Mediul internațional de afaceri

• Politic

• Economic

• Social

• Tehnologic

• Legal

• de Mediu

Mediul politic

Politica: „ansamblul de discursuri, instituții și practici care țintesc la stabilirea unei ordini; la
organizarea societății umane, într-un context care este întotdeauna conflictual” (McAuley, 2003).

Impactul politicii asupra afacerilor

Ideologie politică: „un sistem coerent de convingeri” (Hoffman, 2007) → stânga versus dreapta

• Impactul politicii asupra afacerilor

• cum ar trebui să fie organizată acea societate din punctul de vedere al legilor, instituțiilor,
relațiilor dintre cetățeni și stat, relațiilor dintre diferiți cetățeni, etc. = cadrul legislativ;

• Aceste viziuni diferite: o competiție politică între indivizi și grupuri cu privire la

implementarea propriei viziuni în practică;

• Competiția politică poate fi:

– transparentă = în limitele unui set de reguli comun acceptate de către actorii politici
relevanți (stat de drept)

netransparentă = încercări ale anumitor actori de a schimba întregul sistem politic prin mijloace
violente / ilegale (fenomene politice de tip război civil, insurgență sau terorism).

• Pentru a respecta legislația, firmele suportă costuri de a implementa și respecta

reglementările publice;

• în limitele permise de lege, firmele pot influența prin activități de Public Relations, advocacy
sau lobby (Baumgartner și Leech, 1998);

• entități economice controlate de către guvern (ex. „întreprinderi de stat”) pot opera în
anumite industirii;

• modul în care guvernul unei țări cheltuie resursele pe care le mobilizează prin taxare are un
impact major asupra echilibrului bugetar și, indrect, asupra indicatorilor macro-economici
din acea țară;
 • firmele pot schimba cadrul reglementatoriu prin promovarea unor interese speciale.

• prin acte de corupție, oamenii de afaceri pot influența modul în care oamenii politici aflați în
posturi de decizie implementează legea sau alocă resurse în interesul anumitor participanți în
sfera economică și în contradicție cu interesul general al societății. Relația dintre modul în
care entitățile private interacționează cu autoritățile publice se încadrează în termenul mai
general de relații guvern-firme,

• etc.

Ideologiile politice: ideologiile de stânga

- pun accentul pe egalitate și redistribuție în favoarea acelor categorii sociale considerate

defavorizate;

- neîncredere în rezultatul social al procesului pieței și doresc ca statul să intervină prin legislație și
politici publice pentru a controla mai mult comportamentul indivizilor și organizațiilor private;

- vizează oferirea de către stat a cât mai multe bunuri publice populației (educație, sănătate, etc.) →
o taxare ridicată sau chiar progresivă (la venituri mai mari, rate de taxare mai mari);

- mizează chiar pe socializarea mijloacelor de producție (un rol predominant sau exclusiv în economie
al întreprinderilor de stat) și fixarea prețurilor la schimburile economice între cetățeni, etc.

Ideologiile politice: ideologiile de dreapta

- consideră că statul ar trebui să creeze condițiile ca cei mai dinamici membri ai societății să poată să
se manifeste liber și să devină performanți;

- accentul principal este pe libertatea individuală și în sfera afacerilor (taxare scăzută, reglementări
minime, etc.) → cu cât controlul public este mai ridicat, cu atât libertatea indiviilor și organizațiilor de
a descoperi modalități de creare de prosperitate sunt mai reduse;

- pun accentul pe încurajarea performanței în detrimentul egalitarismului.

Cele trei puteri ale statului

• puterea legislativă (adoptă legile dintr-o anumită țară)

• puterea executivă (gestionează prin politici publice activitatea curentă a statului, mobilizând
resurse din societate și asigurând finanțarea instituțiilor și politicilor publice)

• puterea judecătorească (implementează legile adoptate de puterea legislativă).

Teoria politică argumentează că într-un stat de drept, puterea judecătorească este independentă
față de puterea executivă (care sunt eminament politică)

Actor politic

• în cadrul unei democrații, un actor politic este supus testului electoral.

