MORALA CREȘTINĂ

-SUPORT DE CURS-

PREOT LECT. DR. PROF. VASILE RĂDUCĂ

ANUL III

SEMESTRUL II

BUCUREŞTI
2017
 I. Legea Morala

Legea vesnica. Spunand “lege” ne gandim la o anumita regula, in sens mai intens decat
atunci cand spunem cuvantul norma. Din mom in care spunem lege ne gandim la o regula precisa
, la ceea ce exprima permanenta unor fenomene, unor principii sau a unor conditii. De aici putem
sa dam notiunea de lege unor domenii foarte precise cum ar fi :legile fizicii, legile civile, legi
morale.
In domeniul moralei, interesul fata de lege se refera la aceasta (la lege), ca fiind expresia
unor obligatii legate de co-existenta omeneasca si care exprima reguli fundamentale cu privire la
dreptate si la respectul fata de ceilalti. In sensul grecesc al cuv, in Grecia antica legea era conditia
in functie de care o cetate putea exista ca atare. Legea era principiul care dadea siguranta
acestora.....Din acest punct de vedere legea este anterioara existentei umane.Omul traieste
dintotdeauna sub auspuciile unor legitati. In functie de aceasta elgitate sau acest complex de legi ,
el poate sa fie / ramana ceeea ce este; isi poate gasi sau regasi libertatea, incat libertatea nu poate
fi cautata in afara unor legi, dimpotriva, libertatea presupune totdeauna existenta unor legi. Aceasta
nu pt a te raporta la ele, ca la realitati fata de care iei o atitudine de cele mai multe ori contrare, ci
libertatea noastra se raporteaza la legi universale in care noi existam ca oameni. Nu putem vb de
libertatea unmana ifnorand legile fizicii, biochimiei, care fac din noi ceea ce suntem .
Stoicii considerau ca omul ca individ are obligatia de a recunoaste ca nu poate fi indiferent
fatta de mediul libertatii. Crestinismul considera ca lumea a fost creata de Dumnezeu in mod
absolut liber. Existenta legilor in functie de care lumea exista, nu a aparut intamplator, nu s-a
stabilit in urma unor calcule absurde facute de cineva.
Potrivit invataturii crestine, Dumnezeu nu este numai creatorul lumii ci si scopul final al acestuia.
Pavel ne spune ca prin el si pt el s-au facut toate (Dumnezeu). Daca toate s-au facut de la
Dumnezeu, urmeaza ca din vesnicia sa Dumnezeu are un plan cu lumea pe care a creat-o si pe
care o conduce spre o anumita implinire pe care numai EL o cunoaste. Acest plan pe care il
urmeaza este normativ pt intreaga creatie. Planul din vesnicie al lui Dumnezeu se numeste lege
vesnica.
Aceasta este expresia vointei lui D. De crea si a conduce lumea spre scopul sau. Legea
vesnica este asadar izvorul oricarei legi si oricarei legitati care fac posibila creatia si existenta
lumii. De aceea , in functie de existtenta si efectele acestei legi , toate fapturile pastreaza ordinea
exacta lor de intelepciunea lui Dumnezeu. Legea vesnica nu trb ocnfundatta cu providenta care
este interventia continua si constanta a lui D in lume prin energiile divine necreate, care nu schimba
efectul . Providenta lui Dumnezeu, face ca universul creat din nimic care exita in functie de
anumite legi, sa poata exista. Providenta da putere , da energie in mod continuu unui univers, ca
el sa existe, sa nu intre in starea de entropie totala.
Prin lucrarea sa de providenta, face ca legile sa functioneze in continuare. Universul este o
realitate finita, chiar daca noi nu ii cunoastem margiinile. Acesta primeste continuu forta de a
exista potrivit providentei lui Dumnezeu. Legea vesnica fixeaza principiile generale dupa care trb
sa se conduca lumea creata, iar purtarea de grija a lui Dumnezeu are in vedere si o serie de detalii
care se refera la respectivele principii. Deci, providenta presupune legea vesnica si invers, fara ca
cele 2 sa se confunde. Dumnezeu impune planul vesnic fiecarei creaturi in mod corespunzator
felului ei de a fi, astfel incat aceasta sa existe in mod corespunzator felului ei de a fi.
Planul lui Dumnezeu exxista asadar din veci, el se pune in miscare insa o data cu cretia
lumii si merita de remarcat faptul ca legea vesnica nu se confunda nici cu fiinta lui D dar nici nu
este separata de D, ca un fel de moira sau de destin. Legea vesnica nu o confundam nici cu definitia
panteista, nici cu providenta divina.
Legea vesnica este atat conditia existentei lumii create cat si conditia primordiala pt
existenta ordinii morale. In legea vesnica nu ne gandim doar la legile obiective, pt ca acelasi este
Dumnezeu care a creat aceste legi. Ea este legea are fixeaza ordinea naturala si morala pt fiintele
rationale adica pt oameni. Din cele mai vechi timpuri,, omul a avut constiinta unei asemenea legi,
a inteles ca exista nu numai ca fiinta vie , ci si ca om , ca fiinta cu responsabilitate morala, datorita
unei autoritati reale care a pus principii si legi in functie de care el poate exista in mod natural , in
ceea ce este el ca om. De aceea gandindu-se la aceasta autoritate care ii depaseste, oamenii au
stabilit o serie de insusiri ale legii vesnice:

1) Ea exista atat in ceea ce priveste ordinea fizica, naturala cat si in ce priveste ordinea morala.
Omul ia act de existenta ei, incat putem spune ca ea este ratiunea sau vointa lui Dumezeu
care porunceste ca ordinea naturala sa fie pastrata si care opreste a aceasta sa fie incalcata
2) Legea are caracter universa: se extinde asupra a tot ceea ce exita ca realitate creata, asupra
a tot ceea ce priv existenta organica cat si cea anorganica
 3) Legea V. E absolut necesara.Neesitatea ei rezulta din faptul ca lumea , care nu exista
intamplator, are un sens care trebuie implinit.
4) Legea V. Este imutabila si neschimbabila, pt ca este vointa Dumnezeului cel vesnic
(psalmistul va spune: lege le-am pus si nu o vor trece) ps 146, 6.

Definitie: Legea vesnica este planul din veci al lui D. Pus in lucrare prin actul creatiei in
functie de care , lumea a fost creata si exista si in functie de care sunt conduse toate fapturile in
vederea implinirii scopului lor. Legea vesnica este izvorul tuturor legilor , inclusiv a legilor
morale, in functie de care exista intreaga realitate creata, ea stand si la temelia ordinii morale.
Dincolo de legea vesnica exista si o lege morala naturala, care este expresia specific
omeneasca intr-un anume fel, a legii vesnice. Aceste 2 concepte de lege vesnica si lege morala
naturala, lasa sa se intelega faptul ca legile, in fiinta lor, scapa puterii omului de a le manipula dupa
bunul lui plac. Chiar si in afara crestinismului, cei care au gandit in domeniul moralei, eticii, au
realizat faptul ca legile morale constituie un dat si un dar care insoteste fiinta umana de la
constituirea acesteia. Acest punct de vedere se asociaza uneori cu ceea ce numim drept matural,
ce va fi inlocuit in perioada moderna cu Drepturile Omului sau Regula de Aur ( cea a moralei e
ceea ce tie nu iti place altuia nu-i face). Iar Mantuitorul o schimba radical: “ceea ce voiti sa va faca
voua oamenii faceti si voi asemenea”.
Un filosof, Paul Likeur spunea ca aceste drepturi nu sunt universale ci universabile.
Dumnezeu ne-a facut pt bucurie iar noi confundam bucuria cu placerea. Daca toate fapturile se
supun legitatii universale, adica se supun in mod pasiv legii vesnice, omul participa la aceasta lege
vesnica a lui Dumnezeu deodata atat la nivel pasiv, dar in egala masura omul participa la legea
vesnica si in mod constient in care el isi afirma personalitatea.
La nivel biologic se supune oridinii universale dar ca fiinta personala, pt modul sau firesc
de a exista in calitate de om, tot atat de importanta este si legea morala. Nu sunt mai importante
legile de ordin fizic, biologic etc care fac din noi ceea ce suntem . Prin legea morala, D descopera
omului, porunci , sfaturi, indemnuri, invitatii si chiar oprelisti in asa fel incat omul sa infaptuiasca
binele si sa evite raul. Din momentul in care realizzam ca nu suntem fiinte neutre in univers, adica
fiinte care avem libertatea sa traim oricum, dat fiind faptul ca acceptam sa fim creati de D Bun.
Despre ideea ca D vrea sa puna lumea in ordine dreapta: Momentul culminant al acestei
lucrari este momentul Hristos. Prin Fiul sau facut om, D face sa apara in lume o noutate a facut
posibila aparitia Dumnezeu omului. Crestinul este chemat sa participe la aceasta existenta noua si
inoita, pe de o parte benefiiciind de darurile facute de D omenirii intregi, pe de alta parte
stimulandul pe om sa realizeze ca el este element activ in aceasta lume noua in Hristos. Cand
vorbim despre roadele sau efectele rascumpararii in Hristos, ne referim la totoc eea ce s-a petrecut
in firea umana asumata din Fecioara Maria. L a aceasta realitate se refera sf parintii cand spun ca
in El nu a ramas nimic nemantuit; nu la totalitatea indivizilor (protest)- idee conceputa de Adolf
Harnack. Aceasta lume noua inoita este firea umana a Mant Hristos. Integrandu-ne in ea , face
posibila ca aceasta ontologie sa devina pt noi puterea care ne inoieste. Pe de o parte firea umana
beneficiaza de efectele lucrarii Lui mantuitoare asumate de Logos in Sf Fecioara, dar putem si
deveni fiinta noua.
Prin legea morala naturala, Dumenezeu ne descopera o serie de exigente pe care omul trb
sa le ia in consierare ca sa fie si sa devina ce trebuie potrivit voii lui D.
Asadar legea morala naturala il instituie pe om drept fiinta divina capabila sa aleaga ce e
bine intre bine si rau, dar el se implineste omeneste vorbind, implininnd binele, nu ramanand in
dilema prelungita de a alege intre bine si rau dupa cum afirma Sf. Grig de Nazianz. Omul se
implineste in libertatea pozitiva?
Legea morala naturala este capacitatea data de D fiintei umane, incat aceasta sa
infaptuiasca binele si sa evite raul. Legea morala nat, e forma prin care omul participa in mod
constient si liber prin firea sa la legea vesnica a lui Dumnezeu. In mod pasiv, prin legea morala
naturala, omul participa la legea vesnica.
Legea morala naturala este cuprinsul dispozitiilor morale pe care D le-a impartasit fiecarui
om in cadrul creeatiei sale si prin care in mod firesc omul poate savarsi binele si poate evita raul.
Aceasta lege se numeste naturala pt ca ea reprezinta suma dispozitiilor morale (predispozitiilor
morale) pe care D le-a pus in firea fiecaruia dintre noi, odata cu actul creatiei conceperii noastre.
Prin urmare, legeaa aceasta are un caracter subiectiv, dar acesta e fundamentat pe
obiectivitatea legii vesnice ca realitate exterioara dar cu efecte in fiecare realitate creata. Legea
morala nat tine asadar de fiecare natura omeneasca in ansamblul ei in cat omul nu poate renunta
la aceasta lege sis a ramana om , sau omul nu poate fi gandit ca existand ca om fara ea. Ea exista
ca om nu ca un cuantum de idei foarte precis create , ci ca un cuantum de predispozitii in
cunoasterea cu usurinta a adevarurilor morale fundamentale. Trebuie sa retinem ca ea nu este
identica nici cu constiinta morala.
 Existenta legii morale nat se constata in mod concret din modul in care omul se
autodetermina in functie de bine si de rau. In mod firesc el evita raul sic auta binele Chiar si atunci
cand el greseste tinta, este un mod de a ne comporta ratand tina care totdeauna este una buna.Legea
morala se manifesta in acest moment in care el cauta sa aleaga binele.
In egala masura constatam existenta acestei legi in modul de functionare a constiintei
umane. Constiinta morala deosebeste spontan binele de rau , de fiecare data cand avem datoria sa
implinim ceva. In istoria diferitelor popoare s-a constatat ca aceasta lege functiona indiferent de
gradul de religiozitate. Aceste popoare aveau constiinta ca exista o lege a dreptatii.
Pt noi, cea mai imp dovada a existentei acestei legi, o gasim in revelatia supranat a lui D.
Dovezi ale existentei legii morale naturale:

1) Porunca aceasta pe care eu ti-o dau nu este neinteleasa de tine si nu e departe de tine. EA
nu este in cer si nici peste mari, ci este f aproape de tine, e in gura si inima ta ca sa il
implinesti. Deut 30, 11-14. (dovada existentei constiinte ca exista legea morala naturala)
2) Cu stiinta intelegerii i-a umplut pe ei si bune si rele le-au aratat. Isus Sirah, cap 17, 7-6-9-
12
3) Voi pune legea mea inlauntrul meu si pe inimmile lor o voi scire .Ier 30 33
4) Matei 7,12

III. Problema constiintei morale

Constiinta morala, libertatea si simtul valorilor, sunt responsabile de infaptuirea binelui

moral si cand ne gandim la b.m. ne gandim la efectul concret al implinirii poruncilor. Prin
delicatetea exigentelor sale , const morala da marturie de nivelul moral la care se gaseste omul.
Morala crestina nu considera ca binele moral poate fi realizat insa prin activitatea exclusiva a
constiintei morale a libertatii sau a valorilor morale pt care optam la un anumit moment dat asa
cum fac celelalte morale care nu pun probl lui Dumn in felul in care se pune ea in morala crestina.
Binele absolut, ontologic e Dumnezeu si nu e un bine abstract ci e un bine care se impartaseste
energetic cu care ne hranim iar euharistic , crest realizeaza ca nu poate infaptui binele moral decat
numai prin educatie, o libertate bine inteleasa sau prin respectarea strica a anumitor valori. Binele
moral nu e doar o realitate formala ci o realitate care iti umple propria existenta.
De multe ori binele moral poate avea deficiente dar dpdv al fondului el este mult mai
puternic. Ex: smerenia. Binele moral dpdv al moralei crest nu se implineste printr`o serie de
exigente tehnice pe care noi le impunem, fie in calitate de fiinte cultivate fie fiinte libere care au
simtul valorilor. Binele e mult mai profund decat aspectul formal sensibil la noi. Cu taote acestea
va fi nevoie de libertate, valori , ca binle sa fie infaptuit. Va fi nevoie de activit intregii personalitati
umane, iluminate de norma obiectiva a moralitatii, existenta in legea morala inteleasa ca lege
morala naturala/pozitiva.
Constientizarea evenim HR si chemarea Saa de a-L urma, supraactiveaza prin har, puterea
constiintei morale si a celorlalte facultati ale constiintei morale in perspectiva infaptuirii binelui
moral : “fara de Mine nu puteti face nimic!”. Ne invita sa constientizam faptul ca suntem intr`o
anumita randuiala/ ordine, care IL include si nu IL exclude pe Dumnezeu. Acest lucru nu ne
umileste , ci ne face sa constientizam ca suntem mai importanti decat credem.
Fara norma absoluta a moralitatii care se afla in revelatia lui Dumnezeu, atat const morala
cat si liber morala, ar ramane candele neaprinse, voci fara cuvant. Credinta noastra este ca prin
constiinta morala straluceste in om lumina lui Hr si cuvantul lui dumnezeu se exprima prin vocea
constiintei, fara sa identificam insa constiinta morala a lui Dumnezeu insusi. Const morala are o
pondere f import in devenirea omului ca om, in procesul infaptuirii binelui moral; ea reprezinta o
taina a persoanei umane, dar niciodata nu poate fi identificata cu prezenta fizica a lui Dumn in om.
Sunt limbi ca germana, engleza, in care se face distinctie intre constiinta psihologica si
const morala. Si in lb rom am avut pana in ult decenii, aceasta distinctie intre constienta si
constiinta. Asadar, noi vb de constiinta, functie care nu e studiata in alte domenii in care se studiaza
constienta. Se studiaza constiinta pt ca e legata de libertate, constiinta inca de la iluminism a
inceput sa fie absolutizata, dar nu cea morala ci cea psihologica.
Poti fi constient de ceea ce ai facut dar devii responsabil cand starea ta de constienta o
raportezi la un reper de autoritate: revel lui Dumn, legea morala. In functie de autoritatea asta devii
responsabil. Trecand peste aceasta confuzie intre constiinta, avem de a face cu o stare de constienta
care se afla la bazza functiei constiintei morale din pdvd psihologic, numim aceasta stare de
constienta , constiinta psihologica , care nu se confunda cu constiinta morala dar nici nu se exclude
una pe cealalta. Constiinta psihologica e functia prin care omul are posibilitatea sa ia cunostinta
de trairile , de actele sale personale si sa le raporteze la propriul eu,, la identitatea sa profunda,
stabilind raporturi pe de o parte intre aceste trairi, intre diversele sentatii, intre diversele perceptii
si aperceptii, cuvinte, fapte si eul ca atare. Pe de alta parte, constiinta psihologica, are posibilit sa
puna aceste trairi, cuvinte, experiente in diverse raporturi intre ele, de asa maniera incat eul sa
poata face o ierarhizare a lor, sa le proceseze intr`un anume fel si sa le integreze in mod constient
si sa renunte la unele dintre ele pe care le considera inutile. Prin constiinta psihologica, omul ia
act, const psihol e un prim nivel prin care omul ia act de ceea ce este el insusi. Const psiholog
proceseaza informatiile pe care omul le proceseaza din mediul ambiant, facandu`l pe acesta sa ia
act de ceea ce se petrece in juru lui is in el insusi. Dar const psihol nu are capacitatea de raportare
a acestui prim nivel de constientizare a faptului ca omul este la valori superioare, la norma
obiectiva a moraliatatii.
Avem de-a face in demersul nostru interior cu un nivel f complex care se num constiinta
psihologica uneori pre`reflexiva, care nu imbraca forme notionale.Ex: fac o meserie, sunt constient
de ceea ce trb sa fac, dar nu iimi pun proleme de ordin etic, ci o percep continuu, iau act de ceea
ce se intampla acolo. Exista un alt nivel in care factorii rationali se implica si pot oferi explicatii
anumitor fenomene cu care ma confrunt, anumite experiente.
Prin firea lui, omul e o fiinta rationala, o relatie reala nu poate fi posibila decat cu realitati
din afara noastra. Const morala e functia prin care omul se pune intr`o relatie axiologica f complexa
cu realitatea obiectiva, mai ales atunci cand se pune problema binelui real. Daca dpdv al const
psihologice, noi nu ne punem probl acestei realtii axiologice, dpdv al const morale, se pune
neaparat accent pe aceste lucruri. Eu sunt constient de ceea ce s`a intamplat, pot da explicatii , dar
din mom in care pornind de la aceasta experienta eu ma raportez la o lume a valorilor si caut sa
dau o perspectiva actelor mele, incepe sa functioneze deja const morala.
Const morala presupune pe de o parte calitatea unor functii subiective, dar e un proces care
poate creste in functie de valoarea pe care eu o dau autoritatii, reperului cu autoritate in functie de
care eu imi dozez activitatea pe care o fac. In masura in care reperul cu autoritate e expresia vointei
cuiva, intervine si probl iubirii incat calitatea const morale creste in masura in care eu prin ceea ce
cred si fac , confirm sau nu confirm dragostea fata de Dumnezeu. Ceea ce nu e din constiinta e
pacat. Ceea ce eu savarsesc fara sa iau in calcul o serie de valori, raportate la autoritatea
dumnezeiasca, este pacat, pt ca e o pozitie fata de randuiala lucrurilor. “D-zeu infaptuieste el insusi
o serie de lucruri in istorie, iar pt altele ii ia pe oameni drept colaboratori” . Ex: opera mantuitoare,
El insusi...spune ca va veni Mangaietorul, iar ucenicii sunt implicati in aceasta lucrare.
Const morala nu trb inteleasa ca o functie de care sa ne speriem, ca o opreliste, cum zice
Socrate, un “daemon”. In anumite aspecte, constiinta morala poate fi aceata opreliste, aceasta
autoritate misterioasa care exista in fiecare om. Dar gradul depinde de reperul cu autoritate de care
o leg. Una e sa leg const morala de un dumnezeu absent si alta e sa o pun intr`o relatie cu
Dumnezeul cel Atotputernic. In felul acesta scap de obsesia ca aceasta functie a spiritului este o
opreliste, ci dimpotriva el ma ajuta sa ajung la Dumnezeu.
DEF: Functia numita constiinta morala este functia sufleteasca prin care omul raporteaza
gandurile, cuvintele, faptele sale, nu numai la propriul Eu (cum e cazul la const psiholog) ci si la
norma obiectiva a moralitatii, care poate fi legea morala sau autoritatea revelatiei lui Dumn,
intreaga invatatura a Bis. Coonst morala e functia persoanei umane prin care aceasta raporteaza
formele sale de manifestare in calitate de fiinta relationala, libera si responsabila in cazuri concrete
, la principiile legii morale.
Const morala e o functie a persoanei umane cu ajutorul careia in cazuri concrete noi
raportam aceste cazuri la leggea morala obiectiva sau principiile fundamentale intre bine si rau.
Daca prin const psiholog luam act de modul nostru de a fi, prin const morala luam constiinta de
modul nostru de a ne commporta la ideea de bine moral obiectiv, evaluand notiunea de bine moral
obiectiv in functie de reperele cu autoritate pt care noi am optat. Una este binele moral obiectiv al
tovarasului (luptator pt socialism) si alta e binele moral oobiectiv pt un om care constientizeaza ca
mai exista altceva decat dictatorul si socialismul.
“DACA DUMNEZEU NU E ASA CUM CREZI TU , NU E!” – (dialog Nechifor Crainic
cu bucatarul inchisorii)

1. Constiinta morala – istoricul teremnului

In Grecia Antica, prin sec 5 i. Hr, sofistii considerau ca valorile morale, nu erau altceva
decat convingeri care gaseau originea lor in aprobarea cetatenilor (ei stabileau in cetate ce e bine
si ce e rau) . De aceea normele morale difereau in functie de locuri, epoci si era posibil ca ele sa
gaseasca o baza obiectiva, exact in ceea ce membrii unei societati exprimau in anumite imprejurari
si anumite locuri. Spre deoseb de maj sofistilor, Socrate, socoteste ca binele exista in omul insusi
si nu neaparat in ceea ce societatea defineste ca bine, sau ca ceva este bine. In viziunea lui Socrate,
binele tine de o ordine morala obiectiva in care ,ca suntem sau nu suntem constienti, suntem prinsi.
Preocuparea lui socrate: aceea de a-l face pe om sa inteleaga ca ideea de ibne este cea care
ar trebui sa il calauzeasca pe om/ . El trebuie sa o caute, sa faca sa salasluiasca in el aceasta idee
printr`un proces de autocunoastere de sine. Expresia celei mai inalte cunoasteri dupa Socrate:
contemplarea binelui. Ea nu e posibila decat prin modelarea propriei tale personalitati.
Prin urmare, Socrate recunoaste ca in fiecare om exista o anumita autoritate in functie de
care el ar trebui sa isi rostuiasca viata.
Platon reia si el problema modului in care participam la bine, incat si el cocheteeaza cu
ideea de constiinta. Ea , la Platon, tine de efortul prin care omul invata sa nu depinda decat de el
insusi pt a-si orienta viata. Deci vine si el pe linia lui socrate, spre deoseb de ceilalti sofisti care
considerau ca societatea e normativa. Platon ajunge la ideea de autonomie individuala spunand ca
omul trb sa devina artizanul propriei sale filosofii, echivalent cu propriul sau mod de a se gandi si
comporta. Intrucat in el insusi, omul potriveste cunoasterea de sine cu cea a ideilor (valorile), in
special cu ideea de bine perceput in stare de idee contemplativa, omul, dupa Platon, lasa sa se
intrevada 2 idei fundamentale cu privire la ceea ce mai tarziu va fi numit constiinta:

- Lasa sa se inteleaga ca ceea ce se va numi mmai tz const morala , porneste de la ceea ce

am numit starea de constienta obtinuta de intoarcerea persoanei in ea insasi printr`un proces
de interiorizare (idee preluata de la socrate)- demersul autocunoasterii.
- In consttituirea const morale, un rol important il au ideilee. Ceea ce noi vom mai numi mai
tz valorile, pt Platon erau ideile. Existenta valorilor, pe care le recunoastem ca fiind reale,
este o noua etapa in procesul de constituire a functiei pe care il vom numi mai tz constiinta
morala

Teologia crest, in mare parte si-a fundamentat ea insasi punctul de vedere pe aceasta idee
a lui Platon, potrivit careia functia constiintei morale nu e una care e picata pur si simplu din cer
in om ci e una care se constituie.E o functie f supla, care prez si inaltimi dar si esecuri.
Stoicii considerau ca exista in om un principiu de cunoastere cu totul speciala care se
constata mai ales in situatiile in care oamenii regrata faptele pe care ei le-au savarsit. Stoicii sunt
cei care au elaborat conceptul de logos universal care conduce intregul univers. Stoicii au constatat
ca sufletele care se caiesc sunt cu adevaraat nefericite. Prin urmare va trebui gasit un principiu de
armonie prin care persoana sa realizeze o unificare interioara si sa se puna in acord in armonie cu
ordinea cosmica. Universul e organizata , potrivit lor, in functie de acest logos, care il insufleteste
printr-o lege vesnica. Dar cum cunoastem acest logos? Cum numim legea vesnica pt ca fericirea
nu e posibila numai prin integrarea noastra in aceast ordine universala a lucrurilor garantata de
logos.Omul la nivel individual poate face acest demers printr`un principiu de cunoastere
“synidisis”. Sigma, iota, n, epsilon, iota, delta, ita, sigma, iota, sigma. “a privi impreuna, a vedea
impreuna”. Cu alte cuv, constiinta e functia subiectiva prin care noi ne privim impreuna cu
cosmosul in care domneste logosul universal. La Democrit, aceasta sinidisis e asociata cu
Cunoasterea prin intermediul remuscarii . La ucenicul lui, ceea ce e primordial in om este structura
sa si aceasta sinidisis, aceasta functie de a privi lucrurile impreuna cu. Este constituirea sa si
constiinta pe care omul o are despre sine.
Stoicii latini, incepand cu Cicero, traduc cuv. “sinidisis” – functia prin care vedem
impreuna cu ...realitatea pe care..., traduc “constientia” (constiinta), adica stiinta , cunoasterea
impreuna cu. Astfel ajungem la ceea ce cunoastem azi, constiinta.
Crestinismmul va interpreta termenul de constiinta, in sensul ca e un tip de cunoastere in
care noi il implicam pe Dumnezeu insusi. Functia numita de noi const morala, e cea prin care
raportam noi ideile, gandurile la situatii concrete pe care le raportam la un bine obiectiv, la randul
lui supus reperelor cu autoritate pt care am optat.
Una e sa vb despre const morala un om care nu crede in Dumnezeu si alta e sa vb unul care
crede in Dumnezeu. Moralistul fara Dumnezeu se opreste la binele moral obiectiv. Cel cu
Dumnezeu supune binele moral autoritatii dumnezeiesti.
Dupa stoici, constiinta aduce logosul uniersal si il face prezent in ratiunea umana sub forma
legii morale. Stoicii au inventat conceptul de constiinta, dar au dat si o explicare la modul de punere
in lucrare a acestui termen.
Seneca avea sa numeasca aeasta functie “deus in nobis”. Explicatia stoicilor ramane geniala
pt ca a reprezentat un moment esential in gandirea eticii universale.

IV. Constiinta morala in Sf Scriptura

Legea-expresia vointei lui Dumnezeu. Evreii foloseau o serie de cuv. “rarunchi”. In NT,
lucrurile se schimba dat fiind faptul ca misiunea apostolilor era una care a depasit frontierele
Israelului. Misionarii crestini erau provocati sa preia ceva din cultura popoarelor carora le vorbeau
despre Dumnezeu. Evangheliile reproduc intru totul limbajul Mantuitorlui Hristos.
In predica de pe munte , cuv “lumina”, o forma metaforica care se refera la constiinta, la
fel si cuv “ochi”, “inima” care pe de-o parte inseamna in ebr. Organul prin care cugetam iar pe de
alta parte inseamna ceea ce e mai specific / autentic in om, zona care intra intr`o relatie speciala
cu Dumnezeu.Egiptenii spuneauu ca omul gandeste cu inima. In zona greceasca , omul gandeste
cu creierul. De unde mai tz, aceeasi rugaciune a mintii sau a inimii. In textele
egiptene/palesstiniene, gasim vorbindu-se despre rugaciunea inimmii, in cultura greaca despre
rugaciunea mintii.
Mai tz, s-a incercat unirea celor 2 expresii considerand ca e vb de aceeasi rugaciune care
nu ramane numai la nivel cerebral , ci o rugaciune care coboara in inima.
Cuv “syneidisis”, fol de stoici si alte filos greci, il vom intalni in NT de 30 de ori, cu
exceptia Evangheliilor. De 25 de ori in Epistolele Sf Pavel, de 2 ori in FA, folosit de Sf Pavel si
de 3 ori in Ep 1 Petru. In gandirea Sf Pavel, conceptul de constiinta , “syneidisis”, are cel putin 4
sensuri:
1.Constiinta Morala ca instanta subiectiva in functie de care, cei care nu a u avut parte de
privilegiul de a primi Torra, implinesc din fire cele ale Legii. Rom 2, 14-15, “Caci atunci cand
paganii care nu au lege...” Sf. Pavel le spune ca Paganii care nu au lege fac din fire cele ale legii,
fiind ei insisi lege. El se refera la legea morala naturala, care se extinde asupra tuturor oamenilor,
prin constiinta lor realizandu-se si prin puterea lor de judecata, care fie ii acuza, fie ii apara.
Sineidisis, de care fac dovada ca oameni, este functia pe care o implineau ca evreii care aveau
Legea lui Dumnezeu. Sf. Pavel ofera acestei functii o mare autoritate in ceea ce priveste
comportamentul moral al oamenilor.
2.Sineidisis este un martor incoruptibil. Este functia orientata spre legea lui Dumnezeu, legea
morala naturala, respectiv Legea data lui Moise. In calitate de functie orientata spre Dumnezeu, ea
va asimila prescriptiile legii lui Dumnezeu infuzandu-le omului ca fiinta in lume. Constiinta, in
viziunea stoica, este functia subiectiva prin care omul isi impropriaza ordinea cosmica. In limbajul
Sf. Pavel, ea il face pe om sa isi improprieze principiile legii lui Dumnezeu. Orientata spre faptele
omenesti, ea va face o evaluare a a cestora in conformitate cu binele, si constiinta face sa fie
interiorizata de om.
 In acest fel, constiinta va juca pe deoparte un rol de interpret al legii iar pe de alta parte un
judecator al faptelor omenesti. EA va fi un martor al sinceritatii oamenilor sau al gradului de
sinceritate pe care oamenii il au fata de ei insisi sau fata de raporturile cu Dumnezeu. Sf Pavel
depaseste ideea ca functiaa constiintei ar fi un “Deus in nobis” prin simpla ei prezenta in om , ci
spune ca martor “imi este constiinta in Duhul Sfant”, deci cea care se gaseste in relatie cu
Dumnezeu; Sf Varsanufie intr`o scrisoare: “pacatele individuale se iarta in primele 40 de zile dupa
deces prin rugaciune”. Adica ceea ce era concret in noi, are o etapa in care toate acestea primesc o
sentinta, dar consecintele lor in cei care vor urma dupa noi, sunt nebanuite.
2 Cor 1,12 “Caci lauda noastra, aceasta este, marturia constiintei noastre, ca am umblat in lume si
mai ales la voi , in sfintenie si in curatie dumnezeiasca, nu in intelepciunea trupeasca ci in harul
lui Dumnezeu”, Sf Pavel face referire la constiinta si da garantia faptului ca ea poate fi un martor
autentic in masura in care este legata intr`o relatie speciala cu harul lui Dumnezeu. FA24,17 cand
Sf Pavel e arestat/judecat, el spune de la inceput “eu ma straduiesc intru aceasta, ca sa am
intotdeauna o constiinta neintinata” (sineidisis), scoate in evidenta ca functia constiintei are o
autoritate deosebita dar care implica prezenta speciala a lui dumnezeu si referinta la oameni. Ideea
ca imi pot permie orice din momentul in care am constiinta faptului ca ceea ce savarsesc tine de
mine si am optat eu insumi pt lucrul acesta, inseamna ca eu sunt un oom de constiinta, am
constienta unui anumit tip de intelegere/comportare. Dar din mom in care aceasta constienta nu se
raporteaza la mediu, ea nu este o functie care sa imi asigure o autoritate pt ca nu are. In acest sens
1 petru 3,16 “dar cu blandete si cu frica, avand constiinta curata, ca tocmai in ceea ce sunteti
clevetiti sa iasa.... cei ce graiesc rau despre puterea voastra cea buna in Hristos”. Aici Sf Petru
leaga constiinta curata de relatia crestinului cu Hristos, in ciuda faptului ca unii ii nesocotesc.
Constiinta nu e o functie care sa excluda relatia. Atunci cand se pronunta asupra faptelor, constiinta
are o dubla functie :

a) Ea se raporteaza la Dumnezeu, la legea si harul sau, la faptul ca omul se gaseste intr`o

relatie reala cu Dumnezeu
b) Ea aplica mesakul lui Dumnezeu, dar prin lege la viata omului.

In felul acesta, departe de a fi socotita o functie infailibila, constiinta e ddirect proportionala

