Persecuţiile anticreştine în Japonia din secolul al XVII-lea în cartea lui Endō şi în filmul lui Scorsese

În 1988, Martin Scorsese a citit cu admiraţie şi stupoare Tăcerea, un roman al scriitorului catolic japonez
Shūsaku Endō (1923-1996). A înţeles imediat că într-o zi avea să-i facă o adaptare cinematografică, însă, din
motive economice şi artistice, aveau să treacă trei decenii înainte de a realiza asta. În aparenta sa simplitate,
Tăcerea este o operă incredibil de complexă, nescutită de asemănări cu Puterea şi gloria de Graham Greene.
Publicată în 1966, avea să devină repede epicentrul unei polemici aprinse, înfruntând chestiunea spinoasă a
persecuţiei îndurate de creştinii japonezi de la sfârşitul secolului al XVI-lea până la jumătatea secolului al XVII-
lea, cu evenimente dramatice precum expulzarea tuturor misionarilor în 1614 sau aşa-numita rebeliune de la
Shimabara (1637-1638) care, după ce a fost sufocată brutal, avea să dea loc perioadei Sakoku atunci când
creştinismul a fost interzis definitiv.

În acest scenariu sfâşietor Endō situează evenimentul din Tăcerea, care recreează în mod liber istoria
iezuitului portughez Cristóvão Ferreira (1580-1650), care a devenit provincial al Japoniei şi a îndurat torturi
teribile în timpul celei mai crunte epoci a persecuţiei, înainte de a se lepăda de credinţă şi de a adopta numele
de Sawano Chūan. Figura lui Ferreira devine – imitând-o pe cea a lui Kurtz a lui Joseph Conrad – inima
întunericului din romanul lui Endō, unde se relatează odiseea a doi tineri iezuiţi, preoţii Sebastião Rodrigues şi
Francisco Garupe, care din Maroc merg în Japonia pentru a cunoaşte adevărul despre superiorul lor.
 Câţiva detractori ai lui Endō au considerat Tăcerea un roman „ambiguu” în termeni religioşi, pentru că
susţine o trăire privată a credinţei şi indică inutilitatea martiriului. Însă este vorba despre o lectură simplistă pe
care complexitatea morală şi teologică a romanului o dezminte. Opera scriitorului japonez ne arată lupta
credinţei în situaţii de suferinţă extremă, acolo unde capacitatea de rezistenţă umană se ciocneşte cu tăcerea
lui Dumnezeu.

Desigur nu găsim aici acea atitudine moralistă îndulcită care atât de mult îi place unui anumit catolicism
emotiv, aşa de înclinat să ofere soluţii clare şi prea uşoare (chiar ireale) la chestiunile cele mai delicate şi
sfâşietoare. Tăcerea este un roman care – aşa cum îi cerea Flannery O’Connor artistului catolic – intră într-un
„teritoriu care este în mare parte proprietate a Duşmanului” şi se confruntă cu problema Răului şi a suferinţei,
arătând fără jumătăţi de măsură suferinţele credinţei în mijlocul unei persecuţii crunte.

