Sunteți pe pagina 1din 11

Fraţii Grimm - Bunicul şi nepotul

A fost odată un bătrân împovărat de ani. Şi de bătrân ce era, privirea i se


tulburase, auzul îi slăbise şi-i tremurau genunchii la orice mişcare. Când şedea la masă
să mănânce, abia mai putea să ţină lingura în mână: vărsa ciorba pe masă, iar uneori
îi scăpau chiar bucăturile din gură.
Şi văzând până unde ajunsese bătrânul cu nevolnicia, fiul şi noră-sa se umplură
de scârbă. Nu-i mai aşezară să mănânce cu ei la masă, ci-l puseră într-un colţ, lângă
vatră.
Şi din ziua aceea îi dădeau mâncarea într-o strachină de lut, şi nici măcar atât cât
să se sature. Bătrânul căta cu jind la masa încărcată cu bucate, şi ochii lui lăcrimau de
amărăciune.
Într-o zi, strachina de lut îi scăpă din mâinile cuprinse de tremur; căzu pe jos şi se
făcu cioburi. Când văzu asta, nora apucă să-l certe de zor, dar bătrânul se închisese
în amărăciunea lui şi nu scotea o vorbă. Din când în când, numai, scăpa câte-un oftat
adânc.
"Asta e prea de tot!" îşi spuseră în sinea lor bărbatul şi nevasta. Şi-i cumpărară
din târg o strachină de lemn, pe câteva părăluţe. Bietul bătrân trebui să mănânce de
aici înainte doar din strachina de lemn.
Şi iată că odată, înspre seară, cum şedeau cu toţii în odaie, nepoţelul, să tot fi
avut gâgâlicea de copil vreo patru anişori, începu a-şi face de joacă cu nişte
scândurele.
– Ce faci tu acolo? îl întrebă taică-său.
– Fac şi eu o covăţică, îi răspunse copilaşul, din care să mănânce tata şi mama,
când n-or mai fi în putere, ca bunicul!
Amândoi cătară mult timp unul la altul şi de amar şi de rusine îi podidi plânsul. Îl poftiră
de îndată pe bătrân să se aşeze la masa lor şi, din ziua aceea, mâncară iarăşi cu toţii
împreună. Şi din când în când se mai întâmpla ca bătrânul să verse din mancare, acum
însă nu-l mai lua nimeni la rost…

Mitru Alexandru – Tatal si cei zece feciori


Vai de feciorul care-şi izgoneşte tatăl din pragul casei sale, că fapta lui nu poate fi
iertată.
Un tată avusese zece feciori. Şi aşa cum se întâmplă câteodată, s-a apucat bătrânul
să-şi dea averea celor zece copii.
A împărţit-o în părţi drepte.
— O să mănânc la unul, m-oi odihni la altul… Că sunt copiii mei! gândea bătrânul.
Puţină vreme după asta, plecă la fiul său cel mare.
— Voi sta la el la masă! îşi zise tatăl.
Dar buna prevedere îl făcea să-şi ia cu el bucate ce mai avea prin casă: puţină brânză,
pită şi vin.
Băiatul cel mai mare stătea la masă cu soţia şi copiii. Când vede prin fereastră că vine
tatăl, începe să ascundă sub pat străchinile şi oalele cu mâncare.
— Ce să-i mai dăm şi lui? zise şi soaţa. N-avem destul copiii noştri ca să-i hrănim?
Intră bătrânul în casă.
– Ei, ce mai faceţi? îi întrebă. Aţi stat la masă?
— Am stat! răspunde iute feciorul cel mai mare.
— Păcat — mai glăsuieşte bătrânul — vă adusesem aicea în traistă nişte buruieni de
leac.
Caută în grabă nora în traistă şi află înăuntru brânza, pita şi vinul.
— Şi-acuma plec — a spus bătrânul — mâncaţi voi singuri ce-am adus…
Văzuse, pasămite, cum se îngrămădeau pisicile şi câinii pe sub pat, ca să mănânce
mâncarea ce fusese ascunsă acolo.
Plecă. Se duce la feciorul cel de-al doilea şi-i cere un loc să se odihnească.
Feciorul prinde să se plîngă că are oaspeţi şi n-are loc în casă. Şi-1 duce pe bătrân în
grajd, îi dă o pătură numai zdrenţe şi îi arătă o grămadă de fân, zicîndu-i să se culce
acolo.
Bătrânul rupse pătura în două şi jumătate o dădu înapoi feciorului.
— De ce-o rupi în două? se miră feciorul.
— Pentru că jumătate vreau s-o dai feciorilor tăi, s-o păstreze şi să ţi-o dea ţie când vei
fi la rândul tău gârbov şi le vei cere adăpost! a glăsuit cu amărăciune moşneagul.
Feciorul însă n-a înţeles înţelepciunea bătrânească. L-a lăsat singur pe tatăl său în
grajd şi a plecat să se desfete cu oaspeţii care-i avea în casă.
În celelalte zile a pornit iar bătrânul la drum. A mers la fiecare dintre feciorii săi. Şi fiind
acum sărac, niciunul nu-1 băgă-n seamă. Care n-avea bucate!… Care n-avea loc!…
Care, că are oaspeţi!… Şi tot aşa…
„Ei, iacătă — şi-a zis bătrânul — un tată a ţinut zece feciori, şi zece feciori nu pot să
sprijine un tată. Dar lasă, vor înţelege odată purtarea ce se cuvenea s-o aibă!”
Nu s-a mai dus pe urmă la niciunul dintre feciori.