cu starea omului . De aceea rascumpararea omului, presupune si rascumpararea tuturor functiilor
personalitatii umane, inclusiv restaurarea constiintei din situatia in care a fost adusa prin pacat. In
acest sens, in 2 Cor 1,13, “caci lauda noastra aceasta este: marturia constiintei noastre, caci nu va
scriam voua altele decat cele ce cititi si intelegeti si am nadejde ca pana la sfarsit veti inteelege”.
Sf Pavel arata ca ceea ce el le scrie le scrie cu constiinta experientei pe care el a avut`o , sperand
ca ei vor ajunge sa inteleaga ceea ce el le marturiseste prin ceea ce le scrie. Constiinta morala
actioneaza asadar, cu privire la fiecare ins in parte in Bis, dar ea tine cont de relatia cu Dumnezeu
si de ceea ce El impartaseste omului spre a-l rascumpara, dar si de relatia pe fiecare crestin o are
cu confratii sai. La fel cand Sf Pavel e intrb de corinteni daca se cuvine sa consume ei carnea
jertfita idolilor, iar el raspunde ca ar trebui sa nu o consume daca semeenii lor ar putea fi smintiti
de acest fapt.
Raportarea la comunitate este una dintre consecintele gradului in care constiinta e invocata
in constienta si constiinta functioneaza normal atat timp cat modul tau de a te comporta nu
sminteste pe cel de langa tine. 1 Cor 10, 13 “toate`mi sunt ingaduite dar nu toate imi sunt de folos,
toate imi sunt ingaduite dar nu toate zidesc”, constiinta face asadar ca omul sa se comporte de asa
maniera incat comunitatea sa nu fie afectata, incat insul sa nu exceleze in comunitate in detrimentul
celorlalti.
Constiinta morala presupune relatia cu un principiul stabil de autoritate (Dumnezeu) , cu
semenii, si presupune rationamentul si supunerea rationamentului logic la valori. Axia- valoare,
ago-a aduce spre ceva. O gandire care nu are finalitate nu este mod de actiune specific uman.
Aceasta functie fiind raportata la criteriul statornic, raportata la societate, constiinta ,=>
3) constiinta obliga. Romani 14, 2-21, Rom 14, 23. “tot ceea ce nu este facut dupa constiinta este
pacat” . Se refera la faptul ca “sineidisis” nu e numai functia prin care luam act de ceea ce se
petrece cu noi sau in noi ci e functia care , pt ca noi sa traim moral trb sa fim in relatii drepte cu
Dumnezeu si cu semenii.in masura in care nu se intampla asta, simpla afirmare a mea ca sunt
constient de ceea ce fac , este pacat. In acest fel , vedem ca Sf Pavel intelege constiinta morala ca
fiind instanta ultima a judecatii morale, dar niciodata nu o considera ca fiind separata de harul lui
Dumnezeu. Acest principiu va capata importanta din ce in ce mai mare in cugetarea crestina
ulterioara.
In gandirea crestina, un rol f importat regasit la Sf Pavel il va juca asadar, credinta in
Dumnezeu care va da calitate constiintei. 1Cor 1,7-10 , Sf Pavel face aici o trecere de la
cunoasterea care nu implica procese de constiinta in mod formal, la comportamentul moral al
omului cu constiinta slaba, incat atrage atentia asupra faptului ca comportamentul moral al omului,
nu poate sa fie fara criterii morale. Nu poate exclude criteriile morale din mom in care omul invoca
stiinta. Asa vedem in Tit 1,15 “toate sunt curate pt cei curati, iar pt cei intinati si neccredinciosi,
nimic nu este curat, ci ei si-au intinat atat mintea cat si constiinta”. Comportamentul moral este
apreciat asadar de Sf Pavel in functie de constiinta pana si in raporturile crestinilor cu autoritatile
care, in vremea aceea si mai tz nu erau foarte favorabile crestinilor, incat Sf Pavel spune ca
ucenicul lui Hristos nu trb sa fie un revoltat fata de societatea in care traieste pt ca toate stapanirile
vin de la Dumnezeu, iar cel care se impotriveste stapanirilor se impotriveste lui Dumnezeu “ (Rom
13). Sf Pavel recunoaste ideea ca a trai in lume presupune existenta unei randuieli. Cat timp ea
lupta impotriva raului, nu poate fi o randuiala nedorita de Dumnezeu. Crestinul trb sa modeleze
societatea pornind de la gradele de modelare a propriei sale individualitati, incat sa caute curatia
individuala si ea se va extinde in organismul mare al societatii.
Sf Pavel acorda o atentie speciala constiintei, dar niciodata nu o vede ca pe o functie
separata de Dumnezeu. Ea contine si cenzureaza celelalte functii ale spiritului uman , dar ea insisi
nu este infailibila.
4. constiinta trebuie educata. “sineidisis” este intr`adevar un privilegiu , dar la Sf Pavel nu este un
castig imuabil, nu e un “deus in nobis” cum zice Cicero. Ea este cu atat mai puternica si mai vie
cu cat este ancorata in Dumnezeu, cu cat Duhul lui dumnezeu face dovada prezentei in ea. E cum
era situatia regelui Saul cu David. Saul primeste duhul lui Dumn dar il pierde prin pacat. Samuel
il unge din nou, dar ramane cu impresia falsa ca are in continuare duhul lui Dumn, desi nu`l mai
avea.
In masura in care constiinta face dovada ca ea, gasindu-se intr`o relatie speciala cu Duhul lui
Dumnezeu, detine ceva ce nu tine neaparat de fiziologia noastra, in aceasta masura ea confirma ca
pentru a fi calitativ superioara , trebuie sa se afle intr`o relatie continua si intensa cu Dumnezeu
insusi. Sf Pavel vorbeste de constiinta buna: el spune ca telul sau scopul poruncii este dragostea
dinttr-o inima curata, dintr`o constiinta buna si din credinta nefatarnica, neipocrita. Telul poruncii
e implinit cand executam exigentele poruncii cu o constiinta curata si dintr`o credinta lipsita de
ipocrizie. Lui Timotei cap 3,9, ii spune : “pastrand taina credintei intr`o/cu o constiinta curata” ,
in 2 Timotei 1,3, el spune “multumesc lui Dumnezeu caruia ii slujesc de la stramosii mei cu
constiinta curata ca te pomenesc neincetat, zi si noapte , in rugaciunile mele”.
Deci, puritatea constiintei sau calitatea ei de a fi buna , presupune absenta greselilor si un
anumit comportament moral inspirat din intentii sincere si corecte. Constiinta morala, in viziunea
Sf. Pavel, nu e doar functia prin care luam act de un anumit tip de comportament , ci e cea in
functie de care comportamentul trb sa fie unul corect. Ca ea, sineidisis, sa fie criteriul in functie
de care comportamentul nostru are garantia ca e corect, un rol important il are credinta, ce curata
constiinta ( 1 Timotei 1, 18-19) Constiinta curata se pastreaza in interiorul tainei credintei.
Constiinta poate fi insa intoxicata de rau si sa devina o constiinta rea. Sf Pavel arata ca unii se lupta
impotriva credintei si prin fatarnicia unor mincinosi, ajung sa isi infiereze constiinta. Avem insa
si constiinta bolnava care nu poate distinge binele de rau si in acel moment ea inceteaza de a mai
fi ghidul vietii noastre. Morale. Constiinta slaba e cea care nu are deschiderea suficienta pt a
distinge binele de rau.
Daca constiinta variaza de la un subiect la altul si risca uneori sa se insele, ca orice functie
a spiritului uman , ea trebuie educata. Ea nu e doar o functie care sa asigure calitatea
comportamentului mai ales cand nu se gaseste ancorata in credinta, ci e o functie a spiritului uman
a carei personalitate se asigura in interiorul unui sestem educativ. Intre factorii invocati de Sf Pavel
pt educarea constiintei se numara parintii, aproapele, autoritatea politica/sociala, Biserica
(autoritatea sacramentala, in interiorul careia omul invata sa creada, il descopera pe Dumnezeu ca
punct de referinta si putere care se ofera continuu constiintei ca ea sa functioneze la paramentrii
normali).
Toate acestea ne fac ca noi sa fim sensibili la faptul ca a fi om de constiinta nu inseamna a
fi un ins care isi afirma cu tarie ceea ce vrea sa implineasca , constient ca vrea sa implineasca. A
fi un om de constienta inseamna a avea simtamantul sistemului de relatii in care ceea ce esti te afli
mai ales din momentul in care lasi harul lui Dumnezeu sa iti patrunda fiinta si sa iti fertilizeze
constiinta.
V. Constiinta psihologica si riscul arbitrariului