 • Actorii politici sunt cei care, animați de anumite ideologii politice, inițiază și promovează
legislația care să transforme societatea către proiectul lor politic.

• Actorul politic este schimbat de către alegători prin vot. Respingerea de către electorat a
programului politic duce la abandonarea de către omul politic a funcției în stat, etc.

Funcționar public

= angajat în administrația publică

= rolul său este cel de a implementa legislația în vigoare.

= într-o democrație, funcționarul public este independent de ciclul electoral.

= un funcționar public nu emite judecăți de valoare și nu împărtășește explicit anumite valori politice.

• uneori, actorii politici politizează administrația publică prin numirea altor oameni politici
(membri ai aceluiași partid politic, de exemplu) în funcții de administrație publică care ar
trebui să fie rezervate funcționarilor publici.

• alteori, există situații în care anumiți funcționari publici sunt puși în funcții politice =
tehnocrați, respectiv decidenți pe posturi politice care nu împărtășeșc însă un anumit set de
valori politice

CURS 3
Teoria „costurilor de agenție” / reprezentare

statul (ca și firmele) sunt entități legale / sociale însă nu personale → în tranzacțiile sociale, ele (ca și
principali) sunt reprezentate de agenți

→ teoretic, agentul acționează în interesul (și în contul) principalului

→ pot apărea discrepanțe între interesele private ale agenților și cele ale principalilor pe care îi
reprezintă = „costurile de agenție”

Exemple: corupția, practica de „revolving doors”

Corupția:

Teoria agenției + intervenția statului în economie → tot mai multe posibilități de corupție:

→ agenți ai statului (oameni politici + funcționari publici) acceptă o compensare materială pentru
„favorizarea” anumitor agenți economici

→ din perspectiva firmelor, mita este un cost suplimentar al operării afacerii = dpdv teoretic,
ignorând alte elemente, cel mai eficient producător ar fi capabil să ofere cea mai mare mită
Cu toate acestea, apare „selecția adversă” = cei care reușesc pe „calea politică” sunt alții decât cei
care reușesc pe „calea economică”

Probleme suplimentare privind corupția:

• mita activă / ofensivă (corupătorul ia inițiativă dării de mită pentru a obține favoruri pe care
de altfel nu le-ar fi obținut) versus mita pasivă / defensivă (corupătorul acceptă la inițiativa
celui corupt darea de mită pentru a evita pierderea unui avantaj pe care l-ar fi obținut pe căi
legale)

• mita către oficiali publici versus mita către reprezentanți ai unor firme private → ar trebui
„mita privată” pedepsită prin lege? Argumentul contrar este că ea este reglată prin
mecanisme contractuale (firmele interzic angajaților asemenea practici) și economice
(firmele care nu interzic vor pierde competiția economică datorită costurilor ridicate)

Prevederi în sfera afacerilor internaionale

= există în unele țări legi care pedepsesc firmele naționale dacă se angajează în darea de mită unor
oficiali străini

• SUA = „Foreign Corrupt Practices Act” (1977) = prima legislație națională în acest sens

• În prezent, există acorduri internaționale la nivelul:

– OCDE 1997= Convention on Combating Bribery of Foreign Public Officials in

International Business Transactions → semnată de 40 de state pe plan internațional

Națiunile Unite 2005 = Convention Against Corruption

Această legislație:

• criminalizează practicile de dare/luare de mită (amenzi personale, termene de detenție, etc.)

→ au corupătorul și coruptul aceeși vină?

• încurajează confiscarea sumelor date ca mită ca și a beneficiilor obținute (inclusiv, în unele

cazuri, a întregii cifre de afaceri obținută ca urmare a dării de mită)

• FCPA exclude „facilitation payments” = plăți legate de facilitatea operațiunilor firmei (în
Brazilia, există agenți care pot facilita derularea unei tranzacții prin efectuarea de mici plăți
către agenți ai statului - „despachantes”)

• uneori permite concurenților afectați de practica de corupție de a da în judecată părțile

pentru propriile pierderi, etc.

