Sfântul Ioan Gură de Aur

Viata si activitatea

Sfantul Ioan Gura de Aur s-a nascut la Antiohia, anul nasterii sale nefiind
cunoscut cu certitudine, fiind plasat intre 344 si 354. Tatal sau, Secundus, care a detinut o
functie militara deosebita (magister militum Orientis), a decedat la scurta vreme de la
nasterea copilului si de aceea, sarcina cresterii si a educatiei acestuia i-a revenit mamei
sale, Antusa, ramasa vaduva la varsta de 20 de ani.

De la mama sa a primit Ioan primele elemente de invatatura crestina si, fara

indoiala, dragostea fata de Biserica. Studiaza apoi filosofia, sub indrumarea lui
Andragatiu, iar retorica cu Libaniu, vestit sofist.
La varsta de 18 ani, Meletie Marturisitorul, conducatorul Bisericii din Antiohia,
atras de calitatile intelectuale si spirituale deosebite ale tanarului Ioan, il ia in anturajul
sau. Se pare ca Meletie a fost cel care l-a botezat, in acest rastimp, el studiaza teologia
sub indrumarea lui Diodor din Tars.

Simtind o atractie deosebita fata de viata ascetica, Ioan incearca, am putea spune
experimental, sa duca o astfel de viata in sanul familiei, insa, in cele din urma, simte
nevoia de a se retrage in muntii din vecinatate, unde traieste timp de doi ani in post si
rugaciune, intrucat se imbolnaveste, este silit sa revina acasa, spre marea bucurie a mamei
sale.

Meletie foloseste aceasta ocazie si il hirotoneste diacon, in 381. Este preocupat cu

precadere de problema vietii monahale, a fecioriei, carora le dedicta o serie de tratate
scurte. Tot acum, elaboreaza tratatul sau Despre preotie.

Dupa cinci ani primeste taina preotiei din mainile episcopului Flavian, in 386,
care il numeste predicator al bisericii mari, zidita de imparatul Constantin. Isi
indeplineste cu deosebit zel si constiinciozitate indatoririle de predicator. De altfel,
perioada aceasta, 386-397, a fost deosebit de fructuoasa pentru el, intrucat cele mai
vestite omilii ale sale apartin acestei etape din activitatea sa.

Dupa moartea patriarhului Nectarie al Constantinopolului (+397), impotriva

vointei sale, Ioan este ales urmasul acestuia. Este adus in capitala din porunca imparatului
Arcadiu, iar Teofil al Antiohiei a fost obligat sa-l hirotoneasca episcop, la 26 februarie
398.
Ioan purcede de indata sa reformeze atat cetatea, cat si preotimea, care se aflau
intr-o mare stare de decadere si coruptie. Astfel, el suprima luxul resedintei episcopale,
introducand traiul modest si auster monahal, iar bogatiile aflate aici le foloseste spre a-i
ajuta pe cei saraci si nevoiasi si pentru spitale.

Interzice preotilor sa foloseasca darurile pentru cei saraci in propriul lor interes,
iar calugaritelor si diaconeselor sa locuiasca la clerici. Vaduvelor le cere purtare
ireprosabila. Criticile sale indreptate impotriva coruptiei si a depravarii i-au adus multi
dusmani, in plus, nu au ramas fara ecou nici la curtea imparteasca, unde lucrurile nu erau
prea bune. De aceea, planul sau de a reforma viata din capitala si a clericilor a facut ca
toate fortele care ii erau ostile sa se uneasca impotriva lui.

Paralel cu aceste activitati, el continua sa predice, sa scrie comentarii biblice si sa

organizeze misiuni, trimitand misionari la gotii de la Marea Neagra si Dunare. Totodata,
incearca sa rezolve tensiunile prezente in diverse dioceze, ca cele din Tracia si Asia Mica,
dar care nu erau sub jurisdictia sa, si convoaca un sinod la Efes in 401, pentru a clarifica
neregulile de aici.

Nici o carte nu poate cuprinde tot ce a făcut acest Părinte al Bisericii. Ca orice
mare personalitate şi ca Părinte al Bisericii, nu se lasă uşor abordat sau cuprins în câteva
fraze, oricât s-ar strădui ele să alcătuiască o sinteză. Cu cât timpul trece, cu atât statura lui
creşte. Nici un Părinte bisericesc nu a lăsat o moştenire literară atât de vastă.
Trăsături fizice

În privinţa aspectului fizic, Gură de Aur era mic de statură şi plăpând, avea faţa
plăcută, dar slăbită de post şi suferindă, obrajii traşi, fruntea înaltă, liberă şi ridată,
proeminentă, capul pleşuv, urechile puţin mari, un chip plat, cu barbă, ochii adânci erau
ca două torţe arzând şi deosebit de ageri şi de pătrunzători. Stomacul îi crea des probleme
şi adesea febră. Era foarte sensibil la frig. La fizic nu avea nimic prin care să se impună
mulţimii. Întreaga sa viaţă era în ochii vii şi strălucitori şi în voce, relativ slabă dar de o
rară putere de persuasiune (Cf. J. Tixeront, Précis de Patrologie, Paris, 1927, pp. 264-
266). Gusturile sale erau dintre cele mai simple, iar viaţa sa, de o austeritate continuă. Era
o natură delicată, simţind cu putere lucrurile şi traducându-şi impresiile într-un mod
tranşant. Graţios, bun, afectuos şi vesel cu cei apropiaţi, rămânea, în relaţiile sale
exterioare, tot timpul rezervat. Hrisostom atacat, calomniat, a refuzat lupta şi i-a plăcut
mai mult să cedeze decât să lupte. În faţa duşmanilor fără conştiinţă, el a avut scrupule şi
nu şi-a valorizat drepturile.

Opera Sfântului Ioan Hrisostom

În ce priveşte opera, putem spune că acesta lasă posterităţii o operă uriaşă,

inegalabilă atât ca dimensiuni, cât şi prin conţinut, cuprinzând 18 volume în ediţia Migne
(vol. 47-64), comparabilă doar cu cea a lui Origen sau a Fericitului Augustin. Dintre
anticii antiohieni, Sfântul Ioan este singurul ale cărui scrieri au dăinuit, în timp, aproape
în întregime. Acest privilegiu este datorat personalităţii autorului, dar nu într-o mai mică
măsură, valorii lor. Nici un scriitor oriental nu a obţinut în asemenea măsură admiraţia şi
aprecierea posteriorităţii.

Scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur, dintre cele mai bogate şi alese ale literaturii
mondiale, s-au păstrat aproape în totalitate. Opera sa conţine tratate, omilii, cateheze,
comentarii biblice, cuvântări, epistole, precum şi cărţi de cult, dintre care cea mai celebră,
rămâne, fără îndoială, Slujba Sfintei Liturghii, după care se oficiază Liturghia în cea mai
mare parte a Bisericii Ortodoxe.
 Majoritatea acestor scrieri sunt la origine predici susţinute de Sfântul Ioan în
Antiohia şi Constantinopol. Unele dintre acestea nu au fost scrise propriu-zis de Ioan, ci
stenografiate de tahigrafi în timp ce el le vorbea credincioşilor, iar înaintea editării
acestora, erau verificate şi corectate de Sfântul Ioan.

Toate scrierile Sfântului Ioan atrag şi uimesc într-atât încât îl cuceresc cu totul pe
cititor. Operele sale literare sunt un izvor nesecat nu doar pentru teologi, ci şi pentru
arheologi şi pentru istoricii culturii.

