Sunteți pe pagina 1din 10

CASA REGALĂ A REGATULUI

UNIT AL MARII BRITANII


Casa de Windsor este actuala Casă Regală a Regatului Unit al Marii
Britanii. Casa Regală a fost creată la data de 17 iulie 1917, din ramura britanică a
Casei de Saxa-Coburg și Gotha de către regele George al V-lea printr-o proclamație
regală în 1917, ca urma a tensiunii politice la care a fost supus regele în timpul
primului război mondial. Regele George al V-lea, va schimba numele casei
germane cu numele Windsor, localitate din Anglia, unde regele avea ca reședință
Castelul Windsor. Casa de Windsor este singura dinastie care a domnit asupra
țărilor din toate continentele din lume simultan. Actualul cap al Casei de Windsor
este regina Elisabeta a II-a. În februarie 1960 regina Elisabeta a II-a a Regatului
Unit a făcut cunoscut că urmașii ei vor purta numele de Mountbatten-Windsor, care
este numele anglican al numelui german „Battenberg”. Soțul reginei, Prințul Philip,
duce de Edinburgh, provine dintr-o linie nobiliară greco-daneză a casei
Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg.

Eduard al VII-lea (Albert Edward; 9 noiembrie 1841 - 6 mai 1910) a fost


rege al Regatului Unit și al dominioanelor britanice și împărat al Indiei de la
22 ianuarie 1901, până la moartea sa, la 6 mai 1910. El a fost primul monarh
britanic din Casa de Saxa-Coburg-Gotha, care a fost redenumită în Casa de
Windsor de fiul său, George V.

Eduard s-a născut la 9 noiembrie 1841 la ora 10:48 la Palatul Buckingham.


Mama lui a fost Regina Victoria, singura fiică a prințului Edward Augustus, Duce
de Kent și nepoată a regelui George al III-lea. Tatăl lui a fost prințul Albert de
Saxa-Coburg-Gotha verișor și soț al reginei Victoria. În familie, pe tot parcursul
vieții sale a fost cunoscut sub numele Bertie.

Fiind cel mai mare fiu al unui suveran britanic a primit în mod automat la
naștere titlurile de Duce de Cornwall și Duce de Rothesay. Ca fiu al prințului Albert
el a primit, de asemenea, titlurile de Prinț de Saxa-Coburg-Gotha și Duce de
Saxonia. Regina Victoria și-a numit fiul Prinț de Wales și Conte de Chester la 8
decembrie 1841. A fost numit Conte de Dublin la 17 ianuarie 1850, Cavaler Garter
la 9 noiembrie 1858 și Cavaler Thistle la 24 mai 1867. În 1863, el a renunțat la
drepturile sale de succesiune la Ducatul de Saxa-Coburg-Gotha în favoarea fratelui
său mai mic, Prințul Alfred.

După moartea reginei Victoria la 22 ianuarie 1901, Eduard a devenit rege al


Regatului Unit și Împărat al Indiei. A ales să domnească sub numele de Eduard al
VII-lea în loc de Albert Eduard - numele ales de mama sa pentru el.

2
A donat casa părinților, Casa Osborne din Isle of Wight statului și a continuat
să locuiască la Sandringham. Își permitea să fie mărinimos; finanțele sale erau bine
manageriate de Sir Dighton Probyn.

Eduard VII și Alexandra au fost încoronați la Westminster Abbey la 9 august


1902 de arhiepiscopul de Canterbury Frederick Temple în vârstă de 80 de ani.
Inițial, încoronarea lui Eduard a fost programată pentru 26 iunie, însă cu două zile
mai devreme de această dată Eduard a fost diagnosticat cu apendicită. Operația a
fost făcută de Sir Frederick Treves într-o vreme în care rata mortalității pentru
apendicită era mare.[18] La două săptămâni după operație s-a anunțat că regele este
în afară de orice pericol. Treves a fost răsplătit cu titlul de baronet, iar operația de
apendicită a intrat în obișnuința medicală.

Eduard a renovat palatele regale, a reintrodus ceremoniile tradiționale și a


creat noi decorații, cum ar fi "Ordinul de Merit" pentru recunoașterea contribuțiilor
la dezvoltarea artelor și științelor. Ca rege, principalele interese ale lui Eduard au
fost: domeniul afacerilor externe și chestiunile militare și navale. Vorbind fluent
limbile franceză și germană el a făcut o serie de vizite în străinătate iar vacanța
anuală o făcea la Biarritz și Marienbad. Una dintre cele mai importante vizite în
străinătate a fost vizita oficială din Franța în primvara anului 1903 ca oaspete al
președintelui Émile Loubet.

