Sunteți pe pagina 1din 129

Dedic această carte

celor mai scumpe fiinţe din viaţa mea:


fiului meu, Andrei-Claudiu şi soţiei mele.

CUPRINS

1
Cuvânt înainte
Prefaţă
CAP. 1.Fundamente teoretice referitoare la capacităţile
motrice..........................................................

1.1. Definiţii ale noţiunilor utilizate...................... p.3


1.2. Clasificarea şi diviziunile capacităţilor motrice p.5

CAP. 2. Capacităţile condiţionale..............p.10

2.1. Viteza.........................................................p.11
2.1.1. Definiţii şi forme de manifestare..............p.11
2.1.2. Bazele biologice şi psihologice ale vitezei p.17
2.1.3. Viteza la diferite vârste ...........................p.20
2.1.4. Metodologia dezvoltării vitezei.................p.21

2.2. Forţa .........................................................p.28


2.2.1. Definiţii şi forme de manifestare ..............p.28
2.2.2. Bazele biologice şi psihologice ale forţei . .p.32
2.2.3. Forţa la diferite vârste ............................p.36
2.2.4. Metodologia dezvoltării forţei ...................p.38

2.3. Rezistenţa ..............................................p.53


2.3.1. Definiţii şi forme de manifestare .............p.53
2.3.2. Bazele biologice şi psihologice ale rezistenţei p.60
2.3.3. Rezistenţa la diferite vârste ....................p.62
2.3.4. Metodologia dezvoltării rezistenţei ..........p.64

CAP. III Capacităţi intermediare ...............p.70

3.1. Supleţea ..................................................p.70


3.1.1. Definiţii şi forme de manifestare ale supleţei p.70
3.1.2. Bazele biologice şi psihologice ale supleţei p.77
3.1.3. Supleţea la diferite vârste .......................p.79
3.1.4. Metodologia dezvoltării supleţei .............p.80
CAP. 4. Capacităţile coordinative..............p.85

2
4.1. Conceptul de capacităţi coordinative. Definiţie, modalităţi
de capacităţi coordinative. Importanţa capacităţii coordinative
şi
componentele capacităţii coordonative .............p.85
4.2. Importanţa factorilor fizici ai performanţei in manifestarea
capacităţilor coordinative ..................................p.90
4.3. Bazele biologice şi psihologice ale proceselor de ghidare şi
reglare a acţiunilor în desfăsurarea activităţii sportive.
...............................................................Importanţa
aptitudinilor de analiză ......................................p.91
4.4. Capacităţile coordinative la diferite vârste .p.96
4.5. Metodologia dezvoltării capacităţilor coordinative p.102

BIBLIOGRAFIE........................................p.105

3
CUV>NT |NAINTE

Lecturând această lucrare am fost încercat de mai multe


sentimente de satisfacţie.
|n primul rând pentru calitatea lucrării, dată de bogăţia
informaţiei prezentate, de modul cu totul original de
prezentare, de vasta fundamentare ştiinţifică, rezultat al unei
documentări de excepţie (vezi numărul foarte mare de
specialişti ai domeniului citaţi, reprezentanţi ai unor şcoli de
tradiţie în domeniul sferei noastre de acţiune, aceea a
practicării exerciţiilor fizice), dată de densitatea şi valoarea
informaţiei noi supusă atenţiei şi care este suprapusă într-un
mod fericit peste cunoştinţe temeinic fundamentate în
decursul anilor.
Prin prezentarea unui număr foarte mare de tabele şi
schiţe, autorul urmăreşte realizarea unei vizualizări cât mai
clare a unor informaţii pentru a se asigura o percepre şi o
înţelegere cât mai exactă a mesajului transmis către cititori.
|n al doilea rând, este de admirat curajul autorului, care
încearcă să lanseze în literatura de specialitate românească, în
baza unei argumentări ştiinţifice solide, conceptul de
capacităţi motrice (care de fapt nu este chiar o noutăte în
literatura de specialitate occidentală), care vine să înlocuiască
sau mai corect să se suprapună peste un termen consacrat şi
unanim recunoscut în literatura de specialitate românească
acela de calităţi motrice.
Totodată, consider că tema abordată este foarte
generoasă şi a făcut obiectul de studiu al multor cercetători şi
specialişti ai domeniului datorită importanţei ei în obţinerea
performanţelor la orice nivel. Cu toate acestea ultimul capitol
destinat capacităţilor coordinative reuşeşte să acopere un gol
destul de mare din literatura de specialitate românească, nu
puţini fiind aceia pentru care conceptul constituie o noutate.

4
|n al treilea rând, este de semnalat utilitatea teoretică şi
practică a acestei lucrări care vine în sprijinul studenţilor,
doctoranzilor, profesorilor de educaţie fizică, antrenorilor,
instructorilor sportivi, elevilor şi sportivilor, cu alte cuvinte în
sprijinul tuturor celor implicaţi în procesul de practicare a
exrciţiilor fizice.
Nu în ultimul rând, am încercat un sentiment de mândrie
şi satisfacţie profesională datorită faptului că un fost discipol a
reuşit să realizeze o asemenea carte, că a reuşit să atingă
asemenea standarde profesionale. Felicit autorul pentru
această realizare, dorindu-i să continue munca pe care a
început-o; îi doresc să realizeze şi alte cărţi care să-i aducă
deplină afirmare profesională.
|n încheiere, recomand cu căldură această carte tuturor
celor interesaţi de domeniul practicării exerciţiilor fizice, dar
mai ales profesorilor de educaţie fizică şi antrenorilor care au o
contribuţie marcantă la formarea personalităţii elevilor şi
sportivilor, adică a celor care urmăresc obţinerea de
performanţe cât mai înalte.

prof.univ.Vascul Popovici

5
6
PREFA}~

Lucrarea supusă dumneavoastră spre lecturare nu vine


să acopere nicidecum un “teren viran”, să exploreze o
problematică nouă, ci dimpotrivă, ea vine pe un “teren
bătătorit” căruia mulţi specialişti ai domeniului i-au acordat
atenţie. Dar după cum se ştie, în lumea care ne înconjoară
totul evoluează, totul se modifică, uneori inimaginabil de
rapid. La fel şi problematica capacităţilor motrice abordată de
noi în paginile care urmează.
Mai întâi, considerăm necesar să explicăm de ce
“capacităţile motrice” şi nu “calităţile motrice” sau “calităţile
fizice”. Mulţi specialişti ai domeniului spun că sintagma
“capacităţi motrice” este importată în mod forţat din literatura
de specialitate occidentală. Alţi specialişti afirmă că există o
singură capacitate motrică, denumire de altfel, consacrată în
literatura românească. Chiar şi privind astfel lucrurile, dacă
am analiza din ce se compune capacitatea motrică am
constata că printre elementele sale, la loc de seamă se află
“calităţile motrice”, după unii, “calităţile fizice”, după alţii. (De
altfel, acestei probleme a denumirii, am acordat câteva pagini
în decursul lucrării). Dacă am privi capacitatea motrică ca pe
un sistem, unul dintre subsistemele sale importante ar fi
format din capacităţile motrice.
Dar să încercăm în continuare o clarificare conceptuală şi
semantică a termenilor de capacitate şi calitate.

7
a. Capacitate provine din cuvântul latin “capacitus” şi
are următoarele sensuri:
 Calitatea de a fi începător, întindere sau mărime a unui lucru
în raport cu ceea ce conţine sau poate conţine, volumul unui
obiect sau cantitate dintr-o mărime pe care o poate acumula
(cuprinde) un sistem tehnic sau fizic.
 |ndemânare, abilitate, aptitudine, forţă de a face ceva într-
un anumit domeniu.
 Om destoinic, priceput, învăţat, savant.
 Mărime caracteristică a unui sistem fizic sau tehnic,
exprimată prin raportul a două mărimi de naturi diferite sau
de aceeaşi natură (ex. capacitate vitală, capacitate valorică
etc.).
 Posibilitatea cuiva de a efectua o anumită operaţie, de a
produce un efect sau de a suferi o anumită transformare
(capacitate civilă, capacitate politică).
 Drept, putere legală de a face un act.*

Capacitatea (în limba engleză ability, în germană


letstunh sau fahigkeit , în franceză capacitŽ ) reprezintă, după
H.Pieron, “putinţa de a obţine o reuşită în exersarea unei
evaluări directe, sub rezerva de a-l pune la încercare pe cel a
cărui capacitate vrem să o cunoştem; ea este condiţionată de
o aptitudine pe care o relevă indirect, dar depinde de condiţiile
probabile, între care gradul de maturaţie sau în sens invers de
involuţie al formaţiei educative sau al învăţării şi exerciţiului.”
Capacitatea este o rezultantă plurifactorială determinată
de aptitudini, de gradul de maturizare a personalităţii, de
învăţare şi exerciţiu. Poate fi educată, dezvoltată prin exerciţiu
sau “atrofiată” prin insuficienta utilizare, factor mai des
implicat decât diminuarea fiziologică legată de vârstă.
|n sfera noastră de activitate, se vorbeşte despre termeni
cum ar fi capacitate motrică, capacitate de performanţă,
Defini]iile au fost extrase din: Dic]ionar explicativ al limbii rom<ne. Editura Acdemiei
*

RSR, 1975.
Marcu, F., Mancea, C., Dic]ionar de neologisme (ed.aII-a), Editura Academiei RSR,
Bucure[ti, 1986 Dic]ionar enciclopedic. Editura Enciclopedic` Rom<n`, 1972

8
capacităţi motrice, capacităţi condiţionale, capacităţi
intermediare, etc.
b. Calitate provine din cuvântul latin “qualitas” şi are
următoarele sensuri:
 Din punct de vedere filosofic: calitatea este o categorie prin
care se desemnează sistemul însuşirilor esenţiale ale unui
obiect, ale unui fenomen etc., în virtutea cărora el este
obiectul dat şi nu altul.
 |n logică: calitatea reprezintă un criteriu de clasificare a
judecăţilor de predicţie după însuşirile lor de a fi afirmative
şi negative.
 Calitatea privită ca o însuşire bună sau nu (de regulă,
caracteristică pozitivă) sau ca fel de a fi ....
 Calitatea ca situaţie, poziţie, titlu, condiţie care constituie
sau dă un anumit drept.
Trecând prin filtrul raţiunii aceste accepţiuni ale celor
două noţiuni, consider totuşi că termenul de capacităţi motrice
este mult mai potrivit decât cel de calităţi motrice.
Prin această lucrare încercăm să aducem o contribuţie la
formarea viitorilor specialişti din domeniu, precum şi la
perfecţionarea prgătirii teoretice a celor existenţi, indiferent de
postura din care ei abordează problemele, fie ca procupări de
educaţie fizică, fie ca instructori sau antrenori, sportivi.
Scopul acestei lucrări este de a realiza o prezentare cât
mai originală, mai nouă, mai completă şi mai sistematică a
problematicii capacităţilor motrice, avându-se în vedere cât de
importante sunt capacităţile motrice pentru obţinerea
performanţelor de orice nivel.
Nu voi încheia această prefaţă, fără a aduce mulţumiri
tuturor celor care au contribuit la formarea mea ca specialist al
domeniului.
Mulţumesc într-un mod cu totul special domnului
prof.univ.dr. Tiberiu Ardelean, pentru contribuţia majoră pe
care a avut-o şi o are în continuare la cizelarea pregătirii mele,
precum şi pentru ideea realizării acestei cărţi.

9
Mulţumesc doamnei conf.univ.dr Valentina Horghidan,
care a fost “radarul” care m-a îndrumat şi m-a călăuzit,
arătându-mi, în cele mai grele momente, calea cea mai bună
pe care trebuie să o urmez.
Mulţumesc domnilor prof.univ.Vascul Popovici, prof.univ.dr.
Gheorghe Cârstea, prof.univ.dr.Adrian Dragnea, care au fost
printre cei care au contribuit decisiv la formarea mea.
Mulţumesc celor care prin studiile şi cercetările lor mi-au
fost de un real ajutor în realizarea unor părţi ale acestei cărţi:
doamna conf.univ.dr. Cornelia Bota, doamna conf.univ.dr.
Sabina Macovei.
Mulţumesc tuturor colegilor care m-au încurajat şi ajutat,
într-un fel sau altul, la realizarea acestei lucrări.
Nu în ultimul rând, mulţumesc sponsorilor care prin
ajutorul lor financiar au contribuit la apariţia lucrării.

CAPITOLUL 1. FUNDAMENTE TEORETICE REFERITOARE


LA CAPACIT~}ILE MOTRICE

1.1. Definiţii ale noţiunilor utilizate


Mulţi autori s-au ocupat de problema capaciăţii motrice
încercând să determine structura acesteia (Fleischmann,1964;
Ravik,1974; Gropler, Thiess, 1974, 1976; Filipovic,1971; Fetz,
1974, 1978; Singer, 1980, 1982; Coni, 1983; toţi citaţi de
Renato Manno, 1984). Părerea specialiştilor în denumirea
generică a capacităţii omului de a realiza mişcările în funcţie

10
de forţa, viteza şi rezistenţa celui ce execută aceste mişcări
este diferită. Astfel, unii specialişti ai domeniului le numesc
calităţi motrice (N.V. Zimkin, 1968), alţii (V.M. Zaţiorski, 1975,
Koltai şi Nadori, citaţi şi în acord cu Demeter, 1981), calităţi
fizice.
|n acest context prezentăm o structură a capacităţii
motrice schiţată de M. Ardelean - Roman, 1996 (fig.nr.1).

capacit`]i capacit`]i
condi]ional coordinati
e ve

Figura nr.1. Structura capacităţii motrice (M. Ardelean - Roman,


CAPACITATE
1996)
MOTRIC~

|n literatura română întâlnim termeni cum ar fi:


capacitate motrică şi calităţi motrice, care exprimă posibilităţi
capacit`]i calităţi motrice ca: viteză,
motrice limitate. Astfel, întâlnim suple]ea
complementa
forţă, rezistenţă, îndemanare, re
care nu corespund în totalitate
cu punctele de vedere ale metodologiei domeniului nostru.
După Manno (1992), capacităţile motrice reprezintă un
ansamblu de predispoziţii sau potenţialităţi motrice ale omului
pe care se construiesc abilităţi motrice învăţate. Un nivel de
dezvoltare suficient sau optimal al acestora permite formarea
de deprinderi numeroase şi sofisticate.

11
Ardelean T. (1990) defineşte calitatea motrică ca pe o
însuşire esenţială a activităţii musculare, exprimată prin
intermediul actelor motrice, condiţionată de structura şi
capacităţile fundamentale ale diferitelor aparate şi sisteme ale
organismului uman şi de procese şi capacităţi psihice.
Fleishmann caracterizează astfel diferenţa între
deprinderi şi capacitate: prima defineşte nivelul de măiestrie
într-o sarcină specifică sau într-un grup limitat de sarcini;
termenul de capacitate se referă la o linie mai generală care
derivă din constanţa anumitor răspunsuri la un grup limitat de
sarcini.
Dacă în S.U.A punctele de vedere referitoare la
capacitatea de performanţă sunt diferite, apropierea de
performanţa motrică este puternic diferenţiată în Europa;
aproape toate şcolile recunosc existenţa şi necesitatea
conceptuală a unor capacităţi motrice generale.
Nu trecem la realizarea unei clasificări a capacităţilor
motrice fără a puncta raportul dintre capacităţile motrice şi
deprinderile motrice (Manno, 1984 ) în care este necesar să
ţinem cont de :
 deprinderile motrice se bazează pe capacităţi motrice;
 deprinderile motrice dezvoltă capacităţi motrice ;
 nivelul iniţial al capacităţilor coordinative determină
dezvoltarea deprinderilor motrice ;
 deprinderile motrice contribuie la dezvoltarea capacităţii
coordinative;
 deprinderile motrice se automatizează prin repetare şi
eliberează conştiinţa subiectului pentru alte sarcini ;
 numărul deprinderilor motrice depinde de învăţare.

1.2. Clasificarea şi diviziunile capacităţilor motrice

12
In 1968, Gundlach apreciază că, capacitatea motrică se
divide în capacităţi condiţionale şi capacităţi coordinative;
această clasificare a fost acceptată în Europa pe scară largă.
Pentru că există diferenţe însemnate în formele de
clasificare ale capacităţilor motrice, prezentăm tabelul nr. 1
(Manno R., 1987)

Guilford (1957) Capacităţi Forţa, reacţie, viteză, precizie


psihomotrice statică, precizie dinamică,
coordonare, mobili-tate.

Clarke (1967) Componente ale Coordonare ochi - mână, putere


capacităţii muscu-lară, agilitate, forţă
motrice generale musculară, rezistenţă musculară,
mobilitate, viteză, coordonare
ochi-picior.

Koch (1967) Bazele fizice ale Forţă, viteză, rezistenţă,


Dassel/Hang performanţei îndemânare, abilitate în mişcare,
(1968) agilitate motrică, supleţe,
Peycheer elasticitate.
(1972)

Gundlach Capacităţi Forţă, viteză, rezistenţă,


(1968) condiţionale îndemânare, capacitate de
(energetice); întindere musculară, capa-citate
capacităţi de de reacţie, echilibru, capacitate
coordonare de învăţare, precizia mişcării,
simţul miş-cării, orientare spaţio-
temporală.

Mathews (1969) Componentele Forţă musculară, rezistenţă


condiţiei fizice musculară, supleţe musculară,
funcţionalitate cardio-
respiratorie, coordonare
neuromusculară

13
Fetz (1972, Calităţi motrice Forţă, viteză, rezistenţă,
1974) de bază echilibru motric, mobilitate,
îndemânare, abilitate în miş-
care, agilitate motrică.

Fleischmann Componentele Supleţe în întindere, elasticitate


(1972) performanţei dinamică, forţă explozivă, forţă
fizice statică. forţă dinamică, forţa
trunchiului, coor-donare generală,
echilibru general, rezis-tenţă
cardiovasculară.

Safrit (1973) Componentele Forţa, rezistenţa, musculară,


performanţei capacitatea cardiorespiratorie,
fizice condiţie fizică, agilita-te, supleţe,
echilibru, viteză.

Meinel/ Capacităţi Forţă, viteză, rezistenţă,


Schnabel motrice capacitatea de performanţă
(1977) (capacităţi motrică, capacitatea de con-trol a
condiţio-nale, mişcărilor, capacitatea de
capacităţi coor- transfor-mare şi de adaptare a
donatoare) mişcărilor, capaci-tatea de
învăţare.

Komexl Calităţi motrice Forţă, viteză, rezistenţă, echilibru,


(1977) mobili-tate, îndemânare, abilitate
în mişcări

Rapp/ Calităţi motrice Forţă, viteză, rezistenţă,


Schroder de bază mobilitate, îndemânare,
(1977) coordonare

Frey (1977) Capacităţi Forţă, viteză, rezistenţă, agilitate


motrice motrică/ îndemânare, capacităţi
de coordonare
Factori ai
performanţei

14
fizice
Kemper Componente ale Putere musculară, agilitate, forţă
(1979) per-formanţei muscu-lară, rezistenţă musculară,
motrice funcţionalitate cardiorespiratorie,
mobilitate, viteză.

Tabelul 1. Denumirea dată conceptului de calităţi motrice de


diferiţi autori europeni şi din alte continente, precum şi
conţinutul acestora (Roth, 1982, citat de R. Manno, 1987)

Capacităţile condiţionale se fundamentează pe eficienţa


metabolică a muşchilor şi aparatelor, în timp ce capacităţile
coordinative sunt determinate de aptitudinea de reglare şi
organizare a mişcării.
Din grupa capacităţilor condiţionale fac parte: forţa,
rezistenţa, viteza. Factorii limitativi la această grupă sunt
legaţi de cantitatea de energie disponibilă în muşchi şi de
mecanismele care îi reglează (enzime, viteză şi forţa
contracţiei unităţii motrice).
Capacităţile coordinative sunt condiţionate de
capacitatea de recepţie şi prelucrare a informaţiei dobândite
prin intermediul analizatorilor implicaţi în mişcare (tactil,
kinestezic, vestibular, optic, acustic) şi in elaborarea
deprinderillor motrice.
R.Manno, în 1984, împărţea capacităţile motrice în :
 condiţionale cu alte calităţi motrice: forţă, viteză şi
rezistenţă;
 de coordonare cu dirijarea şi controlul motric,
transformarea şi adaptarea motrică şi de învăţare
motrică;
 alte capacităţi cum ar fi supletea.
Acelaşi autor face distincţie între capacităţile condiţionale şi
cele coordinative prin aspecte care ţin de :

15
 bazele funcţionale care limitează nivelul prestaţiei;
 formele de evoluţie la vârste tinere;
 raportul evoluţiei pe sexe;
 antrenabilitatea în raport cu vârsta;
 metodele de antrenare.
Mai sublinează, de asemenea, că această distincţie, între
capacităţile de coordonare şi capacităţile condiţionale, este
una de ordin didactic, deoarece nu există frontiere marcate
între ele, tot ceea ce putem distinge fiind predominanţa unei
grupe asupra celeilalte.
Pentru o mai bună înţelegere a termenilor, el prezintă în
1987 următorul tabel, modificat după Meinel - Schnabel,
Bewgenschere (1976).

CALIT~}I MOTRICE (sinonim- capacităţi CARACTERISTICI


fizice, calităţi fizice, capacităţi motrice)

Calităţi condiţionale (calităţi determinate în


primul rând de procesele energetice, plastice, Procese
metabolice) metabolice
Forţa (capacitatea de forţă) Coordonări simple
Rezistenţa (capacitatea de reistenţă) Grupe musculare
Viteza (capacitatea de viteză) res-trânse

Calităţi de coordonare (calităţi determinate în


primul rând de procesele de organizare, control şi
reglare a mişcării)
Procese de
Capacitatea de dirijare şi control motric organizare şi
Capacitate de transformare şi control motric reglare a mişcării
Capacitatea de învăţare motrică
Calităţi motrice care nu sunt determinate numai

16
de factorii condiţionali şi coordonatori
Supleţe (sinonim: mobilitate articulară,
extensibilitate musculară
Tabel nr.2. Calităţile motrice şi caracteristicile lor (R.Manno,
1987, modificat după Meinel - Schnabel, Bewgenschere,
1976).

Unii autori (T. Ardelean, 1990) consideră că ar putea


exista următoarea clasificare a calităţilor motrice:
 calităţi de bază,
 calităţi combinate,
alţii (Gh. Cârstea, 1993, 1997) folosesc următoarea împărţire
a calităţilor motrice:
 calităţi motrice de bază (viteză, îndemânare, rezistenţă şi
forţă );
 calităţi motrice specifice (cele implicate în practicarea unor
ramuri şi probe sportive).

Specialiştii de la N.A.S.A clasifică astfel calităţile fizice :


CALIT~}ILE FIZICE

ORGANICE MUSCULARE PSIHOMOTRICE

anduran]a for]` mobilitate viteza


aerob` mi[c`rii

anduran]a f.maximal` m. viteza în cursă


anaerob` general

f. vitez` m.special` rapiditatea


reac]iei

f. schema
anduran]a corporal`
m. activ` m. pasiv`
schema
motric`

17
Figura nr. 2. Clasificarea calităţilor fizice (NASA)

Evoluţia capacităţilor motrice diferă de la o grupă la alta:


capacităţile condiţionale urmează o dezvoltare paralelă celei a
pubertăţii, pe când capacităţile coordinative progresează în
special înainte de 11-12 ani.
Bazele musculare ale capacităţilor energetice sunt, în
special mecanismele anaerobice (alactice şi lactice ) şi
aerobice. De asemenea, un rol important îl au funcţionalitatea
unităţilor motrice, elementele contractile fundamentale.
Joch W. (1995), susţine că toate aspectele motrice sunt
înglobate în caracteristicile motrice care sunt asigurate de
forţă, viteză, abilitate, care sunt din motricitatea condiţională,
din aptitudini condiţionale. în afara acestora autorul
menţionează aptitudini coordinative şi abilităţi motrice
sportive.
Aptitudinile condiţionale sunt legate preponderent de
dezvoltarea fizică şi de transformările apărute pe parcursul
anilor. Aptitudinile coordinative au suport în procesele
senzorio-motrice şi se exprimă prin calitatea şi viteza invaţării,
stabilizării şi aplicării abilităţilor sportive (Mayre 1986;
menţionat de Joch W.,1995). Abilităţile motrice sportive sunt
reprezentate de tehnicile sportive şi nivelul lor este determinat
de condiţionarea specială, din forţa, viteza, rezistenţa şi
mobilitatea necesară optimizării tehnicilor speciale de
mişcare.
CAPITOLUL 2. CAPACIT~}ILE CONDI}IONALE

Capacităţile condiţionale sunt direct dependente de


condiţia fizică, au la bază eficienţa metabolică a musculaturii
şi a altor aparate şi sisteme (cardiovascular, respirator,
nervos). Aspectele condiţionale ţin de capacităţile motrice:
forţă, viteză, rezistenţă, la care unii autori (Brams J., 1994,
Manno R., 1992 ) adaugă şi mobilitatea, supleţea. Părerea
noastră în ceea ce priveşte mobilitatea va fi prezentată în
capitolul acordat acesteia. Dacă ne oprim la principalele
capacităţi condiţionale (forţă, viteză, rezistenţă), putem

18
prezenta raportul dintre acestea, după Harre şi Leopold 1985,
ajungând în zona calităţilor motrice combinate ( fig.nr. 2).

