Sunteți pe pagina 1din 4

Limbajul în perioada şcolară mică

Înv. Zahorneanu Elena, Liceul Tehnologic Răchitoasa

Perioada şcolară mică (6/7-10/11 ani), de la intrarea copilului în şcoală şi terminarea ciclului
primar, este apreciată ca fiind un fel de sfârşit al copilărie în care domină particularităţile de vârstă
asemănătoare cu cele preşcolare sau ca etapă de debut primar a pubertăţii ori chiar distinctă a copilărie.
Specific este că pentru toată această etapă sunt evidenţiate descrieri centrate pe problemele adaptării
şcolare şi ale învăţării, fără a neglija că unele structuri psihice se dezvoltă ca urmare a faptului că, în
prima copilărie timpurie şi în perioada preşcolară are loc cea mai importantă achiziţie de experienţă
adaptivă şi atitudinală.
În perioada şcolară mică se dezvoltă caracteristici importante şi se realizează progrese în
activitatea psihică, datorită conştientizării ca atare a procesului învăţării, intens solicitat de şcoală, care
este obligatorie şi gratuită,învăţarea devine tipul fundamental de activitate. Aceasta înseamnă că
activitatea şcolară va solicita intens intelectul şi are loc un proces gradat de achiziţii de cunoştinţe
prevăzute în programele şcolii, astfel, copilului, i se va organiza şi dezvolta strategii de învăţare, i se va
conştientiza rolul atenţiei şi repetiţiei, îşi va forma deprinderi de scris-citit şi calcul. Învăţare tinde tot
mai mult să ocupe un loc major în viaţa de fiecare zi a copilului şcolar. Această condiţie nouă îşi
modifică existenţa şi acţionează profund asupra personalităţii copilului. Ele se constituie în efecte
directe asupra dezvoltării psihice, dar la rândul lor sunt secondate de efecte ale vieţii şcolare.
Funcţia de utilizare a limbii în raporturile cu ceilalţi oameni este limbajul, care este o funcţie
complexă care presupune o indisolubilă conlucrare a celorlalte funcţii, în special a celor intelectuale şi
motorii. Înţelegerea cuvintelor impune o percepţie clară şi antrenează memoria semantică, imaginile şi
gândirea, iar rostirea sau scrisul implică priceperi motorii foarte complexe, o conduită atentă şi
voluntară. În limbaj sunt prezente şi stările afective, influenţând vorbirea şi transmiţându-se celorlalţi.
Am putea spune că limbajul este mai degrabă o activitate, decât o funcţie.
Limbajul este, de fapt, o unealtă cu care noi acţionăm nu asupra lucrurilor, ci asupra oamenilor,
iar limba din acest punct de vedere este o realitate supraindividuală, ea existând în afara oamenilor,
consacrată în obiecte materiale cum sunt dicţionarele, gramaticile, cărţile.
Sensul propriu de limbă şi limbaj este: ,,un ansamblu de semne cu ajutorul cărora comunică între
ei oamenii dintr-o societate” (Andrei Cosmovici).
După Karl Buhler, la funcţiile limbajului se disting trei aspecte:
- de reprezentare;
- de expresie;
- de apel.
După psihologul francez A. Ombredane se poate vorbi de cinci funcţii:
- semnificativă;
- dialectică;
- practică;
- afectivă;
- ludică.
Privind raportul dintre gândire şi limbaj au fost mereu puncte de vedere deosebite:
- că ar exista o singură realitate, limbajul fiind aspectul exterior al gândirii, iar gândirea fiind
latura lui interioară;
- gândirea şi limbajul fiind funcţii esenţiale diferite, vorbirea folosind doar în a exterioriza, a
comunica rezultatele obţinute de gândire în mod independent;
- deşi nu sunt activităţi identice, vorbirea şi raţionamentul sunt interdependente, în strânsă
relaţie atât din punct de vedere genetic cât şi structural.
În formarea gândirii cuvântul are rol de direcţionare a atenţiei şi înlesneşte
operaţiile gândirii: analiza, sinteza, comparaţia. Semnificaţiile sunt în funcţie de experienţa individului,
dar, încetul cu încetul, ele sunt corectate şi precizate de către societate, vocabularul condensând
experienţa milenară a unei societăţi.
Limbajul obligă la raţionalizarea şi socializarea gândirii, iar evoluţia limbajului a fost solidară
cu dezvoltarea gândirii. Progresul învăţării limbajului se realizează concomitent cu progresul gândirii;
comunicând, încercând să elucidăm altora o noţiune, ne precizăm nouă înşine înţelesurile, eliminăm
neclarităţile. Este evidentă strânsa legătură între gândire şi limbaj, între inteligibil şi comunicabil.
Până la intrarea în şcoală, copilul învaţă vorbirea într-un anumit fel, mai mult spontan, iar de la
această vârstă, conduita verbală a copiilor capătă o serie de caracteristici noi, datorită procesului de
instruire verbală a formării culturii verbale
Experienţa verbală a copilului din primii 6 ani de viaţă influenţează întreaga dezvoltare psihică,
iar la intrarea la şcoală are deja o anumită experienţă intelectuală şi verbală. El înţelege bine vorbirea
celor din jur şi se poate face înţeles prin exprimarea gândurilor în propoziţii şi fraze alcătuite corect.
Exprimă bine diferenţele dintre obiecte şi fenomene, este capabil de a face ironii şi discuţii
contradictorii, iar dorinţele, preferinţele sunt tot mai clar exprimate. Această exprimare este facilitată şi
de volumul relativ mare al vocabularului său: aproximativ 2.500 cuvinte din care circa 700-800 fac
parte din vocabularul activ