Conținutul scrierilor Sfântului Ioan

Scrierile lui Ioan analizează cu limpezime şi convingere probleme morale, sociale,

dogmatice şi interpretative, comentează practicile vieţii cotidiene, interpretează cărţile
Vechiului şi Noului Testament, elogiază personalitatea multor personaje biblice, a
sfinţilor, şi a contemporanilor săi de seamă, se opresc asupra învăţăturilor fundamentale
ale Bisericii şi apără învăţătura genuin-creştină de asaltul ereziilor destul de numeroase în
acea perioadă.

Bogăţia, profunzimea şi logica ideilor sale, cunoştinţele lui enciclopedice,

memoria sa fenomenală şi precizia în citarea şi interpretarea Scripturii, precum şi
descoperirea bogăţiilor de sensuri ale scrierilor acesteia, frumuseţea şi atracţia stilului,
figurile retorice, jocul de cuvinte folosit în unele locuri, desfată sufletul cititorului
constituind un adevărat festin duhovnicesc pentru acesta.

Aproape fiecare frază din omiliile sale este certificată cu un citat din Sfânta
Scriptură. Fiecare idee este imediat lămurită prin diferite exemple sau asemănări luate din
fenomenele naturii, din regnul plantelor, sau al animalelor, din faptele omeneşti, şi cu
deosebire din moravurile şi obiceiurile oamenilor de atunci.

Scrierile Sfântului Ioan au un caracter particular ce îţi revelă imediat dacă scrierea
aparţine Sfântului sau nu, chiar dacă nu se cunoaşte de la început numele autorului, ci se
voieşte a se dovedi din lectura scrierii. Căci, într-adevăr, toate scrierile Sfântului Ioan, fie
ele dogmatice, fie morale, fie comentarii la Scriptură, poartă ca tip particular următoarea
caracteristică: nici scrierile dogmatice nu sunt curat dogmatice, nici cele morale nu sunt
curat morale şi lipsite de partea dogmatică, şi nici explicările sau herminiile lui asupra
Sfintei Scripturi, nu pot fi curat hermeneutice, fără partea dogmatică, ci toate se prezintă
sub aceste trei feţe: dogmatică, hermeneutică şi morală.

Corespondența Sfântului Ioan

În scrisorile sale, se pare că vorba sa este mai puţin nervoasă, mai puţin profundă,
subtilă, însă de o inteligenţă ascuţită, mai eficace şi mai pe înţelesul ascultătorilor şi
cititorilor pentru care oratorul are o afecţiune aparte. A fost bine spus că dacă Ipponate
ilumina minţile, Hrisostom reuşeşte să întărească voinţa. Scrisorile, care sunt circa 240 la
număr, foarte scurte, aproape toate scrise în exil şi pe tema Providenţei, temă ce era cea
mai potrivită pentru a mângâia sufletele de tulburările suferite atunci de către Biserică,
tulburări care îl întristau foarte mult, mai mult decât propriile lui suferinţe. În această
privinţă, sunt deosebite cele 17 scrisori închinate văduvei Olimpiada; de mare interes
istoric s-au dovedit a fi şi cele două scrisori dedicate Papei Inocenţiu în care Hrisostom
formulează o adresare elocventă. Epistolele sunt adresate vechilor prieteni din Antiohia şi
Constantinopol, episcopi, preoţi, călugări, funcţionari, care îi luaseră partea şi care din
pricina acestei loialităţi faţă de el, fuseseră închişi, torturaţi sau exilaţi. Se poate ca
autorul, prizonier în deşertul său, să fi fost supus cenzurii, dar şi formaţia sa clasică la
şcoala lui Libanius se simte într-o oarecare măsură. Învăţase să trateze corespondenţa ca
pe un gen literar, deţinând legi şi reguli proprii, la care, ca un om cultivat, ţinuse. Această
consideraţie ne va explica de ce Sfântul Ioan Hrisostom, care de altfel face dovada unei
veritabile stăpâniri a limbii, n-are aici aceeaşi ţinută literară.

Sf. Ioan – remarcabil teolog

În teologie, Sf. Ioan Gură de Aur este, înainte de toate, un moralist care extrage
din învăţătura curentă consecinţe practice. El cunoaşte, de altfel, foarte bine doctrina
creştină şi, în anumite discursuri de controversă, a expus-o într-un mod savant, dar nu a
aprofundat-o pentru ea însăşi, nici nu s-a amestecat în discuţii teologice. S-a spus,
adeseori, că Sfântul Ioan Gură de Aur a fost mai puţin preocupat de problemele
dogmatice şi mai mult de cele morale. O astfel de disociere este neavenită, deoarece
învăţăturile sale morale sunt mereu ancorate în structurile doctrinare biblice şi ale tradiţiei
Bisericii. Putem înţelege mai bine pasionanta lui preocupare faţă de morală, dacă avem
în vedere faptul că el s-a considerat înainte de toate păstor de suflete şi abia apoi
învăţător. Ca păstor de suflete, el a înţeles şi a cultivat datoria sfântă de a-i învăţa pe
credincioşi ce înseamnă, în realitate, transpunerea noţiunilor de credinţă în viaţă,
asumându-şi astfel sarcina propovăduirii cuvântului evanghelic. Putem spune că Sfântul
Ioan a fost oarecum reţinut în speculaţii despre tainele divine. Atributele lui Dumnezeu îi
sunt familiare, dar el caută mai puţin să le analizeze, dorind mai mult să le trăiască şi să le
facă trăite. Sfântul Ioan Gură de Aur nu a avut curiozitatea de a cerceta modul în care, în
Hristos, cele două firi s-au unit, iar, pe de altă parte, ca un veritabil antiohian, el a insistat
cu precădere asupra umanităţii sfinte, a vieţii, a operei şi a morţii lui Hristos.

Trebuie însă subliniat faptul că la acea vreme nu erau erezii îngrijorătoare de

combătut, aşa cum fuseseră înainte şi după el. În acest domeniu, Sfântul Ioan nu a avut
mult de lucru şi nici nu s-a văzut constrâns să aprofundeze grave probleme teologice, aşa
cum li s-a întâmplat Sfântului Atanasie, Sfântului Vasile, Fericitului Augustin. A luptat
mai ales împotriva ereticilor anomei, alcătuind și o lucrare intitulată Contra anomeilor.

Neegalat în exegeza Sfintei Scripturi

În exegeză, el caută mai întâi sensul literal şi nu se teme să facă, atunci când se
impune, consideraţii gramaticale şi lingvistice pentru a explica un pasaj dificil, dar
aceasta nu semnifică decât o pregătire pentru a desprinde sensul tipic sau învăţătura
morală a textului.
 Este de netăgăduit că Sfântul Ioan ocupă primul loc în literatura noastră
bisericească, mai ales ca hermeneut neîntrecut al Sfintei Scripturi. Fidel principiilor
Şcolii din Antiohia, al cărei ilustru reprezentant şi este, el se ataşează mai ales exegezei
literare. Totuşi, temperează rigiditatea acestei metode fie printr-un recurs prudent şi
moderat la un oarecare alegorism, mereu fondat pe literă, fie prin insistenţa asupra
învăţăturii morale şi a bogăţiei aplicaţiilor practice. Hrisostom era omul unei singure
Cărţi. Biblia sa nu era niciodată închisă. O ştia pe de rost. O citează, o explică, o
comentează şi recomandă permanent citirea acesteia. Sfânta Scriptură este, pentru Sfântul
Ioan, sursa principală şi unică a gândirii sale. El face din aceasta o lege pentru orice
orator creştin. Biblia este pentru Sfântul Ioan Hrisostom cartea prin excelenţă, care
reuneşte lecţiile cele mai variate şi cele mai practice pentru instruirea credincioşilor.Din
textele sfinte, Sfântul Ioan Hrisostom îşi propune să scoată întreaga profunzime. Cu
imaginaţia sa prolifică, el îşi închipuie fără greutate personajele, intră fără greutate în
interiorul sfinţilor, în sentimentele lor, până a şi le însuşi şi apoi le transmite cu o
vitalitate a cărei emoţie te molipseşte.