Fundamentul moralei crestine este Hristos cel Inviat. Nu este exclusiv invatatura pe care
Mant a lasat`o pt ca si altii au lasat invataturi frumoase dar nu asa cum e Evanghelia , iar socul cel
mare este personalitatea lui Dumnezeu—Omul care a a aparut in istorie si a fost tinut departe de
moarte.
Pe adevarul invierii lui Hristos se fundamenteaza toate aspiratiile omului.Constiinta
psihologica/constienta/constiinta de sine, nu se confunda cu constiinta morala, altfel se va ajunge
la ceea ce vedem astazi si se accentueaza pe masura ce oamenii pierd constiinta faptului ca nu sunt
numai fiinte ale istoriei. Ajungem la invocarea drepturilor omului, pe care de multe ori nu le stim
si tot vorbim. Prin urmare, nu vom mai putea vorbi de o unitate privind modul de comportare
intr`un anumit grup. Aristotel : “omul este fiinta sociala, nu animal”. Fiecare isi va impune ca ceea
ce considera ca are dreptul in numele constientei, al patului ca e constient de ceea ce face.
Instinctul este o functie a spiritului si a trupului care are o finalitate buna; el e insotit
intotdeauna si de placere. Omul are posibilitatea sa intrerupa finalitatea, pentru a pastra doar
placerea. Sinele este nivelul cel mai de jos al psihismului uman, e cel mai dezorganizat, se
manifesta in conditia de a domina cu orice pret. Ascezza reprezinta dendinta de absolutizare a
individului si a tendintei de perpetuare a speciei.
In masura in care constiinta de sine sau psihologica este absolutizata si nu ajunge sa fie
fundamentul constiintei morale ( acelei functii a spiritului care e orientata in functie de valori),
vom ajunge sa absolutizam arbitrariul (comportamentul fiecaruia), incat vor fi “cate capete, atatea
sensuri”. In masura in care constiinta morala va fi inteleleasa ca instanta sufleteasca ca carei
calitate e conffirmata de natura obiectiva a moralitatii, vor aparea situatii in care in mod constient
, oamenii isi vor perite sa isi exprime opozitia fata de orice norma sau valoare constituite deja in
lume si care au facut dovada ca existenta acestei norme obiectiva a intretinut constiinta omului ca
este fiinta sociala.
Asa se explica de ce absolutizand constiinta psiholgica, in numele asa zisei constiente,
omul se va putea opune legilor statului, invataturii bisericii si asistam astfel la un fel de privatizare
a constiintei morale, trecute sub tacere de constiinta psihologica. O tendinta care se extinde asupra
propriilor responsabilitati, in sensul ca omu nu va mai fi obligat , nu va mai fi stimulat sa tina cont
de exigentele pe care i le impune fiecarei persoane prezenta ei intr`un mediu dat si mai ales in fata
altor persoane la randul lor constiente de valoarea si de drepturile lor.
Din timpuri imemoriale, omul a simtit nevoia ca dincolo de tendintele lui de a se manifesta
autonom, e nevoie de o serie de reglementari care fac posibil ca omul sa traisca in societate. Traim
intr`o lume liberala care are teninta de a exclude aceste norme care tin de necesitatea absoluta ca
omul sa traiasca la nivelul cu adevarat natural care nu exclude catusi de putin nivelul social. Din
pacatem sunt personalitati care au in institutii cheie putere de decizie de ordin moral, dar care in
viata lor intima se manifesta cu adevarat aberant. Nimeni din cei care in intimitatea lor sunt niste
ticalosi nu vor putea ca la nivel social sa se comporte corect. De aceea Hristos nu a propus o
revolutie sociala (cu cezarul ).Inainte de a schimba societatea, trb sa schimbam de la schimbarea
individualitatea umana.
SA confundam constiinta morala cu constienta, vom ajunge la o forma de comportament
aberant, fata de noi ca indivizi si fata de socientate. Constienti de faptul ca omul nu poate fi om
decat in relatie cu alte persoane, putem intelege de ce alegerile morale sunt altceva decat consecinta
senzatiilor sau a functiilor papilelor gustative. Intelegem de ce alegerile morale nu se epuizeaza in
deciziile exclusiv individual, ci se implinesc in mediul social, din momentul in care deciziile mele
individuale in mod firesc intalnesc deciziile altei persoane din societate. Daca vrem ca aceste
decizii sa fie cu adevarat personale, va trebui sa intelegem ca nu putem reduce instanta evaluarii
modului nostru de comportare la constiinta psihologica sau la constiinta de sine sau la constienta.
Faptele, gandurile, cuvintele noastre, sunt acte personale tocmai cand sunt puse in referinta cu tot
ceea ce tine de mediul in care ne miscam si activam. Mai mult, atunci cand sunt in relatie cu
formele in care isi fac prezenta in viata noastra alte realitati personale, mai ale Dumnezeu prin
revelatia Sa, perceputa in morala drept norma obiectiva a moralitatii.
Vorbind drespre constiinta psihologica, un filosof american Jhon R. Searle, spune despre
constiinta psihologica (el nu o confunda cu constiinta morala): “Constiinta psihologica/constienta,
este o caracteristica biologica sistemica cum sunt digestia... Constienta este o trasatura biologica a
creierului, in acelasi mod in care digestia este o trasatura biologica a tractului digestiv. In ambele
cazuri vorbim de procese naturale”. Traim intr`o anumita societate care nu vb de constienta morala
ci pur si simplu despre constiinta sau constiinta de sine, si considera ca aceasta trb sa fie normativa,
eu nu fac altceva decat sa absolutizez nivelul biologic al personalitatii.
Omul modern, in tendinta lui de a contesta orice norma care sa il disciplineze, ajunge la
nivelul de a absolutiza functiile care tin de nivelul naturii, de nivelul anonimatului naturii.
Constiinta morala nu se confunda nici cu constiinta individuala. Sf Pavel recomanda si arata ca
sinideisis poate sa fie slaba, dar poate fi educata si nu poate fi educata fara raportarea ei la mediul
social. Asa ca e exclusa ideea ca un om sa aiba o constiinta morala puternica , dar sa excluda
sistemul de relatii in care a fost pus de Dumnezeu.
Constiinta morala individuala nu poate fi niciodata alternativa a normei obiective a
moralitatii. Prin urmare, constiinta morala, departe de a se epuiza in structurile neuronale ale
creierului uman, sau departe de a se constitui in structurile creierului uman, este o functie prin care
se manifesta spiritul uman in aspiratia omului de a se desavarsi ca persoana. Astfel,, constiinta
morala este si trb sa ramana functisa spiritului uman prin care se stopeaza tendinta de a arbitra ,
prezenta prin ceea ce numim psihanaliza de sine. Omul nu se poate folosi de expresia “libertate
de constiinta”. Ea tine de drepturile omului, dar ea nu presupune decat decizii luate in urma unui
act de gandire orientat la randul lui axiologic. Invocarea livertatii de constiinta in acte care tin de
manifestarea sinelui, nu va fi niciodata libertatea de constiinta ci robire fata de sine.
Libertatea de constiinta, nu se confunda cu libertatea senzatiei/senzitiva sau cu libertatea
perceptiei. Adica reactia imediata la stimulul pe care noi il numim perceptie. Nu confundam
libertatea perceptiei cu libertatea morala (liberul arbitru). Libertatea de constiinta isi gaseste
originea in demnitatea persoanei umane. Ea nu trebuie sa fie insa opusa adevarului si binelui moral,
adevarului fiintei umane ca atare. Apoi, cat priveste domeniul religios al libertatii de constiinta,
recunoastem ca este un drept fundamental al omului. Orice persoane are dreptul la libertate
religioasa, nu trebuie sa fie constransa sa nu creada sau sa creada altceva decat constiinta sa ii
permite. Libertatea religioasa nu este altceva decat libertatea mintii umane responsabile, dar
trebuie retinut faptul ca atunci cand vorbim de libertatea de constiinta, nu trebuie sa intelegem
aceasta libertate de constiinta drept libertatea lsasata constientei de a crede si de a face ceea ce i
se pare acestei functii a spiritului uman ca este bun, care este o functie biologica specifica creierului
uman.
Libertatea de constiinta nu trb sa conduca la relativism, ca si cand toate opiniile ar fi
echivalente si ca si cand ar fi imposibil sa facem o judecata de valoare adevarata.
Starea de constienta a persoanei nu se manifesta in calitate de constiinta care functioneaza
in mod liber , atunci cand este lasata sa caute sau sa nu caute, adevarul si binele moral, ci este
motivata sau determinata de starea psihologica de moment a individualitateii umane. Nu putem
invoca libertatea de constiinta atata vreme cat noi punem in activitate, mai degraba individul uman,
aceasta calitate de a fi separata de altele a aceleiasi naturi, si nu punem in activitate dimensiunea
ontologica a omului..
Libertatea de constiinta se sprijina pe de`o parte de garantiile publice ,d elibertatea publica,
din adevaratele democratii, iar pe de alta parte, pe protectia naturala pe care si`o ofera omul insusi
sau pe care omul si`o ofera prin asa zisa obiectie de constiinta. Obiectia de constiinta, este refuzul
ascultarii de care este capabila o persoana, in numele valorilor,, principiilor sau ale unor legi
superioare.
 Libert de constiinta, aproape nu are nevoie sa se justifice in fata celor carora ea se
manifesta. In cazul obiectiei de constiinta nu mai am de`a face cu reactia la starea de constienta.
Eu deja invoc anumite idealuri, valori,credinte. Am deja de`a face cu constiinta morala. Si in
numele acesteia se poate justifica obiectia de constiinta. Ea nu poate fi insa invocata in cazuri de
lasitate, cand de fapt omul face uz de obiectia de constiinta pt a gasi un subterfugiu si a scapa de
obligatia legitima pe care o avem intr`un anumit context, moment al vietii. Nu poti invoca motive
puerile la varsta cand trebuie sa faci dovada maturitatii. Deci, obiectia de constiinta nu poate fi
invocata decat impotriva unei legi omenesti pozitive pe care o consider nedreapta. Nu poate fi
invocata impotriva unei legi dumnezeiesti sau impotriva unei legi morale naturale si nici impotriva
a ceea ce e constatat ca tine de firea omului. De vreme ce constiinta isi extrage prima ei informatie
din legea divina, opunandu`ne acesteia in numele constiintei, constiinta morala ajunge sa se nege
pe sine insasi.
OBIECTIA DE CONSTIINTA se poate justifica in 2 cazuri:
1.cand legea sau un anumit ordin sunt in mod evident rele si contravin exigentelor pe care binele
autentic le presupune;
2.cand legea sa ordinul care a fost dat, nu sunt in mod evident rele, dar afeteaza sau ranesc
convingerile si valorile socotite de subiectul uman ca fiind foarte importante, chiar superioare
oridinului sau legii care ne obliga sa actionam intr`un anume fel.
In societatile moderne, obiectia de constiinta e insotita de anumite forme sau dispozitii
compensatorii . ( un tanar care nu pune mana pe arma din motive religioase).
Raportul dintre constiinta morala si constiinta psihologica. Pornind de la ideea ca acestea
2 nu se confunda, intrucat constiinta psihologica tine de structura biologica a creierului, putem
spune ca constiinta morala afirma dinamismul responsabil si creator al omului. Constiinta
psihologica ia act de existenta anumitor stari de spirit, de anumite fenomente interioare sau
exterioare subiectului uman pe care le raporteaza la eul uman, fara sa le raporteze insa la o realitate
obiectiva cu autoritate , mai precis la norma obiectiva a moralitatii, in functie de care se evalueaza
tot ceea ce inseamna activitate umana libera si constienta.
Din momentul in care starile de spirit, fenomenle interioare, gandurile, faptele, le raportam
la norma obiectiva a actiunii umane, mai precis atunci cand evaluam toate acestea in functie de
ideea de bine, avem de a face cu constiinta morala. Intre constiinta psihologica si constiinnta
morala, exista un raport cauzal si o intaietate de ordin temporal, adica, constiinta psihologica
raportata la timp si nu la valori, preceda constiinta morala. Nu exista asadar constiinta morala fara
sa fi existat constiinta psihologica. Nu putem baga pe gat valorile pe care le presupune constiinta
morala, atat vreme cat persoana nu poate fi capabila sa le perceapa (valorile). Exx: nu poti vorbi
de constiinta morala unei persoane cu un handicap, din cauza unei structuri somatice debilitate.
Constiinta psihologica constata existenta anumitor fenomene interioare (intentii, trairi,
judecati, ganduri, imaginatii), existenta cuvintelor si a faptelor exterioare, fara sa sesizeze
bunatatea sau rautatea acestora. Constiinta morala care urmeaza constatarilor pe care le face
subiectul uman prin ceea ce numim constiinta psihologica, analizeaza nu numai fapta ca realitate
materiala sau exterioara, ci si calitatea intentiilor care au dus la savarsirea respectivei fapte,
calitatea lor fiind data de modul in care acestea au fost si sunt in conformitate cu legea morala.
In drept, se evalueaza fapta ca atare. In morala mergem mai profund, fondul problemei si
nu neaparat forma.
Constiinta morala este specifica omului, numai omul raporteaza faptele sale, gandurile si
cuvintele la legea morala si le evalueaza in functie de aceasta, constiind ca altfel va alerga “pe
caile pierzarii”. Constiinta psihologica si constiinta morala tin de trairile intime ale fiecarei
persoane, nu se confunda una cu cealalta, dar una (cea morala) este precedata in devenirea ei de
constiinta psihologica. Pe de alta parte, constiinta morala cenzureaza starile de spirit pe care
constiinta psihologica le constata, asa cum cenzureaza si alte stari ale personalitatii umane. Dat
fiind faptul ca viata sufleteasca a tuturor oamenilor presupune un inalt grad de identitate, cele doua
constiinte ale fiecarei persoane pot fi aza de pornire pentru constatarea si evaluarea starilor
psihologice si pentru calitatea faptelor , cuvintelor si gandurilor fiecarei persoane. Prin analogie,
legea morala ramane criteriul obiectiv penttru evaluarea tuturor faptelor noastre.
Cum este legea morala criteriul obiectiv al faptelor noastre? Mai intai, legea morala o
recunoaste drept cirteriu...omul e pus sa actioneze. In al doilea rand, prin improprierea exigentelor
elgii morale si prin participarea sau prin acceptarea acestora, omul insusi iesi din domeniul strict
factual, in care ar risca sa ramana daca ar gandi, vorbi sau ar actiona , determinat exclusiv de starile
psihice in care se afla, in momentu in care numai constiinta psihologica este cea care face spiritul
sa actioneze.
Omul confirma ca universul nu e determinat in mod strict de automatisme sau de constiinta
de sine, de starile sale de spirit determinate de stimulii concreti, de pasiunile imediate, sau de
faptele pe care este nevoit sa le savarseasca zi de zi, ci ca este determinat inainte de toate de valori
si de exigente care nu sunt numai individuale , nici numai simplu omenesti , ci tin de alt
ordin/nivel, la care omul are acces si e invitat sa ajunga.
Constiinta morala este asadar functia subiectiva prin care se traduce la nivelul fiecarei
persoane legea morala si prin care se infaptuieste ordinea morala, in si de fieare persoana in parte
(in interiorul fiecarei persoane si de catre fiecare persoana in afara ei).

VI. Fiinta constiintei morale si punctele de vedere privind originea

acesteia

Constiinta morala este functia prin care raportam cele pe care le percepem la eul individual.
Constiinta psihologica este un martor, cea morala este judecator.
In cadrul constiintei morale, putem distinge alte 2 aspecte. In cadrul constiintei morale
avem 2 parti:
1.sindereza-nivelul primar in cadrul caruia omul face distinctie intre principiile fundamentale ale
moralitatii. Nivelul inascut prin care percepem principiile generale ale moralitatii.
2.numit de stoici sineidisis, constiinta morala propriu-zisa in cadrul caruia adevarurile morale
generale sunt aplicate la activitatea morala concreta a omului si la norma obiectiva a moralitatii.
Aici putem vorbi de calitatea constiintei morale, din momentul in care optam pentru o norma
obiectiva a moralitatii.
Calitatea constiintei morale creste in masura in care reperul cu autoritate, norma obiectiva
a moralitatii, este gandita la cel mai inalt nivel posibil. Cand realizezi ca acest criteriu cu autoritate
este cineva si nu doar cevaa, din momentul acesta comportamentul se schimba. Constiinta
psihologica este o facultate a spiritului uman distincta de ratiunea discursiva , de vointa si de viata
afectiva, fara insa a le exclude din functionalitatea ei. Fiind o facultate a adancului de taina a
personalitatii umane, constiinta morala confera omului intelegerea semnificatiei vietii sale, nu doar
constatarea existentei accesteia, si intelegerea existentei unui plan divin in functie de care omul....si
in interiorul acestui plan si in functie de care el simte ca are o vocatie in interiorul unui plan, nu
in afara acestui plan.
 Omul, din momentul in care stie ca traieste in interiorul unui plan ce apartine unor
persoane, simte nevoia sa se comporte ca o piesa dinamica in interiorul lui, afirmandu`si libertatea
, infaptuind binele si evitand raul, bine care e identificat cu o Treime de persoane care il iubesc.
Constiinta morala este o instanta subiectiva in fata careia , omul este chemat sa isi asume
responsabilitatea ca parte integranta a unui plan, fata de el insusi, semeni, de mediul ambiant
si de Dumnezeu.
Functia prin care noi ne raportam la binele absolut, nu trebuie vazauta ca una care ne face
sa ne dezinteresam de mediul in care traim. Constiinta morala este o functie specific umana pe
care o au si omaenii care cred si cei care nu cred in Dumnezeu(Cel ce intervine continuu in viata
noastra, iar nu este doar un unct de referinta la care noi raportam faptele noastre bune sau rele), si
oamenii care isi au alte criterii.
Putem spune ca, din punct de vedere calitativ, constiinta morala a omului religios este net
superioara comparativ cu aceeasi functie lasata la nivelul raportarii ei la realitati care nu au nimic
de a face cu Dumnezeu, Creatorul lumii. Constiinta morala integreaza in ea intreaga personalitate
a omului, de aceea nu putem nega faptul ca in modul sau de functionare exista toate elemente care
constituie personalitatea umana. Pornind de aici, s-au emis o serie de teorii cu privire la ce
inseamna constiinta morala la nivel de persoana umana si raportata la lumea in care traim.

