Metode și procedee pentru corectarea tulburărilor de limbaj

Caciuc Romelia
Grădinița cu P. N. ,,Sfânta Maria”, N. Bălcescu – Bacău

În logopedia contemporană există numeroase clasificări ale tulburărilor de limbaj, care sunt
realizate în funcţie de diferite criterii: etiologic, lingvistic, morfologic, simptomatologic, însă
clasificarea domnului profesor Emil Verza, care ţine seama de criteriile precizate mai înainte s-a
impus în literatura de specialitate europeană a ultimilor decenii şi include următoarele categorii de
tulburări:

- tulburări de pronunţie sau articulaţie (dislalia, rinolalia, disartria);

- tulburări de ritm şi influenţă a vorbirii (bâlbâială, logonevroză, tahilalia, bradilalia, aftongia,
tulburări pe bază de coree, tumultus sermonis);
- tulburări de voce (afonia, disfonia, fonoastenia, mutaţia patologică a vocii, etc.);
- tulburări ale limbajului citit-scris (dislexia-alexia şi disgrafia-agrafia);
- tulburări polimorfe (afazia şi alalia);
- tulburări de dezvoltare a limbajului (mutism psihogen sau mutism electiv sau voluntar, retard sau
întârziere în dezvoltarea generală a vorbirii, disfuncţiile verbale din autismul infantil de tip Kanner,
din sindroamele handicapului de intelect);
- tulburări ale limbajului bazate pe disfuncţiile psihice (dislogia, ecolalia, jargonofazia, bradifazia).
O asemenea clasificare este importantă nu numai pentru activitatea de cunoaştere şi terapia
logopedică, dar şi pentru diagnoza şi prognoza tulburărilor de limbaj. Diagnosticul corect permite
stabilirea metodologiei de lucru adecvate subiectului, individualizarea terapiei şi în funcţie de
particularităţile psihice ale subiectului, de vârsta şi sex, se poate realiza distribuirea subiectului într-
una din grupele de terapie organizate de logoped la cabinet.

Cele mai frecvente tulburări de limbaj întâlnite la copiii de gradiniţă sunt tulburările de
pronunţie, în special dislaliile. Le întâlnim la 15-20% dintre copiii de grădiniţă. Acestea din urmă
constau în deformarea, substituirea, omiterea, înlocuirea sau inversarea anumitor sunete în vorbirea
spontană şi în cea reprodusă. Cele mai frecvent afectate în acest sens sunt consoanele, iar dintre ele,
sunetele care apar cel mai târziu în vorbirea copilului, adică sunetul „r”, „s”, "ş", "z", "j" şi „l”.
Poate fi afectată, însă, orice consoană, iar în cazuri grave, chiar şi vocalele. Cauzele acestor
tulburări sunt dintre cele mai diverse: de la malformaţii ale organelor care participă la actul vorbirii
(buze, limba, maxilare etc.), până la un model verbal greşit (al părintelui sau al cuiva apropiat) pe
care copilul şi-l însuşeşte prin imitaţie. Daca tulburarea dislalică se asociază cu tulburări de
rezonanţă şi de voce, vorbim despre rinolalie. Dizartria este o tulburare de pronunţie dislalică şi
rinolalică în care sunt afectate pronunţia, ritmul, fluenţa şi calităţile vocii. Ea are la origine leziuni
la nivelul sistemului nervos central. La copilul cu balbism remarcăm faptul că vorbirea lui este
întreruptă în timpul pronunţiei unor sunete sau silabe din cauza unor spasme care produc repetarea
unor silabe sau sunete. Uneori spasmele sunt atât de puternice încât copilul nu poate pronunţa
primul sunet al cuvintelor. La început aceste dificultăţi nu sunt conştientizate de către copil şi nu
atrag nici un fel de modificări psihice. Întrucât bâlbâiala apare de obicei ca urmare a unui şoc
traumatic în sfera emoţională, pe fondul unei receptivităţi specifice a copilului, de cele mai multe
ori tratarea bâlbâielii necesită sprijinul unui psihoterapeut.

În terapia tulburărilor de limbaj există o serie de metode și procedee de ordin general dar și
unele specifice pentru fiecare tulburare în parte.