George al V-lea (George Frederick Ernest Albert; n. 3 iunie 1865 – d. 20


ianuarie 1936) a fost primul monarh britanic al Casei de Windsor, care a fost creată
din Casa de Saxa-Coburg-Gotha. A fost primul împărat al Indiei și primul rege al
Statelor Libere Irlandeze. A domnit din 6 mai 1910 până la moartea sa în 1936.

La 6 mai 1910, Eduard al VII-lea a murit iar Prințul de Wales a devenit regele
George al V-lea.

În 1911, regele și regina au călătorit în India unde a avut loc ceremonia de


încoronare ca împărat și împărăteasă a Indiei. Apoi, cuplul imperial a călătorit prin
India; George a profitat de ocazie și a mers la vânătoare de tigrii, împușcând 21.
Din 1914 până în 1918 în timpul Primului Război Mondial, Marea Britanie a intrat
în război contra Germaniei. Kaiserul Germaniei, William al II-lea, era verișorul
primar al regelui. Regina Mary, deși britanică ca și mama sa, era fiica Ducelui de
Teck, descendent al conducătorilor germani ai Casei de Württemberg.
Bunicul patern era Prințul Albert de Saxa-Coburg și Gotha; regele și copiii lui
purtau titlul de Prinț și Prințesă de Saxa-Coburg și Gotha și Duce și Ducesă de
Saxonia. La 17 iulie 1917, George V schimbă denumirea Casei Regale britanice din
Casa de Saxa-Coburg și Gotha în Casa de Windsor, pentru a menaja sentimentele

3
britanicilor. A adoptat în mod specific Windsor ca nume de familie pentru toți
descendenții reginei Victoria care trăiau în Marea Britanie cu excepția femeilor care
s-au căsătorit în alte familii și descendenții lor.

Astfel, peste noapte, verișorul său, Prințul Louis de Battenberg, a devenit Louis
Mountbatten, Marchiz de Milford Haven, în timp ce cumnatul său, Ducele de Teck,
a devenit Adolphus Cambridge, Marchiz de Cambridge. Alții cum ar fi Prințesa
Marie Louise de Schleswig-Holstein și Prințesa Helena Victoria de Schleswig-
Holstein, au încetat să-și mai folosească în titlu denumirile teritoriale. Regele a
restricționat titlul de "Alteța Sa Regală" pentru copiii suveranului, copiii copiilor
suveranului iar pentru cel mai mare fiu al suveranului titlul de Prinț de Wales.

Când Țarul Nicolae al II-lea, verișorul primar al regelui (mamele lor erau surori) a
fost răsturnat în urma Revoluției Ruse din 1917, guvernul britanic a oferit azil
pentru Țar și familia lui dar înrăutățirea condiților pentu poporul britanic și temerile
că revoluția ar putea ajunge și în Insulele Britanice, l-au determinat pe George să
creadă că prezența Romanovilor ar putea părea inadecvată în condițiile date.

Țarul și familia sa au rămas în Rusia și au fost uciși de bolșevicii revoluționari în


1918. Anul următor, mama lui Nicolae al II-lea (mătușa lui George) Maria
Feodorovna și alți membri ai familiei imperiale ruse extinse au fost salvați din
Crimea de o navă britanică. La două luni după terminarea războiului, fiul cel mic al
regelui, Prințul John a murit la vârsta de 13 ani.

Relația lui George cu moștenitorul său, Prințul Eduard, s-a deteriorat în ultimii ani
ai vieții regelui. George era îngrozit de problemele lui Eduard cu mai multe femei
căsătorite,[5] și era reticent în a-l vedea pe Eduard moștenind coroana. În contrast, îl
găsea potrivit pe cel de-al doilea fiu al său, Prințul Albert (mai târziu George VI) și
pe nepoata sa cea mare, Elisabeta. Îi spunea nepoatei sale "Lilibet" iar ea îi spunea
"Grandpa England".

