti, 2000
 Public Safety Radio Frequency Spectrum: A Comparison of Multiple Access
Techniques, Nov. 2001, www.pswn.gov/admin/librarydocs9/
SIAR_Multiple_Access_Techniques.pdf
 Giovanni Santella, Roberto De Martino, Enrico Russo - The european
satellite

19 / 20
SISTEME DE COMUNICAȚII PRIN SATELIT
Telecommunications Regulatory framework for broadband
Communications

 Documentaţii STS – Direcţia Radiocomunicaţii


 INTERNET – articole şi publicaţii despre sistemele de comunicații prin satelit

20 / 20