Sunteți pe pagina 1din 5

[color=grey]“Am zis nu.

”[/color]

“Domnule Sakurada, apreciez hotărârea dumneavoastră. Sentimentele dumneavoastră sunt...


admirabile.” Femeia îi aruncă un zâmbet fals, pe care i-l întoarse cât se poate de sarcastic. “Dar aici
nu e vorba de sentimente, e vorba de profit. E vorba de interesul și expansiunea firmei – pe care, mă
scuzați să vă reamintesc, chiar dumneavoastră le promovați. Asemenea principii morale nu au ce
căuta în discuție.”

Sprâncenele i se arcuiră. O ușoară foială în jurul mesei îl anunță că nu era singurul.


[color=grey]“Foarte [i]etic,[/i] doamnă.”[/color]

“N-am vrut să...” Obrajii femeii prinseră o nuanță de roșu aprins, iar vocea începu să îi tremure. “Știți
că...” Se așeză pe scaun, evident tulburată. “Nu am vrut să insinuez că...”

Prea târziu. Dacă asculta cu atenție, aproape că putea auzi cum se sparge imaginea perfectă asupra
respectabilei doamne Kobayashi. Bine, poate că [i]perfectă[/i] era mult spus – nu era nici pe departe
la prima gafă, dar aceasta le depășea ca proporții pe toate celelalte... Și era mult prea la vedere.
După toate aparențele, norocul încă nu îl părăsise pe Tatsurou – nu că ar fi vrut neapărat să o
înlăture pe doamna Kobayashi din calea sa, dar era mult prea obișnuit ca lucrurile să se facă după
cum dicta el... Iar ea se întâmpla să i se opună. O apreciase mereu pentru asta; poseda o calitate pe
care puțini o mai aveau. Dar miza era prea mare pentru a-i mai arde de jocuri.

Poate că nu avea nici el completă dreptate, poate că era, într-adevăr, mult prea încăpățânat, dar nu
avea de gând să dea înapoi, oricât de riscand ar fi fost. Când veneau să te curteze firmele americane,
nu prea îți mai permiteai să faci nazuri că e vorba de energie nucleară la mijloc. De ce ar fi trebuit să-
i pese taman lui? De ce ar fi trebuit să fie taman el mai cu moț?... Și totuși, uite că îi păsa. Poate că
era o încercare de a face ceva bun, un proces de conștiință, un simplu instinct, chiar – dar Doamne,
ce instinct! Reziliase contractele cu centralele nucleare cu doar două zile înainte de cutremurul din
2011, declarând noua orientare a firmei spre resurse alternative. O mișcare ce fusese profund
criticată în alea două zile, dar care devenise brusc un act semi-divin după accidentele din Fukushima.
Ulterior, efectul fusese unul de domino. Pe fondul opoziției față de energia nucleară din următorii
ani, firma avusese parte de un boom economic pe care nimeni nu l-ar fi putut prezice, iar Tatsurou
ajunsese un favorit al militanților pentru mediu. Ceea ce era cu adevărat surprinzător era cât de
puțin îi păsa de aceste efecte neprevăzute: el doar încercase să facă ceva bun.

Pentru Sayuri.
Nu avea de gând să dea înapoi acum, doar de dragul profitului. Riscurile depășeau beneficiile. Era
atât de simplu.

Oftă, surâse senin și își îndreptă spatele. Aruncă o privire scurtă asupra celorlalți, care păreau să
aștepte precum leii flămânzi. [color=grey]“Decizia mea este finală. Acționarii majoritari au aceeași
viziune. Într-adevăr, doamnă Kobayashi, este vorba de expansiunea firmei, dar o expansiune care să
asigure viitorul, nu să îl distrugă. Cred că nu mai e nimic de adăugat.”[/color] Își strânse mapa atent
organizată și se ridică de pe scaun. Ceilalți îl imitară. Gesturile puțin prea apăsate trădau răbdarea
aproape ajunsă la limită, însă tonul îi rămase în continuare politicos. [color=grey]“Vom face anunțul
oficial mâine dimineață. Vă mulțumesc pentru cooperare, ca întotdeauna.”[/color] Făcu o plecăciune
adâncă înainte de a se întoarce spre ușă, scoțându-și telefonul din buzunar.

[align=center][i]Stimate domnule Sakurada,

Vă informăm că sunteți așteptat în această seară, la ora 20:00, în restaurantul Valentinoʼs din Kyoto.
Vă aducem la cunoștință că...[/i][/align]

Nici nu se obosi să termine de citit mesajul.

Kyoto.

Kyoto?!

Cuvântul rezona în mintea lui ca valurile create de o piatră în apă.

O încruntătură puternică îi încreți fruntea. Se opri în mijlocul holului preț de câteva secunde, de
parcă asta l-ar fi ajutat să se concentreze mai bine – însă, indiferent cât ar fi încercat, nu-și putea
aminti nimic legat de vreun plan pe care l-ar fi putut avea în Kyoto. Sigur, în ultimul timp fusese mult
prea ocupat cu nenorocitul ăla de contract și munca de convingere pe care fusese nevoit să o
depună pentru a-și impune punctul de vedere, așa că avea tendința să uite tot ce nu era informație
esențială. N-ar fi fost nici prima dată când îi scăpau informații esențiale... Dar totuși, părea puțin
probabil să fi uitat de o vizită în Kyoto, având în vedere cât de rar ajungea pe acolo zilele astea. Nu că
s-ar fi plâns de-asta.
Kyoto.