F
F - R (aciclic) Viteza F

F-R V-F
F-R (ciclic) VRF
V reg F

R V

V în regim de R R în regim de V

Figura nr.3. Raportul dintre calităţile motrice (Harre şi Leopold,


1985)

Factorii limitativi ai capacităţilor condiţionale sunt legaţi


de cantitatea de energie disponibilă din muşchi şi de
mecanismele care reglează debitul energetic (enzime), viteza
şi forţa de contracţie date de calitatea şi numărul unităţilor
motorii angrenate în activitate.
După părerea lui Newman, 1994, se concretizează
posibilităţile de antrenare ale rezistenţei din următoarea
afirmaţie: capacităţile condiţionale pot fi antrenate până la
epuizare, mai puţin viteza care se dezvoltă pe un fond de
confort fizic.
2.1. Viteza
2.1.1. Definiţii şi forme de manifestare
|n definirea vitezei nu sunt deosebiri semnificative de la
un autor la altul.
N. Ozolin (1972) defineşte viteza ca fiind capacitatea de a
efectua rapid mişcarea. V.M. Zaţiorski (1968) înţelege prin

19
viteză capacitatea omului de a efectua acţiunile motrice într-
un timp minim pentru condiţiile respective. Demeter afirma ca
viteza este capacitatea omului de a executa mişcările cu
rapiditate şi frecvenţă mare. Gh. Mitra şi A. Mogoş (1980) au
definit viteza ca fiind “iuţeala (rapiditatea) cu care se
efectuează acţiunile motrice în structurile şi combinările cele
mai diverse”. Pentru C. Florescu şi colaboratorii săi (1969)
calitatea fizică viteza reprezintă “repeziciunea mişcărilor -
capacitatea de efectua acţiunile motrice într-un timp minim
pentru anumite condiţii”.
Gh. Cârstea (1993, 1997) apreciază că viteza este
“capacitatea de a executa acte sau acţiuni motrice, cu întreg
corpul sau numai cu anumite segmente ale acestuia, într-un
timp cât mai scurt, deci cu rapiditate maximă, în funcţie de
condiţiile existente”.
După R. Manno (1987), viteza este “capacitatea de a
desfăşura acţiuni motrice într-un timp minimal”.
Frey (1978, citat de R. Manno) foloseşte termenul de
rapiditate ca fiind “capacitatea definită pornind de la
mobilitatea proceselor neuro-musculare şi capacităţilor
musculaturii de a dezvolta o forţă şi de a realiza acţiuni
motrice într-un timp minim”. Din punct de vedere matematic,
viteza este o dimensiune a relaţiilor spaţio temporale: v=s/t.
Frey (1978) distinge două forme de manifestare a
vitezei :
 viteza ciclică, care se referă la o succesiune de acţiuni
motrice asemănătoare (ex. cursele de viteză în atletism);
 viteza aciclică, caracterizează toate acţiunile motrice
izolate mai mult sau mai puţin stereotipe .
A. Demeter (1981) descrie următoarele tipuri de viteză :
 viteza de recţie (latenţa reactiei motrice);
 viteza de execuţie ;
 viteza de repetiţie ;

20
 viteza de deplasare (viteza integrală deoarece include
viteza de reacţie, de execuţie şi de repetiţie);
 viteza de angrenare (de accelerare);
 viteza de opţiune (variantă şi totodată componentă a
vitezei de reacţie complexă şi a vitezei de execuţie, care
exprimă inteligenţa executantului);
Cei mai mulţi specialişti disting trei forme elementare de
manifestare a vitezei :
 timpul latent al reacţiei motrice
 viteza mişcării singulare
 frecvenţa mişcărilor.
Weineck J., 1992 descrie patru forme de manifestare ale
vitezei :
 viteza de reacţie;
 viteza ciclică ;
 viteza aciclică ;
 viteza de deplasare.
După T. Bompa (1990), termenul de viteză încorporează
trei elemente:
1.timpul de reacţie
2.frecvenţa mişcării pe unitatea de timp
3.viteza de deplasare
Corelaţia dintre aceşti factori ajută la aprecierea
performanţelor unui exerciţiu care necesită viteză.
Ozolin sugerează că sunt două tipuri de viteză:
1.generală - definită ca fiind “capacitatea de a efectua un
exerciţiu sau orice fel de mişcare într-o manieră rapidă”;
2.specială - care se referă la “capacitatea de a efectua un
exerciţiu sau o deprindere anume la o viteză dată, de obicei
foarte mare”.

21
T. Ardelean (1990, 1991) prezintă formele de manifestare
a vitezei în atletism :
a) forme elementare, valabile numai pentru atletism :
 viteza de reacţie;
 viteza de execuţie;
 viteza de repetiţie.
b) forme combinate :
 viteza de accelerare;
 viteza de deplasare.
Unii autori prezintă ca forme de manifestare ale vitezei,
combinaţii ale acesteia cu alte calităţi motrice :
 viteza în regim de forţă (detenta);
 viteza în regim de rezistenţă.
|n continuarea abordării acestei probleme, pentru a avea
o imagine mai completă a modului cum stau lucrurile,
prezentăm un tabel cu analiza posibilităţilor de clasificare -
definire a vitezei după diferiţi autori.

Concepte Concepte utilizate Autori


recapitulative
posibile

Rapiditate de reacţie Timp de latenţă a reacţiei Zaţiorski, Farfel, Dimitrov


motrice Bauersfeld, Schroter, Thiess
Viteză de reacţie şi Hebestreit, Prager, Bastian
Bauersfeld, Werner, Wagner,
Kirchgăssner, Werner
Frey, Sergienko,
Verchoşanski, Kostial
Viteza reacţiei motrice
Timp de latenţă a reacţiei
motrice
Timp de reacţie (condiţii de Podlivaev, Tarnopolskaja,
laborator) Kostial
Capacitate de reacţie la start Matveev
Viteza de reacţie simplă şi

22
complexă Drizka
Specializarea reacţiei motrice
Reacţie motrică generală Fuchs
Timp de reacţie motrică Baranov, Tabacnik, Salnikov,
Lormejko
Rapiditate de Frecvenţa mişcării Zaţiorski, Dimitrov
frecvenţă
Frecvenţa motrică Matveev, Sergienko, Farfel
Frecvenţa motrică maximă Blochin, Zimchin, Tabacnik,
Verchosanski
Capacitatea de mişcare cu
frecvenţă maximă
Frecvenţă maximă Gorozanin
Posibilitate de frecvenţă Bauersfeld, Werner
Frecvenţa paşilor Kostial
Frecvenţa mişcărilor mâinii Piliez, Witezac, Salnikov
(execuţie) cu viteză maximă
Rapiditatea mişcărilor simple
Viteza mişcării simple Harre, Matveev, Dimitrov,
Bauesfeld/ Werner, Werner
Rapiditate de Rapiditatea mişcării simple Thiess ed. al
acţiune (forţă rapidă)
Durata mişcării izolate Verchosanski, Lomejko,
Baranov, Fuchs
Rapiditate de acţiune
Rapiditate de acţiune sau Bauersfeld, Schroter,
coordonare motrică Frey
Rapiditate de acţiune în
mişcările de motricitate Fuchs
generală
Viteză locomotoare Viteză locomotoare Thiess ed al. Hebestreit,
(frecvenţă maximă) Prager
Viteză locomotoare Harre, Bauersfeld, Werner
Capacitate de sprint Gundlach, Dinitiman
Viteză de alergare Piliez, Witezak
Capacitate de mişcări rapide Podlivaev, Tarnopolskaja
solicitând mai multe
articulaţii şi măsurată în
alergare
Viteză pe distanţă Kostial
Viteză maximă de alergare Gorozamin
Viteză maximă (rapiditate Counsilman
locomotoare)
Viteză- rezistenţă
Rezistenţă-viteză Hebestreit, Prager, Bastian,
Kostial
Capacitate de
accelerare Capacitate de accelerare
Harre, Thiess ed al.,
Hebestreit, Tabacnik,
Bauersfeld/Werner, Werner
Viteză de accelerare

23
Aptitudine de accelerare Kostial
Fucs
Capacitate de forţă-viteză
factor de forţă- viteză Hebestreit/ Prager
Podlivaiev, Tarnopolskaja
Grad de forţă
Impulsie de forţă Driztka
Viteză de formţă motrică Dritzka
(acţiune) Viteză de mişcare Frey
Verchosanski, Bastian,
Wagner, Kirchgassner,
(accelerare) Viteză iniţială în mişcare Bohrle, Schmidtbleicher
Verchosanski
(locomotoare) Viteză maximă
Israel
(acţiune) Viteză de acţiune
Bastian
(acţiune) Adresă-viteză
Podlivaev, Tarnopolskaja
(locomotoare) Viteză de bază
Bauersfeld/ Schroter,
(reacţie) Contracţie musculară Hollman, Hettinger
Condiţie fizică Verchosanski,
Piliez, Witeza

Tabelul nr.3. Analiza posibilităţilor de clasificare - definire a


vitezei după diferiţi autori (R. Manno, 1988)

Vom încerca să prezentăm câteva din formele de


manifestare ale vitezei:
A. Viteza de reacţie (după unii autori, citaţi de T.
Ardelean (1990, 1991), viteza parţială, viteza de bază, viteza
sau zona de latenţă pură) reprezintă timpul scurs de la
momentul apariţiei (acţiunii) unui stimul şi momentul
declansării raspunsului motor adecvat.
Conform lui V.M. Zaţiorski (1968), timpul latent de reacţie
are 5 componente:
1) apariţia excitaţiei în receptor;
2) transmiterea excitaţiei către sistemul nervos central
(S.N.C.);
3) prelucrarea excitaţiei la nivelul S.N.C. şi formularea
comenzii;

24
4) transmiterea semnalului de la S.N.C. la muşchi;
5) excitarea muşchiului şi apariţia răspunsului motor.
Cercetări făcute de Thorner (şi menţionate de Gh. Mitra,
Al. Mogoş, 1980, şi Gh. Cârstea, 1997) situează timpul de
latenţă între 140 şi 180 mili secunde):
- 140 ms la excitanţii cutanaţi;
- 150 ms la excitanţii sonori;
- 180 ms la excitanţii vizuali.
|n cadrul timpului latent de reacţie, cel mai mult timp se
consumă pentru prelucrarea excitaţiei la nivelul S.N.C. şi
formularea comenzii adecvate, de aceea, în procesul de
educare a vitezei de reacţie, în principal, se urmăreşte
scurtarea acestui timp. Reacţiile motrice sunt de două feluri:
a) reacţie motrică simplă care constă din răspunsuri
cunoscute la excitanţii cunoscuţi;
b) reacţie motrică complexă presupune elaborarea
răspunsurilor în situaţii care nu au mai fost exersate în
prealabil în aceleaşi condiţii. Cele mai frecvente cazuri sunt
acelea în care răspunsurile sunt elaborate în funcţie de
acţiunile adversarilor şi chiar ale coechipierilor.
Viteza de reacţie are indici de manifestare diferiţi la
segmentele corpului. Cei mai buni indici de regulă se
înregistrează la membrele superioare.
Viteza de reacţie nu corelează pozitiv cu celelalte forme
de manifestare a vitezei, adică dacă un individ are indici
superiori de manifestare a vitezei nu înseamnă că întotdeauna
va avea şi indici superiori de manifestare la celelalte forme de
manifestare a vitezei.
Timpul de reacţie scade sub influenţa exerciţiului între 8
şi 25 ani, apoi se stabilizează până în jurul vârstei de 60 ani,
după care începe să scadă. Viteza de reacţie se poate
îmbunătăţii, dar în limite destul de reduse.

25
B. Viteza de execuţie sau viteza mişcărilor separate,
după N. Ozolin (1972), sau viteza maximă, cum este numită
de către V.M. Zaţiorski (1968), este capacitatea de a efectua
cât mai rapid un act motric sau o acţiune motrică. Se măsoară
prin timpul care trece de la începutul până la sfârşitul actului
sau acţiunii ce se execută.
“Dezvoltarea acestei forme de manifestare a vitezei se
poate realiza, mai mult, pe seama îmbunătăţirii coordonării,
dezvoltării forţei maxime optime, îmbunătăţirea supleţei şi
perfecţionarea tehnicii” (după T. Ardelean, 1991).
C. Viteza de repetiţie sau frecvenţa mişcărilor constă
în capacitatea de a putea executa un număr de mişcări
identice într-un timp prestabilit.
D. Viteza de accelerare reprezintă capacitatea de a
dezvolta viteza până la nivelul vitezei limită, pentru individul
respectiv, într-un timp cât mai scurt.

E. Viteza de deplasare reprezintă capacitatea de a


parcurge o anumită distanţă cât mai rapid. Formula fizică a
vitezei este V = S/T (credem noi că
exprimă cel mai corect viteza de deplasare).
După părerea lui Gh. Cârstea, această formă de
manifestare a vitezei poate fi considerată în două ipostaze:
- ca variantă a vitezei de repetiţie, atunci când timpul
este dinainte prestabilit şi se măsoară spaţiul parcurs;
- ca variantă a vitezei de execuţie atunci cand spaţiul
este dinainte prestabilit şi se măsoară timpul în care este
parcurs.
F. Viteza în regim de forţă. Dintre formele de viteză în
regimul celorlalte calităţi motrice, vom face referiri în mod
special la acest tip, deoarece viteza în regim de forţă, care se
mai numeşte şi detentă, şi nu de puţine ori este confundată cu
forţa explozivă, adică forţa în regim de viteză. Mulţi specialişti
consideră că reprezintă unul şi acelaşi lucru, fapt nereal,
deoarece la viteza în regim de forţă (detenta), calitatea

26
predominantă este viteza, iar la forţa în regim de viteză (forţa
explozivă), calitatea predominantă este forţa (fig. nr. 4)

PESTE 50% VITEZA SUB 50% FORTA

PESTE 50% FORTA SUB 50 % VITEZA

Figura nr.4. Raportul între viteză şi forţă în cadrul detentei şi


al forţei explozive

2.1.2. Bazele biologice şi psihologice ale vitezei


Viteza de bază depinde de două categorii de factori:
 factorul central eminamente nervos;
 factorul periferic muscular sau neuromuscular.
Factorul central este reprezentat de rapiditatea cu care
alternează procesele fundamentale, excitaţia şi inhibiţia. De
DETENT~
mobilitatea acestor procese va depinde rapiditatea cu care
muşchii se contractă şi se relaxează. Factorul central nervos
este interpretat de mulţi fiziologi ca fiind capacitatea
FOR}~ de
coordonare şi reglare a mişcărilor rezultante ale ciclurilor
contracţie -relaxare. Este vorba de coordonarea intra- şi
intermusculară:
Coordonarea intramusculară se referă la activarea unităţilor
motorii cu o frecvenţă crescută, ceea ce conduce la
accelerarea contracţiilor şi relaxărilor musculare. Impulsurile
motorii mobilizatoare voluntare corticale (dar în special cele
involuntare stereotipe automatizate) cu cât au frecvenţa mai
mare, cu atât vor mobiliza mai alert unităţile
neuromusculare, iar efectul va fi creşterea frecvenţei
mişcărilor.

27
Coordonarea intermusculară realizată de centrii motori,
constă în cooperarea muşchilor agonişti care efectuează
mişcarea cu cei antagonişti care se opun sau prestează
activităti de cedare. Astfel, mişcarea se realizează nu numai
rapid ci şi economic, fără lucrul în plus al altor grupe
musculare. Coordonarea aceasta este realizată de instanţele
nervoase care acţionează ca modulatori şi reglatori ai
mişcărilor (ex. nucleii bazali, substanţa reticulată).
O mare frecvenţă a mişcărilor nu poate fi obţinută fără
alternanţa excitaţiilor şi inhibiţiilor ultrarapide controlate şi
realizate de sistemul neuromuscular în asociaţie cu
dezvoltarea unei forţe optime.
Factorul periferic muscular este reprezentat de tipul
de fibre din structura muşchiului, forţa musculară, sursele de
energie, elasticitatea, întinderea şi capacitatea de relaxare,
starea de încălzire a muşchiului, oboseala şi alţi factori (vârsta,
sexul).
Tipul de fibre musculare. Există corelaţii pozitive evidenţiate
între procentul crescut de fibre fazice rapide (albe) şi viteza
muşchilor analizaţi. |n consecinţă, fibrele albe sunt fibre care
avantajează eforturile de viteză.
Forţa musculară. Capacitatea diferită de performanţă în
sporturile de viteză, respectiv forţa de acceleraţie au la bază
nivelul iniţial de coordonare şi de forţă care sunt diferite.
Ameliorarea forţei antrenază automat şi ameliorarea vitezei.
Prin creşterea diametrului fibrelor componente ale unităţilor
motorii a căror activitate este sincronă, antrenează o
micşorare a încărcăturii pe unitatea de timp şi, în consecinţă
creşte viteza de contracţie a muşchilor. Pe de altă parte,
mărirea forţei de impulsie influenţează lungimea şi frecvenţa
fibrelor în alergare.
Surse de energie. Viteza depinde foarte mult de substratul
energetic de tip fosfocreatinic (ATP şi CP) ale căror legături
fosfat macroergice prin rupere eliberează exploziv o mare
cantitate de energie. Barany şi Piehl (1979) consideră că
viteza de contracţie se ameliorează fie prin creşterea

28
rezervelor energetice, fie prin creşterea echipamentului
enzimatic.
Elasticitatea, întinderea şi relaxarea musculară. Un tonus
scăzut de relaxare, o elasticitate a muşchilor corelează
pozitiv cu o viteză de acţiune a acestora. în timp ce o
insuficientă elasticitate şi capacitate de relaxare reduce
amplitudinea mişcărilor cu o deteriorare a cooperării
neuromusculare; tensiunea crescută din muşchi produce în
scurt timp reducerea vitezei de acţiune.
Starea de încălzire. O încălzire adecvată diminuează
vâscozitatea, facilitează elasticitatea şi capacitatea de
întindere, creşte reactivitatea sistemului nervos, creează un
tonus cortical optim, ameliorează metabolismul şi
accelerează ritmul de desfăşurare a recţiilor biochimice
intracelulare. Muşchiului în activitate îi creşte temperatura.
Astfel, o amplificare a temperaturii locale cu 2 o creşte viteza
de contracţie cu 20% (Mill, 1966).
Oboseala. Starea de oboseală este incompatibilă cu
obţinerea vitezei maxime în special, deoarece oboseala se
datorează acidozei locale care tulbură contracţia, care în
acelaşi timp este detectată acidoză metabolică care este
transmisă aferent centrilor nervoşi şi aceste influxuri
aferente inhibă controlul motor, care va diminua frecvenţa
descărcărilor către unităţile motorii iar printre alte efecte va
fi scăderea vitezei.
Sexul. Femeile neantrenate au o viteză de bază cu 10-15%
mai mică decât bărbaţii de aceiaşi vârstă. Diferenţa este
dată de forţa mai scăzută la femei, şi nu de coordonarea
neuromusculară.
Odată cu vârsta, viteza scade prin diminuarea
posibilităţilor de coordonare şi de forţă, de care depinde
calitatea motrică.
Printre factorii consideraţi de către specialişti ca având o
contribuţie în manifestarea vitezei mai sunt: ereditatea, care
influenţează decisiv mobilitatea proceselor nervoase, calitatea

29
nervului, a muşchiului şi a sinapselor. După cum a fost statuat
viteza este o calitate foarte puternic condiţionată genetic care
are un coeficient de heritabilitate de 0.90, dar aceasta nu
înseamnă că viteza nu mai poate fi dezvoltată prin
antrenament, ci dimpotrivă doar că rezultatele nu vor fi foarte
spectaculoase.
Printre factorii psihici, T. Ardelean (1990, 1991)
menţionează capacitatea de mobilizare psihică în general şi
capacitatea de concentrare a atenţiei. El consideră că viteza
este condiţionată şi de celelalte calităţi motrice - forţa şi
rezistenţa neuromusculară.
Prezintă, de asemenea, şi o serie de factori de ordin
pedagogic care condiţionează viteza, cum ar fi tehnica actului
motric, care în atletism duce la valorificarea la maximum a
potenţialului maxim al individului.

2.1.3. Viteza la diferite vârste


După cum este bine cunoscut viteza este calitatea
motrică cu cel mai mare grad de determinare genetică, deci
antrenabilitatea ei este destul de scăzută. Filin (1979) afirmă
că prin antrenament viteza se poate îmbunătăţi doar cu 20%.
Evoluţia diferitelor forme de manifestare a vitezei în
cursul perioadelor de creştere se prezintă astfel :
 viteza de recţie înregistrează valorile cele mai bune în
jurul vârstei de 20 ani.
 frecvenţa maximă a mişcărilor urmează evoluţia tipică a
capacităţilor coordinative în sensul creşterii începând de
la 6 -7 ani până la 16-18 ani.
 viteza de deplasare - valorile cele mai bune ajung în jurul
vârstei de 16-17 ani la fete şi 20-22 ani la băieţii
neantrenaţi.
Referitor la antrenamentul vitezei în copilărie şi
adolescenţă, J. Weineck (1992, 1996) apreciază că la vârsta
preşcolară se pot introduce exerciţii orientate spre viteză care

30
coroborate cu ameliorarea capacităţii de coordonare a
mişcărilor înregistrează o creştere a vitezei de deplasare.
|n ciclul primar (clasele I-IV) are loc cea mai mare
dezvoltare a frecvenţei şi vitezei mişcărilor.
De asemenea, viteza de recţie se îmbogăţeşte progresiv
şi scade perioada de latenţă. |n această perioadă trebuie pus
accentul pe dezvoltarea vitezei, un factor favorizant fiind
mobilitatea mare a proceselor corticale fundamentale care
facilitează mecanismele fiziologice în manifestarea vitezei.
|n ciclul gimnazial (clasele V-VIII), timpii de latenţă şi de
recţie continuă să scadă, frecvenţa mişcărilor şi viteza de
alergare se măresc, de aceea se recomandă intensificarea
lucrului pentru dezvoltarea vitezei, dar nu se recomandă
viteza în regim de rezistenţă deoarece necesită o capacitate
anaerobă lactacidă pe care copiii de această vârstă nu o au
pentru că au o slabă toleranţă la acidul lactic format şi pot
manifesta reacţii antifiziologice.
La pubertate se produc modificări importante ale forţei
maxime şi ale forţei viteză care denotă o capacitate anaerobă
bună. Timpii de latenţă şi de recţie ating valorile adulţilor,
frecvenţa mişcărilor atinge valorile maxime între 13 şi 15 ani
după care scade. |n această perioadă se poate recurge mai
mult şi la conţinuturi anaerobe (cu distanţe până la 50 de
metri ).
|n perioada adolescenţei viteza se poate dezvolta fără
restricţii; se pot folosi metodele clasice.

2.1.4. Metodologia dezvoltării vitezei


Pornindu-se de la premisa că viteza este o calitate
motrică care are un coeficient de heritabilitate de 0,90, ceea
ce înseamnă că este foarte mult condiţionată genetic, şi luând
în calcul şi afirmaţiile lui Filin (1975) care spune că prin
antrenament viteza se poate îmbunătaţi doar cu 20 %,
educarea vitezei constituie în metodica educaţiei fizice şi în
cea a antrenamentului sportiv o problemă foarte delicată.

31
Metoda principală pentru dezvoltarea diferitelor forme de
manifestare ale vitezei este metoda exersării.
Se pune însă problema: “Ce se exerseaza şi în ce condiţii
ca să se realizeze o educare a vitezei ?”
|ncercăm în continuare să oferim câteva răspunsuri; mai
întâi la întrebarea: “Ce se repetă?”. Se repetă exerciţii
specifice identice sau foarte apropiate, ca structură, de
activitatea motrică în care dorim să dezvoltăm viteza
mişcărilor.
La întrebarea: “Care sunt condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească exerciţiile de viteză?” am putea răspunde că
exerciţiile de viteză trebuie să îndeplinească urmatoarele
cerinţe:
a) structura exerciţiului respectiv să permită execuţia în
viteză submaximală, maximală sau supramaximală a
exerciţiului respectiv;
b) exerciţiul să fie bine însuşit în prealabil pentru ca
atenţia să poată fi concentrată asupra execuţiei rapide şi nu
asupra controlului mişcării;
c) viteza să nu scadă din cauza oboselii (V.M. Zaţiorski,
1968);
d) un exerciţiu pentru viteză să aibă o durată optimă în
raport cu vârsta şi gradul de pregătire. Un exerciţiu cu o
durată prea lungă decât cea optimă va avea ca efect
dezvoltarea rezistenţei (D. Harre, 1973). Exerciţiile de viteză,
de regulă, au o durată între 5-6 sec., până la 40-43 sec.
Se mai pune şi întrebarea: “|n ce condiţii se repetă
exerciţiile de viteză?”
 exerciţiile pentru educarea vitezei trebuie aplicate în
condiţiile unui sistem nervos odihnit şi optim excitat (G.
Schomolinscky, D. Harre, 1986);
 imediat cum începe să apară oboseala, se recomandă
încetarea lucrului.

32
|n decursul timpului s-au cristalizat urmatoarele
procedee metodice pentru dezvoltarea vitezei:
1. Exersarea unor acte sau acţiuni motrice în tempouri
maximale, folosindu-se condiţii normale de lucru.
2. Exersarea unor acte sau acţiuni motrice în tempouri
supramaximale, în condiţii uşurate.
3. Exersarea unor acte sau acţiuni motrice în tempouri
submaximale (85-90%), în condiţii îngreuiate.
4. Exersarea unor acte sau acţiuni motrice în tempouri
alternative, submaximale şi maximale.
N. Ozolin (1972) sistematizează metodele pentru
dezvoltarea vitezei în următorul mod:
1) Metoda exerciţiului “din mers” (aceasta metodă
presupune parcurgerea unei distanţe în viteză maximă, după
un elan prealabil; spre exemplu, alergarea lansată).
2) Metoda întrecerii cu “handicap” sau “egalizare”, care
asigură condiţii egale de întrecere între concurenţi cu
posibilităţi diferite; această metodă presupune calcularea
corectă a handicapului.
3) Metoda ştafetelor şi jocurilor - urmăreşte dezvoltarea
vitezei prin exersarea pe un fond emoţional favorabil, apelând
la “spiritul emulativ al fiecărui subiect”.
4) Metoda întrecerii, alţi autori o mai numesc şi metoda
competiţională.
5) Metoda repetărilor în tempouri submaximale,
maximale şi supramaximale (metoda pe care am prezentat-o
anterior). |n literatura de specialitate se mai întâlnesc referiri
şi la o alta metodă, numită metoda fracţionată care constă în
abordarea analitică şi în condiţii uşurate a repetării acţiunii
prin influenţarea analitică a fiecărui element de care depinde
manifestarea vitezei maxime din cadrul acţiunii respective.
De mare importanţă considerăm că este stabilirea unui
raport între durata efortului, intensitatea efortului şi pauza

33
dintre repetări. |n acest sens, prezentăm tabelul realizat de
Platonov în 1980.