Marele arhiepiscop al Constantinopolului comentează cea mai mare parte a

cărţilor Vechiului şi Noului Testament, de la Facere şi până la Epistola către Evrei.
Sfântul Pavel este pentru dânsul obiectul unei predilecţii speciale. Fără îndoială, cele mai
numeroase şi cele mai vii cuvântări de laudă sunt cele consacrate Sfântului Apostol Pavel.
Aproape la fiecare pas pomeneşte cu drag numele marelui Apostol.

Neîntrecut predicator

Ca predicator, Sfântul Ioan Gură de Aur a fost considerat cel dintâi. Făcând o
paralelă între Hrisostom şi Augustin, teologul Bardenhewer spunea: „Augustin vorbea
scurt, prefera silogismul; Hrisostom foarte lung, adesea câte două ore fără să producă
oboseală ascultătorilor, ci dimpotrivă. Augustin se adresa mai mult minţii, Hrisostom
sufletului întreg, pe care voia să-l vadă mişcat la fapte creştine. Augustin urma în
cuvântarea sa o cale severă, logică, rece, abstractă, de multe ori chiar greoaie, Sf. Ioan
însă vorbea cald, cursiv, figurat, se inspira de la auditoriul său sau de la împrejurări; ţinea
continuu încordată atenţia ascultătorilor prin exemplele vii şi plastice de care se servea,
prin figurile de stil, care niciodată nu erau exagerate. Predica lui era un fel de exegeză.
Găsim la el unele interpretări de o rară frumuseţe. Despre corabia lui Noe, spune el
undeva: Aceasta avea un sens tainic, era prototip al celor viitoare; căci prin corabie era
preînchipuită Biserica; prin Noe, Hristos; prin porumbel, Sfântul Duh, prin frunza de
măslin, dragostea lui Dumnezeu pentru oameni (Geschihte der Altkirchlichen Literatur,
1923, p. 355).

Cuvântul a fost vocaţia şi dorinţa sa arzătoare şi cea mai pură măreţie.

Contemporanilor săi le plăcea deja să spună: Şi din gura sa ieşeau cuvinte mai dulci ca
mierea. Toate secolele creştine au confirmat acest elogiu. A fost numit Homer al
oratorilor. El cunoştea regulile artei oratorice încât nici un scriitor grec creştin nu i s-ar fi
putut compara, iar aceste reguli le aplica cu cea mai mare libertate. Cu toate aceste elogii,
este prea puţin cunoscut, şi cu siguranţă prea puţin cercetat, chiar şi de cei care consideră
numele său un simbol.
 Pe când alţii sunt doar slujitori ai regulilor şcolare, Sfântul Ioan Hrisostom aplică
aceste reguli oarecum fără să se gândească, fără vreun artificiu şi cu un simţ perfect al
măsurii.

Contemporanii săi, şi alături de aceştia, generaţiile următoare, nu conteneau să-l

proclame cel mai mare dintre oratorii Bisericii greceşti. Papa Pius X l-a decretat patron al
predicatorilor creştini (Berthold Altaner, Patrologia, ed. Marietti, 1977, p. 334), iar
numele său stă şi astăzi pe buzele tuturor.

Predica şi îngrijirea sufletului deveniră, pentru Sfântul Ioan, scopul principal al

vieţii sale; în fapt, au fost transmise urmaşilor mai mult de 700 de predici autentice, rod al
celor 12 ani de misiune în Antiohia şi al celor 6 ani de episcopat (până la exilarea sa) în
Constantinopol.

Predicile sale erau practice. Predica pe subiecte sau teme apăsătoare – păcat,
căinţă, credinţă, lucrarea pentru mântuire a lui Hristos. Multe dintre ele explică Sfânta
Scriptură, sursă inepuizabilă de învăţături morale şi pretext de îndemnuri la sfinţenie.

Predicile sale, care durau deseori chiar şi două ore, nu plictisesc, nici nu obosesc
întrucât sunt însufleţite de imagini şi comparaţii; acestea sunt, de asemenea, corelate, în
exordii şi concluzii, cu evenimente contemporane şi, uneori, îmbogăţite de digresiuni în
jurul unor argumente de mare interes.

Sf. Ioan Gură de Aur – un arhipăstor exemplar

Pe cât a fost de mare orator, pe atât a fost de mare păstor sufletesc. Sfântul Ioan
Gură de Aur a slujit preoţia ca diacon, ca preot şi ca episcop. Principiile preoţiei sunt
trasate cu mână de maestru în tratatul său Despre preoţie, la care au meditat atâţia preoţi
care găsesc în el sfaturi, îndrumări şi consolări admirabile.El a avut atitudini, învăţături,
tâlcuiri, îndrumări şi explicaţii care sunt valabile şi astăzi. Tragedia vieţii Sfântului Ioan
ne arată ce adâncă conştiinţă religioasă a avut ierarhul, în faţa moaştelor căruia a trebuit
să se plece împăratul Teodosie al II-lea (408-450) şi să îngenuncheze, cerând iertare
pentru păcatele părinţilor săi.

În calitate de episcop, Ioan a aplanat unele conflicte între împărat şi oficialii săi,
în special în probleme foarte importante; a intervenit în probleme disciplinare convocând
sinoade, destituind episcopi, închizând biserici non-niceene; de asemenea, a vizitat
deseori mănăstirile pentru maici din vecinătate pentru a instrui membrii comunităţii.
Sfântul Ioan nu s-a sfiit să pună ordine chiar în eparhii străine, cum a fost cea a Efesului,
şi a depus, într-un sinod local, pe şase episcopi care-şi cumpăraseră dregătoria cu bani.
Din lucrarea sa misionară una misionară mai amintim: convertirea goţilor la ortodoxie
(le-a dat o biserică şi le-a hirotonit preoţi dintre ei) şi trimiterea unor călugări pentru
răspândirea creştinismului în Sciţia, Persia şi Fenicia. Deci pe sciţii care locuiau
împrejurul Dunării i-a luminat (adică populaţiile care locuiau pe teritoriul ţării noastre, pe
strămoşii noştri). În timpul acesta, Sfântul Ioan şi slujea, predica, medita, catehiza, făcea
vizite pastorale,cerceta aşezămintele Bisericii, făcea administraţie, citea şi scria. Cele mai
multe din aceste obligaţii le îndeplinea zilnic, ca Sfântul Vasile cel Mare şi Fericitul
Augustin. E greu de închipuit cum reuşea el să facă faţă unei asemenea munci enorme,
mai ales că era o mână de om, şi deseori bolnav.

Nectarie, patriarhul anterior, fusese un mare senior, şi fastul clerului înalt ajunsese
la concurenţă cu cel al aristocraţiei civile. Mare parte dintre clericii colaboratori au fost
foarte nemulţumiţi de austeritatea şi frugalitatea noului patriarh, care cerea să fie vândute
obiectele de lux din Patriarhie, care refuza mesele copioase, totdeauna mânca singur.

A reorganizat spitalele şi ospiciile oraşului mergând până la a încerca să-l

depăşească pe Sfântul Vasile în încercarea sa de a pune pe picioare o instituţie pentru
leproşi ; a vândut bunuri bisericeşti, folosind banii în scopuri filantropice; şi, chiar şi în
exil fiind, a răscumpărat captivi pe care i-a redat familiilor. Pentru aceasta, ca şi alţi
episcopi de dinainte şi de după el, a folosit banii de la susţinătorii înstăriţi.