Metodele și procedeele pentru corectarea tulburărilor de limbaj trebuie să țină seama de:

- tipul de tulburare, extindere, gravitate și dacă tulburarea este principală sau secundară;
- particularităţile individuale și specificul personalităţii;
- vârsta cronologică și mentală a subiectului (la vârstele mici, terapia specific ludică).
Metodele și procedeele cu caracter sau de ordin general – nu corectează tulburările propriu-zise, dar
ele sunt necesare pentru că pregătesc pe subiect pentru aplicarea metodelor specifice logopedice, și-
l pregătesc pe individ din punct de vedere organic. Aceste metode și procedee pot fi aplicate în orice
tulburare de limbaj. Ele cuprind:

1. Gimnastica și miogimnastica corpului și a organelor care participă la realizarea pronunţiei.

2. Educarea respiraţiei și a echilibrului dintre expir și inspir.
3. Educarea auzului fonematic.
4. Educarea personalităţii, înlăturarea negativismului faţă de vorbire și a tulburărilor de
comportament.
În profilaxia tulburărilor de limbaj, prevenţia primară şi tratarea timpurie asigură eficienţa sporită a
acţiunii preventive sau recuperatorii, deoarece la copilul mic automatismele psiholingvistice nu sunt
consolidate şi pot fi uşor înlocuite cu deprinderi corecte de vorbire.

Prima şi cea mai importantă măsură de prevenire constă în oferirea de modele corecte de pronunţie
din partea adulţilor. Copilul imită modelul de comunicare al adulţilor, de aceea lipsa efortului
educativ de prevenire a defectelor de vorbire poate handicapa dezvoltarea ulterioară a pronunţiei,
dar şi dezvoltarea intelectuală, ştiind că acestea sunt strâns legate între ele.

Informarea insuficientă întreţine mitul conform căruia tulburările de limbaj sunt trecătoare, simple
etape în achiziţionarea limbajului, adesea interpretate ca parte din farmecul specific vârstei însă
frecvenţa cazurilor de copii preşcolari care manifestă tulburări de limbaj justifică necesitatea
programelor de intervenţie logopedică.

Pentru ca grădiniţa să contribuie în mod organizat şi sistematic la corectarea greşelilor de vorbire

ale copiilor este necesar ca educatoarea să le cunoască în prealabil, aşa cum se manifestă ele la
copiii din grupa sau clasa cu care lucrează.

Această cunoaştere trebuie să se realizeze încă din primele săptămâni, atât în grădiniţă, cât şi în
şcoală (pe baza fişei psiho-pedagogice întocmite de educatoare), pentru ca pe baza datelor obţinute
să se poată lua măsurile, mijloacele de corectare, tratamentul adecvat.

Pentru a se asigura o îndrumare competentă şi multilaterală a vorbirii sub toate aspectele, de către
educatoare, se impune ca aceasta să cunoască unele tehnici logopedice generale, care pot fi aplicate
în activitatea curentă la grădiniţă şi, nu în ultimul rând, să cunoască defectele de vorbire şi modul
lor de manifestare.

Pregătirea neuromotrică a aparatului fono-articulator şi, în special, a limbii, trebuie începută încă
de la grupa mică. Ţinând seama de particularităţile de vârstă şi individuale ale copiilor, de unele
disfuncţii neuromotrice şi psihosociale, precum şi de cerinţele dezvoltării şi perfecţionării vorbirii şi
comunicării la această vârstă, direcţiile de activitate au vizat motricitatea generală şi fono-
articulatorie, gestica şi mimica, psiho-socioterapia, precum şi dezvoltarea intelectuală.
Dezvoltarea auzului fonematic, la copii se poate face sub formă de joc prin: recitarea cu intonaţie a
unor poezioare scurte, ghicirea vocii unor copii pe care nu-i vede, folosirea silabelor şi a cuvintelor
paronime (tuş-duş, spate-spade, roate-roade, tata-data, vată-fată, var-far, vag-fag, vină-fină, lac-rac,
lege-rege, lamă-ramă, gogoşi-cocoşi, goală-coală, gară-cară etc.).