OBIECTIV TIMP DE INTENSITATE PAUZA


TIP DE LUCRU (%) (SEC.)
EXERCIţII (SEC.)
Viteza absoluta 5-10 90-100 40-90
15-20 95-100 40-60
30-14 90-95 30-45
Exerciţii de start 5-6 95-100 40-120
Tabel nr. 4. Raportul dintre obiectiv (tipul de exerciţii), durata
efortului, intensitate şi pauză (Platonov, 1980, citat de A.
Dragnea, 1991)

Pauzele după eforturile de viteză pot fi active sau pasive,


dar ele au ca principal obiectiv o refacere a organismului în
proporţie de 90-100%; dacă nu se realizează această
refacere, atunci s-ar putea să obţinem în loc de dezvoltarea
vitezei, dezvoltarea rezistenţei.
Dezvoltarea vitezei de reactie. Pentru dezvoltarea
vitezei de reacţie, de regulă, se foloseşte şi se exersează
“reacţia” la diferite semnale (sonor, tactil, vizual) şi de cele
mai multe ori (dar nu este obligatoriu întotdeauna), trecerea în
alergare accelerată pe distanţe scurte 10-15 m.
Pentru ca varietatea şi eficienţa exersării să crească, de
asemenea, se mai folosesc şi diferite poziţii de plecare, cum ar
fi : culcat facial sau dorsal, sprijin ghemuit, aşezat, fandat
înainte, aşezat cu spatele la direcţia de alergare, etc.)
Pentru dezvoltarea vitezei de reacţie a unor anumite
segmente se mai pot folosi şi alte mijloace, dar care în
principiu se bazează tot pe reacţia la diferiţi stimuli, fără însă
a mai fi urmate de alergare.
|n continuarea, vom prezenta câteva mijloace pentru
dezvoltarea vitezei de reacţie. Spre exemplu:

34
- ghemuit, cu spatele la direcţia de alergare la un semnal
sonor întoarcere şi alergare pe 10 m, tempou 100%; dozare 2-
4x; pauza 1 min. pasivă; formaţie de lucru 6 linii a câte 5;
- doi parteneri, faţă în faţă, unul dintre parteneri are un
baston de capete apucat. Celălalt se află cu mâna la 15 cm
deasupra bastonului; partenerul cu bastonul poate da drumul
la baston oricând doreşte, celălalt trebuie să prindă bastonul
înainte ca acesta să atingă solul. Tempou 100%, dozare 10-15x
(după care se schimbă rolurile), pauza între repetari 15”
(pasivă), formaţia de lucru: 15 perechi aşezate în linie.
Dezvoltarea vitezei de execuţie. Pentru dezvoltarea
vitezei de execuţie, de regulă, se repetă în condiţiile
procedeelor metodice meţionate mai sus fie diferite acte
motrice singulare (vezi repetarea procedurilor tehnice din
lupte, judo, etc.) sau executarea unor fragmente ale unor acte
sau acţiuni motrice (spre exemplu, în cazul alergătorilor de
garduri, se lucrează analitic pentru dezvoltarea vitezei
piciorului de atac, a vitezei piciorului - remorcă; a vitezei flexiei
trunchiului pe piciorul de atac, etc.) sau în cazul aruncărilor (se
lucrează analitic pentru viteza elanului, a saltării la greutate, a
piruetei la disc şi ciocan şi pentru viteza impulsului final).
Dezvoltarea vitezei de repetitie. Pentru dezvoltarea
acestui tip de viteză, se urmăreşte, în special, creşterea
frecvenţei mişcărilor; spre exemplu, frecvenţa loviturilor, în
box; frecvenţa vâslirii, în canotaj şi înot, frecvenţa paşilor, în
probele de alergare, etc.
Formarea şi dezvoltarea capacităţii de accelerare.
Mai întâi se realizează în prealabil formarea simţului
accelerării, care reprezintă fineţea angajării, în mod progresiv,
a forţei de impulsie, a frecvenţei şi amplitudinii mişcărilor, în
condiţii de relaxare perfectă. După formarea simţului
accelerării, se urmăreşte dezvoltarea capacităţii de accelerare.
După aceea, se urmareşte educarea capacităţii de relaxare.
Dezvoltarea vitezei de deplasare. Dezvoltarea
vitezei de deplasare este influenţată direct de ameliorarea
vitezei de accelerare, dar o importanţă majoră este formarea

35
raportului optim între frecvenţa şi lungimea pasului.
Dezvoltarea vitezei de deplasare se poate realiza prin alergari
între 20 şi 100 m, şi nu numai.
Exemplu:
- Alergare pe 60 m cu plecare din start de jos, tempou
100%, dozare 2-4 x, pauza 2’ (mers cu scuturarea braţelor şi
picioarelor); formaţia de lucru 6 linii a câte 5 (dar formaţiile pot
varia în funcţie de condiţii).

Problema dezvoltării vitezei capătă aspecte de


diferenţiere majore în cele două activităţi motrice
fundamentale, adică în educaţia fizică şi în antrenamentul
sportiv specializat.
|n educaţia fizică, dezvoltarea vitezei se poate face în
toate subsistemele, dar în mod special în subsistemul
educaţiei fizice a tinerei generaţii, unde educaţia fizică are un
caracter obligatoriu, cu un număr de lecţii (1-3) pe săptămână
stabilit de factorii de decizie.
Dezvoltarea vitezei în lecţiile de educaţie fizică şcolară
poate îmbrăca următoarele aspecte metodice:
- viteza se poate dezvolta în orice perioadă a anului, fie
că se lucrează afară, în spaţiu liber, fie că se lucrează în
interior, în sală;
- viteza poate fi programată ca primă temă de lecţie şi i
se vor acorda 10-15 minute, în funcţie de numărul de teme de
lecţii din lecţia respectivă;
- este recomandabil ca viteza să fie programată în
sisteme de lecţii formate din 10-12 lecţii;
- mijloacele folosite pentru dezvoltarea vitezei în lecţiile
de educaţie fizică trebuie să fie adaptate la condiţiile
materiale şi la particularităţile morfo-funcţionale ale
subiecţilor.
|n antrenamentul specializat, pentru dezvoltarea vitezei,
condiţiile sunt cu totul altele, şi anume:

36
- subiecţi cu un nivel bio-motric bun sau foarte bun;
- condiţii materiale mai bune;
- mijloacele care pot fi folosite pentru dezvoltarea vitezei
au un caracter mai specializat;
- timp suficient care poate fi acordat pentru dezvoltarea
vitezei;
- reguli metodice mult mai riguros respectate.
Totuşi, antrenamentului specializat pentru dezvoltarea
vitezei, în special a vitezei de deplasare, trebuie să i se acorde
o atenţie deosebită, deoarece dacă nu se respectă riguros
condiţiile şi regulile menţionate anterior, se poate instala
“bariera de viteză”.
Termenul de bariera de viteză este o denumire
convenţională dată fenomenului de stabilizare a vitezei
mişcărilor în procesul instruirii. J. Weineck (1983) o mai
numeşte stabilizarea vitezei gestului.
Acest fenomen mai este întâlnit şi sub denumirea de
plafonare.
Instalarea barierei de viteza reprezintă un proces
fiziologic normal, bazat pe stereotipie creată la nivelul scoarţei
cerebrale.
|n procesul de antrenament specializat pentru
dezvoltarea vitezei trebuie să se urmarească ca instalarea
“barierei de viteza” să se realizeze cât mai târziu, şi
nicidecum în perioada de formare.
Pentru practica instruirii în dezvoltarea vitezei se pun
următoarele probleme:
1) evitarea instalarii premature a “barierei de viteză”;
2) distrugerea “barierei de viteză”;
3) stingerea “barierei de viteză”.
1) Instalarea prematură a “barierei de viteza” constituie
o consecinţă a pregătirii specializate timpurii. Evitarea instalări

37
premature a “barierei de viteză” se poate asigura cu condiţia
să nu se abuzeze de lucru în regim de viteză maximă.
2) Distrugerea “barierei de viteză”. Dacă totuşi bariera
de viteză s-a instalat, pentru distrugerea ei se urmăreşte
crearea unor condiţii care usşrează, ajută şi stimulează viteza
mişcarilor, făcând posibilă depăşirea vitezei “maxime
stabilizate”.
Se pot folosi:
 lucru analitic pe secvenţe mici, cu viteza maximă, iar după,
revenirea la execuţia globală;
 alergarea la vale, aruncări cu obiecte uşoare;
 alergari cu handicap şi alergări cu antrenare mecanică.
3) Stingerea ”barierei de viteză”. Aceasta se poate
realiza pe cale întreruperii totale a lucrului de viteză la care s-a
produs stabilizarea vitezei.

2.2. Forţa
2.2.1. Definiţii şi forme de manifestare
Majoritatea specialiştilor care s-au ocupat de studierea
forţei organismului sub diferite aspecte (teoretice şi metodice)
fac referire la contracţia musculară pe care o implică orice
efort necesar execuţiei oricărui act motric. Cu toate acestea o
definiţie clară şi pecisă a forţei nu este posibilă decât ţinând
cont de diferitele forme de manifestare ale forţei.
Definiţiile specialiştilor nu diferă între ele decât prin
terminologia folosită. |n esenţă, forţa organismului uman este
capacitatea de a învinge o rezistenţă internă sau externă prin
intermediul contracţiei musculare.
După R. Manno (1992), forţa este capacitatea motrică
care permite omului să învingă o rezistenţă, să i se opună
printr-un efort intens al musculaturii,definiţie care nu este în
linii mari deosebită de celelalte.

38
Organismul uman îşi manifestă forţa fie realizând eforturi
în care este prezent sau nu lucrul mecanic. Efortul prestat este
de învingere, de menţinere sau de cedare în funcţie de
rezistenţa care trebuie învinsă. De asemenea considerăm
necesar să facem distincţie între forţa organismului şi forţa
care constituie o caracteristică de ordin mecanic a mişcării
oricărui corp; de asemenea între forţa şi puterea musculară.
Forţa înseamnă învingerea rezistenţei fără a fi condiţionată în
timp, iar puterea se referă la lucrul mecanic efectuat în
unitatea de timp
Criteriile de clasificare şi diviziune a forţei sunt diferite,
de unde şi multiplele modalităţi de expresie a forţei.

J. Weineck, în 1992, prezintă o schemă a diferitelor forme


de expresie a forţei (figura nr.5)

Forţă
(locală, specifică,
generală)

Dinamică Statică

Forţă Forţă Rezisten Rezisten Forţă


maxim Viteză ţă- forţă ţă maximă
ă Forţă

Figura nr. 5. Forme de expresie a forţei (J. Weineck, 1992)

Criteriile de clasificare sunt :


 Masa musculară implicată; în funcţie de această se
vorbeşte de forţa locală şi generală.

39
 Forţa generală şi forţa specifică în funcţie de activitatea
în care este solicitată forţa.
După criteriul caracterul contracţiei musculare avem :
 forţa statică , unde tipic este forţa izometrică. Se obţine
atunci când nu se modifică dimensiunile fibrelor angajate
în efectuarea efortului respectiv. Un tip special de forţă
statică este cea izometrică, atunci când “rezistenţa
externă” de învins este mai mare decât capacitatea de
forţă maximă a musculaturii celui care execută.
 forţa dinamică care la rândul ei poate fi în regim de
învingere şi în regim de cedare. Mai este întâlnită şi sub
denumirea de forţă izotonică, forţă care se manifestă
atunci când prin contracţie se modifică dimensiunile
fibrelor musculare fie în sens de creştere, fie în sens de
descreştere.
Dacă se produce o scurtare a fibrelor, forţa dinamică este
de tip învingere (regim miometric). |n cazul acestui regim se
înţelege forţa îndreptată împotriva mişcării şi care este
eliberată de acţiunea muşchilor agonişti (motori).
Dacă se produce o alungire a fibrelor musculare, iar forţa
acţionează în sensul mişcării, este o forţă dinamică de tip
cedare (regim pliometric) rezultat al intrării în acţiune a
muşchilor antagonişti (frenatori).
 forţa mixtă (combinată sau auxotonică). |n cadrul acestui
tip de forţă se întâlnesc atât contracţii statice, cât şi
dinamice.
Forţa dinamică se subîmparte în :
 forţă maximă dinamică - este cea mai mare forţă posibilă
dezvoltată de sistemul neuromuscular printr-o contracţie
musculară cu realizarea unei mişcări. în realitate forţa nu se
manifestă niciodată în stare pură ci în combinaţie cu
celelalte calităţi motrice şi astfel întâlnim:
 forţă în regim de viteză care mai este numită şi forţă
explozivă, care reprezintă capacitatea de a manifesta valori

40
mari de forţă în cea mai mică unitate de timp (D.M. Ioseliani,
1957).
 forţă în regim de rezistenţă.
După greutatea corporală avem două tipuri de forţă
(este vorba de termeni uzuali):
 forţa absolută atunci când forţa dezvoltată şi măsurată
nu ia în calcul greutatea corporală. Este un termen mai
mult convenţional decât de utilitate practică.
 forţa relativă - reprezintă raportul dintre forţa absolută şi
greutatea corporală exprimată în kg:
Fr=Fa/G.
După D. Harre, forţa poate fi subîmpărţită astfel:
 forţă maximală, care reprezintă forţa cea mai mare pe
care sistemul neuromuscular o produce într-o contracţie
voluntară;
 forţa/viteza (forţa rapidă), capacitatea sistemului
neuromuscular de a învinge rezistenţa printr-o contracţie
foarte rapidă;
 forţa rezistenţă care reprezintă capacitatea care permite
organismului să se opună oboselii printr-o prestaţie în
care forţa se combină cu durata.
Kuznetsov distinge două tipuri fundamentale de
exprimare a forţei :
 forţa dinamică: f.explozivă
f.rapidă
f.lentă
 forţă statică, care după părerea sa se poate exercita în
două modalităţi: activă şi pasivă.
|n figura nr. 5 vom prezenta o clasificare a forţei după I.V.
Verchoşanski (1963).
Forţa musculară a omului

Tip de forţă

41
Forţă maximă Forţă rapidă Forţă-rezistenţă

Tipul de travaliu

învingere Cedare Static Combinat

Tipul de tensiune musculară

Isotonică Izometrică Auxotonică

Natura tensiunii musculare

Vitez Viteza Exploziv Exploziv Exploziv Fazică Fazic Tonică


a aciclic ă ă ă Tonică ă
ciclic ă Reactiv Tonică
ă ă
Balistică

Figura nr. 5. Clasificarea forţei după I.V. Verchoşanski, citat de


R. Manno, 1992.
2.2.2. Bazele biologice şi psihologice
Factorii determinanţi ai forţei sunt împărţiţi, în scop pur
didactic în două categorii :
a) factori centrali;
b) factori periferici.
a) Factorii centrali se referă la :
 activitatea instanţelor nervoase implicate în elaborarea
comenzilor voluntare sau involuntare;

42
 stimulii, care ajunşi pe calea sistemelor senzitivo-senzoriale
sunt transformaţi în senzaţii. Aceştia induc în zonele motorii
focare de excitaţii la diferite niveluri ale S.N.C., de a căror
extindere şi frecvenţă a declanşării comenzilor depinde de
gradul de mobilizare a unităţilor motorii care condiţionează
forţa;
 capacitatea de coordonare a muşchilor - comanda motorie
voluntară (corticală) sau involuntară activate cu o anumită
frecvenţă pe unitatea de timp (sincronizare în timp), sau în
funcţie de calităţile impulsului nervos mobilizator pot fi
activate simultan un număr din ce în ce mai mare de unităţi
motorii (sincronizare în spaţiu). Această mobilizare
intramusculară, care în determinarea forţei maximale
izometrice este primordială şi constă în comanda optimă a
fibrelor din interiorul muşchiului. în acest caz valoarea forţei
depinde de frecvenţa impulsurilor şi sincronizarea acestora
în ce priveşte mobilizarea fibrelor efectoare. în contracţia
musculară statică maximă toate unităţile sunt mobilizate
voluntar. Această performanţă se atinge prin antrenament
pentru forţa maximă izometrică, când la început se constată
o mobilizare progresivă a unităţilor motorii, iar după o
perioadă îmbunătăţirea forţei se face şi prin hipertrofie
musculară;
 coordonarea intermusculară este la fel de importantă în
determinarea forţei. Aceasta o realizează tot centrii motori
corticali şi subcorticali, ca factori moderatori ai mişcării, a
căror activitate pune în valoare activitatea agoniştilor şi
sinergiilor şi anihilează activitatea antagoniştilor;
 reglarea tonusului muscular are implicaţii asupra măririi
forţei. în special, tonusul de repaus cu valori cât mai scăzute
conduce la creşterea forţei de contracţie. Cu cât tonusul
antagoniştilor este mai mic în repaus, valorile forţei
dezvoltate de muşchii agonişti sunt mai mari.
b) Factorii periferici - aceştia influenţează, în special,
forţa maximală, dar într-o pondere diferită şi celelalte forme
ale forţei. Aceşti factori sunt :

43
 diametrul muşchiului - depinde de grosimea fibrelor
musculare care îl compun, cantitatea de sarcoplasmă,
numărul de miofibrile, cantitatea de ţesut conjunctiv şi ţesut
adipos;
 hipertrofia musculară - constă în creşterea diametrului
fiecărei fibre musculare prin creşterea numărului de
miofibrile, a cantităţii de proteine contractile. în funcţie de
intensitatea, frecvenţa şi durata stimulilor, structura fibrei
musculare va evolua în favoarea forţei sau rezistenţei
conform lui Merson, citat de J. Weineck, 1992;
 cantitatea de resurse energetice pe care le deţine muşchiul
şi enzimele care favorizează arderea, cum ar fi fosfagenele
(ATP şi CP) care eliberează exploziv o mare cantitate de
energie necesară dezvoltării şi exteriorizării forţei
musculare;
 volumul muşchiului - este produsul dintre diametrul şi
lungimea lui şi are mare pondere în determinarea forţei. Se
ştie că atunci când creşte greutatea corporală, creşte şi forţa
absolută în timp ce forţa relativă scade ,de aceea în
aprecierea forţei este mai indicat să se utilizeze forţa
relativă;
 structura muşchiului - procentajul crescut de fibre fazice
rapide este favorizant în dezvoltarea forţei. Fibrele fazice au
un diametru mai mare, rezerve fosfagene crescute,
predominanţa proceselor anaerobe sunt mobilizate de
impulsuri cu frecvenţă mare. Toate aceste diferienţieri
facilitează dezvoltarea unei tensiuni crescute în acest tip de
fibre şi în dezvoltarea forţei rapide, fibrele fazice participă
într-un procent mult mai mare decât cele roşii.
 lungimea fibrelor musculare şi unghiul de acţiune. Lungimea
iniţială a fibrelor este importantă în special în dezvoltarea
forţei dinamice maximale. Se consideră că forţa de
contracţie optimală se situează între 90-110% din lungimea
iniţială a muşchilui. La această lungime poziţia filamentelor
de actină pe lângă cele de miozină permite acroşarea unui

44
număr maxim de zone de filamente de actină şi deci
dezvoltarea unei forţe mărite.
Nici unghiul articular nu este de neglijat. Unghiurile
articulare optime depind de la segment la segment, dar
încadrându-se între 50-170o (fiecare segment are un unghi
optim).
Dependenţa valorii forţei de poziţia corpului. Forţa
pe care o poate manifesta omul depinde de poziţia corpului lui
(Darcus, 1955; Clarke, 1960).
Să analizăm factorii principali, care determină această
dependenţă:
1) Odată cu schimbarea poziţiei articulaţiei, se schimbă şi
lungimea muşchilor. Forţa manifestată de muşchi scade
aproximativ proporţional cu pătratul mişcării lungimii lui
(Powels, 1959). Cele mai mici valori ale efortului de tracţiuni
muşchiul le manifestă când se află în starea cea mai scurtă,
iar valorile maxime pot fi manifestate dacă muşchiul este
întins la maximum.
2) Schimbarea braţului de tracţiune al muschiului faţă de
axa de rotaţie. Pentru sistemul osteomuscular este
caracteristică aplicarea apropiată a tracţiunii muschiului pe
axa de rotaţie, ceea ce face ca în majoritatea mişcărilor să se
obţină avantaje în viteză şi distanţă în contul dezavantajului în
forţă. Astfel, când unghiul din articulaţia cotului este de 90
grade, flexorii antebraţului (în special muşchiul biceps) pierd
din forţă aproximativ de 10 ori.
3) Schimbarea unghiului de tracţiune al muschiului faţă
de os. Când acest unghi este egal cu un unghi drept, tot
efortul de tracţiune se manifestă în crearea momentului de
rotaţie. Dacă unghiul difera de unghiul drept, efortul de
tractine se repartizează după paralelogramul forţelor, iar
valoarea momentului de rotaţie al forţei depinde numai de
componenta tangenţiala. A doua componentă (radială)
acţionează de-a lungul osului, mărind sau micşorând
presiunea pe articulaţie.

45
|mbinarea factorilor indicaţi face ca pentru fiecare
mişcare monoarticulară să existe o interdependenţă anumită
între unghiul articular şi forţa care se manifestă.
Când mişcarea se execută cu ajutorul muşchilor
poliarticulari, situaţia se complică, întrucât lungimea acestor
muşchi depinde de poziţia articulaţiilor învecinate. De
exemplu, forţa extensorilor şi flexorilor articulaţiei genunchiului
depinde de poziţia articulaţiei coxo-femurale.
|n continuare, vom prezenta ca exemplu care este
unchiul articular în care se atinge valoarea maximă a forţei.
|n articulaţia cotului se atinge forţa maximă când unghiul
este de 90 grade, în timpul îndreptării articulaţiei cotului şi
genunchiului, unghiul optim se manifestă când unghiul este de
circa 155 grade.
Alţi factori de care depinde forţa sunt:
 Motivaţia care deplasează pragul de imobilizare a rezervelor
autonome protejate care pot fi disponibilizate numai în
condiţii extreme şi când se atinge potenţialul individual
maxim al capacităţii de performanţă
Cele patru zone de performanţă descrise de Hettinger pot
fi mobilizate succesiv prin creşterea gradului de antrenament
şi motivaţie.
 Capacitatea de concentrare a atenţiei asupra sarcinii
 Durata contracţiei musculare: contracţiile de 15-20 sec.
determină o creştere mai rapidă decât cele de 2-3 sec.
 Starea de funcţionalitate a segmentelor de sprijin, a
ligamentelor şi articulaţiilor.
 Nivelul de dezvoltare al celorlalte calităţi motrice.
 Vârsta influenţează şi ea performanţa în ceea ce proveşte
forţa. astfel, forţa maximă descreşte începând de la vârsta
de 20-30 de ani, aşa cum se observă în figura nr.6.

46
100
90

For]a maximal`
80
70
60
50
40
30
B
20 F
10
0
5 10 20 25 30 40 50 60

V<rsta
Figura nr.6. Evolu]ia for]ei maximale la femei [i b`rba]i (C.
Bota, 1997)

 Sexul: femeile posedă o forţă de 70 % din forţa musculară a


bărbaţilor. Diferenţa se explică prin masa musculară mai
puţin dezvoltată, diametrul fibrelor mai mic la femei
comparativ cu bărbaţii.
 Ritmul circadian: forţa musculară prezintă două acrofaze:
una în cursul dimineţii (8:30- 9:30) şi a doua după amiaza
(16:00- 18:30). Valoarea minimă se înregistreaă noaptea în
jurul orei 3:00. specialiştii din domeniul nostru mai consideră
importanţi în procesul de dezvoltare al forţei următorii factori
de ordin pedagogic:
 Continuitatea procesului de instruire.
 Nivelul iniţial la care se începe instruirea.
 Calitatea (intensitatea şi volumul) formelor de organizare a
instruirii.

2.2.3. Forţa la diferite vârste


Forţa maximă este una din calităţile motrice cele mai
importante la vârsta copilăriei. |n sensul acestei perioade ea
prezintă o evoluţie tipică după Hettinger.