Apostolul milosteniei și ambasadorul săracilor

Sfântul Ioan Gură de Aur este, prin excelenţă, şi apostolul milosteniei. El şi-a
îndemnat ascultătorii la milostenie. A condamnat cu duritate avariţia (în omiliile despre
Lazăr şi bogatul rău) şi s-a făcut panegiristul milosteniei. Elocinţa sa este inepuizabilă în
a relua această temă fără încetare. A da unui sărac înseamnă a da lui Dumnezeu şi Ioan a
găsit, înaintea lui Bossuet, accentele magnifice pentru a celebra eminenta demnitate a
săracilor. În zelul său, s-a lăsat dus până acolo încât apare ca un tribun ce discută de la
înălţimea scaunului problema socială. Dar, în loc să concluzioneze ca un tribun dreptul de
revoltă al săracului faţă de bogat, el nu are alt scop decât de a-l aduce pe cel bogat la
milostenie şi la practicarea într-ajutorării.

Apelativul de Hrisostom

Dacă ne întrebăm, care a fost calitatea lui superioară, şi care a fost caracteristica
sa deosebită, negreşit vom răspunde că în privinţa culturii filosofice şi enciclopedice, nu
era mai prejos de scriitorii din timpurile sale; ca hermeneut al Sfintei Scripturi a fost
aproape de neîntrecut, pentru care toţi hermeneuţii de după dânsul, pe el l-au avut de bază
în herminiile lor; în privinţa sfinţeniei vieţii a fost unul dintre cei mai rari bărbaţi ai
Bisericii creştine iar ca păstor şi administrator a fost de admirat. Dar cu asemenea calităţi
îi găsim împodobiţi şi pe alţii dintre Părinţii Bisericii creştine. Aceea însă, care îl distinge
pe Sfântul Ioan de toţi ceilalţi Părinţi, dascăli şi scriitori ai Bisericii creştine, aceea care-l
arată a fi de neîntrecut, şi în care n-a avut până acum egal pe nimeni, care şi constituie
slava lui particulară, este calitatea de Hrisostom pe care i-au acordat-o secolele de după
dânsul.

Acesta este Sfântul Ioan din Constantinopol: un mesager al poporului, o inimă

mare, un împătimit al studiului Cărţii (adică al Bibliei – n.n.) şi iubitor de semeni; un om
ce părea să ştie intuitiv care erau nevoile oamenilor şi care să distingă adevărul de fals. A
fost cu adevărat gură de aur, a fost cel mai elocvent retor al Bisericii creştine, până în ziua
de astăzi. Creştinătatea întreagă, imediat după încetarea lui din viaţă, l-a proclamat de
dascăl ecumenic, cel mai mare luminător al lumii, stâlpul Bisericii, lumina adevărului,
trâmbiţa lui Hristos, prooroc şi vorbitor al tainelor lui Dumnezeu, Theoforul Ioan,
Hrisostomul Ioan, voind prin aceasta de a învedera marele lui talent oratoric.

Mare învățător al lumii

Acest virtuoz al cuvântului dumnezeiesc a lucrat pentru Biserică toată viaţa sa cu

o nespusă ardoare şi Biserica l-a aşezat nu numai printre Părinţii bisericeşti, ci şi printre
Doctorii şi scriitorii ei cei mai celebri. De asemenea, calităţile literare ale operelor sale
care i-au captivat pe contemporanii săi, îl impun pentru totdeauna literaturii creştine şi
universale. La puţin timp după moartea sa, Sfântul Ioan Hrisostom a fost privit atât de
ortodocşi cât şi de catolici nu numai ca un predicator şi exeget remarcabil, ci şi ca o voce
autoritară în probleme de credinţă. Pentru că Hrisostom a fost şi un mare interpret – deşi
nu şi sistematizator – al doctrinei creştine, Biserica l-a numit marele învăţător al lumii.
Sinoadele ecumenice din Calcedon (451), Constantinopol (680) şi Niceea (787), îl arată
ca martor al adevăratei credinţe. La fel papii Leon cel Mare şi Agato.

Titlul de învăţat (înţelept) al Bisericii nu se aplică decât pentru un foarte mic

număr de scriitori bisericeşti, folosit atât în antichitatea creştină (ei sunt Părinţi ai
Bisericii şi Învăţaţi totodată), cât şi în secolele următoare. Presupune o aprobare specială
din partea Bisericii, şi aceasta nu este dată decât autorilor care adaugă la o înaltă
înţelepciune, adevăruri creştine, o ortodoxie strictă şi o viaţă sfântă. Printre aceştia, unii
se bucură de o autoritate excepţională. Biserica Ortodoxă are în mod special respect
pentru Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Ioan Hrisostom,
pe care îi numeşte Învăţaţi ecumenici.

O sumară caracterizare

Făcând o foarte sumară caracterizare a Sfântului Ioan, putem spune că are tot ceea
ce îi trebuie pentru a reuşi în slujirea sa, o credinţă profundă, un zel devorant, o elocinţă
în acelaşi timp caldă şi familiară, îmbogăţită cu cele mai frumoase flori ale retoricii şi cu
cea mai exactă cunoaştere a sufletelor. Acesta este unul dintre caracterele cele mai
atrăgătoare care s-ar putea întâlni. Un suflet tandru, delicat, vibrând la toate emoţiile, o
inimă puternică, dur cu el însuşi, nemilos cu viciile, fremătându-se în prezenţa răului, dar
în acelaşi timp un spirit insuficient pregătit exigenţelor luptei şi condamnat, prin natura
sa, la o suferinţă continuă, suferinţa oamenilor loiali, care se lansează cu greu într-o luptă
şi nu găsesc în faţa lor decât duşmani mascaţi în faţa cărora toată sinceritatea lor este
zadarnică. Comportamentul său faţă de unii şi faţă de alţii era dominat de adevăr şi
milostenie.

Sfântul Ioan Gură de Aur rămâne cel mai cunoscut dintre Părinţii greci şi una din
cele mai fascinante figuri ale antichităţii creştine. Cu vie veneraţie ne aducem aminte de
el, pe care în toate Liturghiile îl chemăm şi ni-l dorim ocrotitor.

Sfantul Ioan Gura de Aur - mostenirea literara

 Mostenirea literara a Sfantul Ioan Gura de Aur este deosebit de bogata, De altfel,
nici unul dintre Parintii greci nu a lasat o opera atat de vasta, cuprinzand omilii, tratate si
scrisori.

Ioan isi datoreaza popularitatea si importanta sa in istoria Bisericii si a gandirii

crestine, nu atat calitatilor sale administrative sau politice, cat mai ales operei sale
literare.

Tragedia vietii sale este consecinta sinceritatii sale, a dorintei de a imbunatati

viata credinciosilor si a celor care slujeau Biserica. Maretia lui izvoraste din taria si
integritatea caracterului si a credintei sale deosebite.

Partea cea mai consistenta a operei hrisostomice o constituie Omiliile. Dupa

continut ele se impart in: omilii exegetie, omilii dogmatice si polemice, omilii morale,
omilii la marile sarbatori, panegirice si omilii sau predici ocazionale.

Sfantul Ioan Gura de Aur - omilii exegetice

Omiliile exegetice, cele mai multe ca numar, sunt in esenta comentarii la cartile
Vechiului si ale Noului Testament. Majoritatea omiliilor exegetice au fost compuse in
perioada anilor 386-397, cand Ioan a activat ca preot si predicator la Antiohia.