Văzând feciorii că nu mai vine tatăl, au gândit c-a murit, şi-au trimis o slugă să vadă şi
să iscodească.
Bătrânul a văzut că vine sluga. A umplut un ulcior cu pietricele şi a început să-1
zdrăngăne, să sune pietricelele şi a rostit ca pentru sine:
— Dragii mei dragi gălbenaşi, ce bine că v-am păstrat… Voiesc să fiţi decât ai acelui
fecior ce m-o iubi şi m-o îngriji mai bine!
Sluga a alergat îndată să vestească pe feciori că tatăl mai are un ulcior plin cu galbeni
şi c-a hotărât să dea ulciorul aceluia dintre feciori care îl va iubi şi-1 va îngriji mai bine.
Să fi văzut cum alergau feciorii şi nurorile cu pruncii după ele:
— Tătucă… Vin-la mine!
— Ba la mine…
—Noi te iubim mai mult!
— Ba noi…
Îi apucase dragostea de tată.
S-au luat la sfadă, care să-1 îngrijească, la care să stea, la care să mănânce.
— Bun! a rostit bătrânul. Văd eu că mă iubiţi cu toţii. Voi sta pe rând la fiecare câte o
săptămînă. Şi voi vedea eu cine mă iubeşte cu adevărat. Ulciorul îl voi îngropa într-un
loc ştiut numai de mine. Şi numai după moarte veţi afla unde e.
L-au luat feciorii, l-au mângâiat, l-au îngrijit până la moarte; vroia fiecare să-i arate cât
îl iubeşte.
Când a închis ochii, bătrânul a lăsat o scrisoare la notar. Şi-n ea spunea unde-i ascuns
ulciorul.
Feciorii au alergat şi au dezgropat ulciorul.
În ulcior nu erau decît pietricele. Iar alături de el, un răvaş. În răvaşul acesta le
povestea, de-a fir-a-păr ce şi cum făcuse.
Abia atunci au înţeles feciorii greşeala pe care-o făptuiseră. Abia atunci au înţeles
mâhnirea din inima aceluia ce le fusese tată…

Vladimir Colin - Povestea ceasului cu inima


“Trăia odată un ceasornicar bătrân. Într-o zi, plimbându-se printr-o pădure de la
marginea orașului, văzu un ceas aruncat la rădăcina unui stejar. Era mare cât un băiat
sau o fetiță de patru ani, avea limbile de aur și cifrele de pietre scumpe.
Niciodată nu mai văzuse ceasornicarul un asemenea ceas! Îl privi pe toate părțile însă
ceasul nu mergea. Îl luă acasă și îl desfăcu să îl repare. Pe vremea aceea, în fiecare
ceas locuia un pitic. El era cel care mișca roțile dințate și bătea cu un ciocănel, făcând
tic – tac, tic – tac…
Ceasul pe care îl găsise meșterul nu avea pitic. Avea însă un pitic într-un sertar, de la
un ceas care fusese strivit din greșeală de stăpânul său. Repară ceasornicarul ceasul
și îl așeză în vitrină, doar, doar o veni păgubitul după el.
Într-o zi trecu pe acolo împăratul care văzând ceasul dori să-l cumpere. Îl duse la palat
și îl așeză în sala tronului păzit de doi ostași.Din ziua aceea se petrecu un lucru tare
ciudat. De câte ori venea la palat câte un boier să se plângă că-l necăjesc țăranii, abia
îi spunea împăratul: “Vorbește! Îți dau voie să vorbești o oră…” că ceasul cu limbi de
aur și arăta că ora trecuse! Pleca boierul supărat, fără să apuce să deschidă gura.
Dacă venea însă o văduvă, care îl învinuia pe boier că-i fură și ultima bucățică de pâine,
împăratul îi spunea:
– Ei, vorbește și tu! Îți dau voie o clipă… Și iată că după ceasul cu limbă de aur, clipa
ținea, ținea și nu se mai sfârșea… Pleca văduva numai când spusese tot ce avea pe
inimă!
Dacă au văzut așa, s-au strâns boierii într-o zi și s-au dus la împărat.
– Măria ta, nu se mai poate… Ceasul Măriei tale ne face viaţa amară. Nu merge bine,
Măria–ta!
L-a chemat împăratul pe ceasornicar și i-a dat ceasul să-l repare.
(…)Ajuns acasă, ceasornicarul scoase piticul din ceas și îl întrebă ce se întâmplă.
– Meștere, meștere – oftă piticul – ce să fac dacă am o inimă? Inima ține cu oamenii
nevoiași și nu-i iubește pe boierii hrăpăreți… Atunci pun ceasul să meargă mai repede
sau mai încet după cum cred eu că e bine.
Meșterul dădu din cap. Doar avea și el o inimă și-l înțelegea tare bine pe piticul cel
inimos! (…)Pentru a ieși din impas, ceasornicarul apelă la ajutorul altui meșter, care
dorind să fie pe placul împăratului, construi un pitic de fier, fără inimă, care să pună
ceasul în mișcare ca și piticul adevărat.
Tare s-au bucurat boierii și împăratul de noul ceas! L-au așezat în sala tronului și, de
atunci, din nou vorbiră boierii câte o oră, iar nevoiașii câte o clipă… Apoi, îmbătrânind,
piticii din ceasornice se mutară, rând pe rând, în țara poveștilor și în locul lor fură
așezați pitici de fier, sau arcuri, lanțuri, pendule și cuci.