În roman există texte de o atare cruzime încât ne face să ne îngheţe sângele în vene, în care Endō ne
descrie chinurile la care au fost supuşi martirii japonezi. Şi există texte de o putere spirituală şi de o densitate
teologică sublime, în care se exaltă eroismul şi măreţia martiriului. Însă în roman există şi un efort pentru a
înţelege slăbiciunile celor care cedează datorită lipsei de curaj, precum personajul grotesc şi în acelaşi timp
tragic Kichijiro, un laş care îl renegă în mod repetat pe Cristos şi îi denunţă pe alţi creştini, dar în mod repetat
cere şi găseşte iertarea la părintele Rodrigues, la care se întoarce ca un căţel la stăpânul său. Deoarece Cristos,
de fapt, a voit să-l mântuiască şi pe Iuda, ştiind că în fiecare Iuda respiră un potenţial Petru.
 Aşa explică părintele Rodriguez, într-un text deosebit de semnificativ din roman: „Cristos, la Ultima Cină,
i-a spus lui Iuda: «Ceea ce trebuie să faci fă repede». Nici acum când sunt preot n-am putut să percep bine
sensul acelor cuvinte. Ce anume a simţit Cristos aruncându-i în faţa cuvintele acelea omului care avea să-l vândă
pentru treizeci de arginţi? Oare le-a spus cu mânie şi cu ură? Sau mai degrabă au fost cuvinte născute din iubire?
Dacă erau cuvinte de mânie, Cristos în acel moment nega mântuirea pentru acel unic om dintre toţi oamenii din
lume. Iuda avea să primească în mod deplin biciul mâniei lui Cristos şi nu se va mântui; şi Domnul avea să-l
abandoneze destinului său un om căzut pentru totdeauna în păcat. Dar nu putea să fie aşa. Cristos a încercat
să-l mântuiască şi pe Iuda. Dacă n-ar fi aşa, n-ar avea sens faptul de a fi făcut din el unul dintre discipolii săi”.

Tăcerea ne învaţă că milostivirea lui Dumnezeu împărtăşeşte şi suferinţa celor care-l renegă; pentru că,
aşa cum citim într-un alt text din roman, „cine poate asigura că cei slabi au suferit mai puţin decât cei
puternici?”. Fără nicio îndoială, punctul cel mai controversat din romanul lui Endō – şi din filmul lui Scorsese –
este oricum soluţia finală adoptată de preoţii Ferreira şi Rodrigues, care se leapădă public de credinţă şi continuă
opera lor evanghelizatoare în clandestinitate.
 Nu e vorba, nici pe departe, despre o experienţă privată şi conciliantă a credinţei, ci despre o renunţare
dureroasă de a predica Evanghelia de pe acoperişuri pentru a evita exterminarea propriilor fraţi. În sfârşit,
romanul lui Endō ne propune o reflecţie despre aşa-numita „disciplină a secretului”, care are un fundament
evanghelic evident: „Nu daţi cele sfinte câinilor şi nu aruncaţi perlele în faţa porcilor, ca nu cumva să le calce în
picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie” (Mt 7,6). Însuşi sfântul Augustin recomanda credincioşilor săi, pentru a
evita reacţia furibundă a păgânilor, să ascundă din prudenţă propriul crez.

Dumnezeu nu vrea ca să fugim de martiriu; dar cu atât mai puţin vrea ca să ne aruncăm nesăbuit în
martiriu sau ca nesăbuinţa noastră să-i arunce în martiriu pe fraţii noştri. Desigur, această disciplină a secretului
poate să fie alibiul perfect pentru cei laşi care tac şi sunt de acord, doritori să obţină recompensele pe care le
oferă lumea, în timp ce curajoşii sunt sacrificaţi. Dar nu aceasta este teza care se răspândeşte în Tăcerea, unde
apostazia prefăcută a protagoniştilor ne este prezentată mereu ca un tragic act de iubire faţă de credincioşii lor.

Înainte ca Scorsese să adapteze Tăcerea la marele ecran, făcuse asta Masahiro Shinoda în Chinmoku
(„Tăcerea”, 1971), o operă cu mari calităţi cinematografice care totuşi denaturează complet semnificaţia
romanului, prezentând un părinte Rodrigues care, după ce a apostat, se lasă doborât de disperare (aşa cum se
deduce dintr-o secvenţă finală deosebit de nefericită). În schimb versiunea lui Scorsese este în mod scrupulos
fidelă faţă de original, fie în formă fie în conţinut.
 Pentru a traduce în imagini esenţialitatea prozei lui Endō, Scorsese a renunţat aproape total la coloana
sonoră (ceea ce poate face filmul un pic arid pentru spectatorul mediu) şi a ales un timp cu pauze (ba chiar cu
multe pauze pentru ritmurile frenetice ale pseudo-cinematografiei actuale), precum şi o măsură discutabilă, dar
incredibil de eficace, care constă în a relata istoria renunţând la imagini trucate şi la efecte, adoptând chiar o
privire care se preface că este neutră şi care, în unele momente (de exemplu în secvenţa morţii părintelui
Garupe) ne poate apare rece sau distantă.

