Cum să redevenim tineri

Nicolae, Mitropolit al Mesoghiei şi Lavreoticii

Mesajul Evangheliei este un mesaj foarte tineresc. Într-o epocă în care, deși nu știu exact ce se
întâmplă în România, dar, în general, se consideră că mesajul Evangheliei se adresează în special
femeilor de vârstă înaintată, de un nivel social și mintal redus, nu există nedreptate mai mare făcută
oamenilor tineri decât să creadă astfel de lucruri. Ar putea fi oarecum îndreptățită [opinia asta],
pentru că, uneori, Biserica se comportă foarte conservator, foarte, dacă pot să spun așa, bătrânește
și obosit, dar nu acesta este mesajul Ei autentic. Bazându-mă pe mesajul Sfintei Scripturi și pe viața
tradiției creștine ortodoxe, astăzi aș vrea să menționez anumite elemente pe care le consider foarte
tinerești și care pot reînnoi un suflet și-l pot face să rămână așa.

Care sunt caracteristicile definitorii ale cuiva care este tânăr pe dinăuntru? Mai întâi, cei tineri
sunt absoluți. În al doilea rând, au înăuntrul lor un anume eroism, un anume entuziasm, un sentiment
al libertății și al puterii. În al treilea rând, ei se identifică cu ceea ce este nou, cu schimbarea, cu
transformarea, cu revoluția. În al patrulea rând, au o perspectivă, o viziune asupra viitorului. Să
vedem, așadar, dacă astfel de elemente se regăsesc în învățătura și în viața Bisericii.

În privința spiritului absolutului, Hristos zice „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea” (Matei 12,
30), iar în alt loc spune „Nimeni nu poate să slujească la doi domni” (Matei 6, 24), ci trebuie să-și
limpezească orizontul și să aleagă împreună cu cine va merge. Acest lucru este absolut și limpede, nu
există vreun compromis, vreo cale de mijloc. Din acest motiv, atunci când Mântuitorul i-a chemat pe
ucenici, aceștia au trebuit să se hotărască imediat. Un om îmbătrânit și obosit de viață nu poate face
cu ușurință astfel de schimbări majore. La un moment dat, cineva voia să-L urmeze pe Domnul,
Acesta i-a spus „Vino după Mine”, dar a acela a cerut voie să meargă să-și îngroape tatăl (Luca 9, 59-
60). Hristos nu l-a compătimit, ci i-a spus „Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor” și nu s-a temut că o
să-l piardă spunându-i acest lucru, deși l-a pus brusc înaintea unei hotărâri determinante. Astfel
funcționează Biserica. Nimeni nu-i poate trăi mesajul ei prin compromisuri și jumătăți de măsură.
Chemarea ei este aceea făcută de Hristos: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine,
să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu, 8, 34). El nu face deloc promisiuni lumești. Astfel i-a
chemat pe ucenici și astfel L-au urmat aceștia. Apostolii erau tineri atunci când L-au urmat, și deciși.
Acesta este modul de acțiune al Bisericii, de enunțare a mesajelor ei majore, prin punerea oamenilor
înaintea unor opțiuni clare. Un alt tânăr s-a apropiat de Hristos, acesta era un teolog, om de biserică,
bogat, întrebând cum ar putea dobândi Împărăția Cerurilor, ce ar trebui să facă pentru asta. Histos i-a
răspuns: „De vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile” (Matei 19, 17). Destul de mulțumit, tânărul i-a
confirmat că pe acelea le ține de mic copil, dar Hristos i-a spus: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te,
vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi” (Matei 19,
21). Și spune Evanghelia că s-a umplut de tristețe, pentru că era foarte bogat; din nefericire, era un
tânăr cu un cuget îmbătrânit, preferând siguranța bogăției sale, în locul riscului desăvârșirii pe care i-
o propusese Hristos.