Până în zilele noastre se cunosc ceasuri cu arc, cu lanț,cu pendule sau cu cuc, dar
ceasuri cu pitic sau cu inimă nu se mai cunosc decât în poveștile pentru copii.”
Fratii Grimm - Fratior si surioara

Intr-o zi, fratele si-a luat sora de mana si i-a spus, "De cand a murit mama noastra nu
mai avem zile bune de trait in casa. Mama noastra vitrega ne bate in fiecare zi si, daca
indraznim sa ne apropiem de ea, ne alunga de indata afara din casa. Nu avem nimic
de mancare decat farimiturile de paine ramase pe masa. Pana si cainele nostru se
hraneste mai bine decat noi, reusind, din cand in cand, sa fure cate o bucatica buna
de carne din bucatarie. Daca ar sti buna noastra mama cum am ajuns sa traim, ne-ar
jeli de mila! Haide sa plecam in lumea larga!"
Nu au stat mult pe ganduri si au fugit de acasa. Au calatorit intreaga zi peste campuri,
pasuni si pamanturi stancoase, iar daca se intampla sa ii prinda ploaia, sora spunea,
"Iata, cerurile plang impreuna cu noi!" Catre seara, au ajuns intr-o mare padure si, fiind
nemaipomenit de obositi si infometati dupa lungul lor drum, s-au catarat intr-un copac
inalt si au adormit bustean.
A doua zi dimineata, atunci cand s-au trezit, soarele era sus pe cer, iar razele sale
straluceau printre frunze. Fratele a zis, "Sora draga, mi-e asa de sete! Daca as sti vreun
izvor pe aproape, m-as duce degraba la el sa ma indestulez cu apa! Aud clipocitul unei
ape curgatoare pe-aproape sau mi se pare mie?"
Cei doi au coborat din copac, fratele si-a luat sora de mana, si au plecat in cautarea
unui izvor. Mama lor vitrega era insa vrajitoare rea. Ea si-a dat seama curand ca cei
doi copii fugisera de acasa, si le-a luat urma, asa cum numai o vrajitoare stie sa faca,
dupa care a aruncat o vraja rea peste toate apele din padure.
Cand au descoperit, asadar, un mic parau ce isi croia drum peste o albie plina de albe
pietricele, fratele a vrut sa bea imediat din apa sa, dar sora a auzit cum valurile
murmurau, "Intr-un tigru se va preface cine bea din apele mele, cine ma soarbe in tigru
se va preschimba."
Sora a strigat cat a putut de repede, "Te rog, frate draga, nu bea din paraul asta, caci
te vei transforma intr-o fiara salbatica si ma vei sfasia!"
Desi era peste masura de insetat, fratele a ascultat-o si a spus ca va astepta pana vor
ajunge la un alt izvor. Atunci cand au dat peste o a doua apa curgatoare, aceasta
glasuia, "Intr-un lup se va preface cine bea din apele mele, cine ma soarbe intr-un lup
se va preschimba."
Din nou, sora a strigat din toate puterile, "Te rog, draga frate, nu bea, caci te vei
transforma intr-un lup si ma vei manca!"
Fratele s-a abtinut sa se atinga de apa, si a zis, "Voi mai astepta pana la urmatorul
izvor, dar acolo va trebui sa beau indiferent ce imi vei spune, pentru ca setea care ma
stapaneste este mult prea mare."
Au ajuns, apoi, la un al treilea izvor, iar sora i-a auzit valurile susurand, "Intr-un cerb se
va preface cine bea din apele mele, cine ma soarbe intr-un cerb tanar se va
preschimba."
Sora a exclamat iarasi, "Vai, frate draga, te rog nu bea, caci te vei transforma intr-un
cerb si vei fugi departe de mine!"
Fratele ei ingenunchease insa deja pe malul izvorului si bause din apa. De indata ce
cel dintai strop i-a atins buzele, s-a preschimbat intr-un cerb.
Sora a plans cu lacrimi amare transformarea bietului ei frate, iar el a stat, plin de tristete,
in preajma ei. In cele din urma, fata a zis, "Nu te ingrijora, draga cerbule, pentru ca nu
te voi parasi niciodata."
Dupa aceea, si-a desfacut lantul de aur de la gat si l-a pus in jurul grumazului cerbului,
a adunat cat de multe crengute de trestie a putut gasi si a impletit din ele un lat moale,
cu care a legat de gat cerbul, si a mers cu el tot mai adanc in padure. Au batut cale
indelungata pana ce au ajuns in dreptul unei mici case. Fata s-a uitat inauntru si dat
seama ca era parasita, asa ca s-a gandit, "Am putea sa locuim aici." A adunat frunze
si muschi pentru a incropi un culcus pentru cerb, si, apoi, in fiecare dimineata a mers
in padure culegand fructe si radacini pentru ea, si iarba proaspata drept hrana pentru
cerb. Acesta manca cu bucurie din mana ei si zburda prin preajma sa. La lasarea noptii,
cuprinsa de oboseala, fata isi spunea rugaciunea si isi aseza capul pe spatele cerbului,
ce ii servea drept moale perna, atipind molcom, pe nesimtite. Daca fratele ei si-ar fi
recapatat infatisarea de om, ar fi avut, cu adevarat, o viata tare frumoasa!
In acest fel, cei doi au trait o vreme singuri in salbaticie. S-a intamplat insa ca intr-o zi
regele din acea tara sa porneasca la o mare vanatoare prin padure. Ecourile cornurilor,
latratul cainilor, si strigatele ademenitoare ale vanatorilor rasunau prin tot codrul, iar
cerbul era strabatut de neastampar, dorindu-si sa ia parte la toate acestea.