47
Forţa musculară urmează o dezvoltare paralelă la ambele
sexe până la vârsta de 11-12 ani, iar nivelul său este practic
identic la copiii mai mici. După această vârstă creşterea forţei
la băieţi este mult mai pronunţată, încheindu-se la 18-20 de
ani, adică cu 2-3 ani mai târziu decât la fete, la care se
constată o stabilizare sau chiar o uşoară regresie. Acest tip de
creştere diferenţiată se datorează unei producţii diferite de
androgeni.
Lucrul pentru dezvoltarea forţei joacă un rol important în
formarea şi dezvoltarea generală a copiilor şi adolescenţilor.
Trebuie să se ţină cont de particularităţile organismului aflat în
perioada de creştere. Se ştie că la copii sistemul osos este mai
elastic, nu s-a încheiat calcifierea, este mai puţin rezistent la
tracţiuni, presiuni şi flexii şi forţe exagerate.
Aparatul osos posedă o capacitate de efort mai mică
decât a adultului. Cu toate acestea nu trebuie neglijată
dezvoltarea forţei musculare care se paote face în toate
etapele dezvoltării, însă trebuie evitate specializarea prea
timpurie şi antrenamentul pe o singură disciplină care prin
suprasolicitarea aparatului osteoligamentar ar putea perturba
armonia creşterii.
 La preşcolari antrenamentul de forţă pură este
contraindicat, dar trebuie să se profite de nevoia generală
de mişcare pentru a se realiza o dezvoltare armonioasă şi
polivalentă a aparatului locomotor activ.
 |n ciclul primar, adică în perioada claselor I-IV (6/7 ani - 10
ani), dezvoltarea forţei trebuie să se realizeze prin efort
dinamic, deoarece capacitatea anaerobă fiind slabă nu se
posedă bazele unui lucru muscular static. Ca procedeu
metodic se recomandă circuitul - deoarece copiii nu se pot
concentra prea mult asupra unei sarcini. Copilul trebuie
orientat spre exerciţii de forţă - viteză.
 |n ciclul gimnazial, clasele V-VIII (10-14/15 ani), în
dezvoltarea forţei se pot folosi exerciţii unde ca încărcătură
se foloseşte propria greutate sau încărcături externe mai
mici de 1-2 kg. La pubertate, în prima parte a pubertăţii se

48
urmăreşte dezvoltare unei musculaturi robuste, dar fără
solicitări exagerate ale coloanei vertebrale. în această
perioadă se poate începe antrenamentul cu haltere (în jurul
vârstei de 14 ani) dar cu respectarea particularităţilor etapei
respective.
 |n a doua fază a pubertăţii şi în adolescenţă, când creşterea
interesează mai mult lăţimile, muşchii îşi cresc volumul şi se
recomandă dezvoltarea forţei, acesta fiind unul din cele mai
bune momente. Lucrul în volum are pondere mai mare decât
cel în intensitate.
 Folosirea diferitelor încărcături în raport cu vârsta. Aceasta
problemă a făcut obiectul preocupărilor multor specialişti ai
domeniului şi vom încerca să sintetizăm câteva puncte de
vedere referitoare la această problemă:
- între 8-10 ani, se recomandă să nu se abuzeze de
folosirea încărcăturilor, dar dacă ele se folosesc, să fie între
1,250 kg - 2,5 kg, pentru dezvoltarea analitică a grupelor
musculare;
- între 11-13 ani, încărcături care reprezintă aproximativ
30% din greutatea corporală;
- peste 14 ani se pot folosi încărcăturile ce depaşesc
greutatea corporală şi chiar exerciţii mai grele, cu caracter
specific, dar cu o pondere de cel mult 50% din volumul total
de lucru (L. Baroga, 1980).
Un alt punct de vedere este următorul :
- între 10-14 ani, încărcături care reprezintă 35-50% din
capacitatea maximă, la care se adaugă lucru analitic cu
greutăţile de 1-2 kg;
- peste 15-16 ani, încărcături de 35-70%;
- peste 12 ani se poate lucra normal, inclusiv cu
încărcături maxime (I. Koltaj, L. Nanatori, 1976).
 Un ultim punct de vedere prezentat de noi este cel al lui B.
Volik (1996) care specifică :

49
- între 14-16 ani, îngreuierile sunt admise până la 20-30%
din greutatea corpului, la fete, respectiv 60-70%, la baieţi.
Hollmann şi Hettinger (1980) formulează unele
recomandări de care trebuie să se ţină cont atunci când se
lucrează pentru dezvoltarea forţei în timpul copilăriei:
1.Să se acorde timp suficient de refacere după un
antrenament forţă.
2.Nu se vor modifica brusc încărcăturile la copii şi tineri al
căror organism nu este pregătit.
3.Se va evita lucrul cu haltere înainte şi în timpul proceselor
de creştere datorită consecinţelor negative care pot apare
aupra coloanei şi chiar asupra creşterii normale.
4.Se vor evita eforturilor unilaterale care pot afecta morfologic
şi funcţional aparatul locomotor.
5.Nu trebuie să se efectueze un efort static de lungă durată,
deoarece poate fi afectată circulaţia, atât în musculatură,
cât şi a altor structuri implicate în efort.
6. Pentru evitarea traumatismelor ulterioare, pentru cei care
vor să lucreze multă forţă este necesară efectuarea unui
control ortopedic.

2.2.4. Metodologia dezvoltării forţei


Forţa este o calitate motrică care are un coeficient de
heritabilitate de 0,80, adică ea este mai puţin condiţionată
genetic şi, deci, se poate dezvolta destul de mult prin proces
instructiv.
Alegerea mărimii îngreuierii în timpul dezvoltării forţei
este una din problemele principale ale metodicii.
Exerciţiile de forţă şi efectuarea lor
Pentru dezvoltarea forţei, se stabilesc exerciţiile cu
rezistenţă mărită, iar în raport cu natura rezistenţei, ele se
împart în două grupe (L.P.Matveev, 1995):

50
1. Exerciţii cu rezistenţă externă. |n acest scop se
folosesc:
a) greutatea obiectelor;
b) rezistenţa partenerului;
c) rezistenţa obiectelor dure;
d) rezistenţa mediului extern (alergare pe nisip, în apă,
pe zăpadă, etc.)
2. Exerciţii în care îngreunarea este greutatea
propriului corp.
Un alt tip de exerciţii folosite sunt exerciţiile statice
(izometrice).
Exerciţiile statice (izomotrice) sunt acele exerciţii în care
rezistenţa ce trebuie învinsă este invariabilă, iar in timpul
executarii lor lungimea muşchiului nu se modifică, adică lucrul
mecanic este 0, deşi apare tensiune în muşchi. Pe baza folosirii
acestor exerciţii s-a cristalizat şi un procedeu metodic, numit
procedeul izometriei şi pe care îl vom aborda în paginile
următoare.
|n decursul timpului s-au cristalizat următoarele metode
şi procedee metodice pentru dezvoltarea forţei:
1. Procedeul ridicării de greutăţi (care se mai
numeşte şi procedeul “încărcăturii”).
Există patru variante ale acestui procedeu.
1.1. Creşterea continuă a încărcăturii.
|n cadrul acestei variante se creşte continuu încărcătura
până se ajunge la posibilităţile maxime ale executantului sau
executanţilor. Ex. : 60% - 70% - 80% - 90% - 100% (aceste
procente reprezintă valoarea încărcăturii din posibilităţile
maxime) (grafic nr.1).

51
100
90
80
70
60
valoare incarcatura
50
40
30
20
10
0
1 2 3 4 5

Grafic nr.1. Creşterea continuă a încărcăturii în cadrul


procedeului ridicării de greutăţi

Dacă se doreşte ca în cadrul unei lecţii să se facă mai


multe repetări, fie se porneşte de la un procent mai scăzut,
dar nu mai scăzut de 50% şi rata de creştere va fi mai mică.
1.2. Creşterea şi descreşterea continuă a incărcăturii
|n cadrul acestei variante, se stabileşte o rată de creştere
fixă, se porneşte de la un anumit procent faţă de posibilităţile
maxime. Spre exemplu, 60% după care se adaugă rata de
creştere până la 100% din posibilităţile maxime, dupa care
începe să se scadă acea rată până se ajunge la valoarea de la
care s-a pornit iniţial. Spre exemplu, stabilim o rată de 10%,

100
90
80
70
60
50 valoare incarcatura
40
30
20
10
0
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9

10% - 70% - 80% - 90% - 100% - 90% - 80% - 70% - 60%.


(grafic nr.2)

52
Grafic nr.2 Creşterea şi descreşterea continuă a încărcăturii în
cadrul procedeului ridicării de greutăţi
1.3. Creşterea încărcăturii “în trepte”.
Această variantă se poate efectua în următorul fel. Se
stabileşte o rată de creştere, spre exemplu 10%, după care se
încep repetările; rata de creştere se va folosi în două, trei sau
mai multe repetări consecutive, după care se începe iar
creşterea. Se foloseşte iar numărul de repetări stabilite astfel
până se ajunge la 100% din posibilităţile maxime. Exemplu:
rata de creştere fiind de 10% şi pornindu-se de la 60% din

100
90
80
70
60
50 valoare incarcatura
40
30
20
10
0
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

posibilităţile maxime, dozarea arată astfel : 60% - 60% - 70% -


70% - 80% - 80% - 90% - 90% - 100% - 100%.
Grafic nr.3 Creşterea încărcăturii “în trepte” în cadrul
procedeului ridicării de greutăţi

1.4. Creşterea încărcăturii “în val”


Acest procedeu foloseste creşterea şi descreşterea
alternativă a încărcăturii, dar trebuie menţionat că rata de
creştere trebuie să fie întotdeauna mai mare decât rata de
descreştere. Pe parcursul unor execuţii ratele de creştere
rămân constante. Spre exemplu, având o rată de creştere de
10% şi o rată de descreştere de 4%, dozarea ar arăta astfel :
70% - 80% - 70% - 86% - 82% - 92% - 88% - 98%, etc.

53
100
90
80
70
60
50 valoare incarcatura
40
30
20
10
0
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Grafic nr.4 Creşterea încărcăturii “în val” în cadrul procedeului


ridicării de greutăţi

Referitor la rata de creştere, ea poate fi folosită de


conducătorul procesului instructiv-educativ atunci când se
lucrează în mod organizat sau de fiecare subiect în parte, când
se lucrează individual. Folosirea acestui procedeu solicită o
foarte bună cunoaştere a posibilităţilor individului şi o dotare
materială bună care să permite dozarea foarte precisă a
încărcăturii.

2. Procedeul eforturilor repetate până la refuz.


Acest procedeu metodic constă din stabilirea unei
încărcături cu care se va repeta până la apariţia pronunţată a
stării de oboseală şi se consideră ca fiind cele mai eficiente
ultimele două - trei repetări şi care se efectuează pe fondul
excitabilităţii mari a S.N.C.
Prin cercetări, s-a stabilit ca încărcătura efortului este
pentru începători de aproximativ 35-40%, şi 55-60% pentru
avansaţi, din posibilităţile maxime ale subiectului.

54
Acest procedeu are şi avantaje şi dezavantaje.
Avantaje:- nu poate produce accidente asupra
organismului subiecţilor;
- volumul mare al lucrului provoacă modificări în
metabolism (P. S. Vasiliev, 1958).
Activitatea procedeelor trofice creează posibilităţi pentru
intensificarea metabolismului plastic, ceea ce duce la
hipotrofia funcţională a muşchilor şi aceasta se manifestă
asupra creşterii forţei.
- folosirea procedeului repetărilor până la refuz,
mai ales dacă se aleg exerciţii cu caracter local, permite să se
micşoreze încordarea care are loc în timpul efectuării
exerciţiilor cu efort maxim;
- exerciţiile cu încordare moderată oferă o mai
mare posibilitate pentru urmărirea tehnicii, aceasta având o
importanţă deosebită pentru începători.
Dezavantaje:- lucrul “până la refuz” nu este avantajos
din punct de vedere energetic;
- trebuie să se ridice o cantitate de încărcătură
mult mai mare decât la procedeul eforturilor maximale.

3. Procedeul eforturilor maximale


Se foloseşte în special numai pentru dezvoltarea forţei
sportivilor calificaţi.
Numărul maxim de repetări folosit în cadrul acestui
procedeu care trece de 2-3 :
- folosirea eforturilor maximale provoacă repede oboseala
emoţională mare. Este recomandabil ca folosirea încărcăturilor
maxime să se folosească numai din când în când, odată la 7-
14 zile şi chiar mai rar (V.M. Zaţiorski, 1969).

4. Procedeul contracţiilor izotonice intense şi


rapide.

55
Se mai numeşte şi procedeul “eforturilor dinamice”.
Acest tip de procedeu este utilizat pentru dezvoltarea forţei
explozive (forţa în regim de viteză). Repetările se fac cu
amplitudine maximă şi cât mai aproape sau identic cu
structura unor deprinderi şi priceperi motrice.

5. Procedeul Power - Training


Acest procedeu se foloseşte pentru dezvoltarea forţei
explozive la nivelul grupelor musculare ale oganismului uman.
El caută să găsească soluţii pentru a elimina
antagonismul dintre viteză şi fortă care apare mai ales atunci
când nu se îmbină judicios lucrul pentru fiecare din ele.
|n cadrul acestui procedeu se folosesc trei grupe de
exerciţii care totodata sunt şi stimuli diferiţi. Aceste exerciţii
sunt:
a) exerciţii cu haltera;
b) exerciţii cu mingi “medicinale”;
c) exerciţii acrobatice.
Un program de lucru este alcătuit din 12 exerciţii, câte
patru din fiecare grupă. După fiecare serie de 4 exerciţii se
face o pauză de 3-5 minute, pauză care poate fi activă sau
pasivă.
Principalele elemente de progresie în cadrul metodei sunt
:
- mărirea încărcăturii;
- sporirea numărului de repetări;
- creşterea vitezei de execuţie.
Fiecare exerciţiu la început are o încărcătură scăzută care
permite o execuţie amplă şi rapidă, mai exact, permite
execuţia a 6 repetări cu o viteză satisfacătoare.

56
|n continuare, se urmăreşte creşterea vitezei de execuţie,
iar când aceasta ajunge la o valoare corespunzătoare cu
cerinţele formulate pentru subiecţi de către conducătorul
procesului, se trece la creşterea numărului de repetări până la
12. Când se constată că cele 12 repetări sunt efectuate cu o
viteză mai mare faţă de prima repetare, în care au fost
efectuate 12 repetări, abia atunci se poate creşte încărcătura
şi se începe iar cu 6, respectiv 12 repetări. Dacă se constată
că noua încărcătură nu permite execuţia a 1 - 6 repetări cu o
viteză satisfăcătoare se poate micşora.
După fiecare serie se face o pauză de 2 - 4 minute. După
efectuarea întregului complex de 4 exerciţii din fiecare grupă,
se acordă o pauză de 3 - 5 minute, în funcţie de intensitatea
efortului. Cele 12 exerciţii trebuie alese astfel încât să aibă
efecte directe în sensul acţiunii motrice, a ramurii de sport
pentru care se execută.
|n lecţia de educaţie fizică, folosirea integrală a acestui
procedeu fiind aproape imposibilă, se recomandă efectuarea
exerciţiilor dintr-o singură grupă sau efectuarea a câte unui
singur exerciţiu din fiecare grupă (Gh. Cârstea, 1997).
6. Procedeul bazat pe contractii izometrice sau
“procedeul izometric” cum mai este cunoscut.
Se foloseşte în special pentru dezvoltarea masei
musculare. La acest procedeu, rezistenţa ce trebuie învinsă
prin intermediul contracţiei musculare este imobilă, în această
situaţie apare o tensiune mare în muşchi, acesta nu-şi
modifică lungimea şi lucrul mecanic realizat este egal cu zero
(LM = 0).
Pentru a folosi în mod corect acest procedeu, considerăm
a fi necesar să facem următoarele recomandări:
- durata contracţiei pentru a fi eficientă trebuie să fie
între 9 - 12 sec.;
- pauza între două contracţii izometrice să fie de 90 - 120
sec. şi obligatoriu activă;

57
- în cadrul unei lecţii se pot face 6 - 8 contracţii
izometrice, iar pe săptămână se pot repeta doar de 2 - 3 ori;
- nu trebuie să se folosească exerciţiile izometrice fără a
fi modificate mai mult de 1 - 2 luni;
- exerciţiile izometrice trebuiesc aplicate numai ca mijloc
suplimentar, deoarece folosirea largă a eforturilor izometrice
provoacă modificări adaptative care nu corespund cerinţelor
exerciţiilor dinamice;
- nu se recomandă folosirea lui la copii sub 15 ani şi la
femei (aceasta deoarece s-a demonstrat experimental că are
efecte negative asupra procesului de creştere a organismului);
- se recomandă ca, pe cât posibil, să se evite folosirea lui
în antrenamentul femeilor.
Există un tip special de contracţie izometrică, care mai
este cunoscut şi sub numele de contracţie izometrică
funcţională (Gh. Cârstea, 1997) sau contracţie statică (V.M.
Zaţiorski, 1969), care se realizează atunci când se încearcă
învingerea rezistenţei imobile printr-un act sau acţiune motrică
care se poate armoniza cu unele faze din execuţia probelor
tehnice din diferite probe sau ramuri sportive (ex. sprijin
lateral la inele, “crucea”).
- atunci când se folosesc exerciţii izometrice trebuie
alternate cu exerciţii izotonice.
Are acţiune limitată, deoarece nu solicită funcţiile de
coordonare, precizie, etc., influenţează negativ elasticitatea
musculară, produc un blocaj al activităţii respiratorii şi ca atare
aportul de oxigen este redus.

7. Electrostimulaţia.
Poate fi considerată ca o variantă particulară a
contracţiei izometrice care nu este realizată printr-un efort
voluntar susţinut de centrii nervoşi, ci pe baza unor impulsuri
electrice. Se urmăreşte obţinerea unor contracţii prin aplicarea
unor electrozi în zona inserţiei şi originii muşchiului care

58
trebuie antrenat sau pe nervii aferenţi ce aparţin muşchiului
respectiv, aceşti electrozi vor primii nişte impulsuri electrice în
care durata de acţionare a unui impuls va fi de aproximativ 10
sec., pauza între cicluri va fi de 50 sec., numărul total de
cicluri recomandabile folosit este de 10, ceea ce reprezintă o
unitate de antrenament pe muşchi de 10 minute (dupa
Adrianova, citat de J. Weineck, 1983).
Acest proceeu are avantaje, dar şi dezavantaje.
Avantaje : - acţionează la maximum sistemele
contractile ale muşchiului prin stimulare indirectă, creând o
tensiune superioară a muşchiului;
- tensiunea creată prin electrostimulare este
constantă şi crează o contracţie musculară intensivă;
- electostimulaţia nu solicită participarea
sistemului nervos central şi se evită astfel oboseala acestuia în
urma solicitărilor continue obţinute;
- acest procedeu poate fi utilizat pentru
recuperare posttraumatică la grupele de muşchi menţinute
inactive timp îndelungat;
- au efecte superioare într-un timp mai scurt,
spre exemplu un antrenament de 30 minute prin
electrostimulaţie are efecte asemănătoare cu un antrenament
de 1,5 - 2 ore prin metode tradiţionale.
Dezavantaje: - este recomandat a fi folosit numai în
antrenamentul sportivilor de înaltă performanţă, în situaţii
limite (adică în caz de accidentări);
- presupune o aparatură special
corespunzătoare şi specialişti care trebuie să ştie să o
manevreze corespunzător;
- electrostimulaţia “scurt - circuitează” funcţia
de ghidaj şi de protecţie a proprioceptorilor (J. Weineck, 1983);
- există posibilitatea producerii unor leziuni la
nivelul muşchiului prin inactivitatea mecanismelor fiziologice şi
psihologice de protecţie la oboseală;

59
- în electrostimularea directă fibrele de la
suprafaţă muşchiului sunt contractate la maximum, în raport
cu cele profunde care sunt mai puţin contractate;
- creşterea de forţă obţinută prin folosirea
electrostimulaţiei va fi o creştere artificială şi destul de greu de
utilizat în mod corespunzător şi eficient în eforturile dinamice.

7. Procedeul “circuit”
A fost creat de englezii Morgan şi Adamson pentru
dezvoltarea forţei principalelor grupe musculare ale
organismului uman.
Este cel mai folosit procedeu pentru dezvoltarea forţei,
iar utilizarea lui pe scară largă a făcut ca nu de puţine ori să fie
confundat cu lucrul “pe ateliere”, pe “grupe”, chiar de
specialişti ai domeniului.
Aceasta confuzie a fost posibilă datorită asemănarii lui cu
lucrul mecanic pe “ateliere”, care urmareşte efectuarea mai
multor teme, fiecare temă fiind lucrată la un anumit atelier
după care se face rotaţie, pe când în cadrul unui circuit se
urmăreşte doar dezvoltarea forţei.
Conţinutul activităţii dintr-un circuit este format din
exerciţii care urmăresc dezvoltarea forţei principalelor grupe
musculare. Aceste exerciţii trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
- să fie simple;
- să fie cunoscute de subiect;
- să fie astfel dispuse ca ordine de efectuare, încât să nu
se angreneze succesiv musculatura aceluiaşi segment. La
fiecre exerciţiu să se cunoască posibilităţile maxime ale
fiecărui subiect.
Dozarea efortului în circuit ar trebui să se facă
individualizat şi să se stabilească după următoarea formulă:
D = Pmax. + 1rc + 2 rc ...nrc., unde

60
D = dozarea
Pmax = posibilităţile maxime ale individului în exerciţiile
folosite
rc = rata de creştere exprimată în procente din posibilităţile
maxime.
In continuare, vom prezenta un exemplu. Dacă un subiect
execută maximum 30 de tractiuni în brate, dozarea la acest
exerciţiu va arăta astfel:
D = 30/2+1r+ 2r ... nr
Dacă stabilim şi rata de creştere ca fiind 10%, la prima
execuţie a acestui exerciţiu vom avea :
D = 30/2 + 3 = 18 tracţiuni
Rata de creştere depinde de posibilităţile maxime
individuale şi obiectivul pe care îl urmăreşte în lecţia sau
lecţiile în care folosim circuit. După o perioadă, rata de
creştere poate fi modificată. Subliniem necesitatea ca cei care
conduc procesul instructiv - educativ să cunoască foarte bine
posibilităţile subiecţilor în diferite exerciţii şi pentru aceasta
recomandăm folosirea fişelor individuale.
Clasificarea circuitelor. |n funcţie de numărul
exerciţiilor efectuate de subiecţi în cadrul unui circuit, acestea
pot fi :
a) circuite scurte, formate din 4 - 6 exerciţii;
Exemplu:
Ex.1 - Tracţiuni în braţe din atârnat la bara fixă.
Ex.2 - Genuflexiuni.
Ex.3 - Ridicări ale trunchiului la 90 grade din culcat
dorsal.
Ex.4 - Extensii ale spatelui din culcat facial.

b) circuite medii, formate din 8 - 9 exerciţii;

61
Exemplu:
Ex. 1 - Din atârnat la scara fixa, ridicarea membrelor
inferioare la 90 grade;
Ex.2 - Culcat facial cu picioarele sprijinite şi palmele la
ceafă, ridicarea trunchiului la verticală.
Ex.3 - Genuflexiuni cu desprindere, săritură şi extensie.
Ex.4 - Din culcat facial, flotări în braţe.
Ex.5 - Culcat dorsal, cu mâinile la ceafă, ridicarea
trunchiului la verticală.
Ex. 6 - Stând cu o “minge medicinală” în mâini,
aruncarea mingii in sus, cu ridicare pe vârfuri, prindere şi
îndoirea genunchilor.
Ex.7 - Stând cu picioarele depărtate la lăţimea umerilor şi
cu o minge medicinală ţinută cu braţele întinse deasupra
capului, extensii ale spatelui.
Ex. 8 - Sărituri cu genunchii la piept.

c) circuite lungi, formate din 10 - 12 exerciţii.


Exemplu:
Ex.1 - Stând cu mâinile pe şolduri, sărituri drepte cu
forfecarea picioarelor în plan antero-posterior.
Ex.2 - Culcat facial cu vârful picioarelor pe o bancă de
gimnastică, flotări în braţe.
Ex.3 - Culcat dorsal, cu mâinile la ceafă, ridicarea
trunchiului la verticală.
Ex.4 - Culcat facial cu braţele întinse. }inând în mâini o
minge ”medicinală”, extensii ale spatelui.
Ex.5 - Atârnat la bara fixă, tracţiuni în braţe.
Ex.6 - Stând, sărituri cu genunchii la piept.

62
Ex.7 - Stând depărtat, trunchiul aplecat la orizontală,
braţele în lateral, cu ganterele în mâini, răsuciri alternative
spre stânga şi spre dreapta.
Ex.8 - Culcat dorsal, cu picioarele ridicate în unghi de 45
grade, forfecarea picioarelor înapoi, cu extensia spatelui.
Ex.10 - Stând depărtat, fandări laterale stânga - dreapta.
Ex.11 - Din stând la bara fixă, tracţiuni în braţe şi
aducerea cefei sub bară.
După ordinea de desfăşurare a exerciţiilor , circuitele pot
fi:
a) circuitul “frontal”, în care tot grupul de subiecţi
efectuează exerciţiile în aceeaşi ordine;
b) circuitul “pe grup” în care fiecare grupă de subiecţi îşi
are o ordine proprie în care efectuează exerciţiile.
|n scop didactic, în special datorită necesităţilor lecţiei de
educaţie fizică, adică posibilităţile materiale scăzute şi timp
destul de scurt, s-a ajuns la adaptarea circuitului, folosindu-se
aşa-zisele “circuit contra timp”. Spre exemplu, circuite în care
1 minut se lucrează şi 30” pauza, sau 30” se lucrează şi 30”
pauză.
Considerăm necesar ca în continuare să prezentăm o
serie de reguli pentru toţi cei care folosesc pentru dezvoltarea
forţei lucrul cu încărcături:
1) eforturile mari de forţă sunt posibile numai în timpul
încordării musculaturii expiraţiei, cu glota închisă. Pentru
evitarea influenţelor nedorite trebuie respectate următoarele
reguli:
a) încordarea se admite numai atunci când este
necesară, adică în eforturile maxime de scurtă durata. La
începători trebuie să se urmărească ca respiraţia să nu fie
reţinută în eforturi care nu necesită aceasta.
b) nu trebuie să se supună începătorii la un volum mare
de exerciţii care presupun încordări apropiate de limită sau
limite;

63
c) înainte de efectuarea exerciţiilor de forţă nu trebuie să
se facă o inspiraţie maximă, întrucât aceasta va mări
presiunea intratoracică şi va frâna modificările care se observă
în timpul încordării (A.N. Voroviev, 1958; I. Iordanov, 1961);
d) întrucât în timpul expiraţiei cu glota îngustată se obţin
aceiaşi indici ca şi în timpul încordării, se poate efectua efortul
maxim în timpul expiraţiei fără reţinerea respiraţiei;
c) la începători, în timpul lucrului cu haltera trebuie să se
pretindă execuţia inspiraţiei şi expiraţiei la mijlocul exerciţiului,
în special în acel moment când haltera se află la piept; cu
toate că acest regim de respiraţie va îngreuia execuţia va
trebuie menţinut un timp.
Sportivii de înaltă performanţă realizează o singură dată
o inspiraţie de valoare mijloacie, înainte de ridicarea barei la
piept (A.N. Voroviev, 1958).
2. Exerciţiile de forţă într-o “serie” (repriză) se pot
efectua cu frecvenţă diferită, dar cel mai preferabil ar fi
tempoul mediu, în care caz creşterea forţei este mai mare.
Tempoul maxim (nu trebuie confundat cu viteza maximă) dacă
este folosit, are un efect relativ mic, având ca principală cauză
a scăderii eficienţei iradierea excitaţie în sistemul nervos
central.
3. |ntărirea muşchilor din regiunea lombară trebuie să
preceadă lucrul cu greutăţi mari.
4. Trebuie redusă solicitarea coloanei vertebrale. Pentru
aceasta ridicarea greutăţilor trebuie să alterneze cu poziţiile
din atârnat pentru ca discurile intravertebrale presate să-şi
restabilească forma lor iniţială.
5. De foarte mare importanţă este tehnica de execuţie
corectă a ridicării greutăţilor de pe sol, în special poziţie
raţională a coloanei vertebrale. Atunci când spatele este
rotund, apare pericolul compresiunii discurilor intervertebrale.
6. Pauza dintre repetările de forţă poate fi între 2 - 4 min.,
iar pentru greutăţile mari poate fi mai mare de 4 - 5 minute
(Clarke, 1960).