După cum am mai spus, acest entuziasm ce reiese din cuvântul Domnului, răzbate și din tot parcursul
vieții Bisericii, iar lumea s-a aflat tot timpul într-o dilemă. Cele mai mărețe cuvântări ale Adevărului
nu au fost primite cu entuziasm, ci au fost respinse: de exemplu, după cum vedem la capitolul al
șaselea din Evanghelia după Ioan, ascultătorii s-au temut atunci când au auzit cuvântul Mântuitorului
despre Trupul și Sângele Său. „Se certau între ei, zicând: Cum poate Acesta să ne dea trupul Lui să-l
mâncăm? Deci mulţi din ucenicii Lui, auzind, au zis: Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l
asculte?” (Ioan 6, 52, 60). „Şi de atunci mulţi dintre ucenicii Săi s-au dus înapoi şi nu mai umblau cu
El” (Ioan 6, 66). El le oferise cel mai de preț lucru, iar ei… Așa că Mântuitorul S-a întors către cei
doisprezece și le-a zis: „Nu vreţi şi voi să vă duceţi?” (Ioan 6, 67). Atunci, Apostolul Petru a luat
cuvântul și a răspuns: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice” (Ioan 6, 68).
El a fost cel care a avut îndrăzneala de a pricepe mesajul lui Hristos la momentul oportun, chiar dacă
nu a priceput exact care era taina despre care le vorbise Acela. Vedeți, Hristos, în kérigma Sa, nu a
fost imediat acceptat.

Dar să vă dau exemplu și pe Apostolul Pavel: atunci când a venit la Atena, s-a urcat [pe Acropole] și a
început să vorbească direct despre Hristos Cel Înviat, de Dumnezeu Care S-a făcut om și a înviat, nu
și-a „rotunjit” cuvântul pentru a-l face mai ușor de înțeles, ci a spus foarte simplu ceea ce credea și
ceea ce i se descoperise. Iar atenienii i-au spus: Înviat, cineva a înviat din morți? „Te vom asculta
despre aceasta şi altădată” (Fapte 17, 32). Doar doi l-au urmat, Dionysie și Damaris, ceilalți au plecat,
i-a pierdut. Să trecem și la alt caz major, al Apostolului Petru: în ziua Cincizecimii, atunci când a ieșit și
a vorbit poporului, mulți au spus că este „plin de must”, amețit de vin (cf. Fapte 2, 13). Cu alte
cuvinte, cele mai importante cuvântări nu au fost primite, acceptate imediat, nici ce a spus Domnul
despre Trupul și Sângele Său, nici ce a spus Apostolul Pavel despre Învierea lui Hristos, nici adeverirea
și mărturisirea Apostolului Petru din ziua Cincizecimii. Totuși, Biserica s-a clădit pe aceste [cuvântări],
începând o a doua etapă, aceea a lucrării Harului lui Dumnezeu ce a găsit oameni tineri, gata până şi
de martiriu. Orice am face, acesta este Adevărul Evangheliei, absolut, fără compromis, fără jumătăţi
de măsură.

Vedeţi, atunci când Apostolul Pavel vorbeşte despre dragoste, compară dragostea cu harisma vorbirii
în limbi, cu martiriul, cu lepădarea de sine, găsind dragostea a fi mai presus de proorocie, mai presus
de harisme şi de virtuţi, mai presus de sângele muceniciei, mai presus de asceză şi de orice altceva.
Acest cuvânt este unul absolut, limpede, oricine îl poate vedea şi simţi: fie îl va urma, fie îl va lepăda.
De aceea, îngăduiţi-mi să spun că este un cuvânt tineresc, lipsit de orice compromis, aşa după cum
am mai spus. Această extremă o au trăit-o asceţii: dacă citiţi rânduielile vieţii ascetice ale oamenilor
sfinţi, şi de demult, şi din prezent, vede un ethos al absolutului, lipsit de compromis, de care, dacă
este un suflet tânăr, este atras. Aşadar, oricine voieşte să-şi păstreze sufletul, cugetul, tânăr, trebuie
să accepte înlăuntrul său mesajul lui Hristos la modul absolut. Acest lucru este foarte important,
pentru că în vremea noastră există o tendinţă de nivelare, de a face totul facil, de a le face pe toate
acceptate de către rațiunea noastră bolnavă. Epoca noastră, care scoate diverse modele de
automobile, de calculatoare, de iphone-uri, de la 5 la 6, fără să existe vreun motiv pentru asta, nu
mai dă cu ușurință, însă, sfinți. Asta ar fi o primă chestiune. A doua este aceea a mesajului Bisericii cu
privire la libertate, la eroism, la puterea lăuntrică a sufletului.