Activitate de lobby

= activitatea prin care agenții privați încearcă să influențeze procesul de luare a deciziilor în sfera
publică într-un stat democrat (mai ales sfera legislativă) astfel încât deciziile să îi avantajeze (sau cel
puțin să nu îi dezavantajeze)
 - teoretic, orice cetățean are dreptul de a exprima opinii și înainta propuneri celor care îl
reprezintă în forurile legislative („no taxation without representation” );

- cu toate aceastea, nici un membru al legislativului nu este obligat să înainteze orice

propunere legislativă a alegătorilor firmelor din circumscripția sa electorală → agenda sa
poate fi influențată de diferite tipuri de actori, precum firmele de lobby

- poate lua inclusiv forma contribuțiilor la campania electorală (de regulă limitate la o sumă
maximală acolo unde sunt permise)

Exemplu: lobby-ul în Uniunea Europeană

• nu există o definiție clară, incluzând firme de consultanță, de servicii legale, de Public

Relations, unele canale mass-media, patronate (asociații de ramură), organizații profesionale,
sindicate, organizații non-guvernamentale (ONG);

• 5678 firme sunt înregistrate ca firme specializate de lobby într-un registru voluntar european

• alte aprecieri merg până la 15.000 (organizația Corporate Europe);

• cele mai vizate sectoare: farmaceutice, agro-alimentare (în mod special, tutun), etc. =
puternic reglementate

• Industria de lobby este estimată între 1,5 – 3 miliarde euro (EU Observer);

Problema „revolving doors”

Există cazuri de foști funcționari ai statului care părăsesc posturile din sectorul public pentru a se
angaja în sectorul privat sau, invers, de angajați din sectorul privat care ajung în funcții publice (mai
ales la nivel decizional înalt) → suspiciuni privind posibile conflicte de interese:

- odată ajunși în funcție publică, favorizează firma sau firmele cu care anticipează că vor avea
de-a face în viitor;

- odată ce părăsesc funcția publică, ar putea lua informații dar și utiliza contacte (din
instituțiile de stat dar nu numai) pentru a obține favoruri pentru firmele la care s-a angajat;

- această problemă este aproape imposibil de combătut (drepturile indivizilor de a se angaja

oriunde având în vedere specializarea lor) deși există țări în care se discuta introducerea unui
termen de grație în care funcționarul public să nu profeseze într-o activitate care are de-a
face cu instituția publică la care a lucrat

CURS 4
Riscul politic

=„o potențială pierdere care survine în operarea unei afaceri datorită comportamentului politic”
(McKellar, 2010, p. 11).
= „expunerea unei firme la riscul ca un eveniment politic să îi diminueze valoarea unui activ” (Moran,
2001, p. 80).

Acest risc este datorat incertitudinii determinate de posibilele decizii ale unui guvern sau ale unei
instituții publice sub influență politică dar și a unor anumite forțe politice sau grupuri de presiune
politică (precum ar fi, de exemplu, sindicatele, patronatele, mișcările de insurgență, etc.).

Impactul riscului politic asupra companiilor private

1. expropierea de active ale firmei deținute în țara respectivă = preluarea de către guvern a activelor
firmei;

2. neexecutarea contractelor deja încheiate fie cu statul respectiv fie cu entități controlate de către
stat;

3. modificări în legislație care crează costuri suplimentare pentru firmă (cum ar fi, de exemplu,
creșterea impozitului pe profit sau restricții la repatrierea profitului);

4. acțiuni teroriste sau militare care fac imposibilă derularea afacerilor sau crează costuri
suplimentare pentru firmă, precum distrugerea de active sau răpirea / asasinarea unor angajați;

5. alte „costuri ascuse” determinate de corupție, clientelism politic, nepotism, șamd;

6. extorcarea de către grupări de crimă organizată, uneori sub protecția anumitor oameni politici, a
firmelor, altele.