Aceste omilii se inscriu in marea traditie exegetica a Scolii din Antiohia, intrucat
urmaresc, cu deosebita acribie, sensul literal, opus celui alegoric, al textelor biblice.
Totodata, acestora nu le lipseste niciodata aplicatia practica pentru viata celor pe care ii
avea in grija lui spirituala. Trebuie subliniata profunzimea gandirii hrisostomice, care se
dezvolta progresiv, in functie de analizele si comentariile pe care le-a elaborat.

Daca acest grup de scrieri s-a pastrat in conditii optime, adeseori in versiuni
ingrijite si revizuite, in ceea ce priveste datarea lor lucrurile se complica. Putem spune
perioada in care au fost scrise, dar este greu de datat fiecare omilie in parte.

Referitor la Vechiul Testament, Ioan a scris: doua serii de omilii la Facere. Prima
serie de omilii, in numar de 9, tinute la Antiohia in perioada Postului Mare in anul 386, se
refera la primele trei capitole ale cartii Facerii, exceptie facand omilia a noua. A doua
serie de omilii, in numar de 67, este un comentariu integral la cartea Facerii.

Se pare ca cele mai reusite omilii la Vechiul Testament sunt cele referitoare la
Psalmi. Este vorba de 58 de omilii la o selectie de psalmi: 4-12, 43-49, 108-117, 119-150.
Nu se stie eu certitudine daca aceste omilii au fost sau nu tinute in biserica. De altfel, ele
sunt cunoscute mai degraba ca Explicatii si nu ca omilii, si dateaza tot din perioada lui
antiohiana. In ele, Sf. Ioan isi dezvolta ideile sale predilecte legate de problema viciilor si
a virtutii, despre dreapta rugaciune, sau rugaciunea autentica, sau despre cantarea
psalmilor sau a cantarilor religioase in la psalmi, in adevarate lucrarii stiintifice.
 Dintre Omiliile la Isaia s-au pastrat in greaca doar sase. Exista si un comentariu
integral la Isaia in limba armeana, care, se crede, este autentic. La acestea se adauga 5
omilii la Anna, 3 omilii la David si Sanie si, in cele din urma, doua omilii in care trateaza
despre caracterul ascuns, tainic al profetiilor.

La toate acestea adaugam o serie de catenae pusa sub numele lui Hrisostom: la
Ieremia, Daniel, Proverbe si Iov.

Dintre omiliile la Noul Testament, cele 90 de omilii la Evanghelia dupa Matei,

reprezinta cel mai vechi si cel mai complet comentariu care a supravietuit, in totalitate,
din perioada patristica. Cat priveste data scrierii, nu exista unanimitate. Cu toate acestea,
cercetatorii sunt de acord ca ele apartin perioadei antiohiene, probabil anului 390.
Comentariul s-a bucurat de o mare popularitate. A fost tradus in latina de mai multe ori,
in armeana, araba, georgiana si chiar in siriaca. Din aceasta ultima traducere se pastreaza
mai multe fragmente.

Omiliile la Matei cuprind invatatura hrisostomica despre morala si virtute, despre

principiile care trebuie sa stea la temelia adevaratei vieti crestine, ce trebuie sa facem
pentru a ne feri de viciu si a ne apropia de virtute. Pe langa toate acestea, Sf. Ioan nu uita
sa expuna invataturile gresite ale maniheilor sau ale arienilor, subliniind adevarul revelat
al credintei.

Cel de al doilea comentariu evanghelic este dedicat Evangheliei dupa Ioan. Desi
Suidas, de altfel singurul, afirma ca Ioan a scris comentarii la toate cele patru Evanghelii,
se pare, totusi, ca el s-a ocupat doar de aceste doua Evanghelii, dupa Matei si dupa Ioan.

Omiliile-comentariu la Evanghelia dupa Ioan sunt in numar de 88. Ele sunt mai
scurte si se crede ca au fost tinute dupa anul 391. Cnstient de incarcatura doctrinara
deosebita a acestei Evanghelii, Sf. Ioan dezvolta in omiliile ioaneice o teologie profunda,
respingand doctrinele ereticilor arieni, in special ale anomoenilor.

Legate de omiliile la cele doua Evanghelii, sunt alte cinci omilii despre saracul
Lazar. Urmeaza apoi 55 de omilii la Faptele Apostolilor, care apartin perioadei
constantinopolitane (anul 400). Acestea au fost traduse in latina la cererea lui Cassiodor si
depuse in Biblioteca de la Vivarium. Din pacate aceasta traducere s-a pierdut.

Din totalul omiliilor hrisostomice, aproape jumatate sunt dedicate epistolelor

pauline. Hrisostom a fost atras, in mod deosebit, de personalitatea Apostolului
neamurilor, in care a vazut modelul desavarsit al pastorului de suflete, drept, neinfricat si
jertfelnic, avand un temperament inflacarat. Este posibil ca Sf. Apostol Pavel sa fi fost
modelul dupa care Sf. Ioan Hrisostom si-a modelat viata si comportamentul propriu. S-au
pastrat: 32 de omilii la Epistola catre Romani (Antiohia 381-398), 44 de omilii la I
Corinteni si 30 la II Corinteni (Antiohia, anul scrierii imposibil de fixat), la care a
adaugat alte trei omilii la texte speciale: I Corinteni 7, 1; II Corinteni 4, 13 si I Corinteni
15, 28. Comentariul la Galateni analizeaza si comenteaza textul, verset cu verset,
prezentandu-se astfel ca o lucrare moderna. La Epistola catre Efeseni el scrie 24 de
omilii; la Filipeni, 15; la Coloseni, 12; la cele doua epistole catre Tesaloniceni, 11 si
respectiv 5 omilii; 18 omilii la I Timotei; 10, la II Timotei; 6, la Tit; 3, la Filimon si 34, la
Evrei.

Au fost descoperite cateva catenae la epistolele sobornicesti, puse sub numele Sf.
Ioan. Se pare ca el nu a scris nici un comentariu la aceste epistole.

Sfantul Ioan Gura de Aur - omilii dogmatice si polemice

Omiliile dogmatice si polemice sunt mai reduse ca numar, in comparatie cu cele

exegetice, ele avand totusi un loc determinat in contextul general al operei hrisostomice,
intrucat ne dezvaluie acuratetea si profunzimea gandirii sale teologice.

Interesant, in acest context, este tratatul Contra anomeilor (Despre

incomprehensibilitate), format din 12 omilii, scrise in doua randuri. Primele cinci omilii
au fost tinute la Antiohia intre anii 386-387 si dezvolta o critica punctuala impotriva
eretici lor anomei, erezie al carei fondator a fost Aetius, desi invatatorul lor propriu-zis a
fost Eunomiu, de unde si numirea acestora de eunomieni. Este vorba de una din cele mai
radicale grupari ariene, ai carei adepti sustineau ca il pot cunoaste pe Dumnezeu in Sine,
tot atat de bine dupa cum se cunoaste El insusi. Despre Fiul lui Dumnezeu, ei
propovaduiau, nu numai inegalitatea acestuia cu Tatal, dar si deosebirea fundamentala
intre natura Tatalui si cea a Fiului.

Sf. Ioan are cuvinte aspre la adresa acestora care, in aroganta lor blasfemiatoare,
indrazneau sa-l margineasca pe Dumnezeu la limitele ratiunii umane si sa goleasca astfel
taina esentei divine. Nici ingerii, spune el, nu-L pot cunoaste pe Dumnezeu in mod clar si
limpede. Ei nu cuteaza sa priveasca la fiinta pura si neamestecata a lui Dumnezeu.