Vedeți, mai devreme am vorbit despre asceți, și există multe izbânzi ascetice de necuprins cu mintea.
Sfântul Alipie (Kionitul) a șezut 53 de ani pe stâlp. Mintea contemporană cugetă: „dar ce treabă a
avut să stea 53 de ani pe un stâlp, nu a putut să stea mai puțină vreme? Și pentru ce să ne suim pe un
stâlp să ne mântuim, asta vrea Dumnezeu de la noi?” Desigur, Dumnezeu nu ne cere asta, dar asta
poate s-o facă cineva care-L iubește. Biserica nu ne dă aceste exemple ca să le imităm întocmai, ci ca
să ne smerim, să ne îmbunăm, să-L iubim și mai mult pe Hristos, pe cât putem. De asemenea, există
exemplele mucenicilor, care sunt podoaba Bisericii, a celor ce au dat mărturie prin însuși sângele lor.
Dacă citim viețile acestor sfinți tineri, de exemplu, Sfânta Ecaterina era o tânără de 18 ani, Sfânta
Parascheva (Romana), pentru că astăzi nu știu la ce visează tinerele, să se ocupe de diverse alte
lucruri, așadar, vedem fete tinere, mânate de dragostea pentru Hristos, la mucenicie și la facerea de
semne. Și în Sfânta Scriptură vedem o mulțime de mesaje ce vorbesc despre luptă, care „nu este
împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva
stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh” (Efeseni 6,
12), adică împotriva diavolului. Biserica nu cheamă oamenii la sfințenie spunându-le să șadă pe
canapea și să se uite la televizor, ci îi cheamă să se înarmeze cu panoplia Sfântului Duh, și cu aceste
arme să lupte împotriva diavolului (cf. Efeseni 6, 13-18). Mie nu-mi pare rău să vă spun acestea, ci mă
bucur, pentru că cred că și voi asta vreți, de asta ați venit aici, pentru o astfel de luptă să vă înzestrați.

Mai ales în lumea apuseană, astăzi circulă un altfel de creștinism, „Vino așa cum ești!” Noi zicem
„Vino așa cum ești, dar nu rămâne așa cum ești!”. Sfântul Grigorie Teologul spune un lucru foarte
frumos în Cuvântul său la Botezul Domnului: „Să nu rămânem, fraților, ceea ce suntem, ci să devenim
ceea ce suntem în adâncul ființei noastre”. Biserica ne cheamă să devenim, iubiții mei, ceea ce și
suntem cu adevărat. Într-o epocă în care ni se impune să credem că suntem niște simple mecanisme
biologice sau animale, Biserica vine să ne spună că menirea noastră este să devenim asemenea lui
Dumnezeu. Nu se compară o antropologie cu cealaltă… Pentru a o implementa pe cea de-a doua,
avem nevoie de un cuget plin de eroism și de a ne elibera de noi înșine.