Primul Război Mondial și-a pus amprenta asupra sănătății regelui iar fumatul
excesiv a dus la probleme de respirație. A suferit de emfizem, bronșită, boli cronice
obstructive pulmonare și pleurezie. În 1928, a căzut serios bolnav și pentru
următorii doi ani, fiul său Eduard a preluat multe din îndatoririle regelui. Regele
George V a murit la 20 ianuarie 1936 la 11:55 p.m.

Eduard al VIII-lea (engleză Edward VIII) (Edward Albert Christian George


Andrew Patrick David, mai târziu Duce de Windsor; n. 23 iunie 1894 – d. 28 mai
1972) a fost rege al Marii Britanii, Irlandei și împărat al Indiei de la moartea tatălui
său, George al V-lea, din 20 ianuarie 1936 până la abdicarea sa din 11 decembrie

4
1936. A fost al doilea monarh al Casei de Windsor, după ce tatăl său a schimbat
numele casei regale din Saxa-Coburg-Gotha în 1917.

Regele George al V-lea a murit la 20 ianuarie 1936 iar Eduard i-a succedat la
tron ca regele Eduard al VIII-lea. A doua zi a rupt protocolul regal privind
proclamarea propriei ascensiuni la tron de la fereastră în compania doamnei
Simpson care era încă o femeie căsătorită. [17] Eduard al VIII-lea a devenit primul
monarh al Commonwealth-ului care a zburat cu o aeronavă atunci când a zburat de
la Sandringham la Londra pentru "Accession Council".

Eduard a provocat neliniște în cercurile guvernamentale, acțiuni care au fost


interpretate ca un amestec în chestiuni politice. Atunci când a vizitat satele miniere
din South Wales, observația regelui că "trebuie făcut ceva" [18] pentru minerii șomeri
a fost văzută ca o critică directă a guvernului. Miniștrii erau reticenți în a trimite
documente confidențiale și documente de stat la Fort Belvedere, deoarece era clar
că Eduard le acorda puțină atenție și din cauza riscului crescut ca doamna Simpson
sau alți oaspeți să le vadă.

În august și septembrie, Eduard și doamna Simpson au navigat la bordul


iahtului Nahlin pe Mediterana de est. În octombrie a devenit clar că noul rege
intenționa să se căsătorească cu Simpson, mai ales când acțiunea de divorț dintre
doamna și domnul Simpson a fost adusă la curtea de la Ipswich.

Au fost făcute pregătirile necesare pentru toate situațiile neprevăzute inclusiv


pentru încoronarea regelui Eduard și a reginei Wallis. Din cauza implicațiilor
religioase ale căsătoriei, planul de ceremonie nu includea locul tradițional de
încoronare Westminster Abbey ci Casa Banqueting din Whitehall.

George al VI-lea al Angliei (pe numele sau întreg Albert Frederick Arthur
George, 14 decembrie 1895, d. 6 februarie 1952) a fost rege al Marii Britanii, al
Irlandei și al altor dominioane britanice, împărat al Indiei din 11 decembrie 1936.

A fost cunoscut înainte de încoronare ca prințul Albert, in copilărie prinț de York, și


mai târziu ducele Albert de York,iar în cercul familiei era chemat „Bertie”. Își
datora numele de Albert faptului că s-a născut la 14 decembrie, ziua comemorării
decesului Prințului Consort Albert, soțul reginei Victoria. Fiind cel de-al doilea fiu
al regelui George al V-lea și-a petrecut primii ani în umbra fratelui său mai mare,
Eduard, moștenitorul tronului. A servit în Marina Militară Regală în timpul
primului război mondial și după război, a avut o serie de angajamente publice. S-a
căsătorit cu Elizabeth Bowes-Lyon, în 1923, și au avut două fiice, Elizabeth
(viitoarea regină Elisabeta a II-a) și Margaret.

5
La moartea tatălui său în 1936, Eduard al VIII-lea preia tronul englez. Totuși, în
mai puțin de un an, Eduard își exprimă dorința de a se căsători cu americana Wallis
Simpson. Din motive politice și religioase premierul britanic, Stanley Baldwin, l-a
sfătuit pe rege să nu se căsătorească și să rămână rege. Eduard a abdicat și s-a
căsătorit. Prin acest act, unic în 2000 de ani de istorie britanică, George al VI-lea
devine rege și cel de-al treilea monarh al casei de Windsor.