"Ah," i-a spus sorei sale, "lasa-ma sa ma duc la vanatoare, nu mai pot rezista sa stau
locului." A rugat-o atat de mult si de fierbinte incat, in cele din urma, ea a consimtit.
"Ai totusi grija," i-a spus ea, "intoarce-te inapoi la mine diseara. Va trebui sa zavorasc
usa pentru a ma pazi de necioplitii vanatori si, pentru a sti ca esti tu, sa ciocanesti si sa
zici, "Surioara, lasa-ma inauntru." Pana nu voi auzi cuvintele acestea, nu voi deschide
usa!" Apoi, cerbul a zbughit-o in padure, simtindu-se fericit si plin de voie buna sub
cerul descoperit. Regele si vanatorii sai au zarit frumosul animal si au inceput sa-l
urmareasca, dar nu au reusit sa puna mana pe el intrucat, ori de cate ori se apropiau
de dansul, cerbul tasnea pe deasupra tufisurilor si se facea nevazut. Dupa ce s-a
intunecat, el s-a intors la casuta, a batut la usa, si a grait, "Surioara, lasa-ma inauntru."
Usa i-a fost deschisa in graba, a intrat in casa si s-a odihnit toata noaptea pe culcusul
sau moale.
A doua zi dimineata, vanatoarea a reinceput, iar la auzul cornurilor si a strigatelor
vanatorilor cerbul nu a mai avut liniste si s-a rugat, "Suriora, da-mi voie sa ies afara,
trebuie neaparat sa plec."
Sora i-a deschis usa si i-a reamintit, "Ai grija ca atunci cand revii diseara acasa sa imi
spui cuvintele pe care te-am invatat." Imediat ce regele si vanatorii sai au vazut iarasi
cerbul cu un lant de aur in jurul grumazului, l-au urmarit indeaproape, dar el era prea
spinten pentru a fi prins. Oameni l-au fugarit intreaga zi, si, pana la urma, au reusit sa
il inconjoare, iar unul dintre ei l-a ranit la picior cu o sageata, asa ca cerbul a inceput
sa schioapete si a alergat cu mai putina iuteala. Un vanator a putut astfel sa il urmeze
pe furis pana la mica casa si l-a auzit strigand, "Surioara, lasa-ma inauntru." Apoi, a
vazut cum usa se deschide si se inchide in urma cerbului. Vanatorul s-a dus inapoi la
rege si i-a povestit tot ce vazuse si auzise, iar suveranul a dat porunca, "Maine vom
vana din nou!"
Sora s-a inspaimantat vazand ca cerbul a fost ranit. I-a spalat piciorul, i-a acoperit rana
cu frunze vindecatoare, si a spus, "Aseza-te in culcusul tau, drag cerb, odihneste-te si
curand te vei face bine." Rana nu era prea grava si cerbul s-a simtit cat se poate de
vioi a doua zi dimineata. Ajungandu-i din nou la urechi zarva vanatorii, a zis, "Nu mai
pot ramane aici, trebuie sa ma duc iarasi in padure. De asta data, nu se vor mai apropia
de mine!"
Sora a inceput sa planga si sa se jeleasca, "Stiu ca vei fi ucis, iar eu voi ramane singura
in codru, fara nimeni de nadejde alaturi de mine. Nu te pot lasa sa pleci!"
"Atunci voi muri aici, din pricina dorului de vanatoare," i-a raspuns cerbul. "Cand aud
sunetul cornului, ma simt ca si cum as fi gata sa ies din propria mea piele."
Vazand ca nu are cum sa-l opreasca, cu inima grea, sora i-a deschis usa, iar cerbul s-
a napustit in padure, plin de vigoare si voiosie.
Imediat ce l-a zarit, regele le-a poruncit gonacilor sai, "Urmariti-l pana se innopteaza,
si aveti grija sa nu-l raniti." Indata ce soarele a apus, i-a zis vanatorului sau credincios,
"Vino cu mine si arata-mi unde e casuta din padure." Cum a ajuns la usa colibei, regele
a coborat din sa si a strigat, "Surioara, lasa-ma sa intru." Usa s-a deschis, regele a
pasit inauntru si a dat ochii cu cea mai frumoasa fata pe care o vazuse vreodata. Fata
s-a speriat zarind in locul cerbului un barbat cu o coroana de aur pe cap. Suveranul s-
a uitat cu blandete la ea, a luat-o de mana si a intrebat, "N-ai vrea sa mergi la castelul
meu si sa devii iubita mea sotie?"
"Ah, da," i-a raspuns fata, "dar cerbul trebuie sa vina cu mine. Nu-l pot parasi!" Regele
a spus, "El va ramane cu tine atata timp cat vei trai, si nu va duce lipsa de nimic." Apoi,
a sosit in goana si cerbul, iar fata a legat funia din crengi in jurul gatului sau, si l-a
condus afara din casa.
Regele a luat frumoasa fata pe calul sau si a dus-o la palatul lui, unde a avut loc o
nunta ca in povesti. In acest fel, a devenit regina si a trait fericita o vreme. Cerbul, bine
ingrijit si hranit, obisnuia sa zburde prin gradina palatului.
Rautacioasa mama vitrega, din cauza careia copiii fugisera in lume, era convinsa ca
fata sfarsise prin a fi mancata de animalele salbatice din padure, si ca fratele ei,
preschimbat in cerb, fusese ucis de vanatori.