Trei mari greutăți întâmpinăm: una se numește voie, alta îndreptățire, iar a treia, părere. Dacă, în
acest moment, fiecare dintre noi și-ar putea mărturisi cele dinlăuntru, ar înțelege în ce măsură este
prins în capcana voii proprii, cum propria simțire îl scufundă în îndreptățirea de sine, și cum, în cele
din urmă, mintea îl încuie în propriile gânduri, în propriile puncte de vedere, în părerea de sine.
Cuvântul lui Dumnezeu vine și ne cheamă să ne eliberăm mai întâi de noi înșine, adică de egoismul
nostru. Nu există vreo cuvântare mai bună despre libertate decât kérigma Bisericii. „Iubește pe
Hristos și fă ce vrei” [cf. Fer. Augustin], „dacă ești curat, iubește, dacă nu ești curat, fii cu luare
aminte”. Celui care vrea să fie curat, aceste lucruri i-le face cunoscute Biserica. Vedeți și în predica de
pe Munte, Hristos până și mânia o consideră ucidere, iar gândul păcătos, curvie. Iar cel care ajunge să
vadă astfel lucrurile în cugetul lui, să se ridice la cele dumnezeiești, acela este liber.

Al treilea lucru este relația cu ceea ce este nou, revolta, revoluția. Acesta este tot un element
caracteristic sufletului tânăr. Să vă dau un exemplu din fizică: în general, în fizica teoretică, cele mai
mari descoperiri le fac cei până în 30 de ani. De exemplu, teoria relativității restrânse a fost elaborată
de Einstein la vârsta de 26 de ani. La aceeași vârstă, Heisenberg a formulat principul de incertitudine.
Chandrasekar a primit premiul Nobel la vârsta de 86 de ani pentru o descoperire făcută la 19 ani. Știți
de ce s-a întâmplat asta? Pentru că un tânăr are avânt, vrea să se preocupe de ceea ce este
necunoscut, ciudat, și nu dă înapoi. Unul bătrân este blocat în ideile lui și nu poate avansa la ceva
nou. Ceea ce este nou este un element caracteristic tinereții. Iar în Biserică, ce ne spune Apostolul
Pavel: „dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă” (2 Corinteni 5, 17),ceva cu totul nou. „Cele
vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi” (2 Corinteni 5, 17). Exist un cuvânt foarte frumos din
Scriptură, folosit în Săptămâna de după Paști, în Săptămâna Înnoirii, cum îi spunem noi, nu știu cum îi
spuneți voi: Săptămâna Luminată? În greacă este diakainísimos, unde prefixul dia-face ca
semnificația să fie aceea că Duhul înnoirii pătrunde totul. Așadar, omul Învierii este acela ce-și
schimbă toate celule existenței sale duhovnicești, până și cele bune trebuie să ni le schimbăm, și ce
lucru frumos este aceasta, să simtă cineva că se înnoiește perpetuu. Acest lucru este foarte
important, de aceea și zice Domnul: „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum
aprins” (Luca 12, 49).

Aș vrea să spun câteva lucruri și despre cel de-al patrulea element, viziunea și perspectiva asupra
viitorului. Mai înainte am făcut o scurtă referire la faptul că Biserica îl vede pe om ca având o
perspectivă veșnică, îndumnezeită. Imaginați-vă un om care are 70 de ani, 70 de kilograme și 70 de
euro salariu. Este foarte puțin, și nu mă refer la banii de salariu, ci la perspectiva limitată descrisă.
Biserica vine și spune: nu ești doar un trup de 70 de kilograme, ci ai comoara unui suflet nemuritor.
Fie că trăiești, 50, 70 sau 100 de ani, este puțin: poți trăi veșnic. Și de te restrângi să trăiești ca un om
bun, este puțin: perspectiva ta este să devii dumnezeiesc, îndumnezeit, schimbat cu totul de
„genele” lui Dumnezeu. Desigur, mulți dintre voi ați cunoscut oameni îndumnezeiți, oameni care au
puterea lui Dumnezeu întru viețile lor, care au luminarea lui Dumnezeu și Înțelepciunea (Sofía) Lui și
care folosesc lucrarea (enérgeia) lui Dumnezeu în viața lor de zi cu zi. Aș putea să vă spun o
povestioară, dacă doriți…