Problema exproprierilor / naționalizărilor

exproprierea = renunțarea involuntară / forțată a unei firme la proprietatea sa privată asupra unor
bunuri economice (= include și formele de expropriere cu compensare)

Problemă specială = cazul investițiilor străine directe (când firma expropriată este din altă țară decât
guvernul care expropriază)

Factori care determină exproprieri:

• naționalism / populism;

• guvernul este mai puțin democrat,

• orizont pe termen scurt al guvernului;

(„banditul care rămâne” versus „banditul care fuge”)

• lipsa unui sistem de check-and-balance („veto players”) = instituții independente care să

respecte legea (ex. un sistem judiciar independent)

• divergența dintre interesele private și cele publice;

• etc.
Politici de „indigenizare”

• unele state au adoptat politici sistematice de „indigenizare” a controlului anumitor companii,

respectiv obligarea firmelor cu acționariat străin de a ceda proprietatea (de multe ori, 51%
din capitalul social) unor cetățeni naționali / locali

• de regulă în anumite sectoare (precum industria extractivă – Nigeria) dar și în ansamblul

economiei (Zimbabwe)

Consecințe:

- redistribuție pe termen scurt;

- distorsionarea motivațiilor economice (firmele străine nu mai investesc, firmele afectate au

probleme de eficiență și acces la capital);

- apariția unor actori economici „favorizați”, neinteresați de activitatea economică și doar de

cea politică

expropiere parțială” = deși nu se face o expropiere totală, unele măsuri fac imposibilă operarea pe
profit a firmei în țara respectivă (sau cel puțin reducere substanțială a profitabilității sau a valorii
unor active) și duc la necesitatea unei lichidări a activelor (sau uneori vânzarea filialei la un preț sub
valoarea ei de piață) în scopul de a evita pierderi majore pe viitor.

Mecanismele de gestiune a riscului politic

- încercarea de a negocia direct cu guvernele locale;

- cultivarea unor relații informale cu lideri politici locali;

- activități de lobby sau advocacy;

- cooperarea strânsă cu comunitățile locale (acolo unde firma își desfășoară activitățile) sau cu alți
actori – non-politici – care pot juca un rol de a influența decizia politică;

- promovarea societăților-mixte cu companii locale ca și formă de implicare pe piața locală;

- acoperirea riscului politic prin diferite mecanisme financiar-contractuale, precum polițe de

asigurare împotriva riscului politic sau contracte financiare derivate pe anumite active (valutare, rata
dobânzii, etc.);

Industria de asigurare a riscului politic

- entități naționale = băncile de export-import din diferite țări, care au fost înființate în mod explicit
pentru a promova comerțul internațional (și ulterior investițiile) către anumite țări;

- organizații internaționale: Agenția multilaterală de garantare a investițiilor (MIGA) din cadrul

Grupului Băncii Mondiale, African Trade Insurance Agency, Asian Development Bank, Inter-American
Development Bank, Inter-Arab Investment Guarantee Corporation, șamd.

- asiguratori privați: firme de asigurare, de regulă înregistrate în SUA, Marea Britanie și Bermuda.
CURS 5
Tipologia sistemelor social/politic/economic

• Capitalism (economie de piață)

• Socialism (economie planificată)

• Socialismul de piață

• Fascismul economic

• Intervenționism (sistemul mix)

Criteriul fundamental de diferențiere a societăților umane și a țărilor pe plan internațional din punct
de vedere politic, social și economic = atitudinea față de drepturile de proprietate (= regimul
proprietății) → factorul fundamental în înțelegerea comportamentului economic ale indivizilor

proprietatea privată versus proprietatea colectivă

Proprietatea privată

• este naturală → derivă din raritatea bunurilor care fac obiectul proprietății

• permite capitalizarea = valorea fluxurilor viitoare de numerar se reflectă în valorea prezentă

de capital = stabilirea unei valori de piață a bunurilor de capital (vezi existența burselor de
acțiuni)

• aliniază motivațiilor de control cu cele de „economisire” = proprietarul este singurul care are
motivația de a maximiza veniturile prezente și viitoare în condiția de a nu consuma din
valoarea prezentă de capital a bunului său;

• proprietatea privată include libertatea nerestricționată a schimbului

Capitalism

= societatea în care drepturile de proprietate sunt private

→ un sistem capitalist (proprietate privată + libertatea schimbului) este în mod natural un sistem
competitiv (= economie de piață) → bunurile economice vor ajunge a fi deținute de către cel pentru
care au cea mai mare valoare și care are abilitatea economică de a plăti prețul lor