64
7. Pe parcursul unei săptămâni, începătorii pot efectua 2 -
3 antrenamente; pentru dezvoltarea forţei, cu avansaţii se pot
efectua 5 şi chiar mai multe.
8. |n antrenamentul sportivilor din toate ramurile
sportive, cu excepţia halterofililor, exerciţiile de forţă se
folosesc de regulă în perioada pregătitoare. Dar în ultimul
timp, exerciţiile de forţă au început să fie folosite tot mai mult
şi în perioada competiţională de antrenament. Aceasta se
explică prin faptul că în cazul unei întreruperi de durată a
folosirii exerciţiilor de forţă, forţa scade, atrăgând în unele
situaţii, scăderea rezultatelor sportive.

9. Exerciţiile folosite pentru mărirea masei musculare


trebuie să satisfacă următoarele cerinţe:
- trebuie să provoace o încordare musculară destul de
mare, dar nu maximă;
- durata efectuării exerciţiilor trebuie să fie atât de scurtă
încât asigurarea energetică a activităţii să se realizeze în
măsura necesară (V.M. Zaţiorski, 1969).
Particularităţile dezvoltării forţei în lecţia de
educaţie fizică.
a) Forţa în lecţia de educaţie fizică se poate dezvolta în
oricare din semestrele anului, fie că se lucrează în sala sau în
aer liber.
b) Pentru forţă se pot acorda 10 - 15 minute din timpul
lecţiei şi este recomandabil să se lucreze în sisteme de lecţie
formate din 10 - 12 lecţii, sisteme care pot fi programate de 2 -
3 ori (sau chiar de mai multe ori) pe parcursul unui an.
c) Forţa va fi programată în orice lecţie ca ultimă temă
înainte de revenirea organismului după efort. Nu se
recomandă ca forţa să fie programată în aceeaşi lecţie cu
rezistenţa.

65
d) Exerciţiile folosite în lecţia de educaţie fizică pentru
dezvoltarea forţei se pot folosi exerciţii fizice cu încărcături
mici şi mijloci, dar mai ales cu încărcătura propriului corp.

2.3. Rezistenţa
2.3.1. Definiţii şi forme de manifestare.
|n activitatea de educaţie fizică şi sport, prin termenul de
rezistenţă, în sensul cel mai general se înţelege ”capacitatea
organismului de a face faţă oboselii fizice, provocată de
activitate musculară” (D. Harre, 1973; V. M. Zaţiorski, 1969)
sau capacitatea de a împlini un anumit volum de muncă pe
timp lung, fără modificarea randamentului (G. Schomolinski),
dar o definiţie mai cuprinză-toare ar fi următoarea: Calitatea
motrică rezistenţă reprezintă capacitatea omului de a face faţă
oboselii fizice, provocate de activitatea musculară desfăşurată
într-un efort de o intensitate precizată şi un regim determinat,
fără modificarea intensităţii prescrise (T. Ardelean, 1990).
R. Manno (1992) defineşte rezistenţa ca fiind capacitatea
motrică care ermite omului să se opună oboselii în lucrul de
lungă durată.
După T. Bompa (1990), rezistenţa se referă la limita de
timp până la care o muncă de intensitate dată poate fi
susţinută. Factorul principal care o limitează şi afectează este
oboseala. După unii specialişti rezistenţa mai este denumită şi
anduranţă (endurance (fr.) = puterea de a suporta ).
A. Demeter (1981) defineşte rezistenţa ca fiind
capacitatea omului de a depune o activitate, timp cât mai
îndelungat, fără scăderea randamentului, în condiţiile
funcţionării economice o organismului, învingerii oboselii şi a
unei restabiliri rapide.
Frey, în 1977, foloseşte termenul de rezistenţă sau
anduranţă psihică, care se referă la capacitatea individului de
a menţine cât mai mult posibil un efort pe care este tentat
permanent să îl abandoneze.

66
Anduranţa fizică după Newman 1990, 1992 este
capacitatea întregului organism sau a unei părţi a acestuia de
a rezista la oboseală.
H. Liensen şi colab.(citat de T.Ardelean, 1982) precizează:
“capacitatea de rezistenţă reprezintă în primul rând o
problemă a metabolismului muscular oxidativ”, la care A.
Demeter (1981) adaugă: “iar factorii dimensionali şi
capacităţile funcţionale ale sistemului cardiovascular şi
respirator ocupă un loc secundar în concepţia actuală a
medicinii sportive”.
|n legătură cu formele de manifestare ale
rezistenţei, diferiţi specialişti iau în considerare mai multe
criterii. Astfel:
 sub aspectul masei musculare implicate, rezistenţa
este locală şi generală;
 în raport cu disciplina sportivă în care rezistenţa este
dominantă, se vorbeşte despre rezistenţă specifică şi
generală;
 în funcţie de caracteristicile metabolice ale
proceselor furnizoare de energie, rezistenţa este
anaerobă şi aerobă;
 în funcţie de durata efortului se cunoaşte rezistenţa
sau anudanţa de scurtă durată (RDS), de durată medie
(RDM), şi de lungă durată (RDL).
 având în vedere tipul de efort în care rezistenţa se
manifestă, Harre (1976) recunoaşte:
 anduranţă - forţă;
 anduranţă - viteză;
 anduranţă în regim de forţă viteză.
Ozolin (1971) clasifică în funcţie de prezenţa sau lipsa
mişcării în menţinerea unui efort :
 rezistenţă dinamică;
 rezistenţă statică.

67
RV RD RDM RDL RDL II RDL
S I III
0 7 45 2 10 35 90 VOLUMUL
 EFORULUI
0 20 40 60 90 100 FURNIZAREA
ENERGIEI
AEROBIOZ~
ANAEROBIOZ~
100 80 60 40 10 0
INTENSITATE
cea foarte înalt medi moder scăzut
mai înaltă ă e ată ă
înalt
ă
Tabel nr. 5. Forme ale rezistenţei şi corelaţia cu sistemul
energetic (aerob, anaerob) durata şi intensitatea efortului
(după Keul, 1975).

 în funcţie de prezenţa sau lipsa unei mişcări în


menţinerea unui efort se poate vorbi despre rezistenţa
dinamică şi rezistenţa statică (vezi fig nr. 8).

Rezistenţă

Rezistenţă musculară locală Rezistenţă musculară generală

aerobă anaerobă aerobă anaerobă

68
dinamică statică dinamică statică dinamică statică
dinamică statică

Figura nr. 8. Forme de manifestare a rezistenţei (Hollman şi


Hettinger, 1980, citat de J.Weineck, 1990)

Pfeifer, în 1981, clasifică rezistenţa astfel:


 rezistenţă de lungă durată necesară pentru sporturile
care durează mai mult de 8 minute;
 rezistenţă de durată medie (2 - 6 min.);
 rezistenţă musculară - forţă crescută cu rezistenţa
adecvată (înot, canotaj);
 rezistenţă de viteză - rezistenţa organismului la oboseală
în condiţiile de intensitate maximă. Aproape tot efortul se
petrece în datorie de oxigen, reclamând la sportiv viteza
maximă şi rezistenţă.
Din literatura de specialitate parcursă reiese corelaţia
dintre diferite forme ale rezistenţei cu sistemele energetice
furnizoare de energie, precum şi cu intensitatea efortului.
T. Ardelean (1990) prezintă forme de manifestare ale
rezistenţei în atletism .
Analizând figura prezentată mai sus facem următoarele
specificări:
 rezistenţa musculară locală este rezistenţa unei grupe
musculare (1/6-1/7 din întreaga musculatură). Ea depinde
în mare măsură de forţa specifică, de capacitatea
anaerobă dar şi de rezistenţa generală. Ea poate fi
împărţită în rezistenţă musculară aerobă dinamică care se
referă la rezistenţa la un efort slab sau mediu a unei
grupe musculare în condiţii aerobe.

69
 rezistenţa musculară aerobă statică -posibilitatea
menţinerii unui efort static,izometric, de către o grupă
musculară mică şi cu o forţă ce nu depăşeşte 15% din
forţa maximă izometrică.
 rezistenţa musculară anaerobă -evidenţiată când efortul
este depus de grupe mici musculare, iar forţa dezvoltată
prin contracţii izotonice este mare de aproximativ 50-70%
din forţa maximă.
 rezistenţa musculară anaerobă statică - se manifestă fie
când se menţine maximum de timp posibil contracţie
statică cu 15% din forţa maximă, fie cînd se efectuează
contracţii repetate, cu pauze şi cu forţa de 50% din forţa
maximă. Durata efortului static depinde de procentajul din
forţa maximă mobilizată (Rohmert, 1871, vezi fig. 9)

6
For]a de men]inere

1 For]a de men]inere

0
15 17 25 50 75 100

For]a de men]inere \n % din for]a maxim`

Figura nr.9. For]a de men]inere (Rohmert, 1971)

Se constată că la o forţă de contracţie de 15% din forţa


maximă, durata de menţinere a contracţiei statice este foarte
mare, dar pe măsură ce forţa de contracţie creşte, scade
durata de menţinere a efortului static.
 rezistenţa generală - se evidenţiază când sunt angrenate
în efort mai mult de 2/3 din grupele musculare, iar lucrul

70
este de durată şi de putere moderată. Majoritatea
autorilor sunt de părere că rezistenţa generală se
subîmparte în :
 rezistenţă de scurtă durată;
rezistenţă de medie durată;
rezistenţă de lungă durată.
J. Weineck în Biologia sportului (1992) împarte rezistenţa
aerobă doar în trei subgrupe corespunzătoare împărţirii
abordate în manualul de antrenament al aceluiaşi autor din
1983. Astfel:

După Biologia Sportului După


metodica antrenamentului
rezistenţa aerobă de scurtă durată = rezistenţa de
durată medie
rezistenţa aerobă de durată medie = rezistenţa de
lungă durată I
rezistenţa aerobă de lungă durată = rezistenţa de
lungă durată II, III

Rezistenţa şi pragul anaerob


VO2 - reprezintă indicatorul semnificativ al puterii maxime
aerobe, dar mai important este de cunoscut procentajul de V O2
max. utilizat în efortul de lungă durată. S-a insistat pe faptul
că în eforturile de rezistenţă, mecanismele furnizoare de
energie sunt cele aerobe.în timpul efortului se întâmplă
adesea o trecere de la modalitatea de aprovizionare cu
energie pe cale aerobă,la furnizarea de energie pe mecanisme
anaerobe.
Termenul de prag anaerob semnifică trecerea de la
producerea de energie pe cale exclusiv aerobă la furnizare de
energie prin mecanisme anaerobe lactacide. în continuare
pragul anaerob acţionează prin intensificarea progresivă a
activităţii anaerobe.

71
Evidenţierea acestei stări surprinde începutul acumulării
acidului lactic care va conduce sigur la instalarea stării de
oboseală. Prin antrenament se
ajunge la o întârziere a acestui proces de acumulare a acidului
lactic, respectiv a pragului anaerob. Mecanismul responsabil
de realizarea acestui progres este creşterea procentului de V 02
consumat din VO2 max.
R. Manno (1984) prezintă o clasificare a diferitelor tipuri
de rezistenţă în funcţie de elementele care o condiţionează:
surse energetice, vârsta, nivelul de antrenament, nivelul de
performanţă a sportivului (vezi fig.nr.10).

72
Factori care determină prestaţia, procesul, sistemele

RV 6 sec 8 sec RV - Motricitatea şi structura 8 - 10 sec


fibrelor musculare RV
- Glicoliza anaerobă
Adesea nu constituie RS - Glicoliza anaerobă
RS 25 - 30
obiectul formării - Motricitate
până la 45 RS
sec sec
35 sec - Metabolism aerob
RM Capacitate aerobă mijlocie RM - Aparat cardiovascular
2 min RM
- Metabolism aerob şi
Sinteză conform indice anaerob
subiecţi antrenaţi - Arderea lactatului
RL I - Metabolism aerob 10 min RL I
Rezisten - Aparat cardiovascular
]a lung` RL II - Producaţia de substrat
90 min RL II
- Gluconeogeneza
Capacitate aerobă RL III - Calităţi volitive
peste 90 RL III
superioară - Termoreglare
min
Neantrenaţi Sportivi de
copii (adolescenţi) adulţi înalt nivel

RV - rezisten]` vitez` RM -
rezisten]` mijlocie

Fig.nr.10. Clasificarea diferitelor tipuri de rezistenţă în funcţie de elementele care o


condiţionează: surse energetice, nivel de performanţă a sportivului (după AA.VV., I; extras din
Corp, mişcare, performanţă, IEI, Roma, 1984)
2.3.2. Bazele biologice şi psihologice
Chiar dacă factorii psihogeni au rol important în
influenţarea rezistenţei, totuşi determinante sunt
componentele biologice.
După T. Bompa (1990), factorii care influenţează
rezistenţa sunt :
a) scăderea capacităţii de lucru a sistemului nervos
central este considerată cauza majoră a oboselii,
împotriva căreia S.N.C. lupta pentru menţinerea
capacităţii de lucru;
b) voinţa individului. Intensitatea nivelui de lucru nu poate
fi menţinută decît în condiţiile în care sportivul doreşte
acest lucru şi va ordona centrilor nervoşi să continue
lucrul şi chiar să-l crească. Astfel încât sportivul să
poată tolera psihologic durerea, efortul şi agonia
antrenamentului şi competiţiei;
c) capacitatea aerobă;
d) capacitatea anaerobă;
e) rezerva de viteză, considerată a fi diferenţa dintre cel
mai bun timp obţinut pe o distanţă mult mai scurtă
decât cea de cursă şi timpul obţinut pe aceeaşi distanţă
pe parcursul unei curse lungi.
Fiziologii şi biologii consideră că evaluarea
componentelor biologice se face indirect cu ajutorul anumitor
variabile al căror nivel de corelaţie cu rezistenţa umană la
efort s-a dovedit foarte mare; consumul maxim de oxigen,
pragul anaerob, acumularea de acid lactic şi timpul relativ
necesar eliminării sale, puterea lactacidă maximă, frecvenţa
cardiacă în timpul lucrului, cotientul respirator.
Majoritatea specialiştilor din domeniul nostru consideră
importanţi următorii factori care determină dezvoltarea
rezistenţei:
 capacitatea de rezistenţă şi tipul de fibre musculare
cuprinse în activitate. Se apreciază de către fiziologi că
90% din absorbţia maximă de oxigen într-un efort de
rezistenţă este realizată de fibrele roşii, restul de fibrele
albe.
 capacitatea de rezistenţă depinde de resursele de
energie, activitatea enzimatică şi mecanismele
hormonale de reglare. Capacitatea de rezistenţă
depinde în mare măsură de resursele de glicogen din
ficat, de nivelul acestuia din sânge dar şi de fosfaţi,
moleculele de trigliceride şi de lipidele din ţesutul
adipos.
Creşterea activităţii enzimelor este asociată cu
creşterea rezervelor energetice. Pentru favorizarea
capacităţii de rezistenţă trebuie ca în antrenamentul de
rezistenţă să se acţioneze asupra metabolismului fibrei
musculare printr-un efort corespunzător pentru a le creşte
capacitatea oxidativă, care se poate realiza prin creşterea
numărului de mitocondrii şi chiar a suprafeţei lor.
Procesele metabolice ale organismului uman urmează o
reglare de tip cibernetic bine pusă la punct care se
ameliorează prin antrenament.
 capacitatea cardiovasculară condiţionează volumul,
randamentul celulei musculare deoarece împreună cu
muşchii, aparatul cardiovascular formează un sistem în
care inima funcţionează ca o pompă, sângele ca vehicul
transportor al substanţelor nutritive, a oxigenului la
muşchi şi a cataboliţilor pentru eliminarea acestora, la
care se adaugă capacitatea de schimb la nivelul
capilarelor.
 capilarizarea şi reglarea periferică - irigarea sangvină
locală la musculatură în efortul de rezistenţă creşte de
15-20 ori faţă de repaos.
 compoziţia biochimică a sângelui - numărul crescut de
eritrocite este avantajos pentru susţinerea efortului de
rezistenţă precum şi cantitatea mărită de hemoglobină
asigură o bună oxigenare a ţesuturilor.
 capacitatea pulmonară - volumul pulmonar şi
capacitatea de difuziune la nivelul alveolelor favorizează

75
pătrunderea unei cantităţi mai mari de oxigen în sânge.
De mare importanţă în sporturile de rezistenţă este şi
tehnica respiratorie, ritmul de efectuare a respiraţiei
care trebuie corelat cu ritmul activităţii motrice care se
execută.
 rezistenţa este considerată în mare măsură şi de factorii
psihici care joacă rol dinamizator şi valorificator a
proceselor biologice care o acompaniază rezistenţa.
Dintre aceştia menţionăm procesele volitive în
efectuarea efortului dur şi procesele motivaţionale.
Rezistenţa depinde şi de stabilitatea proceselor
nervoase fundamentale (excitaţia şi inhibiţia) în sensul
menţinerii unui raport constant, dar în favoarea excitaţiei, în
timp cât mai lung.

2.3.3. Rezistenţa la diferite vârste


Până nu demult, se credea că antrenamentul de
rezistenţă este contraindicat la copii. Argumentele ştiinţifice
infirmă tezele mai vechi privind aparatul cardiovascular
insuficient dezvoltat structural şi funcţional pentru probele de
rezistenţă. Nu numai că nu există nici un pericol dacă se
efectuează dezvoltarea rezistenţei dar trebuie chiar să i se
acorde o atenţie cu totul deosebită în această perioadă
deoarece valoarea relativă a capacităţii de rezistenţă la
această vârstă este asemănătoare cu a adulţilor dar diferă
cea absolută. în ciuda celor câteva particularităţi specifice
vârstei lor, copii şi adolescenţii prezintă, în principiu, aceleaşi
facultăţi de adaptare ca şi adulţii în cazul unui antrenament
de rezistenţă. încă din copilărie apar procesele de adaptare
funcţională şi în organele şi sistemele organice responsabile
cu menţinerea performanţei sau a limitării acesteia (Ilg,
Koler, 1977; Lenartz şi Phul, 1977). Nu există nici un pericol
pentru să efectueze un antrenament de rezistenţă adaptat
lui.

76
Din punctul de vedere al medicinei sportive,
antrenamentul de rezistenţă este cel care are cea mai mare
influenţă asupra tuturor parametrilor capacităţii de
performanţă a organismului. O capacitate de rezistenţă
ridicată garantează protejarea şi stabilirea sănătăţii generale,
ceea ce se traduce, printre altele prin creşterea rezistenţei la
infecţiile benigne (Israel, Gurtler, Kholer, Plarne şi Peteras,
1979 şi 1981)*.
Olijar şi Formin (1980)* admit că un antrenament în
care 60 % reprezintă rezistenţă şi 20 % exerciţii de forţă-
viteză, duce la un nivel mai ridicat al performanţei pe termen
lung la tinerii sprinteri decât un antrenament de 60 % forţă-
viteză şi 25 % rezistenţă.
Dezvoltarea rezistenţei condiţionează aplicarea optimă
a metodelor folosite (Rogo, 1979, Tschine, 1980)*.
Manersberger (1973) constată efecte de antrenament
ale eforturilor de rezistenţă (bradicardie) la copii de 10 ani,
ca şi volume cardiace de 14,9- 18,1 ml/kg corp (valorile
normale sunt 12 ml / kg/corp.
La copii VO2 max este de 60 ml / kg min faţă de valorile
normale 40-48 ml /kg/ min la neantrenaţi de aceiaşi vârstă şi
care sunt destul de apropiate cu cele ale adulţilor.
Copiii, în comparaţie cu adulţii au o producţie de
energie anaerobă mai redusă, această capacitate începe să
crească odată cu pubertatea, ceea ce determină adaptarea şi
alegerea metodelor de antrenament, a conţinutului lor,
alegerea dozării, intensităţii şi duratei efortului în funcţie de
particularităţile copiilor (Bar şi Or, 1984)*.
La preşcolari se pot efectua antrenamente de
rezistenţă, dacă acestea sunt adaptate vârstei şi nu există
nici o constrângere din afară.
La şcolari până la puberate, dezvoltarea rezistenţei
trebuie să se facă individualizat. Sunt mai utile exerciţiile de
rezistenţă aerobă de intensitate medie.
Wasmund şi Nowaki (1978)* au demonstrat că o cursă
de 800 de metri disputată de copii, le solicită un efort mai
mare decât o cursă de 3000 m cu sprint final.

77
Această realitate demonstrează clar că în educaţia fizică
şi sportul şcolar, majoritatea distanţelor parcurse pentru a
controla rezistenţa, sunt între 600 şi 1000 m şi ele nu
răspund capacităţilor fiziologice ale copiilor, deoarece aceste
performanţe sunt determinate de capacitatea de glicoliză
anaerobă (Donath şi Rosel, 1974)*.
La această vârstă se pune baza pe rezistenţa generală
şi nu pe cea specifică. Sunt recomandate metodele în care
este folosită rezistenţa de lungă durată, într-un ritm regulat.
Lucrul cu intensităţi maxime şi submaxime, precum şi
schimbările de cadenţă trebuiesc evitate.
Dezvoltarea rezistenţei este optimă în prima fază a
pubertăţii, deoarece dimensiunea şi greutatea inimii, precum
şi a plămânilor ating procentajul lor maxim de creştere (A.
Demeter, 1981), iar dezvoltarea completă a capacităţii de
rezistenţă nu poate fi atinsă decât dacă în această perioadă
organismul este suficient solicitat.
|n concluzie, capacitatea aerobă creşte progresiv până
la 11-12 ani similar la cele două sexe, apoi stagnează
aproximativ 2 ani, după care se înregistrează un declin.
Rezistenţa poate fi dezvoltată şi cu efecte benefice chiar şi la
vârste mai avansate (peste 45 de ani) - ducând la creşterea
capacităţii de performanţă şi toleranţă le efort, precum şi la
ameliorarea performanţei sistemului cardiorespirator
(Reindel, 1979; Kerst, Thegeder, 1982)*.

2.3.4. Metodologia dezvoltării rezistenţei


Rezistenta este o capacitate motrică care are un
coeficient de heritabilitate de 0,80, ceea ce înseamnă că ea
va putea fi dezvoltată în limite destul de largi, prin acţionarea
ei în proces instructiv - educativ special organizat în acest
sens.

78
Obiectivele dezvoltării rezistenţei sunt diferenţiate în
funcţie de cerinţele activităţii motrice care solicită rezistenţa
şi de tipul de rezistenţă implicat de aceasta.
|n dezvoltarea rezistenţei în scopul învingerii oboselii
fizice şi nu numai, trebuie ţinut cont de următorii factori
esenţiali:
a) intensitatea efortului (gradul de solicitare faţă de
posibilitatea maximă);
b) volumul efortului (număr de repetări, distanţe, kg
ridicate, etc.)
c) durata efortului;
d) durata pauzelor şi natura lor;
e) intensitatea efortului este determinată de
particularităţile asigurării energetice a efortului, dar şi de
criteriul celorlalţi factori enumeraţi.
a) După A. Dragnea (1991) intensitatea efortului
poate fi :
1. intensitate redusă (subcritică) - consumul de energie
este redus, cererea de oxigen a organismului este mică, fiind
acoperită integral;
2. intensităţi crescute (medii critice) - necesitatea de
oxigen a organismului este egală cu posibilităţile de
acoperire a acestei cerinţe;
3. intensităţi mari şi foarte mari (supracritice) - efortul
depăşeşte posibilităţile aerobe ale organismului şi lucrul se
desfăşoară în condiţiile datoriei de oxigen.
b) Volumul efortului - reprezentat de efectul cumulat
al efortului asupra organismului. Volumul este direct
proporţional cu intensitatea. A. Demeter (1981) consideră că
cele mai bune rezultate în dezvoltarea rezistenţei se pot
obţine cu un număr de repetări nu prea mare, care să
permită menţinerea intensităţii în zona anaerob - lactacidă,
care atrage după sine creşterea capacităţii glicolitice a
fibrelor musculare albe şi creşterea capacităţii oxidative a
ambelor tipuri de fibre (albe şi roşii).