Am avut binecuvântarea de a trăi vreme de 6 luni împreună cu Părintele Paisie [Aghioritul], cu

siguranță ați auzit de dânsul. Odată m-a abordat un tânăr, zicându-mi: „De la tine, care ești educat, aș
vrea o dovadă că Dumnezeu există”. Îi spun: „Știi derivări și integrale?”. Zice: „Nu, eu sunt de la
Drept”. Zic: „Păcat, aș fi putut să-ți demonstrez matematic, dar dacă nu știi matematică…”. A zâmbit
descumpănit… „Nu-ți spun asta ca să te jignesc, ci ca să înțelegi că existența lui Dumnezeu nu se
dovedește matematic. Decât să vii la mine, care sunt învățat, mai bine du-te la un sfânt”. Zice: „Și ce
să-i spun sfântului?” Îi zic: „Spune-i că nu crezi în Dumnezeu și vrei o dovadă că Dumnezeu există”.

– „Mi-e rușine să spun așa ceva”.

– „Dar mie de ce nu ți-a fost rușine să-mi spui?”

– „Nu știu…”

– „Știu eu: pentru că eu nu sunt sfânt… Ia aminte, îți spun eu unde să mergi să găsești un astfel de
om: în Sfântul Munte este un ascet… Îți spun și cum să ajungi la el. Lui să-i spui foarte simplu că vrei
să crezi că există Dumnezeu, dar nu pot, vreau o dovadă”.

Numele lui era Serafim. În fine, l-am convins să meargă și s-a dus la părintele Paisie. Când a ajuns,
Părintele era în curte și vorbea cu un alt om, iar alți patru așteptau deoparte [să le vină rândul]. Așa
că a intrat și el, timid, și s-a așezat alături de ceilalți patru. După zece minute, Părintele Paisie termină
ce avea de vorbit cu acel om și s-a apropiat de cei ce acum erau cinci:

– Copii, ați luat ceva, o kerasma, ați băut un pic de apă?

– Nu, Părinte, nu e nevoie…

Părintele Paisie apoi l-a chemat pe Serafim să vină după el: „Ia tu cutia asta cu dulciuri, iar eu iau
paharele cu apă. Și să-ți spun și un secret: Înțeleg să fie cineva ateu, dar să fie ateu și să aibă nume de
înger, asta nu înțeleg”. Auzind asta, cel ce se numea Serafim s-a cam pierdut cu firea: „Părinte, pot să
vă vorbesc?”

– „Bea-ți mai întâi apa”. Acum, gata, te-ai vindecat, ridică-te și du-te!

Acela nu putea să se liniștească. A urcat până la Mănăstirea Cutlumuş, ca să petreacă seara acolo, dar
n-a putut să doarmă în acea noapte. I-a întrebat pe părinţii de acolo dacă nu cumva Părintele Paisie
are telefon, ca să-l fi sunat eu, din Atena [și să-l fi anunțat despre sosirea prietenului meu, Serafim].
Credea că părintele Paisie are telefon mobil. Firește, nu avea așa ceva. A doua zi, în zori, a coborât la
el ca să-l vadă din nou. A început să-l caute, pentru că Părintele Paisie se ascundea pe undeva:
„Părinte, vreau să-ți vorbesc! Unde ești?” De undeva de sus de pe munte, Părintele Paisie îi răspunse:
„Bre, palicare, ce vrei la ora asta?”

– „Părinte, vreau să-ți vorbesc!”

– „Pentru ce ai venit?”

În momentul acela, mi-a povestit prietenul meu, m-am umplut de credință.

– „Și acum ce să fac, Părinte?”

– „Să mergi să-ți găsești un duhovnic și să te mărturisești”.