La mai puțin de un an de cînd Eduard a devenit rege, la 11 decembrie 1936,


Eduard al VIII-lea abdică de la tron pentru a se putea căsători cu Wallis Warfield
Simpson. Eduard a fost avizat de către prim-ministrul Stanley Baldwin că nu va
putea rămâne regele după căsătoria cu o femeie divorțată de două ori și cu ambii
foști soți în viață. Eduard a ales abdicarea, astfel, Prințul Albert Duce de York,
devine rege, o poziție pe care a fost reticent în a o accepta.

Albert și-a luat titlu de George al VI-lea, pentru a sublinia continuitatea


politicii tatălui său și restaurarea încrederii în monarhie. [3] Începutul domniei a fost
în jurul incertitudinii legate de titlurile și poziția pe care o ocupa fostul rege,
Eduard. Pentru a soluționa această problemă, primul act al actualului rege a fost să
confere fratelui său titlul de ASR (Alteța Sa Regală) Duce de Windsor dar soția și
viitorii copii nu aveau dreptul la acest titlu. George al VI-lea a fost, de asemenea
obligat să cumpere reședințele regale Castelul Balmoral și Sandringham House de
la Prințul Eduard.

Riscul crescut al războiului din Europa a dominat începutul domniei lui


George al VI-lea. Regele era obligat constituțional să sprijine poziția primului
ministru Neville Chamberlain față de Adolf Hitler. Când regele și regina l-au
întâmpinat pe Chamberlain la întoarcerea de la negocierea Acordului de la
München în 1938 l-au invitat să apară în balcon, cu ei. Această asociere publică a
monarhiei cu un om politic a fost excepțională, aparițiile în balcon erau, în mod
tradițional, limitate la familia regală.

Elisabeta a II-a (engleză Elizabeth Alexandra Mary) (n. 21 aprilie 1926)


este regină a șaisprezece state suverane, cunoscute sub numele de Commonwealth.

În calitate de monarh, Elisabeta a II-a este suverană în următoarele state:


Regatul Unit, Australia, Canada, Noua Zeelandă, Jamaica, Barbados, Bahamas,
Grenada, Papua Noua Guinee, Insulele Solomon, Tuvalu, Sfânta Lucia, Sfântul
Vincent și Grenadine, Antigua și Barbuda, Belize și Sfântul Kitts și Nevis.

Este al doilea monarh în viață după numărul de ani de domnie, domnind din
6 februarie 1952. Primul monarh în viață după numărul de ani de domnie este

6
regele Thailandei Bhumibol Adulyadej care este rege din 9 iunie 1946. În istoria
Marii Britanii domnia sa de 60 de ani este a doua ca lungime; numai regina Victoria
a avut o domnie mai lungă. Jubileele de Argint și de Aur ale reginei Elisabeta a II-a
s-au celebrat în 1977 și 2002; Jubileu de Diamant este celebrat în cursul anului
2012.

Elisabeta s-a născut la Londra, la 21 aprilie 1926, fiind primul născut al


Prințului Albert, Duce de York (viitorul rege George al VI-lea) și al Ducesei de
York.

Elisabeta a fost numită după mamă, iar numele său conține și numele
străbunicii paterne, regina Alexandra și respectiv a bunicii, regina Maria. Familia o
alinta spunându-i "Lilibet". A avut o relație strânsă cu bunicul său, George al V-lea,
pe care l-a ajutat să se refacă după boala sa din 1929.

În momentul nașterii sale, Elisabeta era a treia în linia de succesiune la tronul


britanic, în urma unchiului ei, Prințul de Wales (mai târziu, regele Eduard al VIII-
lea), și tatălui ei. Când tatăl ei a devenit rege în 1936, la abdicarea de unchiul ei,
regele Eduard al VIII-lea, ea a devenit moștenitoare a tronului și cunoscută ca „Her
Royal Highness The Princess Elizabeth”.

Elisabeta avea treisprezece ani, când a început cel de-al doilea război
mondial, iar ea și sora ei mai mică, Prințesa Margaret, au fost evacuate la Castelul
Windsor în Berkshire. A existat o sugestie ca cele două prințese să fie evacuate în
Canada, la Castelul Hatley. La acestă sugestie, regina a replicat: „Copiii nu vor
pleca fără mine. Eu nu-l voi părăsi pe rege. Iar regele nu va pleca niciodată.” La
vârsta de 13 ani l-a cunoscut pe viitorul său soț, Prințul Filip. S-a îndrăgostit de el
și a început să-i scrie, cât timp acesta era în Marina Regală.