79
Dirijarea volumului de lucru este cel mai indicat a fi
făcută pe baza datelor biochimice, deoarece frecvenţa
cardiacă nu corelează cu măsura acidozei.
c) Durata efortului - prin ea se înţelege timpul de
acţionare al stimulului şi prin ea se stabileşte şi în contul
căror furnizori de energie se va desfăşura activitatea (V.M.
Zaţiorski, 1969):
- dacă durata efortului nu depăşeşte 3 - 5 minute,
susţinerea activităţii va avea la bază procesele anaerobe
(bazate pe resursele de CP şi gliocogen);
- dacă durata efortului este mai mare de 5 minute
solicită amplficarea in regim aerob pe baza consumului de
oxigen;
- daca durata efortului este de 3 - 4 minute se vor
implica în activitate mecanismele aerobe, aflându-se în stare
de echilibru nevoia de oxigen cu aportul de oxigen creându-
se aşa-zisa “Steady - State”.
Deşi paradoxal, A. Demeter (1981) considera că pentru
dezvoltarea rezistentei, durata efortului va fi 3 minute,
obligând organismul la o intensitate mai mare decât
posibilităţile sale aerobe, făcându-se apel la mecanismele
glicolitice. Aceasta afirmaţie fiind în consens cu teza după
care, pentru dezvoltarea rezistenţei, factorul important este
creşterea intensităţii efortului.
d) Durata pauzelor între repetări. Pauzele trebuie să
aibă durata care să asigure revenirea în limite optime a
funcţiilor organismului. |n cazul eforturilor de rezistenţă,
limitele optime ale frecvenţei cardiace şi frecvenţei
respiratorii sunt mai mari decât cele din repaos, cu alte
cuvinte, refacerea trebuie să fie incompletă.
Toată activitatea desfaşurată în procesul instructiv -
educativ pentru dezvoltarea rezistenţei de lungă durată are
ca principale sarcinii următoarele:
- creşterea continuă a capacităţii organismului de a
consuma oxigen;

80
- dezvoltarea posibilităţilor de a menţine un timp cât
mai îndelungat un consum maxim de oxigen;
- creşterea vitezei proceselor respiratorii până la valori
maxime;
- dezvoltarea capacităţii aparatului cardio-vascular de a
transporta oxigenul la ţesuturi (A. Dragnea, 1991).
Principala metoda pentru dezvoltarea rezistentei este
exersarea. Pornind de la variata volumului şi a intensităţii
efortului, de-a lungul timpului s-au cristalizat o serie de
procede metodice, astfel:
a) Procedee metodice bazate pe variaţia
volumului efortului.
1. Procedeul eforturilor uniforme. Este un procedeu
metodic folosit pe scară largă în dezvoltarea rezistenăei la
începători, dar această metodă poate fi folosită şi de sportivii
cu înaltă calificare în scopul “oxigenării” după antrenamente
mai grele.
Acest procedeu metodic în linii mari constă în
următoarele:
- intensitatea rămâne constantă pe timpul exersării;
- volumul variază în sens de creştere, în aceeaşi
activitate sau de la o activitate la alta.
Acest procedeu metodic poate fi folosit pentru creşterea
capacităţii de efort aerob, dacă se foloseşte o intensitate
crescută de efort care să ducă frecvenţa cardiacă la 170-180
pulsaţii pe minut. Dar aceasta se recomandă doar sportivilor
bine antrenaţi.
După 4 - 6 săptămâni de utilizare se recomandă
revizuirea dozării.
2. Procedeul eforturilor repetate. Este un procedeu care
are la bază tot variaţiile volumului, intensitatea efortului
rămânând constantă. |n cazul acestui procedeu va fi folosit
un efort etalon care pe parcursul lecţiei sau altei forme de
organizare a exersării va fi repetat de mai multe ori. Numărul

81
de repetări poate creşte fie în cadrul aceleiaşi lecţii, fie de la
o lecţie la alta.

b) Procedee metodice bazate pe variaţia


intensităţii efortului.
Se bazează pe modificarea intensităţii în timpul
eforturilor, în timp ce volumul rămâne constant.
Intensitatea poate creşte progresiv sau poate creşte sau
descreşte în timpul aceluiaşi exerciţiu. |n funcţie de aceste
posibilităţi de variaţie a intensităţii se vorbeşte despre două
procedee metodice:
1. Procedeul eforturilor variabile. |n cadrul acestui
procedeu intensitatea creşte şi descreşte pe parcursul
aceleasi unităţi de efort (pe parcursul aceluiaşi exerciţiu).
2. Procedeul eforturilor progresive. Atunci când
intensitatea creşte progresiv pe parcursul desfăşurării unităţii
de efort, atunci când unitatea de efort este alcatuită din mai
multe repetări, mai multe reprize, intensitatea poate creşte
de la o repetare la alta, de la o repriză la alta.
c) Procedeul metodic bazat pe variaţia atât a
volumului, cât şi a intensităţii sau procedeul “cu
intervale”.
Principiul de bază al acestui procedeu metodic constă în
efectuarea repetărilor pe fondul unei refaceri incomplete a
organismului.
După părerea lui Gh. Carstea (1997), variaţia volumului
de efort se realizează numai de la o lecţie la alta (de la o altă
formă de organizare a practicării exerciţiilor la alta). Variaţia
intensităţii efortului se face în aceeaşi lecţie de la o repetare
la alta, atunci când se impune măsura de ordin metodic.
Pentru a se realiza corespunzator dezvoltarea rezistenţei
prin acest procedeu trebuie respectate anumite reguli:
- începerea acestui procedeu presupune, în prealabil, o
pregătire a organismului pentru efort astfel încât frecvenţa

82
cardiacă să ajungă în jurul valorilor de 120-130 pulsaţii pe
minut;
- efortul depus de subiecţi, ca volum, să depăşească
modelul competiţional (adică al probei sau ramurii sportive
pentru care se dezvoltă rezistenţa).
Spre exemplu, avem proba de 500 m şi unitatea de efort
este de 1000 m. Sunt necesare minimum 6 repetari, astfel
distanţa însumată să depaşească distanţa competiţională.
- foarte importantă în economia acestui procedeu este
pauza, mai corect spus, semnificaţia pauzei dintre repetări,
numită şi interval care, de altfel, dă şi numele acestui
procedeu. Această pauză are o durata medie între 45-90 sec.
în timpul căreia frecvenţa cardiacă trebuie să revină la 120-
130 pulsaţii pe minut. |n funcţie de modul în care se
realizează revenirea, se reglează intensitatea efortului pentru
repetarea următoare. Dacă frecvenţa cardiacă revine la
valorile iniţiale înainte de trecerea celor 90 de secunde,
înseamnă că intensitatea efortului a fost mai mică decât cea
de care era necesară şi la repetarea următoare se va creşte
intensitatea. Dacă se revine la frecvenţa cardică de 120-130
pulsaţii/min. în jurul celor 90 sec. + 5 sec. înseamnă că
intensitatea folosită a fost bună şi nu trebuie modificată.
Dacă după 90 de secunde şi chiar mai mult nu se revine
la o frecvenţă cardică de 120-130 p/min., înseamnă că
intensitatea a fost prea mare şi la următoarea repetare
trebuie scăzută.
Pauza aceasta poate fi activă sau pasivă, dar cea mai
recomandată ar fi cea activă.
Unii autori consideră ca antrenamentul cu intervale se
aplică cu o variantă intensivă şi alta extensivă. Varianta
extensiva se foloseşte în antrenamentul din probele şi
ramurile sportive care solicită menţinerea eforturilor de lungă
durată, în timp ce forma intensivă se foloseşte în
antrenamentul din probele şi ramurile sportive în care
predomină eforturile anaerobe.
Unele aspecte metodice privind dezvoltarea
rezistenţei în lecţia de educaţie fizică:

83
a) dezvoltarea rezistenţei se poate realiza la orice
vârstă (bineînţeles, cu anumite note de particularitate);
b) în lecţiile de educaţie fizică rezistenţa se poate
programa în oricare perioadă din an, indiferent de condiţiile
materiale;
c) în lecţia de educaţie fizică, ca şi în orice altă formă de
organizare a practicării exerciţiilor fizice, rezistenţa trebuie să
fie abordată ca ultima temă de lectie şi este recomandabil ca
în aceeaşi lecţie să nu se lucreze niciodată rezistenţa şi forţa.
|n lecţiile în care se lucrează rezistenţa, timpul acordat
pentru aceasta este de 10 - 15 minute şi este recomandabil
ca ea să fie programată în cicluri de lecţie (2 - 3 pe parcursul
unui an, în funcţie de nivelul biomotric al clasei) formate din
10 - 12 lecţii.
d) Dezvoltarea rezistenţei se poate face şi prin alte
mijloace, în funcţie de tipul de rezistenţă pe care dorim să-l
dezvoltăm şi nu numai prin alergare, cum greşit consideră
unii “specialişti”.

Respiratia şi rezistenţa
Deşi respiraţia pulmonară nu este factorul principal care
limitează posibilităţile aerobe (Otis, 1954; Solmin, 1957, citaţi
de Zaţiorski, 1968), ea totuşi are o mare importanţă pentru
rezistenţa omului.
Formarea respiraţiei corecte este în general una dintre
sarcinile speciale necesare dezvoltării rezistenţei şi de
întărire a stării de sănătate.
|n repaus şi în timpul efortului fizic moderat este corectă
respiraţia rară, profundă, efectuată pe nas.
|n timpul efortului fizic foarte solicitant, când trebuie să
se asigure o ventilaţie pulmonară maximă, este corectă
respiraţia frecventă, suficient de adâncă, efectuată pe gură
(F.P. Suslov, 1955; V.V. Mihalov, 1961; Balter, 1960, citaţi de
Zaţiorski, 1968). |n timpul respiraţiei trebuie să se
concentreze atenţia supra expiraţiei şi nu asupra inspiraţiei
(D. Matveev, 1950).

84
CAPITOLUL 3. CAPACIT~}I INTERMEDIARE

Dacă unele din anumite capacităţi motrice sunt uşor de


deosebit, altele se situează la jumătatea drumului, între
grupa capacităţilor condiţionale şi a capacităţilor
coordinative. Printre ele cele mai semnificative sunt supleţea
şi viteza de reacţie simplă (R. Manno, 1987, 1992).

85
Supleţea în organizarea mişcării nu are decât efecte
limitate asupra reglării acesteia, fără o implicare însemnată a
proceselor energetice.

3.1. Supleţea
3.1.1. Definiţii şi forme de manifestare
Supleţea, denumită şi flexibilitate, este capacitatea
individului de a putea executa mişcări cu mare amplitudine,
în una sau mai multe articulaţii (J. Weineck, 1992). R. Manno
(1992) încadrează supleţea în grupa capacităţilor motrice
“intermediare“, respectiv între capacităţile condiţionale
(forţă, viteză, rezistenţă) şi capacităţile coordinative, iar
“dezvoltarea sa defectuoasă constituie un factor limitator al
vitezei maxime de execuţie al deprinderii tehnicilor, deoarece
se măreşte consumul energetic, facilitând apariţia oboselii.“
Tot el consideră supleţea o aptitudine motrică ai căror factori
limitativi sunt de tip anatomic, structurali şi de reglare.
Alţi specialişti sunt de părere că ea nu are decât efecte
limitative asupra reglării propriu-zise a mişcării, după cum nu
se implică notabil în procesele energetice. J. Weineck (1992)
consideră supleţea o capacitate motrică condiţionată, în
parte, de capacitatea de coordonare. Supleţea se referă la
două componente ale aparatului locomotor:
 articulaţiile şi în raport cu ele vorbim despre supleţe sau
mobilitate articulară;
 muşchi, tendoane, ligamente şi în acest caz vorbim despre
capacitate de întindere.
După Frey (1977), mobilitatea articulară şi capacitatea
de întindere sunt subcategorii ale supleţii. Majoritatea
specialiştilor sunt de acord însă că dezvoltarea mobilităţii
condiţionează efectuarea eficientă a procedeelor tehnice, în
general, a deprinderilor şi priceperilor motrice. De obicei
mobilitatea se asociază cu o bună performanţă fizică, cu
mişcările coordonate şi se asociază unui aparat locomotor
bine dezvoltat (Fleishman, 1964, Larson, 1974, Hebelink,
1984, Broms, 1984). Mobilitatea se exprimă în grade, datorită

86
faptului că mişcările segmentelor aparatului locomotor
realizează unghiuri diferite între ele. Structura şi tipul
articulaţiilor condiţionează natura mişcărilor ce se pot
efectua în ele, iar amplitudinea este dependentă, în principal,
de calitatea ligamentelor, tendoanelor şi muşchilor. R. Manno
(1992) afirmă că “o mobilitate crescută nu este neapărat un
factor pozitiv, putând adesea să aibă un efect invers, mărind
lucrul de tensiune al muşchilor într-un anumit număr de
articulaţii sau de mişcări“.
Supleţea variază în funcţie de articulaţii şi de sporturi.
Aceste diferenţe pot proveni fie din particularităţile
anatomice, fie din formele de exerciţii proprii diferitelor
sporturi în funcţie de sectoarele musculare angajate.
|n concepţia unor specialişti care s-au ocupat în mod
deosebit de studiul acestei capacităţi motrice, mobilitatea nu
reprezintă acelaşi lucru cu supleţea, sau mai bine spus nu
sunt noţiuni sinonime. Astfel, evoluţia în timp a conceptului
de supleţe promovează două direcţii de interpretare:
 abordarea supleţei doar din perspectiva condiţionărilor
ei mecanice, manifestat prin autonomia de mişcare a
segmentelor corporale în articulaţii în condiţii variate de
mediu şi sarcină motrică (tehnica mişcărilor);
 acceptarea noţiunii de pe poziţia unei interpretări mai
riguroase trebuie să facă referiri la calitatea execuţiei
gestului, respectiv, la atitudinea individului în mişcare
ca expresie a condiţionărilor anatomo-fiziologice,
manifestată prin eficienţa, reuşitele, coordonare şi
adpatare la cerinţele de amplitudine, fluiditate,
expresivitate, plasticitate, eficienţă şi încă alte
coordonate.
N.L. Hubley - Kozey (1991) remarcă lipsa unei accepţiuni
universale privind definiţia supleţii. Tot el subliniază că marea
majoritate a cercetărilor experimentale se bazează pe
măsurători de natură statică Static Flexibility  în timp ce,
pentru aspectele dinamice ale flexibilităţii nu s-au găsit
soluţii viabile de obiectivizare.

87
G. Lembert, 1988, consideră că supleţea se manifestă în
mişcare în mod global şi la nivel segmentar se poate discuta
doar de noţiunea de mobilitate articulară.
J.M. Le Chevalier, 1978, consideră că supleţea este o
calitate datorată îmbinării fericite a mai multor factori în
ansamblul cărora mecanismele nervoase joacă un rol
deosebit.
Pentru V.I. Platonov supleţea este “ansamblul calităţilor
morfo-funcţionale care caracterizează amplitudinea
mişcărilor” şi consideră că unul dintre factorii determinanţi ai
supleţei este atitudinea de a combina de o maniera optimă
contracţia musculaturii agoniste cu relaxarea celei
antagoniste.
Herbert de Vrios (1980, citat de S. Macovei în 1998)
foloseşte termenul de “flexibilitate”, considerând-o drept
nivelul anatomic al mişcărilor într-o articulaţie.
Există autori care atribuie supleţei un continut
contradictoriu de factor de performanţă sau de aspect ce
evidenţiază atitudinea în mişcarea individului (H. Ripoll,
1978; F. Brigel, 1978; M. M. Ramanantsare, 1978).
Alţi autori tratează supleţea ca pe o capacitate a
mecanismelor musculo - articulare care în limitele
heritabilităţii şi sub influenţele activităţii depuse oferă
autonomia de mişcare a segmentului locomotor (L.P. Matveev
şi A.D. Novicov, 1980; E.L. Fox si Co, 1988; Ch.L. Hubley
Kotey, 1991).
|n funcţie de numărul de articulaţii prin care se
realizează mişcarea distingem supleţea generală şi specifică,
părere cu care nu suntem întru totul de acord.
Supleţea generală se referă la supleţea principalelor
mari articulaţii ale corpului (ale centurii scapulare
coxofemurală, ale coloanei vertebrale). Ea poate atinge
parametri maximi numai în urma unui antrenament
specializat care urmăreşte aceasta. Supleţea specifică
priveşte o articulaţie anume (exemplu supleţea articulaţiei
centurii scapulare). R. Manno (1992), ca de altfel mulţi alţi
specialişti, consideră că supleţea poate fi clasificată astfel:

88
 Supleţea activă - datorită acţiunii muşchilor care se
destind antagonişti, care semnifică amplitudinea
maximă a unei articulaţii. Cu alte cuvinte supleţea
activă depinde de forţa de contracţie a muşchilor
motori; există deci un raport dificil de apreciat între
supleţe şi forţă musculară, în sensul că forţa constituie
un factor limitant al supleţii active. Se constată că
subiecţii posedând mare mobilitate nu au o forţă
musculară dezvoltată. De aceea considerăm necesar să
se realizeze un raport armonios între dezvoltarea forţei
şi supleţii, raport care este optim şi specific fiecărui tip
de efort.
 Supleţea pasivă - despre care R. Manno (1992) afirmă
că este datorată acţiunii inerţei sau gravitaţiei greutăţii
corpului sau acţiunii unui partener sau unui aparat.
După părerea marii majorităţi a speciliaştilor supleţea
pasivă se referă la amplitudinea articulară a unui individ
sub efectul unei forţe externe. Ea este determinată de
capacitatea de întindere şi relaxare a muşchilor
antagonişti Harre (1976). Dacă în supleţea activă
efectul muşchilor antagonişti este determinant, în cea
pasivă, relaxarea şi întinderea antagoniştilor este
primordială. Diferenţa în grade dintre supleţea pasivă şi
cea activă poartă numele de rezervă de mobilitate. Ea
este un indicator foarte important de care trebuie ţinut
cont în procesul de antrenament în care se acţionează
pentru dezvoltarea supleţii.
 Supleţea mixtă - determinată de interacţiunea dintre
supleţea activă şi pasivă sub diferite forme.
S. Macovei (1998) consideră că supleţea este o calitate
motrică complexă care urmăreşte componentele:
 supleţe musculo-ligamentară - capacitate de a se
adapta cu uşurinţă la variaţiile de lungime impuse de
mişcări;
 supleţe neuro - motrică - poate fi înţeleasă în mod
similar cu supleţea musculo ligamentară prin
capacitatea sistemului neuro-motric de a trece de la

89
starea de excitaţie la starea de inhibiţie şi invers uşor şi
în mod gradat, păstrând permanent controlul asupra
mişcării (cf. P. de Hillerin, 1998).
 supleţe articulară sau mobilitate articulară. Ea poate fi
interpretată drept capacitate a aparatului osteo -
articular de a realiza amplitudini unghiulare variate în
limitele funcţionale proprii fiecărei articulaţii. Mobilitatea
articulară poate fi privită ca un factor principal de
condiţionare mecanică, cu un rol limitativ în
manifestarea celorlalte componente, aşa cum rezultă
din schemele următoare (figurile nr.10 şi 11).
S. Macovei (1998) consideră că supleţea este
“capacitatea de a mobiliza una sau mai multe articulaţii prin
intervenţia unor forţe externe (acţiunea altor segmente,
partener, aparatură etc.).”
|n cadrul acesteia, acţiunea poate fi de două feluri,
statică şi dinamică. Statică - atunci când segmentele
corporale sunt duse într-o anumită poziţie care este
menţinută în mod pasiv respectându-se amplitudinea.
Dinamică - atunci când segmentele corporale sunt mişcate
de către o forţă exterioară (partener, aparate etc.) prin
unghiurile şi planurile de lucru propuse.
Supleţea activă se bazează pe mobilizarea în lucru a
pârghiiilor osoase, prin efortul propriu al musculaturii sau
deserveşte articulaţiile.
Se nominalizează două tipuri de supleţe activă:
a) Supleţea activă statică - necesară pentru menţinerea
unor poziţii de mare amplitudine şi în care pot fi angajate una
sau mai multe articulaţii.
b) Supleţea activă dinamică - necesară pentru
menţinerea unor poziţii de mare aplitudine şi în care pot fi
angajate una sau mai multe articulaţii. Ea poate fi definită ca
fiind aptitudinea de a solicita articulaţiile la cea mai mare
amplitudine posibilă cu mare viteză şi în mod regulat.
Supleţea statică repreaintă aptitudinea de a solicita
articulaţiile la cea mai mare amplitudine posibilă.

90
91
92
3.1.2. Bazele biologice şi psihologice ale supleţii
Factori care favorizează sau limitează supleţea sunt de
natură anatomică şi neurofiziologică, respectiv de reglare.
O interesantă şi originală sinteză a factorilor care
condiţionează manifestarea supleţei este realizată de S.
Macovei (1997) (vezi fig.nr. 11).
Din punctul de vedere anatomic, importante sunt
tipul şi forma suprafeţelor articulare, capacitatea de
întindere a muşchilor, tendoanelor, ligamentelor şi capsulelor
articulare.
Dar încercăm o analiză a factorilor de natură
morfofuncţională şi în special a componentelor pasivă şi
activă a aparatului locomotor care favorizează sau limitează
performanţa, aceştia sunt:
 Tipul articulaţiei - în articulaţiile fixe mişcarea şi deci
mobilitatea este inexistentă, este redusă în articulaţiile
semimobile şi este foarte mare în articulaţiile de tip
diartroze sferoide. Dar chiar şi în cazul aceleiaşi
articulaţii, supleţea diferă de la un individ la altul, ea

93
fiind dependentă de caracteristici anatomice şi
biomecanice individuale determinate genetic. Cu toate
acestea supleţea poate fi ameliorată prin antrenament
specific.
 Masa musculară - o masă musculară hipertrofiată
limitează mişcarea (din considerente pur mecanice).
Dar nu este o axiomă faptul că dezvoltarea forţei în
anumite limite diminuează supleţea.
 Hipertrofia musculară cu consecinţa imediată (creşterea
forţei musculare) nu diminuează capacitatea de
întindere musculară, ci din contră o ameliorează şi
implicit îmbunătăţeşte supleţea. în ceea ce priveşte
supleţea activă ştim că nu depinde numai de
capacitatea de întindere a muşchilor, ci şi de forţa de
contracţie, aceasta este optimizată prin dezvoltarea
masei musculare, şi în special, a muşchilor agonişti.
După părerea noastră nu forţa limitează supleţea, ci
poate rigiditatea musculară.
 Tonusul muscular şi capacitatea de relaxare au rol
important în capacitatea de întindere a muşchilor.
Important în determinarea tonusului muscular este fusul
neuromuscular care descarcă permanent impulsuri
responsabile de contracţia succesivă a unui număr mic de
fibre musculare scheletice care determină starea uşoară de
semicontracţie involuntară numită tonus.
|n tendoane, prezenţa organelor Golgi este responsabilă
de inhibiţia muşchilor antagonişti susceptibili de clacaje şi
rupturi musculare în cazul unor contracţii prea puternice a
muşchilor agonişti.
Creşterea tonusului (în solicitările neuropsihice, starea
de start, frig) diminuează capacitatea de relaxare şi întindere
musculară prin creşterea rezistenţei intrinseci musculare şi
deci limitează mobilitatea în mişcare şi implicit performanţa.
 Capacitatea de întindere musculară (elasticitatea).
Elasticitatea musculară de care depinde supleţea se

94
datorează componentelor conjunctive din strucutura
muşchilor
 Capacitatea de întindere a aparatului capsulo-
ligamentar. Supleţea depinde şi de rezistenţa
tendoanelor şi capsulelor articulare.
Elasticitatea elementelor tendinoase ligamentare şi
capsulare este foarte slab ameliorată şi aceasta datorită
rolului lor de menţinere în contact a extremităţilor osoase, de
stabilizare a articulaţiilor.
Alţi factori care mai influenţează mobilitatea sunt:
vârsta şi sexul.
 Vârsta . Cu vârsta se produc modificări degenerative şi al
nivelul aparatului muscular şi osteoligamentar
(diminuări celulare, de muco-polizaharide, apă, fibre
elastice) care determină schimbări în comportamentul
mecanic al aparatului de susţinere şi locomoţie, fapt ce
se repercutează şi asupra mobilităţii.
Colta (1978) afirmă că sistemul muscular este cel mai
expus îmbătrânirii, prin diminuarea capacităţii de întindere a
structurilor implicate în supleţe.
 |n funcţie de sex, supleţea diferă în sensul că
elasticitatea, capacitatea de întindere musculară -
ligamentară, adică supleţea este mult mai crescută la
femei datorită unei densităţi mai mici a ţesuturilor;
 Starea de încălzire a aparatului locomotor. Căldura,
(mai bine zis încălzirea) influenţează evident supleţea
articulară şi capacitatea de întindere musculară;
 Oboseala. |n condiţiile unei refaceri incomplete prin
nelimitarea lactatului, celulele musculare absorb apa în
scopul restabilirii osmolarităţii, iar supleţea musculară -
articulară este redusă (Martin, Barra, 1983, citaţi de
Weineck)
Acelaşi efect de diminuare a supleţii îl are şi epuizarea
resurselor de A.T.P. Cu diminuarea efectului său
decontracturant.

95
 Ritmul circadian. Grosser, în 1977, afirma că
mobilitatea articulară măsurată dimineaţa este net
inferioară valorilor înregistrate după amiaza sau
seara. Deci si supleţea cunoaşte o evoluţie în cursul
celor 24 de ore ale zilei.

3.1.3. Supleţea la diferite vârste


Supleţea este singura formă de solicitare care atinge
punctul de vârf în timpul celei de-a doua perioade şcolare şi
care ulterior scade (Hollman şi Hetingher, 1980). Această
constatare generală nu este valabilă decât parţial pentru un
sistem articular luat individual şi necesită o reflectare mai
aprofundată.
Supleţea copiilor de vârstă preşcolară este de aşa
natură încât nu este necesar să se intevină pentru
ameliorarea ei exceptând cazurile unui antrenament specific
(Meinel, 1976).
|n timpul perioadei primelor modificări morfologice (5 -
6 ani) şi a creşterii simultane a extremităţilor, un
antrenament excesiv al mobilităţii articulare ar putea dăuna
aparatului de susţinere, care este deja destul de instabil.
în timpul primului stadiu şcolar (6/7 ani până la 10 ani)
se constată o serie de contradicţii. capacitatea de flexie a
articulaţiilor bazinului, umărului şi coloanei vertebrale,
continuă să crească (ajungând la valorile maxime la 8-9 ani)
(Formin şi Filin, 1975). Se poate observa deja o diminuare în
capacitatea de a depărta picioarele din articulaţia
coxofemurală şi în mobilitatea dorsală a articulaţiilor
scapulare (Meinel, 1976).
La această vârstă trebuie incluse exerciţii de depărtare
a picioarelor şi de mobilitate a umerilor.
La această vârstă poate fi introdus antrenamentul
specific de mobilitate, pentru sporturile unde mobilitatea
articulară este primordială.
|n timpul celui de-al doilea stadiu şcolar (ciclul gimnazial
10 - 14 ani) mobilitatea coloanei vertebrale, a articulaţiei

96
coxofemurale şi scapulare nu mai creşte decât în direcţiile în
care ea este antrenată (Meinel, 1976).
Din această cauză antrenamentul principal de
mobilitate trebuie să se facă în această perioadă deoarece,
mai târziu ameliorările vor fi mai greu de obţinut (V.M.
Zaţiorski, 1975).
|n timpul pubertăţii se constată înainte de toate o
deteriorare a mobilităţii, deoarece elasticitatea muşchilor şi
ligamentelor nu se adaptează imediat la puseul de creştere a
staturii (Frey, 1978).
Cele mai expuse pericolului sunt coloana vertebrală şi
articulaţia coxofemurală. Aceasta este cauzată de
diminuarea capacităţii discului vertebral, de a suporta un
efort în timpul peiroadei de creştere (Morscher, 1975). De
aceea trebuie evitate sarcinile excesive de torsiune, flexie şi
hiperflexie înainte, de hiperflexie înapoi sau lateral. deci se
poate spune cu certitudine că în timpul pubertăţii un
antrenament polivalent general al mobilităţii este necesar,
dar trebuie evitată cu orice preţ supraîncărcarea aparatului
locomotor pasiv.
|n adolescenţă mobilitatea se manifestă şi poate fi
dezvoltată la fel ca şi la adulţi.