Ne-am întâlnit apoi și mi-a spus următoarele: „De la el primesc și ca el aș vrea să devin”. Așadar, de la
mine, care eram educat, nu primea, și nu voia să devină ca mine… Asta înseamnă omul sfânt… Nu i-a
dat nici o dovadă, nu i-a făcut nici o minune, doar simplu, i-a spus acea frază și i-a sădit credința, fără
nici o dovadă. De ce a făcut asta și cum a făcut asta? Pentru că [Părintele Paisie] era într-o foarte
mică măsură „om” și într-o foarte mare măsură „om al lui Dumnezeu”.

Știu că nu cade bine să vă povestesc, dar vă mai spun o întâmplare. Ne plimbam odată împreună [cu
Părintele Paisie], era luna februarie, și ne aflam la vreo 60 de metri de poarta chiliei lui și se vedea
foarte bine până departe, căci frunzele copacilor erau căzute pe jos. Așa, în depărtare [înspre poartă],
se vedea printre copaci ceva portocaliu-roșiatic. Nu se distingea ce anume e, era la vreo 50-60 de
metri. Părintele Paisie însă întrebă: „Cine a adus mandarine?” Într-adevăr, când ne-am apropiat, am
văzut [că cineva lăsase la poartă] un săculeț cu mandarine. Sacul era de o culoare intensă, înspre
roșu, nu puteai să știi ce este înăuntru: mere, mandarine… Părintele Paisie zise: „Eu iau trei
mandarine, îmi sunt de ajuns. Ba să mai iau încă două. Mie îmi plac mandarinele foarte mult, mai iau
două, să fie șapte”. Pe celelalte le-a dat unui monah ce era împreună cu noi: „Ia-le și du-le părintelui
Iosif [un ascet bătrân din zonă], că eu sunt lacom și le mănânc pe toate”. Ne-am așezat [pe băncuță,
în curte]. După 20 de minute cineva bate la poartă. Îl întreb pe Părintele: „Să deschid?” Zice: „Nu.
Dacă e cineva suferind, va bate din nou, dacă e vreun ciudat, o să plece”. După puțină vreme, bate
din nou. „Acum ce facem?”

– „Uită-te pieziș pe fereastră și vezi câți sunt”.

– „Nu pot să văd”, îi spun.

– „Lasă că or să bată din nou”. Într-adevăr, după cinci minute iarăși bate cineva la poartă. Părintele
ieși, eu alături de el, și auziți ce dialog a avut loc:

– „Cine-i acolo și ce vreți să faceți aici?”

– „Părinte, suntem mai mulți și vrem să vă vorbim”.

– „S-a făcut târziu și nu am vreme acum”.

– „Doar puțin, să luăm binecuvântare…”

– „Vă pot da binecuvântare, dar cu ce să vă cinstesc? Câți sunteți?”

Erau șapte. Fiecăruia i-a dat câte o mandarină și câte-o binecuvântare… Apoi au plecat. Așa lucrează
oamenii lui Dumnezeu… Ei pot vedea ceea ce noi nu vedem, până și în cele mai simple. Imaginați-vă
cum e cu cele înalte.

Aceasta este o mare binecuvântare pe care o poate avea cineva în Biserică și este o mare pierdere să
fii lipsit de astfel de ocazii. De aceea cred că ceea ce pot eu oferi dragostei voastre este sfatul de a vă
ține tari în credință, de a vă întări credința, pe cât puteți. dați slavă lui Dumnezeu pentru că vă dă
prilejul să aveți gândul la Biserică în sufletele voastre, dar credința voastră să nu fie tipiconală, ci să
fie vie, pentru că Dumnezeu este viu, pentru că și puterea Bisericii este vie.