→ producția este orientată către satisfacerea dorințelor de consum ale populației → producția este
„anarhică” = fiecare întreprinzător își asumă riscul economic al producției = el este cel care își asumă
pierderile / câștigurile anticipărilor eronate / corecte

→ există o dinamică permanentă de „distrugere creatoare” = eșecurile firmelor sunt „naturale”, în

sensul în care o parte din întreprinzători vor face întotdeauna anticipări care se vor dovedi eronate
Proprietatea colectivă

• poate fi atât naturală (proprietatea privată colectivă) cât și impusă (proprietatea de stat)

• proprietatea colectivă = generează „tragedia comunelor (a bunurilor comune)” = fiecare

încearcă să maximizeze câștigurile individuale, neavând nici o motivație de a conserva
valoarea de capital a bunului deținut în comun

Proprietatea de stat

• exercitarea proprietății asupra bunurilor de către stat se face centralizat → planificarea

economică (planuri periodice formulate și implementate de stat) = prețuri fixate
administrativ + cantități de bunuri economice stabilite de la centru/ierarhic

• statul alocă resursele (inclusiv credit, forța de muncă sau valuta) după criterii/deziderate
politice, de multe ori în ignoranță totală/deliberată a profitabilității / dorințelor de consum

Imposibilitatea „calculului economic” în socialism

= prețurile nu pot fi fixate decât administrativ (inclusiv cursurile de schimb cu monedele străine),
luând în calcul aspecte absolut arbitrarii → acest arbitrariu va duce la ignorarea rarității resurselor
precum și a preferințelor de consum ale populației

Din perspectiva firmelor (inclusiv a celor străine)

• noțiunea de profit / pierdere este arbitrară și pur accidentală (= rezultatul stabilirii de către
stat a prețurilor);

• raritatea se menține = criteriul de alocare a resurselor nu mai este însă prețul de piață ci
conexiunea politică;

• dificultăți de motivare a angajaților (= salarii fixe, care nu fac diferențe de

randamente/productivitate)

• uneori, există oportunități majore de profit datorită izolării acestor economii de restul
piețelor internaționale (lipsa comerțului dar și a convertibilității monedelor locale)

• întreprinderile de stat nu urmăresc obținerea de profit ci atingerea unor obiective primordial

politice (rată de angajare, exporturi, etc.)

Participarea țărilor socialiste la relațiile economice internaționale

• lipsa oricărui preț de piață duce automat la o izolare pronunțată a țărilor socialiste de
circuitul economic internațional → schimburile se făceau politic, fără un calcul economic real

Ex. între două țări socialiste este imposibil de format un preț la două bunuri atât timp cât nu există o
piață valutară → utilizarea barterului este de asemenea împiedicată de stabilirea politică a prețurilor
la orice bunuri
→ țările socialiste „copiau” prețurile de pe piața internațională pentru a derula schimburi între ele
sau cu parteneri occidentali = Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER) nu era o organizație de
comerț internațional

ca regulă generală, statele socialiste au respins prezența unor firme private străine în economia lor
→ cu toate acestea, aceste economii aveau schimburi comerciale cu țările occidentale și erau
prezente pe piața internațională→ având în vedere că deciziile economice sunt întotdeauna bazate
pe obiective politice, de multe ori aceste țări erau „buni” parteneri de afaceri pentru firmele
occidentale (prețuri foarte competitive, ușurința în a negocia – doar cu cei de la „centru”), etc.

Imposibilitatea socialismului de piață (SP)

= putem avea „economie de piață” fără „capitalism”?

SP = definit ca un sistem în care proprietatea este de stat dar prețurile se formează liber ca în
capitalism = întreprinderile de stat au libertatea totală de a negocia prețuri (ex. fosta Yugoslavie)

→ s-a dovedit a fi iluzoriu în măsura în care nu înlătura problema planificării (prin alocarea
creditului/investițiilor precum și a resurselor valutare) → fără o piață liberă a bunurilor de capital, nu
poți avea un sistem competitiv doar pe piața bunurilor de consum → problema lipsei motivațiilor
corecte

Fascismul economic

= formă particulară de socialism = deși proprietatea este formal privată, exercitarea ei este socializată
– statul planifică producția și stabilește prețurile iar toate firmele formal private sunt obligate să
opereze doar conform regulilor statului

→ decizia economică privată este anulată

→ singura „libertate” a unei firme private este cea de „a eșua”

→ sectoarele economice sunt „cartelizate” = toți producătorii fac parte din carteluri acceptate sau
chiar inițiate de către autorități

De ce intervine statul în economie?