3.1.4. Metodologia dezvoltării supleţei


Supleţea are o metodică de dezvoltare specială destul
de bine pusă la punct care are la bază o serie de principii* :
1. Continuitatea şi ciclicitatea pregătirii. Acest principiu
recomandă lucrul zilnic pentru supleţe, evitarea întreruperilor
prelungite în cadrul cărora, efectele de adaptare obţinute
anterior se pierd relativ uşor prin lipsa stimulului specific.
2. Solicitarea maximă sub raportul amplitudinii de
mişcare. Solicitarea trebuie să fie maximă pentru momentul
dat, iar mărirea acesteia poate creşte progresiv o dată cu
adaptarea la efort a grupelor musculare şi articulare.

*
Prezentate [i de S. Macovei, 1998.

97
3. Alternarea în lucru a grupelor musculare şi a tipului
de stimulare. Angajarea în lucru a grupelor musculare trebuie
să se facă alternativ, urmărindu-se relaţia între musculatura
agonistă şi tipul de acţiune musculară pe care o solicită
exerciţiile propuse. Se va ţine cont de viteza de aplicare a
întinderilor, durata menţinerilor, regimul de lucru solicitat
(activ sau pasiv), starea iniţială a musculaturii solicitate.
Repetarea va fi urmată de pauză activă în care se
recomandă exerciţii compensatorii (J. Weineck, 1994). Durata
pauzelor poate varia între 15 sec - 2-3 min. (atunci când se
prelucreaza selectiv zone ale coloanei vertebrale).
4. Varietatea stimulului de efort. Acest principiu
presupune diversitate în alegerea exerciţiilor şi a tehnicilor de
lucru, precum şi o angajare musculo-articulară foarte
complexă.
5. Coordonarea pregătirii de supleţe cu a celorlalte
capacităţi motrice. Dezvoltarea formelor active ale supleţei
se va face în concordanţă cu lucrul de forţă şi forţă - viteză,
cu toate ca V.I. Platonov atenţionează asupra faptului că
asocierea exerciţiilor de supleţe şi forţă nu are întotdeauna o
eficienţă reciprocă.
6. Coordonarea antrenării supleţei cu cerinţele specifice
tehnicii din fiecare disciplină sportivă. “Orice lipsă de supleţe
poate face dificilă execuţia mişcărilor, creşte riscul de
accidentare şi împiedică dezvoltarea optimă a calităţilor
fizice şi a tehnicii. O bună dezvoltare însă permite sportivului
să-şi realizeze mişcările cu maximă economie” ( J. Xrijens,
1991, citat de S. Macovei, 1998). Tehnica fiecărei discipline
sportive prezintă limite de amplitudine în cadrul cărora
mişcările pot fi realizate precis, corect şi eficient. Este indicat
ca dezvoltarea mobilităţii articulare să se facă între aceste
limite, iar celelalte componente ale supleţei să fie dezvoltate
la parametrii maximi.
Dacă nu este necesară o amplitudine articulară
excesivă în execuţia unor procedee tehnice, existenţa ei
poate defavoriza execuţia.

98
Pentru dezvoltarea supleţei ca principala metodă este
repetarea. Se urmaresc două obiective prioritare: de
dezvoltare şi de menţinere.
Achiziţiile de mobilitate sunt destul de specifice unor
articulării, panta lor de dezvoltare nefiind indentică.
Conform lui R. Manno (1992) tehnicile de dezvoltare a
supleţei sunt următoarele :
a) tehnici balistice;
b) tehnici de întindere statică;
c) tehnici de facilitare neuromusculară proprioceptivă.

a) Tehnicile balistice cuprind acele exerciţii dinamice


care angajează musculatura într-o mişcare repetată, având
ca scop relaxarea şi trecerea rapidă la întindere a musculturii
antagoniste.
b) Tehnicile de întindere statică - ele se bazează pe
menţinerea în întindere a grupelor musculare în cadrul unor
poziţii în care maniera de lucru este pasivă. Se întâlnesc mai
multe feluri de aplicare a întinderilor:
1) prin metode clasice în care la limita durerii (lejer
disconfort muscular) se menţine poziţia o perioadă de timp
care variază între 30-60 sec. (R. Manno, 1992);
2) procedee de tip “stretching”. Se adresează
aspectelor de natură neuronală care intervin în reglarea
functionalităţii diferitelor structuri musculare - ligamentare,
precum şi în modificarea tonusului muscular.
c) Tehnicile de facilitare neuromusculară proprioceptivă
- apărute relativ recent şi care derivă din tehnicile analoage
folosite în relaxarea neuro - motorie. Aceasta tehnică se
bazează pe alternarea unor faze de dezavantaje (R. Manno,
1992) :
- tehnici de execuţie diferite şi presupune prezenţa
partenerului;

99
- control insuficient asupra întinderilor datorită acţiunii
partenerului;
- există pericole privind integritatea ţesuturilor.
Din aceste motive aceste tehnici sunt recomandabile
numai la sportivii foarte bine antrenaţi şi numai în anumite
ramuri sportive.
Exerciţiile de întindere sunt cele mai eficiente mijloace
folosite în metodica antrenării supleţei.
Aceste exerciţii sunt de trei tipuri:
1. exerciţii active;
2. exerciţii statice;
3. exerciţii mixte ( active şi pasive).
1. Exercitiile active. Sunt exerciţii în care segmentele
se menţin sau se adaptează prin poziţii de mare
amplitudine în care mobilizarea pârghiilor osoase este
realizată de musculatura agonistă în timp ce musculatura
antagonistă cedează controlat la întindere. Exerciţiile active
sunt de două tipuri:
a) exerciţii statice - sunt menţineri de poziţii în care
regimul de lucru este dependent de forţa musculaturii
agoniste, dar şi de rezistenţa la întindere opusă la
antagonişti;
b) exerciţii active dinamice - sunt modalităţi diferite de
mobilizare activă a segmentelor în cadrul unor mişcări în care
acţiunea musculară este condusă sau realizată prin utilizarea
inerţiei (balansări).
De regulă, sunt formate din 6 - 8 structuri repetate de
10 - 12 ori. Numărul maxim de exerciţii recomandat depinde
de articulaţii. Se consideră cu numărul repetărilor poate
creşte până la o anumită limita şi poate apoi să descrească în
condiţiile menţinerii aceleiaşi amplitudini de lucru.
Exerciţiile active sunt cele mai valoroase pentru că ele
se adresează pregătirii supleţei active. Prelucrarea
musculaturii este completă, atât sub raportul componentelor
supleţei, cât şi a lucrului în diferite regimuri.

100
2. Exerciţii statice - duratele de folosire a acestor
exerciţii variază între 10 - 60 sec. şi depind de tehnica aleasă,
de zona de lucru şi de nivelul de pregătire al sportivului (J.
Weineck, 1992). Este recomandabil ca mărirea duratei de
menţinere să se facă progresiv, în mai multe lecţii succesive.
Este, de asemenea, indicată repetarea de 3 - 5 ori a aceleiaşi
poziţii.
Exercitiile pasive sunt utile obţinerii unor amplitudini
articulare deosebite mai corect spus, de excepţie, contribuie
la conştientizarea senzaţiilor şi percepţiilor din timpul
întinderii, la reducerea tonusului muscular şi degajarea
tensiunilor de pe traiectul nervos.
3. Exercitiile mixte sunt diferite combinatii in care se
gasesc combinate elemente specifice ex. pasive si celor
active.
Indicaţii metodice de care trebuie să se ţină cont în
dezvoltarea supleţei:
1. Complexele de exercţii destinate suplţei se pot
organiza selectiv, pe mai multe zone ale aparatului locomotor
în mod global prin angajare simultană sau succesiva a mai
multor articulaţii.
2. Repetarea oricăror tipuri de exerciţii de supleţe
trebuie să se realizeze doar pe fondul unei bune pregătiri a
organismului pentru efort.
3. |n dezvoltarea supleţei se pot folosi exerciţii cu
îngreuieri, acestea depinzând de regimul de lucru şi de
capacitatea de viteză - forţă - rezistenţă a executantului.

4. |n dezvoltarea supleţei se va urmări mai întâi


prelucrarea aspectelor pasive, care din punct de vedere
cantitativ vor asigura valorile dorite de amplitudine articulară
(V.I. Pavlov, citat de S. Macovei, 1998). Ulterior, după ce s-a
creat acest fond, vor putea fi antrenate formele active
(statică şi dinamică) ale supleţei.
5. Timpul afectat pregătirii pentru supleţe poate varia
de la 20 - 30 minute, până la 40 - 50 minute (V.I. Platonov, A.

101
Dragnea, 1996). |n lecţia de educatie fizică se pot acorda 10
- 15 min, pentru dezvoltarea supleţei.
6. Se recomandă ca timpul scurs între încetarea
exerciţiilor de supleţe şi continuarea antrenamentului să nu
fie lung dacă se urmăreşte folosirea valorilor de amplitudine
articulară în beneficiul pregătirii tehnice.
Pentru stabilirea unui program eficient pentru
dezvoltarea supleţei este recomandabil să se ia în calcul mai
multe aspecte:
- particularităţile morfofuncţionale ale articulaţiei;
- unghiurile articulare cerute de tehnica mişcărilor în
funcţie de care se vor particulariza duratele de menţinere a
pozitiilor şi timpilor de lucru ;
- numărul, particularităţile şi mărimea grupelor
musculare în lucru;
- modalităţi de solicitare a musculaturii - pasiv, activ -
static - activ- dinamic, mixt, repetate la specificul efortului
solicitat de o anumită disciplină sportivă;
- durata şi natura pauzelor dintre serii.

CAPITOLUL 4. CAPACIT~}ILE COORDINATIVE

102
4.1. Conceptul de capacităţi coordinative.
Definiţie, modalităţi ale capacităţii coordinative.
Importanţa capacităţii coordinative şi componentele
capacităţii coordinative

Capacităţile coordinative mai au ca sinonime


îndemânarea, dexteritatea şi iscusinţa şi sunt determinate de
procesele de ghidare şi reglare a gesturilor. Ele îl pun pe
sportiv (individ) în situaţia de a-şi coordona în mod sigur şi
economic acţiunile motrice în situaţiile posibile (stereotipe) şi
imprevizibile (adaptare) şi de învăţa relativ repede gesturile
sportive (Frey, 1977).
Capacităţile coordinative sunt distincte de abilităţi: în
timp ce abilităţile se raportează la acte de gesturi concrete
consolidate, parţial automatizate, capacităţile coordinative
reprezintă condiţiile consolidate de generalitate, adică
fundamentale ale performanţei omului în legătură cu o
întreagă serie de acte gestuale (Hirtz, 1978).
Capacitatea de coordonare poate fi definită ca o calitate
psihomotrică, care are la bază corelaţia între sistemul nervos
central şi musculatura scheletică în timpul efectuarii unei
mişcări.
R.Manno, în 1992, prezintă o clasificare a capacităţilor
de coordonare făcute de Blume. (figura nr.12)

Modalităţi de capacităţi coordinative


Se disting capacităţi coordinative generale şi
speciale. Capacităţile coordinative generale sunt rezultatul
unei instruiri gestuale polivalente în diferite sporturi. Ele se
manifestă deci în diferite domenii ale vieţii cotidiene şi în
sport prin faptul că problemele gestuale oarecare pot fi
rezolvate în mod creator (după Harre, Deltow, Ritter).
Capacităţile coordinative speciale se dezvoltă mai mult
în cadrul disciplinelor sportive considerate şi după Ozolin:
caracterizate prin însuşirile variate în tehnica sportivă: în
funcţie de disciplină sau de diverse combinaţii.

103
CAPACITATE DE A LEGA {I
COMBINA MI{C~RILE

CAPACITATE DE
DIREC}IE CAPACITATE DE
{I CONTROL DIFEREN}IERE

CAPACITATE DE |
NV~}ARE
MOTRIC~
CAPACITATE DE ECHILIBRU

CAPACITATE DE
ORIENTARE

CAPACITATE DE RITM

CAPACITATE DE
DIREC}IE
{I CONTROL
CAPACITATE DE REAC}IE

CAPACITATE DE
TRANSFORMARE

Figura nr.12. Clasificarea capacităţilor de coordonare


(Blume, citat de R.Manno, 1982)

104
Importanţa capacităţilor coordinative
|n termeni foarte generali, capacităţile coordinative sunt
necesare pentru stăpânirea unor situaţii care cer acţiune
rapidă şi raţională, fiind de o mare valoare în prevenirea
accidentelor. Capacităţile coordinative sunt la baza unei
capacităţi de învăţare senzorio - motorie bună. Desigur, o
economie inerentă, condiţionată de precizia ghidării
gesturilor permite executarea unor mişcări identice cu o
cheltuială mică de forţă musculară, ceea ce duce la
realizarea unei economii de energie.
Componentele capacităţii coordinative
Pentru a permite o instruire a capacităţilor coordinative,
pare important, pe de o parte să se evidenţieze şi acţiunile
corespunzătoare lor în procesul de instruire a îndemânării
(Hirtz, 1978). Cunoaşterea exactă a componentelor amintite
este de o importanţă specială prin faptul că permite
suprimarea eventualelor slăbiciuni parţiale.
Capacităţile coordinative vor fi ameliorate esenţial dacă
fiecare dintre componente este la fel de raţional dezvoltată
cum se întâmplă în cazul capacităţilor condiţionale.
Pentru că încă nu există cercetări susceptibile de a
aduce o clasificare definitivă legată de numărul, strucutura
exactă şi corelările componentelor, evidenţierea acestora nu
trebuie să fie mai mult decât o simplă orientare valabilă în
instruirea capacităţilor coordinative.
Se admit ca fiind componente ale capacităţii
coordinative, următoarele:
 capacitatea de adaptare;
 capacitatea de reacţie;
 capacitatea de ghidare, de combinare;
 capcitatea de echilibru;
 capacitatea de agilitate de îndemânare.

105
Fetz adăuga aici simţul gestual, supleţea şi elasticitatea
gesturilor. Alţi autori mai adaugă capacitatea de transfer
gestual, capacitatea de înmagazinare gestuală şi capacitatea
de variaţie.
Pentru diversele capacităţi coordinative putem prezenta
trei capacităţi generale de bază (Schnadel, 1976):
 capacitatea de ghidare (îndrumare motorie);
 capacitatea adaptării şi readaptării motrice;
 capacitatea de învăţare (de formare) motorie.
Acete trei capacităţi de bază sunt în strânsă corelaţie.
Cu toate acestea, capacitatea învăţării motorii este treapta
cea mai înaltă; fără aceasta mişcarea, în realitate orice
capacitate de ghidare sau de adaptare şi readaptare motorie
este lipsită de sens. Trebuie să ştii, mai întâi să faci şi abia
apoi apare problema lui cum să faci.
1. Capacitatea de învăţare motorie se bazează înainte de
toate pe mecanismele de recepţionare, prelucrare şi
stocare a informaţiei. în primul rând apar procesele
perceptive (analiza), cognitive şi cele referitoare la
memorare (procese relevante ale memoriei şi operaţiilor
neuro-fiziologice de sinteză).

2. Capacitatea de ghidare motorie se bazează în special


pe componentele coordinative ale capacităţii de
diferenţiere kinestezică, ale capacităţii de orientare
spaţială şi ale capacităţii de echilibru

3. Capacitatea de adaptare şi readaptare motrică depinde


din plin nu numai de cea a învăţării motorii, dar şi de
cea a ghidării motorii. O adaptare optimă
corespunzătoare modificărilor situaţionale nu este
poasibilă decât pe baza unei experienţe motrice
sufuciente, având o consistentă bază de comparaţie
care apelează la procese anterioare de învăţare. în
ghidarea procesului de adaptare este necesară, de
asemenea şi o precizie suficient de mare pentru a
furniza o soluţie gestuală satisfăcătoare.

106
Hirtz (1972) a subordonat celor trei capacităţi de bază,
cinci capacităţi coordinative fundamentale pe care a încercat
să le clasifice ierarhic astfel:

1. capacitatea de orientare spaţială;

2. capacitatea de diferenţeiere kinestezică;

3. capacitatea de reacţie;

4. capacitatea de echilibru;

5. capacitatea de ritm (simţul ritmic).

Capacităţile
coordinative
sinonim:
îndemânare
Se bazează pe:

Factorii fizici ai Repertoriul de Capacitate de


performanţai gesturi analiză

exprimându-se prin:

Stapânirea Capacitate
acţiunilor crescută de
motrice învăţare motrică

107
Fig. 13. Fundamentele capacităţii de coordonare (Hirtz,
Rubensame, Wagner, 1972)

La Blume, citat de (R. Manno, 1992), găsim următoarea


clasificare a componentelor capacităţilor coordinative (de
coordonare):
1. capacitatea de combinare şi înlănţuire (acuplare) a
mişcărilor;
2. capacitatea de orientare spaţio-temporală;
3. capacitatea de diferenţeire kinestezică;
4. capacitate de echilibru;
5. capacitatea de reacţie motrică;
6. capacitatea de transformare a mişcărilor;
7. capacitatea ritmică.
4.2. Importanţa factorilor fizici ai performanţei
Capacităţile coordinative sunt de neconceput fără
factorii fizici ai performanţei: forţa, viteza, rezistenţa şi
implicarea lor complexa în realizarea mişcării. Deci, acestea
nu sunt eficace în performanţe sportive decât în cooperare cu
capacităţile condiţionale (Hirtz, 1976).
|ncercarea de ierarhizare a capacităţilor coordinative
(Hirtz, 1982) a dus la următoarea schemă ( figura nr.14)

Capacitatea Capacitatea de Capacitatea


de învăţare motor control de adaptare
motrică şi readaptare
motrică

Capacitatea de Capacitatea de
coordonare coordonare-
Velocitate rezistenţă
(viteză) generală

108
Capacitatea Capacitatea de Capacitatea
de reacţie ritm de echilibru

Capacitatea de Capacitatea de
orientare diferenţiere
spaţială chinestezică

Figura nr.14. Ierarhizarea capacităţilor de coordonare (Hirtz,


1981, citat de J. Weinneck, 1994)

1. Capacitatea de formare motorie;


2. Capacitatea de ghidare motorie;
3. Capacitatea de adaptare şi readaptare motorie;
4. Capacitatea de coordonare- viteză;
5. Capacitatea de coordonare- rezistenţă;
6. Capacitatea de reacţie;
7. Capacitatea de ritm (simţul ritmului);
8. Capacitatea de echilibru;
9. Capacitatea de orientare spaţială;
10. Capacitatea de diferenţiere kinestezică.
Invers, capacităţile coordinative sunt indispensabile la
nivelul şi la dezvoltarea capacităţilor fizice, căci ele permit
achiziţionarea de abilităţi sportive necesare proceselor de
educare şi de formare corporală (Groper şi Thiess, 1975,
citaţi de J.Weinneck).
Factorii fizici ai performanţei şi formele de forţă
influenţează nivelul capacităţilor coordinative: un minim de
forţă este necesar pentru a permite o mişcare agilă. De
asemenea, este necesară o bună dozare a vitezei dacă
trebuie să intervină la un moment dat aptitudinea de a
rezolva rapid o problemă motorie dată într-o anumită
situaţie. Mai este nevoie şi de o anumită mobilitate la baza
capacităţilor coordinative pentru a avea în îmbinarea spaţială
a unei mişcări un câmp de operare mai mare şi pentru
adaptarea la necesităţile spaţiale de modificare. în fine,

109
rezistenţa precoce induce - prin intermediul proceselor de
ghidare ale SNC, o diminuare a preciziei gestuale.

4.3. Bazele biologice şi psihologice ale proceselor


de ghidare şi reglare a acţiunilor în desfăşurarea
activităţii sportive
Pentru a înţelege mai bine dispozitivul de ansamblu al
complexului motor al acţiunii, e nevoie să numim funcţiile
parţiale importante pe care se bazează capacităţile
coordinative.
 Captarea informaţiei şi prelucrarea acesteia de către
organele de simţ (până la sinteza aferenţelor). Calitatea
acestui proces este dependentă de capacitatea de analiză a
individului (sportivului)
 Anticiparea şi programarea actului motor prin
exploatarea experienţelor motrice înmagazinate şi a folosirii
programelor sau elementelor de program deja existente:
viteza şi calitatea procesului sunt dependente de repertoriul
motor al individului (sportivului);
 Inervarea musculaturii necesare de către fibrele
nervoase eferente (executarea mişcării)
 Retro-infirmarea constantă bazată pe derularea gestică
cu compararea simultană a valorilor efective şi programată
ca obiectiv gestual anticipat.

Memorie pe termen lung

Mecanismul de programare
1. A se conta pe o strategie de soluţie Mem.
Mem. 2. A se efectua în gând această strategie pe
pe 3. A aprecia consecinţele term.
term lung
lung
4. A stabili un proiect gestual

Mecanismul de execuţie
Memoria de percepere 2 1. A primi proiectul gestual
1. A selecţiona 2. A articula proiectull
2. A identifica elementele gestual în spaţiu şi timp
3. A aprecia rãspuns 3. A transmite proiectul
4. A clasifica imediat gestual organelor de
Analizatori (gest execuţie
Mem. - optici automa
pe Sistem neuro-muscular 110
- acustici - inervare
term.
scurt in- kinestezici
-put răspuns - reflex out-pututile
- contracţia musculaturii
- tactili
(captarea informaţiei) (actul gestual)
1
Mem.
pe
term.
scurt

Fig. nr. 15. Model de ghidare gestică. în executarea unui gest


sunt puse în mişcare în funcţie de profilul cererilor diverse
tipuri de răspuns

 Eventual, impulsuri corective ale SNC adresate


musculaturii la sfârşitul pilotării mişcării. în figura nr. 10 se
poate observa că, după natura apar diferite tipuri de
răspuns gestual. Astfel, în răspunsurile gestuale ultrarapide,
ghidate pe cale reflexă, reacţia intervine fără solicitarea
sistemelor specializate în prelucrarea informaţiei. în
răspunsurile gestuale care şi-au dovedit adesea adecvarea în
spectrul experimental al sportivului- numite gesturi
stereotipe sau mişcări automatizate- mecanismul programării
este scurt-circuitat, existând deja răspunsul adecvat situaţiei-
aşa-zisul răspuns imediat. în situaţiile de acţiune încă
necunoscute sau chiar în
procesele de învăţare, sunt parcurse toate mecanismele
sistemice ale ghidării gestice. Individul (sportivul), pe baza
experienţelor sale precedente stabileşte un program de
acţiune care-i pare optim pentru a rezolva o situaţie: răspuns
brut. pentru re-aferenţele complexe, acest răspuns brut va fi
controlat, iar dacă va fi cazul, corectat.

Importanţa aptitudinilor de analiză

111
Restul funcţiilor parţial citate, de coordonare gestuală,
dezvoltare şi grad de fineţe a capacităţilor coordinative la
recepţionarea şi prelucrarea informaţiei este în mare măsură
dependent de randamentul diverşilor analizatori. Din
categoria analizatorilor face parte o serie de receptori
specifici, căi nervoase aferente şi centre senzoriale situate în
anumite zone ale creierului. în plus, individul (sportivul) este
apt să perceapă prin analiză, propriile gesturi şi situaţia
ambiantă. Se reglează mai bine, conform datelor modificare
şi poate să răspundă mai bine printr-o soluţie motrică în
măsura posibilităţilor sale individuale (cf. V.M. Zaţiorsky,
1971).
Cinci dintre analizatori contribuie în mare măsură la
coordonarea motrică, influentând în mod diferit procesul de
ghidare şi de regularizare a actelor gestuale. Aceşti
analizatori cooperează între ei şi se completează.
Analizatorul kinestezic. Receptorii lui sunt situaţi
în toţi muşchii, în toate tendoanele şi articulaţiile şi
informează asupra poziţiei extremităţilor, a trunchiului şi a
forţelor exercitate asupra acestora. In plus, reglajul de fineţe
necesar în numeroase desfăşurări gestice, depinde de
parametrii spaţiali şi temporali şi are ca bază o informaţie
kinestezică diferenţiată.
Analizatorul kinestezic este superior celorlalti analizatori
care acţionează doar la forme mari de mişcare. Cel mai
important centru senzorial este muşchiul striat, considerat
după ochi ca fiind cel mai complex organ de simţ al omului.
Este organul mişcării voluntare dirijate prin inervarea sa de
către sistemul fibrelor gama. Excitantul specific este
întinderea.
Analizatorul tactil. Aceasta informează asupra acelor
mişcări care se desfăşoară în contactul nemijlocit cu mediul
înconjurător, respectiv asupra formei şi suprafeţei obiectelor
atinse, a rezistenţei opuse de către acestea. Este implicat şi
în senzaţia de înaintere şi prin aceasta contribuie la percepţia
vitezei mişcărilor, a vitezei de deplasare, şi a spaţiului.