Totodata, el argumenteaza in favoarea caracterului inefabil si incomprehensibil al

naturii lui Dumnezeu, impotriva tendintelor rational izante care neaga transcendenta
religiei crestine si subliniaza nuantat egalitatea Fiului cu Tatal. Celelalte sapte omilii nu
sunt indreptate impotriva anomeilor. Interesante sunt si catehezele baptismale, dintre care
doua au fost cunoscute si editate in Migne; tinute in perioada Postului Mare, in anul 388,
la Antiohia.

La inceputul sec. XX, A. Papadopoulos-Kerameus a editat patru cateheze

baptismale, iar pe la mijlocul aceluiasi secol au fost descoperite, la Manastirea
Stavronikita de pe Muntele Athos, un numar de opt cateheze.

Prin aceasta descoperire ne putem face o imagine mai clara asupra activitatii de
catehet a Sf. Ioan. In aceeasi categorie este inclus ciclul: Impotriva Iudeilor constituit din
opt omilii si indreptat impotriva crestinilor iudaizanti, care observau traditiile iudaice.

Sfantul Ioan Gura de Aur - omilii morale

Omiliile morale formeaza un aspect clar al scrierilor hrisostomice, desi temele

morale sunt prezente in aproape toate omiliile sale, deoarece Sf Ioan nu a uitat niciodata
ca datoria principala a pastorului de suflete este aceea de a imbunatati viata si tinuta
morala a credin ciosilor sai.

Demne de luat in seania sunt omiliile sale indreptate impotriva sarbatorilor laice si
pagane, licentioase inmanifestare si pline de excese superstitioase: In kalendas sau Contra
ctrcenses ludos et theatra. Pentru Sf. Ioan, teatrul era o "adunare a satanei", primejdiile
acestuia fiind dezvaluite in trei omilii: Homiliae 3 de diabolo.

El abordeaza apoi, in 9 omilii, si tema pocaintei.

Sfantul Ioan Gura de Aur - predici la diverse sarbatori imparatesti

Omiliile si predicile la diverse sarba tori imparatesti ocupa si ele un loc destul de
important in contextul operei hrisostomice. Intre predicile de acest gen mentionam: La
nasterea Domnului, La Botezul Domnului si la Epifanie, care confirma practica
observarii acestor sarbatori la 25 decembrie si la 6 ianuarie.

Perioada Saptamanii Patimilor, cu evenimentele deosebite care se deruleaza in

acest rastimp, a constituit obiectul catorva omilii: doua omilii pentru Joia Patimilor, De
proditione Judaes si trei omilii pentru Vinerea Mare, De coemeterio et cruce si doua De
cruce et latrone.

Omiliile pentru Joia Patimilor vorbesc despre instituirea Cinei Domnului si

tradarea lui Iuda, iar cele pentru Vinerea Mare, despre Sfanta Cruce si moartea
Mantuitorului. S-au pastrat si omilii la Pasti si la Rusalii.

Sfantul Ioan Gura de Aur - panegirice

Panegirice sau omilii tinute cu ocazia sarbatoririi unor sfinti ai Bisericii. Este
vorba de sfinti care au apartinut Vechiului Testament, ca de exemplu, Iov, Eliazar,
Macabei cu mama lor, si bineinteles, din perioada crestina: Roman, Iulian, Varlaam,
Berenice, si despre martiri in general.

Cercetatorii considera ca fiind importante omiliile inchinate unor sfinti episcopi

antiohieni: Ignatie, Vavila, Filogoniu, Eustatie si Meletie. La acestea adaugam, datorita
tonului si continutului lor special, cuvantul inchinat lui Diodor din Tars, profesorul de
teologie al Sf. Ioan, si cele sapte omilii de lauda la adresa Sf. Apostol Pavel.

In legatura cu aceste omilii, traducatorul lor in latina, Anianus de Celeda,

inceputul sec. V, probabil 415-419, spunea ca marele Apostol nu era doar portretizat, ci
intr-un anume fel, inviat din morti, pentru a deveni din nou model viu de desavarsire
crestina.

Sfantul Ioan Gura de Aur - discursuri ocazionale

 Discursurile ocazionale surprind o serie de momente, devenite puncte de hotar in
propria sa experienta si nu numai. Amintim aici prima sa predica ocazionata de hirotonia
sa in treapta de preot de catre episcopul Antiohiei, Flavian. Ea poate constitui un model
omiletic pentru toti cei care se dedica vocatiei sacerdotale.

Homiliae 21 de statuis ad populum Antiochenum au fost tinute intr-o vreme de

mare cumpana pentru Antiohia. In urma impunerii unor taxe suplimentare de catre
imparat, un grup de antiohieni s-au razvratit si, in mania lor, au daramat si mutilat statuile
imparatului Teodosie si ale familiei imperiale. Gestul l-a suparat pe imparat, care se
gandea sa distruga orasul din temelii. Vestea i-a inspaimantat pe antiohieni.

Batranul episcop Flavian a plecat la Constantinopol pentru a cere indurare din

partea imparatului, care, in cele din urma, se arata marinimos fata de antiohienii
razvratiti. In absenta episcopului, Sf. Ioan a tinut o serie de 21 de omilii, care surprind
atat atmosfera de teroare si teama ce domnea in cetate, cat si disperarea locuitorilor ei,
confruntati cu posibilitatea unei iminente pedepse capitale.

El foloseste aceasta ocazie pentru a-i admonesta pe antiohieni pentru viciile si

pacatele savarsite de ei, care au atras asupra lor mania divina. Aceste omilii il dezvaluie
pe Sf. Ioan ca pastor desavarsit si predicator eminent.

Caderea din gratie a lui Eutropiu a fost tratata in doua omilii, demonstrand
desertaciunea slavei lumesti. La fel, experienta propriului exil este descrisa in doua
omilii. In prima omilie, tinuta in ajunul primului exil in 403, incearca sa linisteasca
populatia nemultumita si furioasa, vorbind despre invincibilitatea Bisericii, iar in a doua,
tinuta a doua zi dupa revenirea din exil, multumeste multimilor de credinciosi care l-au
intampinat, care si-au aratat credinciosia fata de capul lor spiritual.

Sfantul Ioan Gura de Aur - tratatele hrisostomice

Tratatele hrisostomice sunt mai reduse la numar, decat omiliile sale. Cu toate
acestea, temele abordate de el sunt de o importanta majora pentru Biserica.

Tratatul Despre preotie este una din lucrarile hrisostomice cu cea mai larga
circulatie, fiind considerata "capodopera literara si teologica a Sf. Ioan Gura de Aur,
tratatul clasic despre aceasta taina, asa cum a conceput-o si cum a trait-o spiritualitatea
patristica".

Data redactarii tratatului este incerta. Se crede ca a fost scris intre anii 381-386,
cand era diacon. Este conceput in sase carti, sub forma unui dialog, asemenea dialogurilor
platoniciene, intre Ioan si Vasile. Nu cunoastem cine a fost acest Vasile, intrucat la acea
vreme au existat trei persoane care ar fi putut fi parteneri de dialog ai Sf. Ioan: Vasile cel
Mare, Vasile de Seleucia si Vasile de Rafanea.

In elaborarea acestui tratat, Sf. Ioan s-a inspirat din lucrarea cu aceeasi tema a Sf.
Grigorie de Nazianz, desi el il depaseste pe acesta in profunzimea gandirii si frumusetea
expresiei retorice.