Fiinta constiintei morale analizata din punct de vedere psihologic

In alcatuirea constiintei morale, dar fara ca ea sa fie produsul sumei elementelor ce o
compun, intra toate cele ce tin de personalitatea umana. Incepand de la Aristotel, s-a emis punctul
de vedere ca determinante in modul de functionare al constiintei morale, sunt elementele
intelectuale. Spre a avea o constiinta morala lucida, este nevoie ca omul sa faca dovada unei puteri
de judecata corecta. De aceea, constiinta morala a fost considerata ca o forma de manifestare a
ceea ce Kant numea ratiune practica. Este ceea ce inaintea lui Kant, Toma d`Aquino, considerat
si el care a dat o pondere deosebita in ceea ce inseamna viata omului religioasa. Noi nu negam
faptul ca pt a avea o constiinta morala eficienta e nevoie de o capacitate de intelegere deosebita.
Nu negam ca este nevoie de putere de judecata logica. Constiinta morala , valorizeaza gandirea
discursiva dar determinanta pentru calitatea ei este gandirea axiologica. De unde tragem concluzia
ca, ponderea calitatii functionarii constiintei morale o detine rationamentul axiologic care sigur
pune in valoare rationamentul discursiv/logic. Daca ne-am opri la parerea intelectualistilor, am
trage concluzia ca cei mai abili mentrali oameni, trebuie sa fie si cei mai morali, dar nu mereu este
asa. Constiinta morala nu se opreste aici, totusi la capacitatea de gandire logica. Elementele
intelectuale au o certa valoare in functionarea constiintei morale, dar nu o reducem la nivelul
intelectual al personalitatii.
In materie de moralitate, gandirea logica e buna dar nu e suficienta. Punctul de vedere
potrivit careia punctele afective au o importanta deosebita (Sfantul Augustin). Pentru el,
constiinta este locul in care Dumnezeu se intalneste cu omul, de unde constiinta morala presupune
o puternica si complexa participare afectiva a omului la prezenta lui Dumnezeu (are dreptate, dar
nu una exclusiva). El spune ca aceasta participare la intalnirea cu Dumnezeu presupune iubirea
dezinteresata a binelui si ura irepresibila a raului, presupune respectul fata de obligatia sau datoria
morala si fata de valorile morale in general, bucuria si satisfactia pe care o ai infaptuind binele si
regretul si remuscarea pt greselile comise.
Augustin pleca de fapte concrete, un tip inteligent, pasionat continuu de cum prin ratiune,
sa gasesti raspunsul multor taine? Neputand fi la fel de credincios precum mama sa. Cand il asculta
pe Sf aMbrozie Al Mediolanului predicand, se schimba si pe cand aude vocea unui copil deschide
Noul Testament de la el, la Epistolele Sf. Pavel. Insurat la 17 ani cu o bogata, care l-a parasit
ulterior. DAR, nu putem limita constiinta morala la acest nivel al afectivitatii, excusiv, sau la lipsa
acestuia.
Altii considera ca esenta constiintei morale consta in elementele care tine de constiinta
morala, fiind o facultate determinata f puternic de calitatile volitive, care fac persoana umana sa
accepte sau sa nu accepte, sa actioneze intr`un anume fel. Omul normal, sustinator al acestei teorii,
are anumite inclinatii pt infaptuirea binelui moral si evitarea raului, un fel de instinct determinat
de principii morale genrale dar fundamentale.Aceste predispozitii similare instinctului, sunt
considerate a fi esenta constiintei morale.Am putea accepta aceasta idee in ceea ce priveste
sindereza , doar.
Trebuie marturisit insa ca, constiinta morala , nu se identifica cu capacitatea omului de a
voi, sau cu inclinarea naturala spre bine sau spre rau. Daca am limita-o la aceasta inclinare naturala,
desavarsire a binelui sau a raului, am putea exclude, ajunge la excluderea a ceea ce inseamna
responsabilitate morala si pune toate in carca unor gene care justifica anumite forme de
comportament (betivul are gene din cauza carora este betiv).
 Constiinta morala ramane o facultate in sine , distincta de ratiunea discursiva, functia
vointei si de afectivitate, cuprinzandu`le pe toate 3 intr`un tot unitar in unitatea neseparata a
sufletului care se aseamana cu Dumnezeu. Cele 3 functii ale personalitatii se reunesc in
substantialitatea sufletului, unde mintea cu puterea ei de judecata si de apreciere, nu de putine ori
se cutremura , atunci cand din motive obscure de ordin afectiv, vointa se opune judecatilor clare si
evidente ale ratiunii. La randul ei , vointa se cutremura cand se lasa ratacita de mirajul afectivitatii
si al imaginariul iluzoriu. De fapt se cutremura sufletul insusi, ranit uneori prin confuzia si
neintelegerea sau absurditatea propriilor sale facultati. Nu se poate vorbi de vreo impietate a unor
functii sufletesti in alcatuirea/constituirea constiintei morale ci in modul ei de functionare, ci putem
vorbi de angajarea totala a personalitatii umane spre adevarul si bunatatea activa. Omul prin
urmare, nu poate fi cu adevarat o fiinta unitara daca nu va fi unit cu lumea adevarului evanghelic
care deschide o perspectiva pe care lumea la nivelul ei natural nu o are, si a binelui substantial-
produsul vointei noastre care actioneaza in functia de binele ontologic si eshatologic inspre care
ne orientam si avem vocatie.
Constiinta morala este functia persoanei umane care il stimuleaza pe om sa caute unitatea
desavarsita si sa o gaseasca prin concentrarea tuturor capacitatilor spiritului uman si fertilizarea
acestora in arrminia constiintei cu binele substantial si cu frumosul autentic. Au fost puncte de
vedere potrivit carora in ceea ce priveste fiinta constiintei morale raportata la mediul ambiant ,
care spuneau ca constiinta morala ar fi un produs al societatii (sec 19-20, 2 sociologi francezi-noi
negam faptul ca societatea are un rol important in constiinta morala dar negam faptul ca functia
constiintei morale isi are originea in societate).
Modul de manifestare a constiintei morale s-a schimbat in functie de contextul istoric. El
este valabil in functei de variabilitatea credintei, in functie de educatie , dar ea ramane constanta
in ceea ce priveste principiile generale. Deci, constiinta morala poate fi variabila in modul de
aplicare a principiilor, dar principiile raman, sau preceda variabilitatea modului de aplicare a lor.
E posibil ca in anumite conditii socioistorice date, constiinta morala sa aplice principiile morale in
mod corect sau eronat.S-a constatat ca exista persoane care isi regleaza conduita dupa dominantele
care la un momentat sunt oferite de societate, chiar daca societatea duce la dezagregarea modului
de aplicare al principiilor. Aceasta situatiee insa nu ne determina sa credem ca istoria creeza simtul
prin care omul percepe principiile fundamentale ale moralitatii.
 Exista un alt punct de vedere potrivit caruia constiinta morala este o teorie intuitionista¸,
J.Jrouseau, considera ca aceasta functie a spiritului uman, este un instinct divin, o functie cu care
ne nastem., o facultate ce functioneaza mai mult sau mai putin automat, dupa care functioneaza si
celelalte instincte ale omului (foame, vaz). Transpunand acest punct de vedere din zona vitalista
la nivel rational, Kant avea sa numeasca acest simt / instinct al moralitatii ratiune practica, care
intuieste criteriile in functie de care omul sa actioneze moralmente bine. Nimeni nu poate nega
existenta intuitiilor morale, care la randul lor pot avea un caracter nativ sauddobandit, dar in egala
masura psihologia a demonstrat ca intuitiile nu sunt exclusiv nativ, dar e gresit sa credem ca in
alcatuirea constiintei morale ar intra exclusiv elemente native. Deoarece, constiinta morala nu
este totalmente innascuta cum sunt instinctele.Pot fi oameni cu intuitii deosebite, fara sa aiba o
constiinta morala pe masura puterii lor imaginative. Constiinta nu este imutabila,nu este nici
infailibila, societatea aratandu`ne si constiinte decazute.
Exista si constiinta empirista, unde oamenii gandesc ca ceea ce se intampla imediat este
bun. Altii au inteles constiinta morala ca un super`ego` -un complex de exigente pe care insul
uman le invata de la parinti si societate si pretind ca individul sa traiasca dupa o anumita randuiala
precisa. Aceste randuieli repugna foarte frecvent adevaratei naturi individuale si inclinatiilor care
vii vin omului din subconstient si apare un conflict intre acestea. Freud vede rezolvat acest
conflict prin actiunea metodica asupra eului, incat cerintele sale sa fie stimulate si suprimate incat
sa se ajunga la coexistenta dintre eu si supra eu. In ceea ce priveste teoria supra`ului , Freud se
incadreaza in ceea ce sociologii spuneau fara sa foloseasca conceptele puse in circulatie de el.
Freud se distanteaza de punctul de vedere sociologic prin faptul ca a pus in circulatie ideea de
subconsitent pe care nu il pote nega psihologia contemporana: el sustine ca din subconstient ne vin
o serie de predispozitii, o serie de determinari prin care supra`eul(societatea) trebuie sa tina foarte
mult seama. Aceasta arata ca nu putem vorbi de constiinta morala ca produs exclusiv al societatii
, istoriei, utilitatii s.a, ci trebuie sa recunoastem faptul ca ea are legatura cu adancul din om.
Din punct de vedere crestin, constiinta morala este o functie sau aptitutdinea fiintei umane
prin care comportamentul subiectiv si al semenilor nostri este evaluat dpdv moral, chiar daca
principiile moralitatii nu sunt peste tot aceleasi. Ea este o functie a spiritului uman, similara
celorlalte functii ale spiritului uman. In ceea ce priveste calitatea aorecierii morale a
comportamentului uman, constiinta morala presupune o educatie, influenta mediului . Daca omul
este creatia lui Dumnezeu, noi recunoastem ca la originea existentei umane se afla Dumnezeu, Cel
care l-a inzestrat pe om cu functii somato-psihice ca sa fie apt la chemarea Sa . Ea este norma
moral-subiectiva a moralitatii si functia care vegheaza la aplicarea si implinirea legii morale.
Aceasta ne permite sa facem referinta la cateva caracteristici ale acestei functii:
1.este un dat al fiintei umane si un dar al lui Dumnezeu pe care omul il are in in momentul
creatiei. Daca inainte de pacat constiinta morala nu era supusa remuscarilor , dupa pacat , ea va
depune marturie asupra dezbinarii realizate prin pacat, devenind un mijloc de pregatire pentru
rascumparare. Dupa pacat, calitatea constiintei morale a slabit, odata cu celelalte calitati ale
spiritului uman, de aceea ea are nevoie de educatie, insanatosire, realizat pe de o parte prin revelatia
supranaturala, prin harul lui Dumnezeu , prins societate.
2. Constiinta morala nu este o functie autonoma, ci una alaturi de celelalte funtii ale spiritului
uman , dar in ceea ce priveste functia ei , deci raportarea faptelor noastre la normal obiectiva a
moralitatii, ea cuprinde toate celelalte functii ale spiritului, sau face uz de functiile celelalte
capacitati prin care se impune si se manifesta persoana umana. Ea are o anumita dependenta si fata
de educatia subiectului uman si de mediul in care acesta se naste sau traieste, fara insa ca acestea
sa fie determinante in finalitatea lucrarii ei.
3.constiina morala nu poate fi produsul obisnuintei sau al presiunii societatii, poate fi in cel mai
rau caz influentata de societate. Ea poate fi acoperita de intuneric pentru ca nu este Dumnezeu, dar
nu poate fi nimicita, pentru ca e de la Dumnezeu. (Tertulian). Ca este una dintre functiile spiritului
uman dar mai profunda decat acestea o confirma faptul ca justificarile rationale, oricat de perfecte
s-ar dovedi, in cazul mustrarile de constiinta nu sunt suficiente. Ratiunea discursiva nu controleaza
functia si finalitatea constiintei morale, care in sine este f logica, profund rationala. Pe langa logic,
constiinta morala cuprinde si rationamentul axiologic si pe acela de responsabilitate, fata de
reperele cu autoritate reprezentate de ceea ce noi numim norma obiectiva
5. constiinta este functia sufletului omenesc cu care omul a fost dotat in vederea cunoasterii
scopului si a obligatiei sale morale. Numai prin ea , omul dobandeste intelegerea necesitatii
respectarii legilor din ordinea creeata de Dumnezeu si a responsabilitatilor ce trebuie implinite
spre a se integra in planul pe care Dumnezeu l-a avut, il are cu lumea si cu omul.
Pentru acest motiv, a nu asculta de aceasta facultate inseamna a nu asculta de vointa divina.
Felurile constiintei morale
1. Dpdv al cuprinsului sau, constiinta este .obligatorie, cand opreste savarsirea sau
nesavarsirea unei fapte bune si.peermisiva
2. Cu privire la fapta savarsita: aproba, jsutifica si rasplateste fapta sau dezaproba , acuza
si pedepseste.
3. Cu privire la timpul savarsirii faptei : antecedenta (atrage atentia cu privire la fapta),
concomitenta ( un fel de martor implicat in timpul savarsirii) si consecutive savarsirii faptei
(care devine judecatorul categoric al faptei)
4. Cu privire la raportul cu norma obiectiva a moralitatii: dreapta ( cand ea confirma ca ceea
ce am facut/vorbit/gandit e conform cu vointa lui Dumnezeu) sigura ( cand dreptatea este
dovedita in mod foarte clar de anumite surse), ratacita (cand judecatile ei sunt indezacord
cu legea morala obiectiva), indoielnica ( cand ea nu gaseste suficiente motivatii atat pt
savarsirea faptei sau evitarea ei sau cand nu gaseste judecati convingatoare pt ea – e f
aproape de constiinta eronata)
5. Al intimitatii functionale: treaza ( cand stim ce avem de facut) adormita sau laxa (cand
savarsim fapte, dintr`o larghete sau indiferenta fata de principiile morale). Laxismul nu se
confunda cu constiinta generoasa. Constiinta scupuloasa (datorata unor maladii sau
insuficientei educatii, ipocrizii, ajungi sa nu vezi esentialul din cauza unor amanunte
nesemnificative care te obsedeaza). Constiinta fariseica (te face sa iti justifici formal si
opportunist modul tau de comportament).
Constiinta morala este o functie educabila, care tine de natura corupta , si datorita acestui
motiv si a influentelor diverse, indicatiile constiintei morale nu sunt totdeauna corecte.
Pentru acest motiv se impune educatia constiintei morale. Educatia constiintei morale face
parte din intregul effort de apropiere a omului de Dumnezeu.Obiectivul procesului de
educare a constiintei morale este Acela de a face ca faptele noastre sa fie in concordanta
nu numai cu constiinta morala ci si cu norma obiectiva a moralitatii. Orice act savarsit in
conformitate cu constiinta morala este unul responsabil pana insa sa fie neaparat bun.
Deci, actul uman este cu adevarat bun daca va fi in conformitate cu vointa lui
Dumnezeu concretizata in legea morala. Prin urmare, fiecarui crestin ii revine sarcina de
a-si educa constiinta morala de asa maniera incat aceasta sa aiba capacitatea de a
recomanda fapte bune atat din punct de vedere subietiv , cat si la nivel obiectiv. In acest
sens este nevoie de o evaluare zilnica a modului in care onstiinta functioneaza si se achita
de responsabilitatile ei. Ca orice functie a spiritului uman, constiinta morala este supusa
unor influente diverse bune sau rele.Pt aceasta, trbuie sa avem grija ca asupra constiintei
 morale sa predomine influentele bune, pt ca orice influenta concreta marcheaza
personalitatea, astfel incat omul sa fie deprins cu savoare binelui pe care omul il
impartaseste la orice nivel.
Acest process de educatie inceput f devreme se face prin formarea deprinderilor
bune, mai ales cele fundamentate pe credinta in Dumnezeu sip e altruism.
Factorii care contribuie la aceasta educare a constiintei morale sunt : familia,
scoala si Biserica. Sprijinul cel mai puternic pt educarea constiintei, ramane o credinta
dreapta, iluminata de harul lui Dumnezeu. Pt acest motiv, Biserica tine la credinta dreapta.