În 1945, la vârsta de 18 ani, Prințesa Elisabeta și-a convins tatăl că ar trebui


să i se permită să contribuie direct în mod direct la efortul de război. Ea a aderat la
„Women's Auxiliary Territorial Service”, fiind cunoscută ca nr. 230873, și a fost
instruită ca mecanic de locomotivă.

Elisabeta s-a căsătorit cu Filip la 20 noiembrie 1947. Ei sunt verișori de


gradul doi, prin regele Christian al IX-lea al Danemarcei și verișori de gradul trei,
prin regina Victoria. Înainte de căsătorie, Filip a renunțat la titlul de Prinț al Greciei
și Danemarcei și a adoptat titlul de Locotenent Filip Mountbatten, după numele
familiei mamei sale. Chiar înainte de nuntă a fost numit Duce de Edinburgh și a
primit titlul de Alteța Sa Regală (ASR Ducele de Edinburgh). Fostul rege Eduard,
unchiul ei, nu a fost invitat la nuntă.

7
După căsătorie, cuplul și-a ales ca reședință Casa Clarence din Londra.
Prințesa Elisabeta a efectuat vizite formale împreună cu ducele de Edinburgh în
Franța și Grecia. Elisabeta a născut primul copil al cuplului, Prințul Charles, la
14 noiembrie 1948, la mai puțin de o lună după scrisorile emise de către tatăl ei și
care permite copiilor ei să foloseasca titlul de prinț sau prințesă regală. În vara
anului 1951, după ce se naște al doilea lor copil, Anne (n. 15 august 1950), cei doi
pornesc într-un turneu oficial în Canada și Statele Unite.

Intenția de a vizita Australia și Noua Zeelandă este anulată de starea gravă a


tatălui său. Regele George VI se stinge din viață în anul 1952, iar Elisabeta devine
regină.

Încoronarea oficială a avut loc la Westminster Abbey la 2 iunie 1953 iar


ceremonia solemnă a fost condusă de Geoffrey Fisher, arhiepiscop de Canterbury.
La ceremonie au fost prezenți reprezentanții nobilimii britanice, alături de publicul
larg, reprezentații străini și cei ai Commonwealth-ului. Toți cei prezenți au asistat la
întreaga procesiune în ciuda ploii torențiale. Ceremonia a fost transmisă la radio în
întreaga lume și, pentru prima oară, la cererea reginei, la un astfel de eveniment
este prezentă și televiziunea.

Noua regină și Ducele de Edinburgh s-au mutat la Palatul Buckingham.[10]


Odată cu ascensiunea Elisabetei se părea că noua casă regală va purta numele
soțului ei. Lordul Mountbatten a crezut că numele ar putea fi Casa de Mountbatten
dacă Elisabeta ar fi luat numele lui Filip; totuși, regina Mary și primul ministru
Winston Churchill au favorizat numele Casa de Windsor și așa a rămas. Ducele s-a
plâns: "Eu sunt singurul om din țară care nu are voie să dea numele propriilor săi
copii." [11] În 1960, după moartea reginei Mary și a demisiei lui Churchill, numele
de familie Mountbatten-Windsor a fost adoptat pentru urmașii lui Filip și ai
Elisabetei pe linie masculină, care nu poartă titluri regale.

În 1957, Elisabeta a făcut o vizită de stat în Statele Unite unde s-a adresat
Adunării Generale a Națiunilor Unite. În același tur, ea a deschis a 23-a sesiune a
parlamentului canadian devenind primul monarh care deschide o sesiune
parlamentară canadiană. Doi ani mai târziu, a revizitat Statele Unite ca reprezentant
al Canadei. În 1961, ea a făcut un tur care a inclus Cipru, India, Pakistan, Nepal și
Iran.

Sarcinile Elisabetei cu Prințul Andrew și Edward din 1959 și 1963 au fost


singurele momente care au împiedicat-o să deschidă parlamentul britanic în timpul
domniei ei.

8
În anii 1960 și 1970 au avut loc accelerări ale decolonializării Africii și
Caraibe. Peste 20 de țări și-au câștigat independența față de Mare Britanie.