Se pot constata diferenţe însemnate de la un copil la altul în ceea ce priveşte dezvoltarea
limbajului la intrarea în şcoală. Ele se datorează, pe deoparte, capacităţii, potenţelor intelectuale ale
copilului, iar pe de altă parte, influenţelor mediului familial, ale modului de a vorbi al părinţilor, ale
clarităţii logice în exprimarea faţă de copil, ale felului în care maturii ştiu să-l stimuleze.
Limbajul constituie unul dintre cele mai accentuate fenomene ce îi diferenţiază pe copii la
intrarea în şcoală. Diferenţele apar mai ales pe latura exprimării, a foneticii, a structurii lexicale, a
nivelului exprimării. Aceste diferenţe în limbajul copiilor se menţin şi după intrarea la şcoală, ca efect
al influenţelor instructiv-educative receptate şi asimilate diferit.
Sub influenţa procesului citit-scris apare un stil personal de exprimare a ideilor. Deşi limbajul nu
este suficient automatizat sub raportul stereotipului gramatical şi încă mai încă mai întâlnim elemente
ale limbajului situativ, vorbirea şcolarului mic devine un element al exprimării gândirii cu pronunţate
note personale. Posibilităţile de verbalizare crescute înlesnesc folosirea unui limbaj ce conţine deseori
elemente literare şi estetice pe fondul unui stil vioi şi al pronunţiei tot mai corecte. Structura cuvintelor,
a propoziţiilor şi frazelor este tot mai complexă şi mai nuanţată. Dacă în clasa I şi a II-a se întâlnesc
expuneri incomplete, în clasa a III-a şi a IV-a apar răspunsuri mai complexe, organizate şi
sistematizate. O astfel de exprimare fluentă şi coerentă este facilitată şi de dezvoltarea limbajului
interior care constituie cadrul de organizare al limbajului exterior.
Progresul în limbaj pe care îl realizează copilul are la bază o serie de achiziţii ce se completează
şi se îmbină unele cu altele. În asimilarea limbajului, M. Cohen în ,,Psihologia copilului de la naştere la
adolescenţă”, a descris patru etape:
- prezentarea elementelor prime în comunicare;
- multiplicarea acestor elemente de comunicare care sunt întrebuinţate separat;
- prezenţa sintezelor;
- prezenţa formelor gramaticale specifice limbajului adult.
În cazul copiilor cu tulburări ale limbajului apar o serie de greutăţi în vorbire care pun în pericol
transmiterea gândurilor proprii şi perceperea corectă a vorbirii auzite. Asemenea tulburări ale
limbajului pot influenţa în general comportamentul copilului şi în mod special conduita sa verbală mai
cu seamă atunci când se fixează stereotipuri deficitare. Astfel de copii, cu intelect normal se menţin, cu
o frecvenţă relativ mare, pronunţări incorecte ale unor sunete şi cuvinte, deformări, substituiri,
nazalizări ale unor sunete şi silabe.
Sunt deficienţe ale limbajului-dislalia şi rinolalia - care nu ridică probleme la tratarea lor
logopedică, dacă recuperarea începe de timpuriu, dar logonevroza şi bâlbâiala au implicaţii mai
profunde atât în vorbire cât şi în starea psiho-fizică, în personalitatea copilului. Aceşti copii au reţineri
în discuţii, intervine teama de a vorbi, iar în multe cazuri dau impresia că au posibilităţi intelectuale
reduse deşi dovedesc contrariul în desfăşurarea unor activităţi. La şcolarii mici cu o frecvenţă destul de
ridicată vom întâlni disgrafia, agrafia, dislexia şi alexia, care constă în pierderea parţială şi chiar totală
a deprinderii de a scrie şi de a citi, de a recunoaşte literele şi de a le îmbina în cuvinte.
Eliminarea tulburărilor de limbaj permite copilului să-şi adopte conduita verbală, tot mai bine, la
elementele variabile ale situaţiei, de aceea învăţătorul apelează la sprijinul psihologului-logoped, al
medicului care trebuie să descopere care sunt cauzele acestor tulburări şi mai ales cum se pot remedia.
Dezvoltarea limbajului se face şi în contextul altor activităţi şcolare de muncă: educaţie plastică,
educaţie fizică, istorie, cunoaşterea mediului înconjurător-cu prilejul cărora copilul face cunoştinţă cu o
nouă terminologie care variază de la un domeniu la altul.
Aşadar, în perioada şcolară mică, se dezvoltă toate formele de limbaj. Conduitele verbale încep
din ce în ce mai mult să subordoneze toate celelalte comportamente, să le organizeze şi să le
dinamizeze. Conduitele de ascultare, care se integrează în limbajul oral, contribuie nu numai la
însuşirea celor comunicate, dar şi la o disciplinare mintală a copiilor.
Rolul învăţătorului este foarte important deoarece el reprezintă persoana oficială din partea
societăţii şi prin metodele didactice activ-participative folosite în cadrul activităţilor ce se desfăşoară la
clasă cât şi în activităţile extracurriculare, poate, şi chiar are datoria profesională şi morală de a-i ajuta
pe cei cu deficienţe de limbaj până la o corectare totală, dacă este posibil, iar celorlalţi să le
înfrumuseţeze şi să le îmbogăţească vocabularul la un nivel ridicat, nivel ce va fi o rampă de lansare
pentru o viaţă frumoasă.

BIBLIOGRAFIE
Badea, Elena, Caracterizarea dinamică a copilului şi adolescentului, E.D.P, Bucureşti, 1993
Cosmovici, Andrei, Psihologie generală, Polirom, Iaşi,1996;
Verza, Emil,Verza, Florin, Emil, Psihologia,vârstelor, ProHumanitate, Bucureşti, 2004
Verza, Emil, Conduita verbală a şcolarilor mici, E.D.P, Bucureşti,1973