VII. Libertatea Morala

La nivel individual, omul considera ca libertatea e sinonima cu dorintele si face aceasta

confuzie considerand ca masura in care isi impune dorintele este liber. Conceptul de sine , elaborat
prin 1923, sinele – nivelul cel mai de jos al personalitatii umane, forma psihismului uman cea mai
dezorganizata dar care vrea sa se impuna cu orice pret prin dominarea celuilalt si prin libidou.
Dorintele tin nu de vointa ci mai degraba de acest sine care la nivelul persoanei umane
trebuie sa fie modelat de supra-eu, nivelul superior al persoanei umane (capacitatile acestuia de a
gandi actele sale si de a le plasa intr`un mediu in care prieste). Dorintele tin mai degraba de nivelul
acesta de manifersstare a sinelui sau tin si de instinctele pe care Dumnezeu le`a pus in noi, care
sunt legate de simturi si au intotdeauna o finalitate buna si care intotdeauna sunt insotite de
sentimentul de placere. Ele tin de capacitatea omului de a se manifesta implinindu-si functiile sale
vitale. Sub acest aspect , instinctele nu sunt pacate.
Aceasta fnalitate buna este insotita si de sentimentul de placere, numai ca omul are
capacitatea de a suprima finalitatea instinctului si de a se concentra numai pe aspectul secundar al
instinctului, redus la placere. De aici tendinta de a-si impune dorintele determinate la randul lor de
sentimentul de placere. In acest fel, omul considera ca este liber. Nu de putine ori, vointa este
confundata asadar cu dorinta. In egala masura, nu putem spune ca in actele noastre de vointa nu
exista si dorinta, deci ca dorintele ar fi exclusiv rele. Dorintele constituie motivatia profunda a
unor acte de vointa, ele punand in miscare intreaga noastra activitate personala. Aici e problema.
In ce masura dorintele se mentin in mod curat si bun si reprezinta instinctul? Sau in ce masura ele
accepta sa fie coordonate de vointa?
 Raportul care exista intre dorinte si vointa, pune in valoare gradul de libertate pe care il are
omul, dupa cum raportul dintre instinctul pus ca functie sacra de Dumnezeu in om si dorinte
justifica masura in care dorinta este una de cultivvat sau poate fi abandonata sau suprimata. Iata
de ce, dpdv subiectiv, e recomandabila dinstinctia intre vointa si dorinta. Oamenii le confunda.
Vointa ramane partea sueprioara a spiritului uman, alaturi de puterea de judecata,
rationalitate, contemplatie....care face de asa maniera ca omul sa aleaga si sa implineasca acte care
nu sunt dictate de dorinte, ceea ce nu se petrece la animal care este dependent exclusiv de nivelul
instinctual la care traieste.
Pe de alta parte, cand vorbim de problema libertatii morale, trebuie sa luam in calcul...noi
nu putem gandi libertatea morala calitatea de crestini, fara sa nu luam in calcul antropologia
crestina, mai precis ca omul e liber dar in raport cu Dumnezeu. Omul e liber in functie de calitatea
fiintei sale creeate. Noi gandim problema libertatii omului totdeauna legata de conceptul, de ideea
de bine (nu neaparat de ideea de rau) , si de finalitatea a ceea ce noi numim activitate libera.
Gandim libertatea umana si in functie de responsabilitatea umana. Omul este liber in
functie de ceea ce el reprezinta la un moment dat, intr`un anumit context socio`cultural, in functie
de ceea ce ii ofera propria lui natura.
Atunci cand gandim libertatea umana , recunoastem si faptul ca ea este inteleasa destul de
variat. De aceea este nevoie sa precizam ce intelegem prin libertate, acte sau fapte umane libere si
sa precizam cat si cum este omul liber in functie de ce este omul liber si in functie de cine este
liber. In perspectiva a ce este omul liber? Si de ce anume trebuie sa se elibereze ca sa devina
realmente liber? Din aceaasta cauza , nu putem sa gandim liberul arbitru asa cume ste el gandit de
filosofi care nu fac raportare la Dumnezeu.
Din momentul in care nu vedem omul ca o fiinta creata, cazuta, putem vorbi foarte mult
despre libertate (sociala, individuala).
Noi intelegem viata crestina ca pe un demers al omului in vederea desavarsirii. Iar
desavarsirea sau binele eshatologic il intelegem viata in imparatia lui Dumnezeu. Viata vesnica,
desavarsire care sunt realizabile in functie de modul in care ne`am raportat la existentele in functie
de care libertatea noastra de fiinta personala se manifesta.
Asadar, in functie de modul in care firea noastra s-a modelat printr`o succesiune de acte
libere in care Dumnezeu este implicat intr`o anumita maniera prin puterea harului sau, va fi apta
sa participe la ceea ce spunem ca Dumnezeu are, aceasta libertate absoluta. Niciodata omul in ceea
ce este nu va putea sa ajunga totalmente independent. Nu se poate, atat timp cat tu esti o fiinta
creeata si depinzi ontologic de Cineva, atat vreme cat respiri un aer pe care nu il produci tu, cat
prin natura sa esti creeat in calitate de fiinta dependenta.
Omul a fost creeat de Dumnezeu dupa chipul Sau, viu, care se afla in proces de asemanare
cu Dumnezeu care face parte din tipurile de miscare proprie omului in calitate de fiinta creata.
Asadar, omul nu poate exista fara miscare.Intreaga miscare cu directie a omului, il face pe om sa
devina statornic, sa ajunga la un grad de nemiscare , dupa chipul statorniciei lui Dumnezeu. Ideea
ca lumea, in afara pamantului este fixa, la Sfantul Grigorie de Nyssa este inteleasa ca o lume
statornica. Iar calitatea omului de fiinta miscatoare, se va confirma in calitatea ei de fiinta buna,
atunci cand ea devine statornica in miscarea din ce in ce mai intensa in infinitatea, bunatatea,
generozitatea lui Dumnezeu.
Procesul de asemanare cu Dumnezeu este unul specific omului. Aceasta miscare angajeaza
persoana umana cu toate capacitatile ei fizice si sufletesti. Omul reflecta in el calitatile Prototipului.
El este fiinta libera, avand libertaea proportionata cu natura Sa creata. Aceasta libertate fiin
libertatea unei fiinte create din iubrea unei Fiinte Divine, ea este un dat specific al acesteia pt care
parintii Bisericii folosesc termenii de eleuteria si un dar al lui Dumnezeu. Cum natura umana nu
a fost desavarsita de la inceput ci intr`un proces de desavarsire, tot la fel nici libertatea umana nu
a fost desavarsita de la inceput, ci au fost exact cum toate celelalte au fost bune foarte. In lb gr.
Adverbul lian inseamna “foarte”, dar insemnand capacitatea cuiva sau a ceva de a detine tot ceea
ce este necesar spre a fi ceea ce este definita ca este. Dumnezeu constata ca ceea ce a creeat avea
toate capacitatile ca sa fie ceea ce ele trebuiau sa fie si sa devina ceea ce ele trebuiau sa devina.
Dupa cum fiinta umana se gaseste intr`un continuu proces de desavarsire, inseamna ca si
libertatea acestei fiinte se afla intr`un proces de desavarsire. Si aceasta libertate se desavarseste in
functie de libertatea functionala. Se intretine printr`o functie speciala, o libertate functionala , care
presupune o putere de judecata, intuirea finalitatilor bune si capacitatea de a asigura fiintei
libertatea ontologica.
Prin libertatea functionala¸ pe care a primit`o omul in actul creatiei , acesta are capacitatea
sa utilizeze toate determinantele interne si externe in tot ceea ce gandeste , vorbeste si infaptuieste,
de asa maniera incat afirmandu`si motricitatea , sa creasca in mod continuu in libertatea ontologica,
care il aseamana din ce in ce mai mult cu libertatea pe care Dumnezeu o are prin natura.
 Asadar, gandind omul ca o fiinta creata de un Dumnezeu Bun, recunoastem faptul ca
Dumnezeu are libertatea absoluta, incontestabila, omul are libertatea in calitatea de fiinta creeata ,
direct proportionala cu aceasta calitate, dar are in el aspiratii ce sunt forme concrete de manifestare
a libertatii in perspectiva impartasirii din ce in ce mai deplin din libertatea absoluta a lui
Dumnezeu. Din punct de vedere crestin, nu ne blocam la studierea libertatii omului in functie de
ceea ce stiintele moderne ofera, ci studiem acest proces de libertate, dependenti de raortarea noastra
la Dumnezeu.
Libertatea omului este asadar relativa si optionala. Estte relativa , in sensul ca ea nu este
libertatea absoluta precum este libertatea lui Dummnezeu si in sensul ca se exercita si se dezvolta
intr`un sistem de relatii interioare (care inseamna totalitatea raporturilor si functiilor organice si
psihice care fac de asa maniera incat omul sa actioneze), si relatii exterioare (adica relatia cu
Dumnezeu si cu mediul in care omul a fost creeat).
Omul a fost atat de liber incat a putut si poate sa opteze in orice sens si non`sens, cu sens
si fara sens, fara ca Dumnezeu sa ii fi impus sau sa ii impuna sensul in care sa actioneze. El are
asadar libertatea sa opteze pentru progresul continuu in libertate sau pentru diminuarea propriei
libertati. Determinanta fundamentala in functie de care omul actioneaza conform naturii sale, este
binele., deodata interior si exterior. Binele interior, este starea care ii confera omului capacitatea
sa utilizeze in mod rational toate determinantele in vederea unui scop bun. Binele ontologic, care
este Dumnezeu, infinit prin continutul sau si simplu prin forma sa, adica Dumnezeu insusi, sau
Treimea de Persoane divine, reprezinta determinanta fundamentala, care da garantie omului ca
actioneaza liber atunci cand modul sau de actiune este conform cu ceea ce reprezinta acest bine
ontologic.
Facultatea omului prin care acesta actioneaza fara vreo constrangere care a fost data omului
in faptul creatiei, ceea ce se numeste in psihologia moderna motricitatea omului, devine libertate
morala din momentul in care omul a optat pentru un determinant care il plaseaza in universul
valorilor sau prin care se exclude de la acest univers. Aceasta ne face sa vorbim despre mai multe
stadii ale libertatii morale (de dinainte de pacat, dupa pacat, dupa ce am murit si am inviat cu
Hristos prin baia botezului , adica in interiorul Bisericii).