Cand a auzit, insa, ca cei doi erau atat de fericiti si ca lucrurile mersesera atat de bine
pentru ei, invidia si ura au pus stapanire peste inima sa, nedandu-i deloc pace. Se
gandea mereu cum sa aduca alte nenorociri asupra lor. Pana si fiica ei, urata ca dracul
si cu un ochi lipsa, i se plangea, zicandu-i, "Eu nu am avut niciodata norocul de a ajunge
regina."
"Nu te necaji," ii raspundea batrana vrajitoare, pentru a o alina, "Va veni si randul tau
sa fii regina." Dupa o vreme, regina a dat nastere unui frumos baietel, dar, in acea zi,
regele era plecat la vanatoare. Vrajitoarea s-a transformat intr-o servitoare din palat, a
intrat in camera unde zacea, epuizata, regina, si i-a grait, "Veniti, baia este gata! Va va
improspata si invigora! Repede, pana nu se raceste!" Ajutata de fiica ei, batrana a dus-
o pe suferinda regina in baie si a aprins acolo un mare foc pentru a o innabusi cu fum.
Dupa aceea, vrajitoarea a luat-o cu ea pe fiica-sa, i-a pus o boneta pe cap, a asezat-o
in patul regelui si a facut un farmec prin care i-a dat infatisarea reginei, nereusind insa
sa in puna inapoi ochiul lipsa. Pentru ca regele sa nu bage de seama acesta inselatorie,
fata vrajitoarei s-a intins pe pat pe partea in care nu avea ochiul. Seara, regele a ajuns
acasa, si auzind ca i s-a nascut un fiu, s-a bucurat din toata inima si a mers la capataiul
sotiei sale pentru a vedea cum se simte. Batrana i-a strigat, "Pentru numele lui
Dumnezeu, trage perdelele si nu lasa lumina sa patrunda in camera, caci nevasta ta
trebuie sa se odihneasca!" Regele a plecat de acolo, fara a sti ca in dormitorul regal se
gasea o falsa regina.
La miezul noptii, cand toata lumea dormea, doica ce veghea copilul nou nascut a vazut
cum usa se deschide si adevarata regina intra inlauntru. Ea a luat copilul din leagan, l-
a asezat la piept si l-a hranit. Apoi, i-a aranjat pernuta, a asezat bebelusul inapoi in
patut, si l-a acoperit cu plapumioara sa. Nu l-a uitat nici pe cerb, ci a mers pana la
cotlonul unde isi avea salas, si l-a mangaiat cu iubire pe spate. Dupa aceea, a iesit,
fara a face vreun zgomot, pe usa. A doua zi, doica i-a intrebat pe strajeri daca vazusera
pe cineva intrand in castel in timpul noptii, iar acestia i-au raspuns ca nu zarisera pe
nimeni.
Regina si-a facut astfel aparitia, fara a spune vreo vorba, mai multe nopti la rand, in
camera copilasului. Doica a vazut-o de fiecare data, dar nu a indraznit sa spuna cuiva
despre asta.
Dupa catava vreme, intr-una din aceste vizite, regina a prins glas si a spus:
"Copilul meu, cerbul meu, de inca doua ori voi veni sa va vad,
De inca doua ori voi sosi, si apoi va veni sfarsitul."
Doica nu a ingaimat nici o vorba, insa, de indata ce regina a plecat, s-a dus in fuga la
rege si i-a povestit ce se intamplase. Regele a zis, "Vai, cerurilor! Ce imi este dat sa
aud! Maine noapte voi veni eu insumi sa-l veghez pe copil." Zis si facut. Catre seara,
el si-a facut aparitia in odaia copilasului, iar la miezul noptii s-a ivit si regina, spunand:
"Copilul meu, cerbul meu, inca o data voi veni sa va vad,
Inca o data voi sosi, si apoi va veni sfarsitul."
Si-a hranit si mangaiat copilasul, asa cum facea mereu, si apoi a disparut. Regele nu
a cutezat sa-i vorbeasca, dar, in urmatoarea noapte, a zarit-o din nou si a auzit-o
murmurand:
"Copilul meu, cerbul meu, acum e ultima data cand vin sa va vad,
Ultima oara cand sosesc, si acum trebuie sa vina sfarsitul!"
Regele nu s-a mai putut stapani si a fugit pana la ea, glasuindu-i, "Nu esti altcineva
decat draga mea sotie!" Ea i-a raspuns, "Asa este, eu sunt iubita-ti nevasta!" In acea
clipa, prin milostivirea cerurilor, viata a revenit in ea, regina fiind din nou sanatoasa si
viguroasa. Apoi, i-a povestit regelui de-spre capcana ce ii fusese intinsa de reaua
vrajitoare si fiica sa.
Regele le-a adus pe cele doua netrebnice la judecata si le-a dat o sentinta bine
meritata. Fiica vrajitoarei a fost trimisa in padure, unde a fost mancata de fiarele
salbatice, iar mama ei a fost arsa pe rug, sfarsindu-si viata in mari chinuri. Imediat ce
trupul ei s-a prefacut in cenusa, vraja aruncata peste cerb s-a destramat, iar el a
capatat iarasi infatisare de om. Dupa aceea, sora si fratele au trait fericiti impreuna
pana la adanci batraneti.

Charles Perrault – Piele de magar


A fost odata ca niciodata un rege care era cel mai puternic conducator de pe tot
pamantul. Bun si drept in vreme de pace, necrutator in timp de razboi, dusmanii ii stiau
de frica, iar supusii ii erau fericiti si multumiti. Sotia si tovarasa lui viata era atat
virtuoasa, cat si foarte frumoasa, din casatoria celor doi venind pe lume o fata.