În 1977, a avut loc Jubileul de Argint de la ascensiunea sa pe tron. Petreceri


și evenimente au avut loc în întreg Commonwealth. Celebrările au reafirmat
popularitatea reginei. În 1978 Elisabeta a II-a s-a întâlnit cu dictatorul comunist al
României Nicolae Ceaușescu care a efectuat o vizită de stat în Marea Britanie.

În 1981, cu numai șase săptămâni înaintea nunții Prințului Charles cu Lady


Diana Spencer, șase focuri au fost trase spre regină. Mai târziu s-a descoperit că au
fost gloanțe oarbe. Adolescentul de 17 ani, Marcus Sarjeant, a fost condamnat la
cinci ani de închisoare și eliberat după trei ani. În 1991, în urma victoriei în
Războiul din Golf, ea a devenit primul monarh britanic care s-a adresat Congresului
Statelor Unite. Anul următor, ea a încercat să salveze căsătoria fiului ei mai mare,
Charles, consiliindu-i pe el și pe soția lui, Diana, Prințesă de Wales. Într-un discurs
ținut pe 24 noiembrie 1992 care a marcat 40 de ani de la ascensiunea sa pe tron,
regina a denumit anul 1992 "annus horribilis" pentru ea, în care cel de-al doilea fiu,
prințul Andrew, s-a separat de soția lui Sarah, iar fiica ei, Anne, a divorțat de soțul
ei. Apoi, în timpul unei vizite în Germania, demonstranții au aruncat cu ouă în
regină iar spre sfârșitul anului, Castelul Windsor a suferit mari pagube în urma unui
incendiu. În martie, al doilea fiu al ei, Prințul Andrew, Duce de York și soția sa
Sarah, Ducesă de York s-au separat. În aprilie, fiica ei Anne, Prințesă Regală a
divorțat de soțul ei, căpitanul Mark Phillips. În timpul unei vizite de stat în
Germania în octombrie, demonstranți furioși din Dresda au aruncat cu ouă în ea, iar
în noiembrie, Castelul Windsor a suferit un grav incendiu.

Elisabeta a II-a și George W. Bush în timpul unui dineu de stat la Casa Albă,
7 mai 2007.

Primul-ministru John Major a anunțat o reformă a finanțelor regalității care a


avut ca efect faptul că, începând cu anul 1993, regina a început să plăteasca taxe pe
venit pentru prima data în istorie. În 2002 regina a sărbătorit Jubileul de Aur al
domniei ei marcând astfel cei 50 de ani de domnie. Un milion de oameni au
participat în fiecare zi în cele trei zile principale de sărbătoare din Londra iar
entuziasmul manifestat de public pentru Elisabeta a fost mai mare decât au prezis
mulți jurnaliști.

Deși Elisabeta s-a bucurat de o sănătate bună pe tot parcursul vieții ei, în
2003 a avut o intervenție chirurgicală la ambii genunchi, iar în iunie 2005, a anulat
mai multe angajamente după contractarea unei răceli puternice.

9
În mai 2007, The Daily Telegraph a scris din surse anonime că regina este
"exasperată și frustrată" de politicile premierului britanic Tony Blair și că și-a arătat
îngrijorarea că forțele armate britanice au fost suprasolicitate în Irak și Afganistan.
Totuși a admirat eforturile lui Blair de a realiza pacea în Irlanda de Nord.

Regina a vizitat Australia în octombrie 2011, a 16-a vizită din 1954 a fost
numită "turul de rămas bun" de presă din cauza vârstei reginei.

Regina și Ducele de Edinburgh au celebrat cea de-a 60-a aniversare de la


nuntă în 2007; căsnicia lor este cea mai lungă căsnicie a unui monarh britanic.
Domnia reginei este mai lungă decât a patru precursori imediați ai ei combinați:
(Eduard al VII-lea, George al V-lea, Eduard al VIII-lea și George al VI-lea). Este al
doilea monarh britanic ca durată a domniei (după regina Victoria cu 63 de ani), al
doilea monarh actual ca durată a domniei (după regele Bhumibol Adulyadej al
Thailandei) și cel mai în longeviv monarh britanic. Nu are intenția să abdice, deși
proporția îndatoririlor publice ale Prințului Charles ar putea crește, iar cea a
Elisabetei să se reducă.

10