Sf. Ioan fixeaza principiile de baza si recomandarile cele mai adecvate cu privire
la recrutarea clerului si sensul exceptional al preotiei. Preotia este "semnul iubirii lui
Hristos", iar lucrarea preoteasca este o taina infricosatoare si sublima in acelasi timp:
"Cand preotul invoca Sfantul Duh si savarseste jertfa cea prea infricosata, cand el sta in
continua atingere cu Stapanul obstesc al tuturor, spune-mi, in ce rang il vom aseza? Cata
curatie si cata evlavie vom cere de la el? Gandeste-te, ce maini trebuie sa fie acelea care
savarsesc aceste lucruri, ce limba trebuie sa fie aceea care rosteste acele cuvinte? Cat de
curat si de sfant trebuie sa fie sufletul care primeste un asa de mare Duh? In acele
momente, ingerii asista pe preot si intreaga ceata a puterilor ceresti striga cu voce tare, iar
locul din jurul jertfelnicului se umple spre cinstea Celui Ce sta asezat" (Despre preotie,
cartea VI, 4).

Preotul nu este numai un simplu slujitor, el trebuie sa duca o viata virtuoasa, sa

studieze mereu, deoarece in activitatea sa este confruntat cu necesitatea apararii credintei
impotriva ereziilor si a necredinciosilor. Propovaduirea cuvantului evanghelic, implica
stapanirea artei elocintei, dar si o cultura bogata. In relatiile cu credinciosii, preotul
trebuie sa arate un tact pastoral deosebit si, mai presus de toate, sa fie intelept, curat si
credincios.

Sfantul Ioan Gura de aur - monahismul

Sf. Ioan a fost preocupat in mod cu totul aparte de viata monahala. Acestui aspect
al trairii crestine, el ii dedica o serie de omilii. Cea dintai este Paraenesis ad Theodorum
lapsum, care cuprinde doua omilii catre Teodor de Mopsuestia, fostul sau prieten, care a
cedat in fata nurilor unei oarecare Hermione si a parasit viata de monah.

Deosebit de importante pentru viziunea hrisostomica asupra vietii monahale sunt

cele doua carti: De compunctione, adresate lui Demetrius si Stelechius. El a intrat in
polemica si cu adversarii monahismului in Adversus oppugnatores vitae monasti-cae,
respingand acuzele acestora si indemnand pe parintii crestini sa-si trimita fiii lor spre a fi
educati de catre monahi.

In Comparatia regis et monachi, face o paralela intre un rege si un monah, aratand

valentele deosebite ale vietii de monah.

Sfantul Ioan Gura de aur - fecioria si vaduvia

Starii de feciorie si vaduvie le sunt dedicate de catre Sf. Ioan tratatele: De

virginitate; Adversus eos qui apud se habent virgines subintroductas; Quod regulares
feminae viris cohabitare non debeant; Ad viduam iuniorem si De non iterando coniugio.

El este de parere, urmand pe Apostolul neamurilor, ca, desi viata matrimoniala

este buna, mai buna este cea de feciorie. El sfatuieste impotriva coabitarii monahilor si
monahiilor sub acelasi acoperis, si condamna practica unor clerici de a avea in casele lor
vergines subintroductae, sub pretextul convietuirii ca frate si sora in credinta.

In cazul vaduvelor, acestea ar fi mai bine daca ar ramane in starea de vaduvie,

evitand cea de a doua casatorie.

Sfantul Ioan Gura de aur - educatia copiilor

In privinta educatiei celor tineri, Sf. Ioan traseaza, in De mani gloria et de

educandis liberis, cu exactitate principiile unei educatii sanatoase, atat pentru baieti, cat si
pentru fete. Educatia, desi este facuta pentru viata in aceasta lume, scopul ei este insa
viata vesnica. Tratatul este interesant pentru istoria pedagogiei crestine.

Sfantul Ioan Gura de aur - tratate apologetice

In doua tratate apologetice abordeaza problema paganilor si a iudeilor: De S.

Babyla contra Julianum et Gentiles, in care vorbeste despre biruinta crestinismului si
caderea paganismului, si Contra Judaeos et Gentiles quod Christus sit Dens, o
demonstratie pentru evrei si pagani ca "Hristos este Dumnezeu".

Aceste tratate se disting prin ardoarea oratorica in apararea adevarului credintei

crestine.

Sfantul Ioan Gura de aur - problema suferintei

Ca unul care a suferit in mod deosebit nedreptati nedescrise, Sf. Ioan trateaza
despre problema suferintei, vazand in suferinta incercarile iubitoare ale lucrarii
providentei divine, necazurile si durerile care se abat asupra celor drepti nu trebuie sa ii
determine pe acestia sa puna sub semnul intrebarii ordinea divina din lume: Ad Stagirium
a daemone vexatum; Quod nemo laeditur nisi a se ipso si Ad eos qui scandalizati sunt ob
adversitates.

Sfantul Ioan Gura de aur - corespondenta

Corespondenta Sf. Ioan este bogata. Ea cuprinde aproximativ 236 de scrisori care
s-au pastrat, indeobste, scrisorile sunt concise si dateaza din timpul celui de al doilea exil.
Ele au un caracter istoric, pastoral si familial.

Interesante sunt cele 17 scrisori catre vaduva si diaconita Olimpiada, una din cele
mai devotate credincioase, care se straduia pentru imbunatatirea soartei Sf. Ioan. La fel,
retinem si scrisorile catre papa Inocentiu, in care aflam detalii despre situatia Bisericii de
la Constantinopol, cat si despre autor.

Sfantul Ioan Gura de Aur - opere neautentice

Datorita personalitatii sale deosebite si prestigiului decare s-a bucurat, era natural
ca multe lucrari cu autori necunosuti sa-i fie atribuite. Cercetatorii au descoperit
aproximativ 900 de astfel de lucrari, dintre care 300 au fost tiparite, restul asteptand
lumina tiparului, intre operele neautentice, exista si o multime de falsuri atribuite Sf.
Ioan.

Dintre lucrarile neautentice mentionam: Opus imperfectum in Mattheum, care s-a

bucurat de o larga popularitate in evul mediu, in realitate fiind opera unui arian din sec. V
din Illyria.

Synopsis Veters et Novi Testamenti, introducere in Sf. Scriptura, cu un rezumat al

fiecarei carti, in aceeasi categorie este plasata de catre cercetatori si Liturghia Sf. Ioan
Gura de Aur, care apartine unei perioade tarzii, mai ales ca sinodul de la Constantinopol,
din 692, nu face nici o mentiune referitoare la existenta ei.

Ar fi fost de asteptat ca, in contextul in care, la sinod s-a vorbit despre Liturghia
Sf. Vasile si a Sf. Iacob, sa fie mentionata si cea a Sf. Ioan, daca ar fi fost in uz. Chiar
daca Liturghia in sine nu poate fi atribuita Sf. Ioan, cercetarile recente admit posibilitatea
ca rugaciunile centrale ale acestei liturghii sa apartina vremii sale, existand chiar motive
pentru a i le atribui.

Sfantul Ioan Gura de Aur - doctrina teologica

Doctrina teologica a Sf. Ioan poarta amprenta preocuparilor sale majore, si

anume, exegeza biblica si activitatea pastorala. Sf. Ioan nu a scris nici un tratat dogmatic
in sensul adevarat al cuvantului.

El a abordat teme dogmatice in contextul lucrarilor sale exegetice si al omiliilor si

cuvantarilor sale, dandu-le un vesmant practic, in domeniul exegetic, a apartinut Scolii
exegetice antiohiene care, spre deosebire de cea alexandrina promotoare a interpretarii
alegorice, a accentuat sensul gramatical si literal.

A folosit alegoria acolo unde autorul inspirat o solicita, dar si in acest caz,
modeland-o si apropiind-o cat mai mult posibil de text. El s-a straduit sa patrunda si sa
descopere sensurile adanci ale Scripturii pentru a descifra in ele principii de conduita si
invataturi practice pentru credinciosii sai.