Dar noi nu credem deloc că este aşa; şi cu atât mai puţin credem că o asemenea răceală aparentă se poate
interpreta ca dezlipire faţă de suferinţa martirilor: secvenţa foarte frumoasă şi teribilă în care ne este arătată
moartea lentă a creştinilor care au fost răstigniţi pe malul mării pentru ca mareea ridicată să-i înece lent, nu lasă
umbră de îndoială cu privire la atitudinea respectuoasă a regizorului.

Dar apare desigur şi mai admirabil respectul scrupulos pe care Scorsese îl arată faţă de tema şi de intenţiile
lui Endō, fără a face nicio concesie spiritului necredincios din epoca noastră. Astfel, de exemplu, părintele
Rodrigues (interpretat în mod magnific de Andrew Garfield, care întrupează în mod perfect amestecul de
ardoare religioasă şi fragilitate a personajului din carte) aude, în mod clar şi răsunător, glasul lui Cristos (nu
glasul conştiinţei sale) când la sfârşit decide să calce în picioare crucea care îi este prezentată, pentru a salva
viaţa altor creştini: „Calcă-mă în picioare… Am venit pe lume pentru ca să mă călcaţi în picioare, am purtat
crucea pentru a împărtăşi durerea voastră”.
 În sfârşit, Scorsese reflectă cu fidelitate intenţia lui Endō în partea conclusivă a filmului, unde glasul
povestitorului (care până în acel moment a fost monopolul părintelui Rodrigues), asumă în roman un ton
notarial şi un pic criptat, pentru a ne sugera că protagonistul a continuat să evanghelizeze în secret gărzile care
aveau rolul de a-l supraveghea.

Scorsese spune în mod explicit ceea ce Endō tocmai sugerează: ne permite să vedem fără jumătăţi de
măsură cum Ferreira închide un ochi în faţa introducerii în Japonia a obiectelor ale căror semnificaţie catolică
nu este percepută de autorităţi; ne permite să vedem fără ambiguităţi cum Rodrigues ascultă la spovadă pe
Kichijiro, delatorul său, şi iartă păcatele sale; în sfârşit, ne oferă o încadrarea finală totalizantă – pe care desigur
n-o revelăm – în care, în mod foarte elocvent, avem confirmarea că Cristos nu l-a abandonat niciodată pe
protagonist şi că protagonistul n-a încetat niciodată să predice Evanghelia printre persoanele care l-au însoţit.

Tăcerea este filmul elocvent al unui foarte mai artist şi al unui catolic care, ca Flannery O’Connor, nu ezită
să intre în teritoriul duşman pentru a se măsura cu demonii care atacă muşcând credinţa.
Şi, întrând în acel teritoriu, reuşeşte să zdruncine credinţa noastră fleşcăită şi slabă şi ne permite să
ascultăm glasul iubitor al lui Cristos, care răsună ca un osana veşnic în noi, împărtăşind durerea noastră şi iertând
de fiecare dată cedările noastre şi slăbiciunile noastre.
 Unde sunt persecutaţi în prezent creştinii

Creştinismul poate cã a devenit una dintre religiile dominante pe plan mondial, dar mai existã încã multe
locuri unde creştinii sunt persecutaţi, expropriaţi, torturaţi sau chiar martirizaţi. Adesea asta se întâmplã ca
parte a politicii religioase sau guvernamentale, iar media occidentalã de foarte multe ori evitã astfel de subiecte
de teama atingerii unor sensibilitãţi culturale.