Marele si magnificul lor palat era plin de curteni, iar grajdurile lor se mandreau cu
armasari mici si mari, din toate rasele. Ceea ce uimea insa pe oricine intra in aceste
grajduri era locul de onoare acordat unui magar cu doua urechi lungi. Isi merita aceasta
pretuire pentru ca, in fiecare dimineata, nu slobozea peste paie balegar, ci o
gramajoara de monede de aur.
Cerurile, ce par a impleti binele cu raul, au permis ca o boala groaznica sa o atace pe
regina. S-a cautat ajutor in toate partile, dar nici doctorii, nici vracii nu au fost in stare
sa zagazuiasca febra ce crestea zi de zi. In cele din urma, pe patul de moarte, regina
i-a zis sotului ei: "Promite-mi ca, dupa ce voi muri, vei gasi o femeie mai inteleapta si
mai frumoasa decat mine, cu care te vei insura si care iti va naste un mostenitor pentru
tronul tau."
Increzatoare ca ii va fi imposibil sa descopere o astfel de femeie, regina credea astfel
ca sotul ei nu se va mai casatori niciodata. Regele a promis ceea ce ii cerea sotia
muribunda, si, putin timp dupa aceea, ea si-a dat ultima suflare in bratele lui.
Catava vreme, regele nu a putut fi mangaiat in nici un fel de durerea ce il chinuia noapte
si zi. Cateva luni mai tarziu, la indemnul curtenilor sai, a fost nevoit, totusi, sa accepte
a se recasatori, insa acest lucru era destul de dificil, pentru ca trebuia sa isi tina
promisiunea fata de sotia lui moarta, si oricat de mult a cautat, nu a putut gasi nici o
femeie inzestrata cu destula intelepciune si frumusete. Numai fiica sa avea o virtute si
o frumusete cu mult mai mari decat cele ale fostei regine.
Numai insurandu-se cu propria lui fiica isi putea respecta juramantul facut nevestei sale
inainte de moarte, asa ca nu a mai stat mult pe ganduri si a cerut-o in casatorie. Acest
lucru a inspaimantat-o si a intristat-o pe printesa, care a incercat, in zadar, sa ii arate
tatalui ei ce mare greseala facea. Tulburata de propunerea regelui, s-a dus la nasa ei,
o zana ce locuia intr-o pestera alcatuita din corali si perle.
"Stiu de ce ai venit aici," i-a spus nasa ei."Porti in inima ta o mare tristete. Dar eu sunt
aici pentru a te ajuta, si nu ti se va intampla nimic rau daca imi urmezi sfatul. Nu este
bine sa te revolti impotriva tatalui tau, insa spune-i ca ai nevoie de o rochie de culoarea
cerului. In mod sigur, nu va fi in stare sa iti implineasca aceasta dorinta."
Printesa s-a dus, asadar, la tatal ei, si i-a zis ce isi dorea. Imediat, regele i-a chemat
pe cei mai buni croitori din regat, poruncindu-le sa croiasca, fara intarziere, o rochie de
culoarea cerului, si amenintandu-i ca de nu vor face asta vor sfarsi cu totii spanzurati.
A doua zi, rochia a fost aratata printesei. Avea cel mai frumos albastru al cerurilor.
Coplesita atat de bucurie, cat si de teama, nu stia ce sa se mai faca, insa nasa ei a
sfatuit-o, "Cere-i sa-ti dea o rochie de culoarea lunii. Fara nici o indoiala, nu va putea
sa iti faca acest hatar."
N-a trecut mult timp dupa ce printesa i-a zis tatalui sau ce voia, ca regele si-a si chemat
mesterii in broderie, si le-a poruncit sa faca o rochie de culoarea lunii in rastimp de
patru zile. In ziua hotarata, rochia a fost gata, iar printesa a fost incantata de frumusetea
ei.
Cu toate acestea, nasa ei a imboldit-o iarasi sa ii ceara ceva regelui, si anume o rochie
la fel de stralucitoare precum soarele. Tatal ei a trimis dupa un bogat giuvaergiu si i-a
poruncit sa faca o rochie din aur si diamante, avertizandu-l ca daca nu va reusi, va fi
sortit pieirii. Dupa o saptamana, bijuteriul a terminat rochia, ce era atat de frumoasa si
luminoasa incat lua vederea oricui o privea.
Printesa nu stia cum sa ii multumeasca regelui, dar, inca o data, nasa ei i-a soptit in
ureche, "Cere-i pielea magarului din grajdurile regale. Regele nu va avea cum sa faca
acest lucru. Daca nu cumva ma insel amarnic, nu ti-o va da vreodata." Nasa nu isi
dadea seama insa cat de mult isi dorea regele sa isi multumeasca fiica. Aproape de
indata, pielea magarului a fost adusa printesei.
Infricosata peste poate, printesa s-a mai dus o data la nasa ei, pentru a-i cere ajutorul.
"Prefa-te", i-a spus ea, "ca accepti cererea in casatorie. Promite-i regelui tot ce vrea,
insa, in acelasi timp, pregateste-te sa fugi din tara."
"Aici", a continuat zana, "este un cufar in care vom pune hainele tale, oglinda ta,
borcanele cu sulimanuri, diamantele si celelalte bijuterii. Am sa-ti dau o bagheta
magica. Ori de cate ori o vei avea in mana, cufarul te va urma pretutindeni, intotdeuna
ascuns sub pamant. De fiecare data cand vei voi sa il deschizi, nu va trebui decat sa
atingi cu bagheta pamantul, iar cufarul se va infatisa inaintea ta."