Deosebit de eficiente pentru dezvoltarea auzului fonematic sunt exerciţiile pentru imitarea sunetelor
din natură cu onomatopee:

- telefonul: zârrr, zârrr, zârr;

- zborul albinei: bâzz, bâzz, bâzz;
- soneria: ţârr, ţârr, ţârr;
- scârţâitul uşii: scârţ, scârţ, scârţ;
- oftatul: off, off, off;
- şarpele, gâscanul: sss, sss, sss;
- fusul: sfrr, sfrr, sfrr.
- locomotiva: sss, sss, sss;
- vrabia: cip, cip, cip;
- ciobanul: bârr, bârr, bârr;
- ursul: morr, morr, morr;
- şoricelul: chiţ, chiţ, chiţ;
- cucurigu, cot-co-dac, mac-mac, ga-ga, cu-cu, oac, oac, glu, glu, mu, mu, bee, bee, ham, ham !
Pe lângă aceste exerciţii am folosit jocuri didactice de dezvoltare a vorbirii. De exemplu,
pentru grupa mică:

- ,,Focul şi vântul”- în care s-a urmărit reproducerea prin mişcări onomatopee a fenomenelor despre
care se relatează în povestirea educatoarei;

- ,,Şarpele şi albiniţa”- contribuie la dezvoltarea auzului fonematic şi la emiterea sunetelor s şi z;

- ,,Spune cum face?” , ,,Al cui glas este?”- cotribuie la emiterea de onomatopee variate şi la
perfecţionarea pronunţiei sunetelor limbii, etc.

Activităţile pentru dezvoltarea auzului fonematic trebuie completate cu exerciţii de gimnastică a

aparatului fono-articulator, adică exerciţii de mobilitate a maxilarului, a limbii, pentru buze şi obraji,
pentru educarea respiraţiei nonverbale şi verbale şi cu exerciţii de însuşire a elementelor prozodico-
muzicale din limbă.

Exerciții de respiraţie cu copiii de vârstă preşcolară: ( se realizează sub formă de joc.)

1. Suflarea asupra unei lumânări aprinse pentru a o stinge (variaţii ale distanţei, de la mic la mare).
2. Prin suflare se menţine flacăra lumânării într-o poziţie înclinată, fără ca să se stingă, pe o durată
cât mai mare.
3. Prin suflare se umflă balonaşe sau camere pentru mingi.
4. Prin suflare se menţine balonul plutind în aer.
5. Prin suflare se împrăştie bucăţele de hârtie.
6. Prin suflare se pun în mişcare, plutind pe suprafaţa apei diferite jucării (vapoare, răţuşte).
7. Prin suflare se fac balonaşe de săpun.
8. Prin suflare se deplasează bile într-un jgheab de lemn.
9. Se suflă într-un vas cu apă ca să facă valuri.
10. Se suflă alternativ pe gură şi pe nas asupra unui geam sau oglinzi pentru a le aburi.
11. Se imită respiraţia câinelui: respiraţie scurtă, grăbită, efectuată cu gura larg deschisă şi cu limba
care atârnă în afară. Exerciţii indicate pentru copiii rinolalici.
12. Acumularea și expulzarea aerului pe gură: umflarea obrazului drept, lovirea obrazului cu palma
producând explozie, umflarea obrazului stâng, lovirea lui cu palma, producând explozie.
În mod exemplar se execută şi umflarea ambilor obraji, care prin lovirea cu pumnii provoacă
expulzarea aerului cu explozie.Acest exerciţiu este util şi pentru dezvoltarea mobilitaţii buzelor, în
special la cei cu despicături labiale operate.
13. Se respiră profund cu nasul blocat, apoi pe nas cu gura închisă.
14. Alternarea respiraţiei bucale şi nazale: inspir pe nas, expir pe gură, inspir pe gură, expir pe nas.
15. Imitarea omului ce suflă în palme ca să şi le încălzească .
16. Suflatul în diferite instrumente muzicale (muzicuţă, fluiere).

Bibliografie:
- Verza E. (2000) Tratat de logopedie Vol. I, Ed. Semne, București
- Bratu, Bianca, Preşcolarul şi literatura, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977-
Andraud, A. Cum să facem exerciţiile de vorbire în grădiniţa de copii, E.D.P., Bucureşti, 1980;