Persecuţia creştinã din Coreea de Nord nu are egal, a fi creştin este una dintre cele mai grave crime
posibile. Dogma comunistã nu are tolerenţã faţã de religie, dacã aceasta nu se suprapune cultului marelui
conducãtor Kim Il Sung sau al fiului sãu, Kim Jong Il. Creştinii de aici sunt obligaţi sã-şi ascundã orientarea
religioasã, pentru cã simpla deţinere a unei Biblii poate duce la pedeapsa capitalã sau la deportarea într-un lagãr
de muncã. În 2010 au fost arestaţi sute de creştini, mulţi executaţi. În ciuda riscurilor, Biserica de aici ia în
amploare. Aproximativ 400.000 de credinciosi se adunã în cladiri dezafectate unde cântã încet imnuri.

În Irana a crescut numãrul creştinilor arestaţi în 2010. Deşi unii dintre ei au fost eliberaţi, presiunea asupra
lor încã este relativ mare. Mulţi dintre cei 450.000 de creştini trãiesc cu teama hãituirii de cãtre guvern. Ba mai
mult, regimul a pierdut din credibilitate ca urmare a revoltelor sociale în contextul alegerilor din 2009 şi a
demonstraţiilor ulterioare. Pentru a distrage atentia de la protestele continue, guvernul iranian îi atacã pe
creştini cu mai mult zel ca înainte.
 Creştinii declaraţi din Afghanistanfac fac şi ei faţã presiunii familiale, sociale, guvernamentale. De obicei
sunt foarte discreţi şi nu se adunã niciodatã în public. În iunie 2010 secretarul adjunct al Parlamentului a cerut
execuţia unor convertiţi la creştinism dupã ce a urmãrit la televiziunea afghanã o serie de botezuri. În august
2010 talibanii împuşcã şi ucid 10 membri ai unei echipe medicale creştine care se ocupa de tratamente la ochi
şi altele în satele nordice.

Nu exista libertate religioasã nici în Arabia Sauditã. Exprimarea publicã a unei credinte nemusulmane este
interzisa, iar convertirea la creştinism, perceputã ca apostazie, poate rezulta în pedeapsa capitalã. Majoritatea
creştinilor sunt muncitori strãini atent monitorizaţi, care au voie sã se închine doar în privat şi în grupuri mici,
dar şi atunci au de înfruntat dificultãţi. De pildã, 12 creştini filipinezi şi un preot au fost arestaţi în timp ce asistau
la o slujbã privatã în octombrie 2010. Au fost acuzaţi de blasfemie şi exilaţi pe viaţã din Arabia Sauditã
(deportarea tacitã este o nouã tacticã a politicii religioase, întrucât aşa se evita scrutinizarea media pe care o
provoacã aresturile). Existã şi cazuri raportate de violenta fizicã împotriva creştinilor.

Somalia ca stat nu mai are conducere centralã din 1991. Este periculos pentru oricine sã se afle acolo, dar
îndeosebi pentru un creştin. Cel puţin 15 creştini au fost ucişi de insurgenţii islamişti Al-Shabaab in 2009, alţi 8
au fost omorâti în 2010. Mai bine de un sfert dintre credincioşi au pãrãsit ţara, pentru cã persecuţiile se pot
sfârşi aici şi cu uciderea convertiţilor în fata copiilor, aşa cum s-a petrecut cu Osman Abdullah Fataho. Al-
Shabaab a preluat controlul asupra celei mai mari pãrti din sud şi printre obiective au formulat şi eradicarea
creştinismului din Somalia. Cu toate acestea, date recente ar sugera o pierdere în popularitate.
 Toţi cetãţenii trebuie sã fie musulmani in Maldive, întrucât legea sheriatului interzice practicarea oricãrei
alte religii. Bisericile creştine sunt interzise, la fel ca şi importul de literaturã creştinã. Noi reglementãri ale
practicilor religioase au fost date la ivealã în 2010, politica s-a radicalizat şi în privinţa turiştilor, dupa ce mai
mulţi au fost fost gãsiţi purtând Biblii asupra lor. Puţinii autohtoni care şi-au menţinut orientarea sunt izolaţi
unii de alţii şi monitorizaţi cu strictete de autoritãţile religioase şi locale.