"Pentru a-ti ascunde adevarata infatisare, pielea de magar este nemaipomenit de buna,
intrucat, atunci cand vei fi inlauntrul ei, nimeni nu va crede ca o fata atat de frumoasa
poate fi acoperita de un lucru atat de infiorator. "
A doua zi, in zori, printesa a disparut din palat, asa cum fusese sfatuita. Oamenii regelui
au cautat-o peste tot, in case, de-a lungul drumurilor, oriunde s-ar fi putut piti, dar totul
a fost in zadar. Nimeni nu isi putea inchipui ce s-a intamplat cu ea.
In aceasta vreme, printesa continua sa fuga cat mai departe de tatal ei. Cand se
intalnea cu cineva, isi intindea mainile, cersind sa i se dea un loc unde ar fi putut munci.
Ea arata insa atat de lipsita de frumusete si respingatoare in pielea ei de magar, incat
nimeni nu voia sa aiba de a face cu o astfel de creatura.
Departe, tot mai departe, a calatorit printesa pana cand a ajuns la o gospodarie de la
tara unde era nevoie de o sarmana servitoare pentru a spala carpele de vase si a face
curat in cotetele procilor. A fost trimisa sa munceasca intr-un colt al bucatariei, fiind
mereu tinta bataii de joc si a glumelor nesarate ale celorlalti servitori.
Numai duminica putea sa se odihneasca putin. Dupa ce isi termina treburile de
dimineata, mergea in camaruta ei, inchidea cu grija usa si se imbaia. Apoi, deschidea
cufarul, scotea afara borcanele cu sulimanuri, si se facea iarasi frumoasa. Apoi, incerca
rochia de culoarea lunii, pe cea ce stralucea ca soarele si, in cele din urma, pe cea de
albastrul cerului. Singura ei parere de rau era ca nu avea destul loc pentru trenele
rochiilor. Era fericita, oricum, pentru ca se vedea iarasi tanara si frumoasa, iar acest
lucru o ajuta sa treca mai usor peste inca o saptamana de calvaruri, pana in urmatoarea
duminica.
In marea gospodarie unde lucra, era o crescatorie de pasari apartinand unui puternic
rege. Erau tinute aici tot felul de pasari ciudate, cu obiceiuri si mai ciudate. Fiul regelui
se oprea adeseori la aceasta gospodarie atunci cand se intorcea de la vanatoare si
dorea sa se bucure de o bautura rece impreuna cu curtenii sai.
Piele de Magar se uita cu afectiune la el si isi amintea ca dedesuptul murdariei si a
zdrentelor ei se afla inca o inima de printesa. Ce maniere alese are, se gandea ea. Cat
de gratios este! Cat de fericita trebuie sa fie femeia careia i-a daruit inima! Daca mi-ar
da o rochie cat de simpla, m-as simti in ea mult mai bine decat in oricare din rochiile
mele minunate.
Intr-o zi, tanarul print a pornit sa cerceteze curios prin gospodarie, si a ajuns intr-un hol
intunecat, la capatul caruia se afla micuta camera a lui Piele de Magar. Din intamplare,
s-a uitat prin gaura cheii. Era duminica, iar Piele de Magar isi imbracase rochia din aur
si diamante care lucea la fel ca soarele. Printul a ramas fara suflare la vazul frumusetii,
tineretii si modestiei fetei. De trei ori a fost cat pe ce sa intre in camera ei, dar de fiecare
data s-a stapanit si a dat inapoi.
Odata intors la palatul tatalui sau, printul a devenit mereu ganditor, oftand zi si noapte,
si refuzand sa mai ia parte la vreun bal sau carnaval. Si-a pierdut pofta de mancare si,
pana la urma, s-a cufundat intr-o pustiitoare si adanca tristete. A intrebat cine era acea
fata frumoasa care statea in camaruta saracacioasa, si i s-a spus ca nu putea fi vorba
decat despre Piele de Magar, cea mai urata creatura de pe pamant, cu exceptia lupului,
si, in mod sigur, un remediu de nadejde impotriva iubirii. Nu ii venea sa creada acest
lucru, si, in schimb, refuza sa dea uitarii ce vazuse cu proprii lui ochi.
Mama lui, regina, l-a rugat sa ii marturiseasca ce anume il supara. Printul a gemut, a
plans si a oftat, dar nu a spus nimic altceva decat ca isi doreste ca Piele de magar sa
ii faca o prajitura cu propriile ei maini.
"Vai, Doamne," i s-a zis reginei, "aceasta Piele de Magar nu este decat o servitoare
amarata si murdara."
"Nu conteaza," a raspuns regina. Trebuie sa facem asa cum vrea fiul meu. Este
singurul fel prin care-l putem salva."
Asa s-a facut ca Piele de Magar a luat niste faina, pe care o macinase cat putuse de
fin, niste zahar, unt si cateva oua proaspete, si s-a inchis in camera ei pentru a face
prajitura. Mai intai, insa, si-a spalat fata si mainile, si si-a imbracat rochia precum luna
in onoarea sarcinii pe care o avea de indeplinit.
Se spune ca, poate din prea mare graba, de pe degetul lui Piele de Magar a alunecat
in aluat un inel de mare pret. Unii, care cunosc urmarea acestei povesti, se pot gandi
ca ea a facut dinadins acest lucru, si probabil ca au dreptate, pentru ca, atunci cand
printul s-a oprit la usa ei si s-a uitat prin gaura cheii, ea trebuie sa isi fi dat seama ca
era privita de el. Si era, probabil, sigura ca inelul va fi primit cu mare bucurie de catre
print.
