Sunteți pe pagina 1din 4

Formarea şi dezvoltarea personalităţii copilului

Pedagogul american Bruner consideră că „ oricărui copil, la orice stadiu de


dezvoltare i se poate preda cu succes, într-o formă intelectuală adecvată, orice
temă”, dacă se folosesc metode şi procedee adecvate stadiului respectiv de
dezvoltare, dacă materia este prezentată „într-o formă mai simplă, astfel încât
copilul să poată progresa cu mai multă uşurinţă şi mai temeinic spre o deplină
stăpânire a cunoştinţelor”. Pornind de la această informaţie este clar că
modelarea, formarea şi educaţia omului cere timp şi dăruire. Caracterul şi
inteligenţa unei persoane se completează pentru evoluţia omului şi adaptarea
sa la cerinţele societăţii în care trăieşte. Educaţia intelectuală este acea latură a
educaţiei care prin intermediul valorilor selectate, prelucrate şi transmise sub
formă de cunoştinţe, priceperi, deprinderi şi capacităţi contribuie la dezvoltarea
personalităţii, la formarea unor mobiluri interioare care să declanşeze şi să
stimuleze activitatea de învăţare şi cunoaştere, precum şi la înzestrarea cu
procedee de lucru specifice muncii intelectuale. Educaţia intelectuală constituie
axul principal al procesului educativ în ansamblul său. Atenţia ce se
acordă în zilele noastre acestei laturi a educaţiei este o expresie directă a
creşterii ponderii elementelor intelectuale în cadrul multiplelor activităţi
umane. Intelectul cuprinde procese şi activităţi diferite: gândire, limbaj,
memorie, imaginaţie, atenţie, dând posibilitatea deprinderii cu stimulul concret
care acţionează direct asupra organelor de simţ. Intelectul copilului preşcolar,
deşi nu este destul de bine format, înregistrează în această perioadă multiple şi
importante restructurări. Cum gândirea este la această vârstă un “stat major” al
intelectului, orientează, conduce şi valorifică toate celelalte procese şi funcţii
psihice. Gândirea preşcolarului este strâns legată de reprezentări şi de limbaj.
Cu ajutorul cuvântului, care este un simbol, copilul reuşeşte să-şi reprezinte
realitatea. Acum gândirea se restructurează sub formă de judecăţi,
raţionamente, silogisme ce se formează sub influenţa investigaţiei practice
asupra fenomenelor din jur. Ea are un caracter intuitiv, rămânând legată de
imagine şi de demersurile individuale, iar uneori este incompatibilă. Totuşi
preşcolarul este capabil de a sesiza configuraţia ansamblului, fapt care îl
conduce spre un debit al logicii.
Gândirea preconceptuală şi intuitivă a preşcolarului este o gândire
egocentrică. Acest egocentrism reiese din incapacitatea copilului de a diferenţia
destul de bine realitatea obiectivă de cea personală, el crezând că este centrul
universului. Astfel, pentru copil aproape totul are suflet : soarele, luna, stelele,
frunzele, ceasul, telefonul – sunt fiinţe vii, dotate cu inteligenţă. Din
egocentrismul gândirii se desprinde o altă particularitate a sa, şi anume
artificialismul, copilul crezând că toate lucrurile, chiar şi stelele sunt făcute de
om. Preşcolarul mic nu este capabil de analiză şi sinteză, nu ştie să descrie şi să
povestească, el mai mult fabulează şi inventează, iar în final crede că toate
fiinţele şi obiectele sunt făcute pentru el. Pentru a progresa, gândirea are
nevoie să iasă din egocentrismul din care s-a închis, măsurându-se cu a altuia.
Treptat, preşcolarul va conştientiza faptul că gândirea altui copil este diferită de
a sa, ceea ce-l face să înţeleagă că motivaţia sa particulară nu este singura
posibilă. Copilul trece treptat să analizeze atent realitatea şi încearcă să imite
lucrurile aşa cum sunt, construind : grădini, case, poduri, blocuri, etc., pe care le
redă conform realităţii. În activitatea de joc ţine seama de partener, fiind
capabil chiar de a-i juca rolul. Aceasta permite trecerea de la egocentrismul
iniţial la reciprocitate.