Religia de stat din Yemen este Islamul, şi aici tot sharia este sursa oricãrei legislaţii. Strãinii au o oareşice
libertate religioasã, dar misonarismul de orice naturã este strict interzis. Un caz concret este cel al unor
muncitori expatriaţi din 2010, deportaţi pentru cã discutau aspecte ale creştinismului cu colegii lor musulmani
care le-au cerut-o. Mai mult, yemeniţii nu au voie sã se lepede de Islam, cei care o fac riscã persecuţii masive
din partea familiei, autoritãţilor sau grupãrilor extremiste. La asta se adaugã şi instabilitatea crescândã cauzatã
de mişcãrile teroriste şi separatiste. Asistentul social Johannes Hentschel, soţia sa Sabine, împreunã cu copiii lor
Lydia, Anna and Simon şi inginerul Anthony Saunders au fost printre strãinii rãpiţi în regiunea nord-vesticã
Saada. Anul trecut Anna şi Lydia (3 respectiv 5 ani) au fost salvate de forţele de securitate din Arabia Sauditã.
Dar arabii au gãsit trupurile neînsufleţite ale altor trei creştini capturaţi, studenţii germani Rita Stumpp, Anita
Gruenwald şi profesorul coreean Eom Young Sun. agenţii germani şi britanici şi-au încheiat de atunci
operaţiunile de recuperarea a ostaticilor.
 Violenţa anticreştinã din Irak este în creştere, dupã cum sugereazã numãrul morţilor şi rãniţilor. Ţintele
vizate în timpul campaniei electorale din martie 2010 i-a determinat pe mulţi creştini şã-şi pãrãseascã satele şi
sã se stabilieascã în câmpiile Nineveh. Tot atunci s-a nãscut şi teama de un ghetto creştin în Baghdad. În acest
moment Benedict XVI lanseazã un apel pentru siguranta creştinilor irakieni. Atacurile asupra instituţiilor creştine
s-au înmulţit, iar cel puţin 58 de credincioşi au fost ucişi într-un atentat dintr-o bisericã din Baghdad în timpul
unei slujbe, la sfârşitul anului 2010.

Presiunea asupra creştinilor din Uzbekistan a crescut în ultimul an. Numãrul de jafuri din biserici a urcat
şi amenzile pentru activitãţi religioase ilicite depãşesc acum de 100 de ori valoarea salariului minim.
Condamnãrile la închisoare pe termen scurt (3-15 zile) sunt adesea pedepse pentru propagandã creştinã, iar
misionarul baptist Tohar Haydarov a fost încarcerat pe baza unor acuzaţii de posesie de droguri, pregãtindu-se
un apel pentru eliberarea sa. Multe biserici şi-au pierdut statutul, la fel ca şi alte instituţii. Convertiţii recenţi
trebuie sã aibã de a face şi cu pierderea locului de muncã, violenţele, respingerea socialã sau expulzarea din
cãmin.

Guvernul din Laoseste ostil în mod deschis fatã de creştini. Autoritãţile, precum şi o bunã parte a societãţii
privesc protestantismul creştin (creştinii Hmong Christians în particular) drept o amenintare amercianã la
adresa regimului comunist. Bisericile creştine nu pot acţiona independent şi creştinii se limiteazã la spaţiul
familiei sau al comunitãţii. Mulţi sunt supuşi unor tensiuni emoţionale şi fizice acute care îi împing sau nu spre
abandonul credintei. Caz concret:în 2010 29 de creştini sunt ucişi şi cel puţin 20 arestaţi şi închişi fãrã proces,
11 familii din provincia Saravan sunt alungate în pãduri dupã ce refuzã sã-şi nege credinţa, în timp ce mai multe
biserici sunt distrusea.