= cum pot oamenii de afaceri anticipa intervenția guvernului în economie?

• oferirea de bunuri publice (securitate, apărare, justiție, infrastructură, etc.)

• corectarea eșecului pieței (eliminare monopoluri, carteluri, etc.)

• redistribuția (în favoarea anumite categorii sociale considerate defavorizate)

• exploatare („rent-seeking”)

• Etc.

Problema „libertății economice”

 • mai multe inițiative de a evalua această libertate economică, printre cele mai cunoscute fiind
cea a Heritage Foundation (www.heritage.org/index)

• utilizează mai multe criterii, precum:

libertatea economică (Business Freedom), libertatea comercială (Trade Freedom), libertatea fiscală
(Fiscal Freedom), cheltuielile guvernamentale (Government Spending), libertatea monetară
(Monetary Freedom), libertatea investițiilor (Investment Freedom), libertatea financiară (Financial
Freedom), drepturile de proprietate (Property Rights), libertatea față de corupție (Freedom from
Corruption), libertatea muncii (Labor Freedom);

Impactul libertății:

• cu cât o economie este mai „liberă” din punct de vedere economic, cu atât aceasta este mai
prosperă → firmele private au libertatea de a se angaja în activități orientate către
satisfacerea dorințelor de consum ale populației

• cu cât o economie este mai intervenționsită, cu atât:

• mai multe resurse sunt alocate de către firme pentru “consumul guvernamental”,
satisfacerea reglementărilor publice, etc.

• satisfacerea consumatorilor nu mai este o prioritate;

• firma este supusă arbitrariului (corupție, exproprieri, taxare, etc.) și suportă costuri
adiționale

CURS 6&7

Politica fiscală

Taxarea = principalul instrument al statului prin care acesta:

- extrage resurse din societate = finanțarea sectorului public;

- alterează comportamentul indivizilor (prin modificarea motivațiilor lor).

Ex. accizele pe produsele considerate de lux

- urmărește obiective de politică economică.

Ex. creșterea economică / dezvoltare, etc.

- etc.

Taxarea

• directă = plătită de către cetățeni (indivizi și companii statului) deoarece taxa îi vizează
„direct” → taxele pe profit sau pe venit, pe proprietăți, pe moșteniri etc.
 • indirectă = plătită de către intermediari (agenți economici pe nivele intermediare de
producție) deoarece taxa „vizează” anumite mărfuri sau servicii → taxa pe valoarea
adăugată, taxele vamale, etc.

Se argumentează că taxele indirecte pot fi „transmise mai departe” de către intermediar către
utilizatorul / consumatorul final (în sensul în care intermediarul adaugă la prețul inițial taxa și deci
„nu plătește” el direct) → taxele directe nu pot fi „transmise”

Observație: „transmiterea mai departe” nu este însă „perfectă” deoarece creșterea prețului final
(preț inițial + taxă) duce la scăderea cererii (= intermediarul vinde mai puțin deci îi scade bunăstarea)

Taxarea directă versus taxarea indirectă

- toate țările din lume folosesc ambele instrumente de taxare;

- în anumite țări însă, principalele venituri ale statului sunt obținute din taxarea indirectă (vezi
Uniunea Europeană) pe când, în alte țări, prinicipalele venituri sunt obținute din taxarea directă (vezi
S.U.A.) - disputa cu privire la Foreign Sales Corporation

Cota unică versus taxarea progresivă versus taxarea regresivă

regula general întâlnită pe plan internațional este că taxarea este progresivă → cu cât veniturile
personale sau profitul corporațional era mai ridicat, cu atât taxa aplicabilă este mai mare

→ începând cu 1991 (Estonia), unele țări au adoptat cote unice de taxare: Letonia (1994), Lituania
(1994), Rusia (2001), Serbia (2003), Ucraina (2003), Slovacia (2003), Georgia (2004) și România
(2005).