Eficienţa educaţiei depinde de gradul în care copilul este pregătit pentru


participarea la dezvoltarea de sine şi de măsura în care se reuşeşte să se pună
bazele formării personalităţii copiilor. Atingerea finalităţilor educaţionale
presupune îmbinarea activităţilor curriculare cu cele extracurriculare, pentru că
oricât ar fi de importantă educaţia curriculară realizată prin procesul de
învaţământ, nu epuizează sfera influenţelor formative execitate asupra copilului.
Trebuinţa de a se juca, de a fi mereu în mişcare este ceea ce ne permite să
împăcăm şcoala cu viaţa. Rezultate deosebite obţinem atunci când avem grijă
ca obiectivele instructiv-educative să primeze, dar să fie prezente în mod
echilibrat şi momentele recreative, de relaxare, pentru că în cadrul acestor
activităţi elevii pot folosi surse informaţionale diverse, sistematizează date,
învaţă să înveţe.

Pentru a-l face pe copil să depăşească în şcoală „greutăţile greu de învins”,


important este sa nu uităm ca una din trebuinţele principale ale copilului este
jocul. Una dintre activităţile cu caracter recreativ-instructiv o constituie
educaţia fizică. Simpatia, speranţa, admiraţia, bucuria succesului, satisfacţia,
regretul, prietenia, mândria, simţul răspunderii, al datoriei, al onoarei,
sentimentul exerciţiului fizic, mobilizează elevul să depună eforturi în vederea
învingerii dificultăţilor întâmpinate, motivându-le activitatea şi contribuind la
formarea unor interese durabile, la suportul deprinderilor, obisnuinţelor şi
comportamentelor morale.

Un rol extrem de important în dezvoltarea personalităţii copiilor îl are educaţia


extracurriculară. Educaţia prin activităţile extracurriculare urmăreşte
identificarea şi cultivarea corespondenţei optime dintre aptitudini, talente,
cultivarea unui stil de viaţă civilizat, precum şi stimularea comportamentului
creativ în diferite domenii. Începând de la cea mai fragedă vârstă, copiii
acumulează o serie de cunoştinţe punându-i in contact direct cu obiectele şi
fenomenele din natură. Scopul activităţilor extraşcolare este dezvoltarea unor
aptitudini speciale, antrenarea elevilor în activităţi cât mai variate şi bogate în
conţinut, cultivarea interesului pentru activităţi socio-culturale, facilitarea
integrării în mediul şcolar, oferirea de suport pentru reuşita şcolară în
ansamblul ei, fructificarea talentelor personale şi corelarea aptitudinilor cu
atitudinile caracteriale. Activităţile extraşcolare se desfăşoară într-un cadru
informal, ce permite elevilor cu dificultăţi de afirmare în mediul şcolar să reducă
nivelul anxietăţii şi să-şi maximizeze potenţialul intelectual.

În concluzie, orice temă poate fi predată cu succes dacă ţinem seama de nivelul
de dezvotare al copilului, de personalitatea acestuia, de mediul în care ne aflăm
în acel moment şi totodată această predare să fie însoţită de strategii didactice
şi de un demers didactic care să-i permită copilului asimilarea informaţiilor şi
reproducerea acestora.

Bibliografie:

1. Ionescu, M., (2000) Demersuri creative în predare şi învăţare, Ed. Presa


Universitară Clujeană, Cluj-Napoca

2. Badea, E., (1993), Caracterizarea dinamică a copilului şi adolescentului de la


3 la 18 ani cu aplicaţie la fişa şcolară, E.D.P., Bucureşti