Dincolo de mesajul suspect de lipsit de informații cu privire la interlocutorul său – nici asta nu era
tocmai o noutate; deși mereu îi plăcea să fie pregătit, unii oameni erau mult prea rezervați cu
informațiile – , trebuia să admită că, oricine ar fi fost, o nimerise bine cu locația. Nu era atât de ingrat
încât să spună că era restaurantul lui preferat, dar cu siguranță era printre ele. Poate că se merita să
meargă în Kyoto fie și numai pentru asta.

Deși încă nu prea-i venea a crede, chiar în ciuda numeroaselor legături pe care încă le avea cu Kyoto.
Poate și ăsta era un instinct. Neîncrederea.

Ajunse la restaurant la opt fix, aproape enervant de punctual, mânat – deși nu voia să o recunoască –
de o curiozitate sâcâitoare. Se prezentă fetei de la recepție, care îi indică o masă destul de
îndepărtată. Nu se miră câtuși de puțin atunci când își dădu seama că era deja așteptat. Figura
feminină în contre-jour îl făcu să se încrunte. Când îl așteptase pe el ultima dată o femeie?

Îi luă ceva mai multe secunde să își dea seama de [i]cine[/i] era așteptat.

Apoi, realizarea îl lovi ca un pumn în stomac.

[i]Doamne, cât de frumoasă era!...[/i]

Rămase cu gura ușor întredeschisă și cu ochii mari de uimire, înghețat în locul ăla, de parcă ar fi
văzut o fantomă. Într-un fel, chiar [i]era[/i] o fantomă. O privi cu curiozitatea unui copil, analizând-o
din cap până-n picioare. [i]Superbă.[/i] Infinit mai frumoasă decât și-o amintea; imaginea care
persista în mintea lui părea o simplă umbră comparativ cu femeia, o copie ieftină și lipsită de valoare.
Roșul părului ei era mai roșu decât își amintea. Verdele ochilor mai verde, sclipirea amuzată a
acestora parcă mai jucăușă. Ar fi putut să stea să o privească ore în șir, ca pe o operă de artă, și tot
să găsească ceva nou, un detaliu aparent nesemnificativ ce ar fi schimbat întreg sensul. După atâta
timp, încă reușea să-i taie respirația – în asemenea măsură, încât nici măcar nu găsi de cuviință să se
întrebe ce anume căuta aici. Creierul lui înregistra straniul situației, însă întrebările întârziau să apară.
De ce era aici – nu conta. De ce nu îi spusese nimic – nu con...
Hm. Ba poate că da, totuși. Dar era dispus să mai treacă cu vederea. Dacă ar fi fost vorba de oricine
altcineva, ar fi tunat și fulgerat.

Doamne, Doamne, uitase cât de frumoasă putea fi...

[i]„Gata, i-am trimis lui Sayuri, e prea târziu și nu-mi pare rău. Ei bine, o să te superi?”[/i]

Ridică din sprâncene, înțelegerea începând să se desfășoare pe chipul său cu încetinitorul. Clătină
ușor din cap. [color=grey]“Așa, deci? Sayuri știe? Și ce v-ați gândit voi dou, că ar fi bine să vă râdeți
de mine... Hm? Femei!”[/color] Își dădu ochii peste cap, însă lăsă un chicot înfundat să-i scape,
distrugând efectul. O privi din nou din cap până-n picioare, zâmbind admirativ. Primul zâmbet sincer
de mult timp încoace. [color=grey]“Că ce? Că m-ați lucrat amândouă pe la spate? Sunt [i]ab – so –
lut[/i] revoltat. Dar cred că a meritat, până la urmă. A trecut prea mult timp.”[/color]

Mult prea mult. Semnele erau vizibile pentru amândoi, deși timpul fusese ceva mai blând cu ea. Atât
de mult timp, încât se simțea la fel de fâstâcit ca la prima lor întâlnire. Desigur, pe atunci lucrurile
fuseseră ceva mai simple; pe atunci, păruse firesc să nu aibă idee ce să facă și cum să se comporte –
acum, scuzele i se diminuau considerabil. Probabil Ronja era cea care îl cunoștea mai bine decât
oricine. Cu siguranță nu vorbise cu nimeni atât de deschis cum o făcuse cu ea. El n-ar fi putut spune
același lucru. Sau, dacă o cunoștea, nu o înțelegea. Nu o înțelesese niciodată. Nu făcuse eforturi în
sensul ăsta; singura dată când chiar încercase, se speriase de cât de greu era totul și dăduse bir cu
fugiții. Nici măcar nu îi păruse rău. Nici acum nu îi părea rău – ei doi nu fuseseră făcuți unul pentru
celălalt. Mereu pe aceeași pagină, dar la capitole diferite.

Nu o înțelegea. Probabil că nu avea să o înțeleagă niciodată.

O sărută scurt pe obraz. [color=grey]“Arăți superb, Coco.”[/color]

Îi trase scaunul, invitând-o să se așeze, după care se așeză în fața ei. Un alt zâmbet, la fel de sincer,
însă neîncrezător. [color=grey]“Nu credeam să te văd pe la capătul ăsta de lume. Ce te-aduce pe
aici? Vacanță, presupun?”[/color] O umbră de amărăciune, oricât de bine ascunsă, tot i se strecură în
voce. Poate că nu erau potriviți unul pentru celălalt din punct de vedere romantic – romantic! Drace!
- , dar se îndoia că avea să găsească vreodată pe cineva care să-i fie la fel de bun prieten.
Se sprijini cu coatele pe masă și, instinctiv, puse o țigară între buze. Ezită, însă, să o aprindă.
[color=grey]“Te deranjează?”[/color]

“”