Printului i s-a parut a fi atat de buna prajitura incat a infulecat-o cat a putut de repede,
fiind cat pe-aci sa inghita inelul. Cand a vazut frumosul smarald si cerculetul de aur ce
marturisea forma degetului lui Piele de Magar, inima lui s-a umplut cu o inimaginabila
fericire. Si-a pus inelul sub perna, insa a continuat sa se simta din ce in ce mai rau
pana cand, doctorii, observand gravitatea bolii sale, au ajuns cu seriozitate la concluzia
ca printul era bolnav din dragoste.
Casatoria, orice s-ar putea spune impotriva ei, este cel mai bun remediu pentru boala
dragostei, asa ca s-a hotarat ca printul trebuie sa se insoare.
"Nu vreau nici in ruptul capului sa ma casatoresc cu altcineva decat cu o fata care i se
va potrivi pe deget acest inel," a cerut printul. Aceasta cerere neobisnuita i-a suprins
mult pe rege si regina, dar fiul lor era atat de bolnav incat n-au indraznit sa i se
impotriveasca.
S-a hotarat asadar sa caute o fata careia sa i se potriveasca pe deget inelul printului,
indiferent daca era saraca sau bogata. S-a zvonit in toata tara ca aleasa fiului regelui
trebuia sa aiba un deget foarte, foarte subtire. Fiecare sarlatan din regat se lauda ca
are o metoda secreta de a subtia degetele. Unul sugera ca pot fi scrijelite la fel ca un
nap. Altul zicea ca e de ajuns sa tai numai o bucatica din ele. Un altul pretindea ca are
un anume elixir ce le micsora jupuindu-le pielea.
Cautarile au inceput cu printesele, marchizele si ducesele, dar degetele lor, desi
delicate, erau totusi prea mari pentru inel. Au urmat baronesele si toate nobilele, dar in
van. Dupa aceea, a fost randul fetelor lucratoare, care adeseori aveau degete zvelte si
frumoase, dar inelul nu s-a potrivit nici unei dintre ele.
Apoi, au fost puse la incercare servitoarele, ajutoarele de bucatarese, fetele in casa si
ingrijitoarele de pasari, cu manile lor rosii si murdare. A pune inelusul pe degetele lor
grosolane era ca si cum s-ar fi incercat sa strecoare o funie groasa prin gaura unui ac.
In final, nu mai ramasese nimeni care sa incerce inelul in afara de Piele de Magar, in
ungherul ei dintr-o indepartata bucatarie a unei gospodarii. Cine s-ar fi putut gandi ca
ea ar putea ajunge vreodata regina?
"De ce nu?" a spus printul. "Spuneti-i sa vina incoace." La aceste cuvinte, unii au
inceput sa rada, iar alti au strigat, plini de indignare, ca o astfel de urata creatura nu
are ce cauta la palat. Atunci insa cand ea si-a scos de sub pielea de magar mana la fel
de alba ca fildesul, iar inelul i-a fost pus pe deget si i s-a potrivit perfect, toata lumea a
ramas uluita.
S-au grabit cu totii sa o aduca cat mai repede in fata regelui, dar ea a cerut ca inainte
de a apare in fata stapanului sau, sa i se permita sa isi schimbe hainele. Ca sa spunem
lucrurilor pe nume, multi au suras rautacios la auzul acestor vorbe, insa in clipa cand
ea s-a ivit la palat in minunata ei rochie, a carei bogatie nu avea cum sa fie egalata
vreodata, cu parul ei blond stralucind cu diamante, cu dulcii si seducatorii ei ochi
albastri, si cu mijlocul ei atat de mic incat putea fi cuprins in causurile a doua maini,
chiar si cele mai gratioase doamne de la curte si-au pierdut, prin comparatie, toate
farmecele. In toata aceasta agitatie si stupoare, regele nu a avut cum sa nu bage de
seama frumusetea viitoarei sale nore, iar regina a fost intru totul incantata de ea. Insusi
printul a gasit ca fericirea lui era atat de mare incat abia putea sa o mai suporte.
Pregatirile pentru nunta au inceput de indata, fiind invitati toti regii din tarile vecine. Unii,
din rasarit, au sosit calare pe elefanti. Altii erau atat de inspaimantatori la infatisare
incat au bagat groza in sufletele micilor copii. Au sosit nobili si numerosi invitati din
toate colturile lumii.
Nici printul insa, nici multii regi aflati acolo nu au fost mai maiestuosi decat tatal miresei,
care si-a recunoscut fiica si a implorat-o sa il ierte.
"Cat de ingaduitoare sunt cerurile." a zis el, "sa ma lase sa te vad din nou, draga mea
fiica." Plangand de bucurie, a imbratisat-o plin de iubire. Fericirea lui a fost impartasita
de toti, iar viitorul sot a fost nemaipomenit de incantat sa afle ca socrul sau era un atat
de puternic rege. La un moment dat, si-a facut aparitia zana nasa, care a povestit tot
ce se intamplase, spusele ei aducand un si mai mare triumf pentru Piele de Magar.
Nu este greu de vazut ca morala acestei povesti este ca e mai bine sa treci prin cele
mai mari greutati decat sa nu iti faci datoria, ca virtutea poate pare uneori de prost
augur, dar iese invingatoare intotdeuna in cele din urma.
Povestea lui Piele de Magar poate fi greu de crezut, dar, atata timp cat vor exista fete,
mame si bunice in aceasta lume, ea va fi mereu reamintita de ele.