De aceea, exegeza hrisostomica nu a depasit niciodata limitele educatiei morale si

ale indemnului la viata virtuoasa. Dupa opinia sa, credinciosii nu se simteau atrasi de
Biserica pentru profunzimea dogmelor ei, ci pentru invatatura morala a Evangheliei,
pentru idealul iubirii crestine, si nadejdea ca Dumnezeu ii va mantui de necazurile si
nedreptatile vietii. El s-a simtit mai degraba pastor de suflete si reformator social, decat
teolog dogmatician.

Sfantul Ioan Gura de aur - cunoasterea lui Dumnezeu

In problema cunoasterii lui Dumnezeu, el este deosebit de explicit. Ideea de

Dumnezeu este innascuta sufletului omenesc. Pe Dumnezeu nu-L putem cunoaste ce este
El in Sine; stim doar ca El exista. Pretentiile anomeilor, care sustineau ca il pot cunoaste
pe Dumnezeu, tot asa cum Dumnezeu se cunoaste pe Sine, le clasifica drept nelegiuiri si
nebunii. Nici ingerii nu-L cunosc pe Dumnezeu in Sine. Ei poseda o cunoastere prin
pogoramant, prin sincatabaza fata de Creatorul lor.

Sfantul Ioan Gura de aur - hristologia

Invatatura hristologica urmeaza in liniile ei directoare doctrina ortodoxa. Chiar

daca Diodor din Tars a fost profesorul lui de teologie, Hrisostom nu se angajeaza in
disputa hristologica a vremii. El face deosebire clara intre ousia sau physis, natura sau
fire, si hypostasis sau prosopon, ipostas sau persoana.

Fiul este de o fiinta cu Tatal, iar in acest context, foloseste de mai multe ori
formula calcedoniana, homoousios, pentru a exprima relatia dintre Tatal si Fiul. Nascut
din Tatal, care este vesnic, si Fiul este vesnic, impotriva arienilor, el subliniaza
dumnezeirea perfecta si completa, iar amenitatea perfecta si completa, impotriva
apolinaristilor, insistand asupra realitatii si integritatii celor doua firi, divina si umana.

Hristos a luat firea noastra, nascandu-se in trup identic cu al nostru, insa fara de
pacat. El S-a nascut in trup, pentru ca noi sa ne nastem dupa Duh. Exista in retorica sa
anumite sintagme care au fost folosite si de catre antiohieni in disputa hristologica: ca
Logosul s-a salasluit in omul lisus ca intr-un templu sau ca templul a primit harul.

Puse in contextul lor, acestea nu sunt altceva decat artificii retorice, deoarece Sf.
Ioan a accentuat unitatea fara amestec si fara impartire sau separare a celor doua firi:
"Cand spun un Hristos, prin aceasta vreau sa spun unire si nu amestecare, nu ca o natura
este transmutata in alta, ci unite una cu alta", sau "Prin unire si alaturare, Dumnezeu
Cuvantul si trupul sunt una, nu prin amestecarea sau obliterarea firilor, ci printr-o anume
unire inefabila si dincolo de orice intelegere". "Sa nu ma intrebati cum", adauga el, prin
aceasta dorind sa sublinieze taina propriu-zisa a intruparii lui Hristos.

Sfantul Ioan Gura de aur - Fecioara Maria

In ceea ce priveste invatatura despre Fecioara Maria, el nu foloseste nici unul din
termenii consacrati, insa, cu toate acestea, doctrina lui este explicita: "in multe lucruri
suntem necunoscatori, ca de exemplu, cum Cel Nemarginit este in pantece, cum Cel Ce
cuprinde in Sine toate lucrurile este purtat, ca nenascut, de o femeie; cum Fecioara da
nastere si ramane Fecioara".

Sfantul Ioan Gura de aur - soteriologia

In actul de sfintire si mantuire, harul dumnezeiesc joaca un rol esential, insa nu in

totalitate, deoarece lucrarea de mantuire ii revine si omului. Este vorba de o colaborare a
omului cu harul. Dumnezeu da tuturor harul sau, insa el estelucrator numai in cei care
voiesc sa-l primeasca, nu si in cei care i se opun.
 Sfintele Taine sunt simboluri sau semne prin care, sub forma vazuta, ni se
impartaseste harul cel nevazut al Iui Dumnezeu, in cuvintele Sf. Ioan, coboara
"inteligibilul in sensibil". Adevaratul savarsitor al Sfintelor Taine este Hristos, sacerdotul
nu este decat un instrument, mijlocitorul vizibil.

Sfantul Ioan Gura de aur - Sfanta Euharistie

In ceea ce priveste Taina Sf. Euharistii, Sf. Ioan este cel care fixeaza, in canoane
precise, taina cea mai presus de fire si intelegere care se savarseste de fiecare data in
cadrul Sf. Liturghii, cand Hristos se jertfeste in mod real.

Pe altar "sta Hristos cel injunghiat", "trupul Sau sta inaintea noastra", "ceea ce se
afla in potir, este acelasi cu cel ce a curs din coapsa lui Hristos. Ce este painea? Trupul lui
Hristos". "Gandeste, omule, ce trup jertfelnic iei in mana ta! De ce masa te apropii! Adu-
ti aminte ca tu, desi esti praf si cenusa, primesti Sangele si Trupul lui Hristos".

Referitor la impartasirea cu Trupul si sangele Mantuitorului, el spune: "Ceea ce

Domnul nu a suportat pe cruce (sfaramarea picioarelor Sale), el sufera acum prin jertfa
din iubire fata de voi. El permite ca El insusi sa fie faramitat, pentru ca toti sa fie
indestulati din plin".

"Pretutindeni exista doar un singur Hristos, desavarsit in aceasta lume si in

cealalta; un singur trup, ca atunci cand, desi este adus jertfa in multe locuri, El ramane un
singur trup, asa ca exista doar o singura jertfa... Oferim acum ca jertfa ceea ce a fost
oferit atunci... Noi nu aducem alta jertfa decat cea adusa de Marele Preot, ci mereu
aceeasi, sau mai degraba celebram amintirea acelei Jertfe".

Savarsitorul jertfei este insusi Hristos, preotul are doar rolul de slujitor si
mijlocitor; Cel ce binecuvinteaza si preface darurile de paine si vin este Hristos. Dupa
parerea Sf. Ioan, darurile se prefac in Trupul si Sangele Domnului atunci cand sunt
pronuntate cuvintele de instituire: "Luati, mancati..." si "Beti dintru acesta toti..."

Sfantul Ioan Gura de aur - pastor de suflete

S-a spus, adeseori, ca Sf. Ioan a fost mai putin preocupat de probleme dogmatice
si mai mult de cele morale. O astfel de disociere este neavenita, deoarece ideile sale
morale sunt mereu ancorate in structurile doctrinare biblice si ale traditiei Bisericii,
intelegem mai bine profunda lui preocupare fata de morala, daca avem in vedere faptul ca
el s-a considerat, inainte de toate, pastor de suflete si apoi invatator.

Ca pastor, el intelegea ca este dator sa-i invete pe credinciosi ce inseamna, in

realitate, transpunerea notiunilor de credinta in viata, asumandu-si sarcina propovaduirii
cuvantului evanghelic: "Am poruncit sufletului meu sa-si asume indatoririle de
propovaduitor si sa indeplineasca poruncile atat timp cat mai respir si cat timp Dumnezeu
considera ca este bine sa ma tina in viata, fie ca mai exista cineva care sa ma asculte sau
nu".
 Aceasta responsabilitate el a dus-o la implinire ca nimeni altul. Nu in zadar, el a
fost distins cu titlul de "invatator si sacerdot universal", iar pentru maretia si splendoarea
cuvantului sau i s-a dat numele de Hrisostom, adica "Gura de Aur", inca din sec. VI.