Ieri am fost alături de alți tineri și m-au provocat să le fac mărturisiri despre experiențele mele de pe
când eram preocupat de știință. La un moment dat în viața mea, pe când mă găseam în America ca
masterand și mă învredniceam să studiez astro-fizica la nivel teoretic, nu prin telescop (și cei care vă
ocupați cu studiile știți că este vorba de o dispută eternă, ce anume este mai presus: teoria sau
practica?), aveam un profesor tânăr, entuziast, care considera că observația este mai presus de
astronomia teoretică. Eu i-am spus că teoria este la fel de superioară experimentului și observației
precum creierul le este superior simțurilor. Așa că, într-o seară, m-a invitat să merg să fac un pic de
observație prin telescop, lucru de care nu prea aveam chef. Era luna noiembrie, iar cerul era luminos
și se puteau face bune observații. Ne-am dus la un observator mare, undeva la granița cu Canada,
unde am stat toată seara. Am ajuns și la telescopul optic, unde puteam observa punând ochiul, și
unde m-a întrebat dacă am vreo dorință de vedea ceva anume. I-am zis că vreau să văd Nebuloasa
Orion, loc unde se nasc stele și sunt culori și fenomene interesante. Am urcat cu un mic ascensor
până în locul unde puteam să-mi pun ochiul. La scurtă vreme după ce-am pus ochiul, lentila s-a
aburit: lăcrimasem. M-am șters la ochi și apoi l-am ațintit din nou. După cum mi-au spus ulterior,
vreme de 20 de minute am stat nemișcat. Pe măsură ce ochiul începe să se obișnuiască cu
întunericul, începe să observe tot felul de detalii ale acelei priveliști care era maiestuoasă. În fine, a
fost o experiență extrem de plăcută. După aceea ne-am dus la un radiotelescop și am observat o
galaxie ce se afla la 5,5 milioane de ani lumină. Asta înseamnă că vedeam galaxia așa cum era ea
acum cu 1 milion și jumătate de ani înainte de a exista Sistemul Solar. Când am terminat, pe la ora
trei și jumătate, patru dimineața, ne-am pus să bem o cafea și să discutăm. I-am spus că da, admit că
experiența, fizica simțurilor, este superioară fizicii teoretice, pentru că deși teoria este pătrunzătoare,
simțurile sunt nemijlocite, m-au făcut să mă bucur că am trup.

Tot discutând, i-am întrebat dacă așa își petrec ei toate serile și ce zic când văd toate acelea, ce
cugetă, cum se simt. Unul dintre ei mi-a răspuns că nu se gândește la nimic, pentru că dacă s-ar
gândi, i-ar veni să se sinucidă. Altul mi-a zis că-l apucă depresia… Și i-am întrebat de ce. Consecința
observațiilor este că te fac să te simți extrem de mic într-un univers imens și foarte întunecat, pentru
că are puțini fotoni; foarte rece, cu o temperatură de 2,7 grade Kelvin; extrem de gol, în care suntem
doar noi singuri. La rândul lor, m-au întrebat cum m-am simțit eu. Eu mă simțisem foarte bine, le-am
spus, pentru că, în ciuda faptului că are o temperatură foarte scăzută, universul este cald; chiar dacă
are puțini fotoni, este foarte luminos; chiar dacă este aproape nemișcat, este plin de viață; și chiar
dacă suntem foarte mici, nu suntem singuri. M-au întrebat dacă sunt un om religios…

– Nu, zic.

– Ah, noi crezuserăm că ești religios…

– Sunt credincios, le spun.

– Adică?

– Simt că acest univers, pentru voi gol, este plin de prezență, de prezența lui Dumnezeu.

Iubiții mei, această moștenire ne-o lasă Biserica: să trăim întru această lume plină de prezența lui
Dumnezeu. Și aici se află și tragedia pe care o trăiește lumea: îți promite tot și [te lasă să] te simți
singur.

Am impresia că toate acestea și multe alte lucruri ce arată plinătatea de viață a mesajului creștin
constituie elemente ce pot da viziune și viață oricărui suflet tânăr. Și, desigur, se poate naște
întrebarea: „Atunci, noi de ce nu o simțim?” Răspunsul este: „Pentru că tinerii de azi s-ar putea să fie
niște tineri îmbătrâniți”. Și atunci ce trebuie să facem? Să ne reîntoarcem la tinerețea pe care o
menționează și titlul omiliei. Adică, să ne dăm o șansă.