Avantajele „cotei unice” din perspectiva susținătorilor ei

- simplifică formalitățile fiscale. Ex. în SUA sunt 894 de tipuri și nivele de taxe → se apreciază
că costurile „ascunse” (ex. consultanță fiscală) ar ajunge la USD 100 mld. pe an;

- promovează „justiția socială” . Ex. un individ cu un venit de 100 de ori mai mare plătește o
taxă de 100 de ori mai mare → taxarea progresivă este „injustă”

- previne „avantajele” fiscale, deci interesele speciale șamd (în filozofia că o taxă mai mică
conferă recipientului un avantaj față de cel care plătește o taxă mai mare);

- accelerează creșterea economică, reduce șomajul (?!), etc.

Observație: există economiști care argumentează că ideea unui sistem de taxare „echitabil” este
iluzorie

Taxarea și problematica ajutorului de stat: ajutorul fiscal?

în ciuda dezvoltării spectaculoase în cadrul politicii europene în domeniul concurenței și chiar a

cadrului comercial multilateral (OMC), conceptul de „ajutor fiscal” (cel care plătește taxe mai mici
este „avantajat” față de restul, deci beneficiază de un „ajutor” din partea statului) este discutabil →
s-a ajuns ca nu numai cei care beneficiază de reduceri ale nivelului de fiscalitate (față de „schema
generală”) să fie considerați avantajați dar chiar și cei cărora li se permite să facă diferite deduceri
fiscale

→ Ex. Comisia Europeană a interzis Spaniei să permită industriei hoteliere să aplice amortizarea
accelerată (care generează beneficii fiscale)

Structura taxelor versus nivelul taxării

Ceea ce este mai important decât structura și numărul taxelor este mărimea lor (TTR = total tax rate)
→ Suedia are un număr redus de taxe dar povara fiscală este ridicată pe când alte țări pot avea un
număr ridicat de taxe dar povara fiscală să fie mai redusă

Dimensiunea internațională a taxării

Pe plan internaţional, există două tipuri de sisteme fiscale:

• taxarea pe bază de rezidență / teritorială = un stat taxează toți rezidenții din

teritoriul său (cei care își desfășoară activitatea între granițele naționale) → principiul
general

• taxarea pe bază de cetățenie = un stat taxează, în plus față de criteriul teritorial, și

veniturile cetățenilor săi obținute în afara granițelor (pentru activități desfășurate în
străinătate) → un număr redus de state (ex. SUA, Israel)

Tratatele de evitare a dublei impuneri = acorduri între state care „împart” impozitul total plătit de
companiile internaționale între statul de origine și cel de implantare → „prioritate” are statul de
implantare (gazdă)

Efecte ale diferențelor de fiscalitate

= arbitrajul fiscal al indivizilor = atunci când ia decizia de a localiza o investiţie străină directă într-o
anumită ţară, un investitor poate lua în considerare şi nivelul fiscalităţii

→ ceteris paribus, va prefera să investească într-o ţară cu fiscalitate mai redusă

→ dacă ţara cu fiscalitate mai ridicată este mai atractivă din punct de vedere economic, investitorul
va avea motivaţia de a “transfera profiturile” în alte ţări cu fiscalitate mai redusă → problematica
prețurilor de transfer

Preţurile de transfer

= practicate de către companii care au filiale în mai multe ţări (între care există diferenţe de
fiscalitate)

Ex. filiala A într-o ţară cu fiscalitate redusă iar filiala B într-o ţară cu fiscalitate ridicată

→ la tranzacţiile dintre cele două filiale (frecvente pentru o companie transnaţională), sediul central
poate impune “preţuri de transfer” / administrate prin care încearcă “artificial” să mărească
profitabilitatea (profitul înainte de impozitare) filialei A şi să o reducă pe cea a filialei B
→ Ex. dacă filiala A vinde un produs filialei B, preţul acestei tranzacţii va fi supraevaluat astfel încât
prima de preţ va fi transferată la filiala A şi deci impozitată mai puţin decât dacă ar fi rămas la filiala B