1.

Introducere:

1.1. Generalități:

Navigația e definită ca fiind știința deplasării unei persoane sau a unui obiect dintr-un loc
în altul. Fiecare dintre noi performează o anumită formă de navigație în viața cotidiană. Activități
precum condusul sau mersul pe jos presupun utilizarea unor abilități fundamentale de navigare.
Acestea se bazează pe utilizarea simțurilor (văzul, auzul etc.) și pe experiență pentru orientarea
după anumite repere. Când o precizie mai ridicată a poziției, a traseului, a duratei tranziției sau a
informațiilor despre destinație este necesară se utilizează echipamente dezvoltate în acest sens. O
parte din acestea transmit semnale electronice și se numesc echipamente auxiliare de
radionavigație.
Echipamentele auxiliare de radionavigație permit utilizatorului să își afle poziția, viteza și
ora locală. Receptorul de radionavigație al utilizatorului calculează în majoritatea cazurilor datele
necesare navigării la locația dorită. În restul cazurilor calculele sunt realizate la altă locație,
receptorul utilizatorului procesând parțial datele.
În general echipamentele auxiliare de radionavigație pot fi împărțite în echipamente
terane sau spațiale. Deobicei, precizia celor terane e proporțională cu frecvența de operare.
Sistemele de precizie ridicată transmit informații la o lungime de undă relativ scurtă, dar
utilizatorul trebuie să se afle în linia orizontului; cele ce transmit date la o frecvență scăzută nu
sunt limitate la linia orizontului însă precizia acestora e considerabil mai scăzută. Sistemele
spațiale timpurii(sistemul Transit al marinei USA și sistemul Tsikada al URSS-ului) ofereau o
precizie ridicată a informațiilor poziționării bidimensioale. Cu toate acestea, frecvența de
identificare a poziției necesare diferea în funcție de latitudinea utilizatorului. Teoretic, un
utilizator al Transit-ului aflat la ecuator ar fi putut obține o actualizare a poziției odată la 110
min, iar unui utilizator aflat la latitudine 80ᵒ aceiași perioadă scade la o medie de 30 min.
Limitări aplicabile în ambele cazuri constau într-o perioadă de 10-15 minute de procesare de
către receptor pentru determinarea poziției. Din acest motiv utilizarea acestor sisteme era
restrânsă la utilizatori cu o viteză de deplasare redusă precum navele maritime. Pentru
contracararea acestui tip de latență s-a început dezvoltarea sistemului global de
poziționare(GPS).

1.2. GPS: scurt istoric:

În anii '60 o parte din organizațiile guvernamentale ale SUA, printre care departamentul
apărării(DOD), administrația aeronautică și spațială(NASA) și departamentul de
transporturi(DOT) și-au prezentat interesul în dezvoltarea unor sisteme de sateliți pentru
determinarea tridimensională a poziției. Sistemul optim era descris ca având acoperire globală,
funcționare continuă/independentă de condițiile meteorologice, compatibilitate cu platformele cu
o dinamicitate ridicată și o precizie ridicată. Câteva variante ale sistemului Transit au fost propuse
de către dezvoltatorii lui de la laboratorul de fizică aplicată a universității John Hopkins.
Concomitent, Laboratorul de Cercetare Navală(NRL) experimenta cu ceasuri stabile în condiții
asemănătoare celor din spațiu pentru a obținerea unei temporizări adecvate în programul denumit
Timation. Acest sistem era capabil de poziționare bidimensională și modula semnalul în funcție
de distanța dintre utilizator și satelit.
De asemenea tot în această perioadă forțele aeriene au dezvoltat sistemul denumit System
621B. În concept se specifica orbite eliptice a sateliților la înclinații de 0, 30 și 60ᵒ. Au fost studiate
numeroase variante ale numărului de sateliți(15-20) și a configurației lor orbitale. Utilizarea de
modulare sub forma unui zgomot pseudoaleator a fost propusă pentru transmiterea semnalului.
System 621B specifica o acoperire tridimensională și o rază de acțiune globală. Conceptul a fost
testat inițial la Yuma Proving Grounds unde avioanele erau ghidate cu ajutorul sateliților aflați la
sol. Tehnici precum măsurarea distanțelor, măsurarea unghiurilor și utilizarea de măsurători
Doppler au fost testate de către armată conducând la implementarea modulării sub forma de
zgomot pseudoaleator(PRN).
În 1969 Biroul Secretarului Apărării(OSD) a inițiat sistemul defensiv de navigație satelitară
pentru a consolida eforturile independente ale fiecărei ramuri militare în idea de a forma un sistem
comun și a format un comitet pentru determinarea fezabilității. Aceste eforturi au condus la
formarea conceptului NAVSTAR GPS de către GPS Joint Program Office(JPO) în El Segundo,
California. La momentul de față, GPS JPO continuă să supravegheze dezvoltarea și producerea de
noi sateliți, echipament de control de la sol și majoritatea echipamentelor militare de recepție.

1.3. GPS: Privire de ansamblu:

În prezent sistemul GPS e complet operațional și îndeplinește condițiile stabilite în 1960

pentru un sistem optim de poziționare. Acesta oferă utilizatorilor dotați cu echipamente
corespunzătoare date precise în mod continuu cu privire la poziția tridimensională și viteza
acestora. GPS-ul de asemenea diseminează o formă de oră universală coordonată(UTC).
Constelația de sateliți consistă nominal din 24 sateliți repartizați în 6 planuri orbitale cu câte 4
sateliți per plan. O rețea mondială de monitorizare și control aflată la sol analizează în
permanență „sănătatea” acestora.