112
Analizatorul statico- dinamic. Acest analizator
aduce informaţii asupra poziţiei şi mişcării corpului în spaţiu
şi în raport cu forţa de gravitaţie precum şi asupra direcţiei şi
acceleraţiei în raport cu capul. Senzaţiile specifice sunt cele
de verticalitate şi înclinare a corpului, de mişcare rectilinie şi
de rotaţie. Toate acestea condiţionează simţul echilibrului şi
de orientare a mişcărilor corpului în spaţiu şi condiţionează,
în consecinţă învăţarea tuturor exerciţiilor care se desfăşoară
în condiţii de echilibru precar, poziţii şi mişcări mai puţin
obişnuite. Stimularea aparatului vestibular provoacă reflexe
tonice sau de relaxare.
Analizatorul optic. Acesta informează asupra
gesturilor şi din apropiere (vedere centrală şi periferică) şi
reprezintă într-un fel comanda optică de executare a gestului.
Activitatea analizatorului optic este importantă în prima fază
de învăţare a mişcărilor. Semnalele optice reflectă, în primul
rând, starea mediului înconjurător, incluzând relaţia
mişcărilor corpului şi a deplasărilor sale în raport cu mediul.
Analizatorul acustic. Joacă, în general, un rol
subordonat căci conţinutul informativ al semnelor acustice
imediate este limitat în raport cu actul gestual. Informaţiile
acustice contribuie la însuşirea ritmului, a tempoului
caracteristic unor exerciţii.
Rezumând, putem spune că aptitudinile de analiză
relevă parţial dar decisiv calitatea aptitudinilor coordinative.
Importanţa analizatorilor poate varia mult de la o probă la
alta şi, în general, de la o disciplină sportivă la alta (Holtz -
Weineck, 1983).

Importanţa repertoriului gestual


Un alt factor important al dezvoltării sau al valorii
aptitudinilor coordinative este repertoriul gestul, adică
experienţa motrică a individului (sportivului).
Orice mişcare, chiar nouă, se execută pe baza unor
legături coordinative mai vechi (V.M. Zaţiorsky, 1972; D.
Harre, 1976). Deci, cu cât este mai mare repertoriul gestual,
care se aseamănă cu legăturile motrice prin reflexul

113
condiţionat şi cu cât SNC este mai descărcat, cu atât gestul
se pliază mai bine pe modelele de derulare mai mult sau
mai puţin automatizate.
Mecanismul este într-un fel comparabil cu un joc
construit: în plus există o serie de prefabricate - am numit
astfel legăturile prin reflex condiţionat - disponibile şi, cu cât
atenţia acordată diferitelor elemente structurale va fi mai
mică, cu atât va fi mai bună focalizarea acesteia pe
structurile de ansamblu a actului motor.
Experienţa gestică oferă individului (sportivului)
posibilitatea de a găsi, în timpul cel mai scurt şi în modul cel
mai eficace toate elementele gestual necesare executării
unui act motric.
Concluzionând, capacităţile de coordonare depind de o
serie de factori compuşi. Aceştia sunt:
 tonusul optim al scoarţei cerebrale, precum şi
mobilitatea proceselor corticale fundamentale (excitaţia şi
inhibiţia);
 coordonarea intra- şi intermusculară;
 starea de funcţionalitate a analizatorilor;
 experienţa motrică şi bogăţia repertoriului motric;
 vârsta - mecanismele de percepere şi transformare a
informaţiilor se deteriorează odată cu vârsta, ca urmare a
proceselor degenerative fiziologice ale organismului, acest
lucru fiind valabil şi în sfera motricităţii;
 sexul: coordonarea este superioară cu 5- 10 % la femei
faţă de bărbaţi;
 oboseala centrală sau periferică - produce o creştere a
inhibiţiei corticare în centri motori, urmarea fiind că o sarcină
motrică ce neceistă coordonare, numai poate fi executată la
nivel optim, consumul energetic este mai mare, iar
performanţa e scăzută.
 alţi factori implicaţi: alcoolul, nicotina, regimul de viaţă
defectuos, scad capacitatea de înregistrare a informaţiilor de
la analizatori şi, implicit, capacitatea funcţională a sistemului

114
neuro-muscular. De altfel, oboseala sau alcoolul cresc riscul
erorilor motrice şi accidentelor în sport.

4.4 Capacităţile coordinative la diferite vârste


Considerăm că este necesar în dezvoltarea capacităţii
coordinative să se ţină cont de următoarele:
 O experienţă gestică multiplă scurtează timpul de
învăţare şi face mai eficient procesul de antrenament în
contextul noilor abilităţi gestice. Deci, este necesar să
se acorde o mare importanţă dezvoltării unui repertoriu
gestual cât mai cuprinzător.
 Aptitudinile coordinative stau la baza tuturor
aptitudinilor de învăţare motorie la toate vârstele;
 Aptitudinile coordinative nu admit dezvoltarea decât
sub forme complexe, variabile şi continue;
 Trebuie dezvoltate capacitatea de coordonare destul de
timpuriu.

Vârsta preşcolară
|n desfăşurarea evoluţiei individuale nu există, după
Israel (1977), o concordanţă cronologică între capacitatea
optimală de antrenament a facultăţilor coordinative şi cea a
calităţilor condiţionale. Biologic vorbind, terenul e mai bine
pregătit pentru dezvoltarea coordonării gestuale decât
pentru perfecţionarea factorilor fizici condiţionali ai
performanţei. Conform cercetărilor recente, ghidarea şi
reglarea neuro-musculară sau senzorial motorie a gesturilor
aparţine în mod manifest domeniului acestor funcţii
elementare unde, adecvarea şi dezvoltarea se produc cu
succes.
Facultăţile coordinative discordante sunt, deci, după
Winter (1976), rezultatul nu atât al dispoziţiilor insuficient
survenite în primii ani de viaţă. Diferenţele deosebite
observate între copiii antrenaţi şi cei neantrenaţi arată cu
precizie că potenţialul de dezvoltare existent al capacităţilor

115
coordinative nu este câtuşi de puţin epuizat la vârsta
preşcolară. Vom insista asupra necesităţii de a le dezvolta cât
mai mult. Nu este deloc prea devreme însă metodele nu sunt
suficient adaptate la nevoile copiilor. Copiii de vârstă
preşcolară trebuie să dobândească permanent o multitudine
de abilităţi gestuale pentru a dispune de o bază solidă şi
pentru a suporta cu uşurinţă trecerea la fazele optimale ale
învăţării , consecinţele directe vor fi calitatea şi eficacitatea
învăţării. în orice caz, încă de la debut, trebuie urmărită o
învăţare corectă a abilităţilor motrice căci mai târziu,
corectarea stereotipurilor greşite va necesita un efort sporit
şi un surplus de substanţă nervoasă în raport cu dobândirea
abilităţilor gestice deprinse fără efort (J. Weineck 1983).

Prima vârstă şcolară (6/7-10 ani )


|nalta plasticitate a cortexului cerebral permite la
această o dezvoltare mare a aptitudinilor coordinative, în
sensul inhibiţiei diferenţite încă insuficient dezvoltate;
acestea se constituie într-o preponderenţă a proceselor de
excitaţie în raport cu procesele de inhibiţie. Analizatorul
kinstezic este totuşi, încă puţin dezvoltat iar precizia suferă în
calitatea aspectelor sale spaţio-temporale.
Preponderenţa proceselor de excitaţie se traduce şi
printr-o irdiere marcată de excitaţii, astfel că, urmele încă
nefixate de activităţi neuronale se şterg cu uşurinţă iar
cortexul cerebral devine incapabil de a reţine legăturile
funcţionale -buclele gestice ale centrelor cerebrale excitate
împreună sau succesiv. Din acest motiv la această vârstă,
înalta capacitate de învăţare nu este asociată unei facultăţi
egale de a reţine durabil mişcările învăţate (Demeter 1981).
O capacitate de diferenţiere insuficient dezvoltată şi o
aptitudine de reţinere motorie defectuasă necesită la această
vârstă o aprofundare a învăţării dacă vrem ca procesul de
învăţare să fie încununat de succes (Hotz-Weineck 1983).
După învăţarea gestului vizat, repetarea de mai multe ori
printr-un exerciţiu adecvat va induce o gestică precisă şi în
aceleşi timp stabilă.

116
{tiut fiind faptul că aptitudinile coordinative se dezvoltă
neuniform în timp, constatarea şi înţelegerea profundă a
fazelor dezvoltării acestora devine indispensabilă cunoaşterii
unui mod sistematic de influenţare.
Prima vârstă şcolară (6/7-10 ani ) poate fi considerată
ca vârsta dezvoltării intense. Acum se perfecţionează
capacitatea de reacţiona, capacitatea înaltei frecvenţe
gestice, cea a diferenţierii spaţiale sau coordonarea sub
tensiunea timpului.
Un antrenament raţional trebuie deci făcut pentru a
urmări instruirea priorotară specifică acestei vârste a
aptitudinilor speciale. Nu trebuie uitat, însă, că la această
vârstă este bine să se deruleze procesele de învăţare motorie
precum şi achiziţionarea de abilităţi gestice simple, vor fi
evitate excitaţiile care coordonează simultan secvenţele, cele
care reclamă un efort sporit, cele ilogice sau periferice.

Vârsta a doua şcolară (10-14/15)


Atingerea maturităţii cerebrale motrice care survine la a
doua vârstă şcolară permite o bună cooperare a motricităţii
involuntare (bulb, trunchi encefalic) şi voluntare (cortex).
Plasticitatea încă elevată a cortexului cerebral cât şi
capacitatea ameliorată de percepţie şi prelucrare a
informaţiei permit copiilor să înveţe extrem de repede noile
abilităţi gestice.La fel se întâmplă şi în cazul raporturilor
forţă- pârghie care sunt în mod favorabile la această vârstă.
Acum joacă de asemenea un rol important şi musculatura
extremităţilor superioare, având în vedere că raportul de
dezvoltare dintre musculatura extremităţilor superioare şi
cea a extremităţilor inferioare este de 27:38 la această
vârstă şi de 28:54 la vârsta adultă (A. Demeter 1981). Tot
acum greutatea corporală este mai redusă.
Această fază prezintă cea mai mare capacitate de
învăţare motorie graţie unei ameliorări a capacităţii motrice
de ghidare şi combinare a capaictăţii de reacţie şi de ritm.
Instruirea acestor aptitudini trebuie să fie în prim planul
antrenamentului sportiv.

117
Vârful perfecţionării aptitudinilor coordinative în învăţarea motrică în clasele I - X (Hirtz, 1978)
(vezi tabelul nr.4).

Capacităţi coordinative 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
1. Aptitudinea de coordonare * * * B
sub presiunea timpului
2. Aptitudinea de diferenţiere * * * * ă
kinestezică, spaţială şi
temporală
3. Aptitudinea de reacţie * * * i
acustică şi optică
4. Aptitudinea de ritm * * e
5. Aptitudinea de orientare * * * ţ
spaţială
6. Aptitudinea de echilibru * * I
7. Aptitudinea de coordonare * * *
sub presiunea timpului
8. Aptitudinea de diferenţiere * * * * F
kinestezică, spaţială şi
temporală
9. Aptitudinea de reacţie * * * e
acustică şi optică
10. Aptitudinea de ritm * * * t
11. Aptitudinea de orientare * * * e
spaţială
12. Aptitudinea de echilibru * *

Tabelul nr. 6. Vârful perfecţionării aptitudinilor coordinative în


învăţarea motrică în clasele I-X (după Hirtz, 1978)

Consecinţe ale instruirii capacităţilor coordinative:


 formarea sportivă eclectică cu lărgirea metodică a
repertoriului gestic;
 învăţarea tehnicilor sportive de bază;
 aprofundarea suficientă a celor dobândite.

Pubertatea

118
|n timpul pubertăţii se produce al doilea proces de
transformare morfologică ce este însoţit de o creştere în
înălţime de 8-10 cm/an. Modificarea proporţiilor, creşterea
extremităţilor, va prejudicia mai mult sau mai puţin- aceasta
şi în funcţie de caracteristicile individuale- procesul de
instruire a capacităţilor coordinative. După Rutenfrantz
(1965), pierderea calităţii afectează mai ales gesturile care
au nevoie de o precizie superioară şi, deci, de o ghidare mai
fină. Gesturile simple, practicate în mod regulat, stăpânite
deja, rămân totuşi neatinse.
Dacă ne gândim că factorii fizici condiţionali ai
performanţei ating un maxim de dezvoltare la pubertate,
atunci vom înţelege mai bine încetinirea sau stagnarea care
intervine în procese de antrenament a aptitudinilor
coordinative.
Scăderea capacităţilor condiţionale- echivalentă cu o
scădere pasageră a perfomanţei - se ajustează printr-o
readaptare a capacităţilor coordinative (Brandt, 1979).
Rezultă că în antrenarea aptitudinilor coordinative
lipsurile de conduită gestică şi fenomenele de stagnare în
dezvoltarea motorie par să justifice reacţia provizorie în ceea
ce priveşte achiziţionarea de forme gestuale complicate.
Trebuie urmărite totuşi ameliorarea şi consolidarea
desfăşurării gestice şi tehnicilor sportive deja dobândite.

Adolescenţa
|n această fază a dezvoltării se produce o stabilizare
generală a conduitei gestuale, o ameliorare a capacităţilor
motrice de ghidare, de adaptare, readaptare şi combinare.
capacitatea de învăţare motorie este mai mare la băieţi
decât la fete.
|n ansamblu, adolescenţa reprezintă încă o perioadă în
care capacitatea de învăţare motorie este bună. Aceasta
permite o instruire a capacităţilor coordinative, fără restricţie,
în orice disciplină sportivă.

119
Tabelul nr. 7. Panorama dominantelor morfogenezei
senzorial-motorii şi a instrucţiei specifice vârstei (Ungerer)

Profilul senzorial-motoriu al Dominante ale


Vârst performanţei ca funcţie a instruirii
a dezvoltăţii specifice
vârstei
5-6 ani  gesturi  gesturi la  salturi cu
cotidiene, limita ghidări ale
ghidări ale cotidianului, trunchiului,
truinchiu-lui, gesturi de rostogoliri,
mişcări mare viteză. jocuri cu
simulta-ne şi mingea.
lente.
7-8 ani  mişcări de  gesturi  gimnastica
echilibru; precise; obstacolelor;
 gesturi fără  intervenţii  învăţarea
formă clară. rapide. săriturilor.
9-10  acţiuni  mai multe  joc; instrucţie
ani periferice deli secvenţe cu tactică;
mitate în eforturi  exerciţii din
secvenţe variate gimnas-tica de
scurte. bază..
11 ani  gesturi cu  secvenţe  instrucţie de
Băieţi efect centrat numeroa-se salt; plonjări;
la periferie, cu cuplaj  exerciţii din
comportând dina-mic gimnas-tica de
mai multe simultan al bază.
secvenţe. periferiei.
11 ani  efort gestic  mai multe  salturi cu
Fete concen-tric, secvenţe sprijin;
rectiliniu. gestuale cu  gimnastica la
cuplaj bare
simultan al asimetrice;
periferiei

120
 salturi
perioculoase;
 ritmică.
12-14  motricitate de  intervenţei  instrucţie
ani per-formanţă; rapidă; intensivă de
Băieţi atletism.
 cuplare  reacţii ale
simultană, perifiriei.
dinamică în
secven-ţe
scurte.
12-14  motricitate de  gesturi  instruire tipică
ani performanţă; specifice a sexelor, fără
Fete  gesturi celor două restricţie, în
dinamica sexe. toate
ample. sporturile.

15-19  motricitate  gesturi  instrire


ani senzorială depăşind motorie fără
Băieţi reactivă; limitele restricţii în
individuale. toate
 secvenţe
sporturile.
gestuale în
mare viteză.
15-19  motricitate de  gesturi  instrucţie
ani performanţă. depăşind motrică tipică
Fete limitele sexului, în
sexelor. toate
sporturile.

4.5. Metodologia dezvoltării capacităţilor


coordinative
Deşi unele conponente ale capacităţii coordinative
prezintă un optim de dezvoltare la un moment dat, iar altele
sunt practic nedezvoltate, putem spune, în general, că ele ar
avea ca interval de maturizare perioada dintre vârstele 7-10
ani (Hirtz, 1978). Cam în această perioadă se poate observa,

121
după părerea lui Bringmann şi o maturizare rapidă a
sistemului nervos central. |n paralel se produce o creştere a
funcţiei analizatorilor optici şi acustici, iar odată cu
ameliorarea prelucrării informaţiei este facilitată instruirea
abilităţilor gesturilor complexe.
Instruirea la momentul optim a capacităţilor
coordinative este deci decisivă în ceea ce priveşte nivelul
capacităţii de dezvoltare de mai târziu. |n cursul vieţii
facultăţile coordinative descresc mai rapid sau mai lent, în
funcţie de ritmul de manifestare a factorilor fizici ai
performanţei şi calităţii proceselor de de coordonare şi
ghidare.
Dezvoltarea la un nivel superior al capacităţilor
coordinative influentează în mare masură însuşirea,
consolidarea, perfecţionarea şi stabilitatea în timp a actelor
motrice noi. De asemenea, se favorizează efectuarea
eficientă şi în condiţii variate a actelor şi acţiunilor motrice
dobândite anterior. Ele favorizează şi restructurarea şi
readaptarea execuţiei actelor şi acţiunilor motrice în scopul
eficientizării lor.
Datorită complexităţii capacităţilor coordinative, mulţi
autori consideră că ele nu au procedee metodice şi exerciţii
speciale de dezvoltare ca şi celelalte capacităţi motrice. Al.
Mogoş şi Gh. Mitra (1980) consideră că “orice exerciţiu este
bun pentru dezvoltarea îndemânării”.
Părerea noastră, formată pe baza studierii detaliate a
bibliografiei din domeniu, este că şi în cazul capacităţilor
coordinative principala metodeă de dezvoltare este
exersarea.
Exerciţiile folosite pentru dezvoltarea acestor capacităţi
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) grad spirit de dificultate, ca să solicite executantului
un nivel ridicat de coordonare generală şi segmentară,
echilibrism, simţul ritmului şi al tempoului, spontaneităţi,
creativitate;
b) în procesul capacităţilor coordinative trebuie evitate
exerciţiile care provoacă crisparea subiecţilor;

122
c) exerciţiile folosite pentru dezvoltarea capacităţilor
coordinative să solicite şi valorificarea superioară a celorlalte
capacităţi motrice.
Pentru dezvoltarea capacităţilor coordinative se
recomandă folosirea parcursurilor utilitar - aplicative,
ştafetelor şi concursurilor. |n decursul timpului s-au efectuat
şi o serie de procedee metodice pentru dezvoltarea
capacităţilor coordinative:
a) Exersarea (repetarea) actelor sau acţiunilor motrice
în condiţii variabile pentru a surprinde prin viitoarea situaţie
posibilă. Prin condiţii variabile se întelege diferite condiţii de
mediu, diferite condiţii de spaţiu, diferite condiţii de timp.
b) Exersarea (repetarea) actelor sau actiunilor motrice
în condiţiile sprijinirii complexităţii acestora prin creşterea
dificultăţii realizate prin modificarea condţiilor normale de
lucru.
Aceste condiţii se pot manifesta astfel:
- modificare greutăţii materialelor folosite;
- îndepărtarea centrului de greutate faţă de sol;
- execuţii în oglindă;
- exerciţii axiometrice;
- exerciţii în care s-a modificat ritmul sau tempoul;
- introducerea actelor motrice într-un lanţ de acte
motrice;
- introducerea de sarcini suplimentare;
- exerciţii cu segmente “neîndemânatice”;
- exersarea în condiţii de regulament modificate
(micşorarea suprafeţei pe care se lucrează, creşterea
numărului de subiecţi pe aceeaşi suprafaţă, creşterea
numărului de mingi; mişcarea părţilor, coborârea sau
ridicarea fileului, etc.).
c) Exersarea (repetarea) actelor şi actiunilor motrice în
condiţii relativ constante. Efectuarea oricarui exerciţiu, fie

123
simplu, dar mai ales complex, poate duce în proporţii mai
mari sau mai mici la dezvoltarea capacităţilor coordinative.
|n lecţiile de educaţie fizică exerciţiile pentru
dezvoltarea capacităţilor coordinative pot fi întâlnite în
majoritatea verigilor lecţiilor.
Dar dacă capacităţile coodinative sunt abordate ca
temă de lecţie, este bine ca aceasta să fie întotdeauna prima
temă a lecţiei.
|n decursul unui an şcolar ele se pot dezvolta în oricare
perioadă a anului fără nici un fel de restricţie (dacă se
lucrează în interior sau afară).
Nu este recomandabil ca în lecţiile în care se abordează
ca temă viteza, să fie abordată ca temă şi capacităţile
coordinative.

BIBLIOGRAFIE

1. Ardelean, T.  Particularităţile dezvoltării calităţilor


motrice în atletism. Centrul de
multiplicare IEFS, 1990.

2. Ardelean, T.  Viteza si forta in atletism. Contributii


teoretice privind valorificarea
potentialului de viteza la copii de 11-14
ani, teza de doctorat, Bucuresti, 1991.
- Pregatirea fizica si coregrafica,
3. Ardelean Roman, componente al procesului de
M. antrenament in gimnastica ritmica

124
sportiva, teza de doctorat, Bucuresti,
1996

4. Barms, J.  Importanţa mobilităţii în pregătirea


fizică generală. International Journal of
Psysical Education, Schondorf, 1984.

5. Baroga, L.  Educarea calităţilor fizice combinate.


Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1984.

6. Basco, C. şi colab.  Antrenamentul de rezistenţă/ viteză/


forţă. Sport Internationali, Milano, 1994
în: Sportul de Performanţă, 258/1992.

7. Byra, Mark  Antrenarea îndemânării şi rezistenţei.


Coach Review, 6/1983, Ottawa,
Canada, în: Sportul de Performanţă,
226/1984.

8. Bompa, Tudor  Theory and Methodology of Training.


Kendall/ Hunt Publishing Company,
Yowa, 1990.

9. Bota, C.,  Fiziologia Educaţiei Fizice şi Sportului.


Prodescu, B., Ergofoziologie. Ed. Antimivireanul,
Rm.Vâlcea, 1997.

10. Croitoru, D.,  Capacităţile motrice- Referat de


doctorat, 1996.

11. Demeter, A.  Bazele fiziologice şi biochimice ale


calităţilormotrice. Ed. Sport-Turism,
Bucureşti, 1981.

12. Dragnea, A.  Teoria şi metodica dezvoltării


calităţilor motrice. Centrul de
multiplicare ANEFS, 1991.

13. Dragnea, A.  Antrenamentul sportiv. Editura


Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1996.

125
14. Famose, J-P.,  Aptitude et performance motrice.
Durand, M., Editions Revue EPS, Paris, 1988.

15. Florescu, C.,  Metodica dezvoltării calităţilor fizice.


Dumitrescu, V., Ed. Consiliului Naţional pentru Educaţie
Predescu, A., Fizică şi Sport, Bucureşti, 1969.

16. Gorojanian V.S.  Rezistenţa şi unele însuşiri ale


sistemului nervos,Teoria i praktica
fiziceskoi kulturi, nr.9/1972, în Sportul de
Performanţă, nr.108

17. Harre,  Viteza şi antrenamentul de viteză,


Hauptmann Teorie und praxis der korpenkultur,
Berlin, 36, 1987, în Sportul de
Performanţă, nr. 270

18. Harre, D.,  Rezistenţa- forţa şi antrenamentul de


Leopold,W. rezistenţă- forţă, Theorie und Praxis der
Korpenkultur, Berlin, 35, 1986, în Sportul
de Performanţă, nr. 267/1987

19. Hirtz Peter,  Testul de motricitate sportivă în


Volkner H.J. diagnosticarea calităţilor de coordonare,
Teorie und Praxis der Korpenkultur,
Berlin, 35, în Sportul de performanţă

20. Kapandyi,I.A.  Biomecanique des musculos et des


tendous in Musculos ,tendous et sport,
Edit par Benesisc, Simeraj,Paris

21. Leah, V.I.  Despre clasificarea calităţilor de


coordonare, Teoria i praktika fiziceskoi
kulturî, Moscova, 1987, 7, în Sportul de
Performanţă, nr. 271/1987

22. Ludu,V.  |ndemânarea şi metodica dezvoltării


ei, Ed. Consiliului Naţional pentru
Educaţie Fizică şi Sport, Bucureşti,1969

126
23. Macovei, S.  Model experimental în G.R.S.-1997-
referat de doctorat
24. Macovei. S.
 Supletea, contributii teoretice si
practico metodice cu aplicatii in
gimnastica ritmica sportiva, teza de
doctorat, Bucuresti, 1998.

25. Manno, R.  Les bases de lenrtainement sportif,


Edition Revue E.P.S., Paris, 1992

26. Manno, R.  Calităţi de coordonare, Scuola dello


Sport, Roma, 3,1,1984, în Sportul de
Performanţă, nr. 261/1987

27. Manno, R. ş.a.  Aprecierea calităţilor motrice la


sportivii juniori, Scuola dello Sport,
Roma, iv,1,1985, în Sportul la copii şi
juniori, vol LXIII/1986
28.Matveev,L.P, - Teoria si metodica educatiei fizice,
Novicov, A.D. Edit.Sport-Turism, Bucuresti, 1980.
29. Mitra, Gh., - Metodica educatiei fizice scolare,
Mogos, Al. Edit.Sport-Turism, Bucuresti, 1980.

30. Neumann, G.  Adaptarea în antrenamentul de


rezistenţă, Scuola dello Sport, Roma,
1994, în Sportul de Performanţă

31.  Viteza şi precizia acţiunii în jocurile


Schellenberger,H. sportive, Teorie und Praxis der
Korpenkultur, Berlin 35, în Sportul de
Performanţă, nr.181

32. Zimmermann, K.  Aspecte selecţionate ale eleborării şi


folosirii testelor pentru diagnosticarea
calităţilor de coordonare, Teorie und
Praxis der Korpenkultur, Berlin, 34, în
Sportul de Performanţă

127
33. Viru,A.  Valoarea încărcăturii antrenante,
Scuola dello Sport, Roma, 1994, în
Sportul de Performanţă

34. Wineck,J.  Biologie du sport, Ed. Vigot, Paris,1992

35. Weineck, j.  Entreinamento optimo, Editorial


Hispano Europea, S.A., Barcelona, 1994

36. Zaţiorski,V.M.  Calităţile fizice ale sportivului, ICF,fond


didactic, Bucureşti, 1968

37. Zimmer,M.  Despre structura calităţilor de


coordonare şi posibilitatea înţelegerii lor,
Wissenschaftliche zeitschrift, Leipzig,
1986, în Sportul de Performanţă

128
LECTOR UNIV.DRD.
VIRGIL TUDOR

BAZELE BIOLOGICE {I
PSIHOLOGICE ALE
CAPACIT~}ILOR
MOTRICE

129