LIBERTATEA PRIMORDIALA (PRIMUL STADIU AL LIBERTATII)

 Primul stadiu al libertatii umane a fost cel de dinaintea pacatului parintilor, in paradis.
Acolo, omul a dispus de o libertate pozitiva care nu cunoscuse haul nimicului si povarnisul raului
, optiunea morala a lor exercitandu`se intre diversele modalitati de infaptuiri ale binelui. Specifica
omului , a fost aceasta libertate pozitiva (primordiala). Actionand in sensul in care actioneaza
modelul al carui chip viu era si este, omul s-ar fi confirmat in libertatea pozitiva in care a fost
creat. Libertatea primordiala sau pozitiva nu a constat numai intr`un mod specific de actiune, ci
era si modul in care omul avea sa confirme in mod constient si responsabil sensul existentei sale,
anume acela de a activa in persectiva asemanarii cu Dumnezeu. Nu intamplator Scripturaa ne
spune ca Dumnezeu a vrut sa il faca pe om dupa chipul si asemanarea Sa (Facere 26) iar in 28 “l-
a facut dupa chipul Sau, barbat si femeie”.
Se refera , spune sf Grigorie de Nyssa, la calitatea de icoana vie. E vie raportata la cel
viu si nu este o icoana precum ar putea fi toate cele din lumea de sub nivelul ei.
Prin caderea in pacat a protoparintilor Adam si Eva, raul metafizic, patrunde in universul
fizic si in om. Libertatea pozitiva prin urmare, in care omul a fost creeat si in care acesta actiona,
pastrandu``si calitatea de libertate morala (alegerea intre optiuni), din momentul acesta se va
manifesta ca alegere intre bine si rau, intr`o realitate cu fundament onotlogic si una fara. Caderea
omului, nu a fost asadar un moment necesar al isstoriei omului ci produsul unui act liber, unui act
de neascultare deliberata de Dumnezeu dar si de slabiciune si de consimtire la razvratirea ingerilor
fata de pozitivitate , facand dintr`o nefiinta inerta un nimic activ, dintr`o simpla limita ,
onegativitate pozitiva aducatoare de suferinta si de moarte.
Un profesor spune ca “satana a intentionat sa distruga libertatea pozitiva, dar nu a reusit sa
o distruga decat pe cea individuala pozitiva a primilor oameni”. Deci, satana a distrus capacitatea
omului de a ramane si de a progresa in libertatea pozitiva. Acest moment coincide cu o bulversare
teribila a oridinii universului, a propriilor noastre functionalitati, coincide cu instituirea pacatului
si a patimii incat libertatea omului va urma sa se determine intre bine si rau, urmand sa fie o
libertate functionala care sa creasca valoric in perspectiva a ceea ce era initial (asemanarii cu
Dumnezeu), in masura in care se elibereaza de ceea ce o impiedica de la aceasta ( de pacat, patimi).
“Raul nu este o simpla absenta a binelui ci este o absenta a unui bine care trebuia sa fie
prezent” ( Fericitul Augustin). Omul a fost, este si va fi liver in functie de relatiile in care a fost
instituit ca fiinta a lui Dumnezeu, in functie de propria sa biologie si natura , in functie de raportul
pe care il are cu propria natura, in functie de constiinta originii si a finalitatii sale ca om.
 Putem intelege libertatea umana care este o stare ontologica si o functie a spiritului, pornind
de la intelegerea capacitatii omului de a actiona in mod liber, prin acte de vointa cu sens. Vointa ,
este deci o functie a spiritului uman, tine de nivelul superior al acesteia si poate fi inteleasa intr`un
mod mai general si altul mai special.

VIII.
Exista vointa, dorinta, dar nu le confundam , desi de f multe ori dorintele par mai puternice
decat vointa, pt ca sunt mai directe. In continutul lor intra uneori o anumita parte a instinctelor. De
cele mai multe ori nu intra functia rationala. Noi nu putem suprima dorintele, starile de
placere.Anumite dorinte care cauta placerea pot duce spre stari care iti asigura placerea care e
sinonima cu cu fericirea perpetua.
Aristotel: “actul de vointa e un compus al unei aspiratii cugetatoare reflexiva, careia
insotita de o alegere deliberata (proeresis), precum si de dorinta “. Se adauga si libertatea omului
si un scop anume. Deci, actul trbuie sa fie o actiune deliberata, implinita in mod constient si fara
constrangere in perspectiva unei dorinte care este scopul actului respectiv. Problema: confudam
dorintele cu vointele. Si pt ca dorinta nu poate fi vointa, consider ca ceea ce imi place si pot face
este vointa umana.
In masura in care suntem constienti, spre a fi capabili de acte morale, actul de vointa tine
de motricitatea reflexiva a omului, nu de cea reflexa. Aristotel vb de constrangere . Aceasta vine
dintotdeauna din afara. Sunt situatii insa o realitate externa care ne place ne determina sa actionam
intr`un anume sens, de multe ori negativ.
Actul voluntar, nu sunt numai cele ce se implinesc constient, ci si cele ce presupun cugetare
, deliberare dar si o finalitate corespunzatoare naturii omului: functie psihica prin care in mod liber
, constient, pe baza unei deliberari si in perspectiva unui scop bun infaptuim sau nu o actiune.
Actul de vointa presupune deliberarea, decizia de a savarsi fapta si executarea, totdeauna in mod
constient si fara vreo constrangere din afara. Acele constrangeri interioare, nimeni nu le constidera
ca justificand faptele rele.
Vointa si faptele de vointa se gasesc intr`o legatura deosebita cu celelalte capacitati ale
spiritului uman sau cu celelalte forme de manifestare a personalitatii umane, mai ales cu puterea
de judecata. Daca modul meu de gandire nu are o perspectiva buna ,acea gandire te poate conduce
la fundaturi (crima si pedeapsa).
 Actele de vointa presupun puterea de judecata, aceasta nu inseamna ca putem substitui
puterea de judecata, vointei. Vointa nu e o facultate adiacenta, un adjuvant , o anexa a puterii de
judecata, ci vointa libera reprezinta, potrivit relvelatiei, capacitatea specifica a fiintei omului.
Animalul nu e capabil de judecati , simboluri, dar in egala masura, aceste realizari de catre minte,
omul reuseste sa le puna in practica.
Actul de vointa tine asadar de motricitatea NU senzoriala ci intentionala, a omului. El este
determinat de cazuri constiente si are intotdeauna un scop, de preferinta bun. Daca actul voluntar
ar fi unul care duce la un anumit scop, fara sa presupuna un proces de evaluare a cauzelor,
motivatiilor lui si chiar al scopului sau, ar ramane o functie f aproape de instincte, un act de reflex,
dar niciodata un act voluntar. Multora insa, le convine sa considere actul voluntar unul reflex decat
intentional.
Actul voluntar se opune motricitatii reflexe, adica simplei capacitati de reactie la un stimul,
sau actul de de perceptie presupune intotdeauna cugetare si intentie. In cadrul motricitatii reflexe,
prin ea, intelegem acea functie sau reactie care se realizeaza ca raspuns la o sstimulare sau acea
reactie care se realizeaza la o stimulare si care va solicita concursul numai unui numar restrans de
muschi si care e o reactie controlata la nivelul maduvei spinarii sau la nivelul nucleilor motori din
trunchiul cerebral.
Motricitatea intentionala insa, pune in joc cortexul , atat in timpul filogenezei (evolutia
vietii de la primele ei forme pana azi ) cat si in timpul ontogenezei (evolutia unui individ de la
concepere la maturitate) , ea imbogatindu`se si diversificandu`se , odata cu specializarea si
naturalizarea creierului. Motricitatea intentionala specifica omului se perfectioneaza de`alungul
istoriei.
Omul poate dezvolte concepte cu privire la viata. Animalul se misca in 3 parametri care se
refera la obiectul , la spatiul in care se situeaza aceasta si la subiectul insusi, ce se situeaza in acel
spatiu. Omul elaboreaza concepte cu privire la mediul inconjurator. Desi o parte a motricitatii
observabile la om, este sub multe aspecte de acelasi timp ca si aceea observata la celelalte
mamifere, la om , aceste sisteme diferite de activitati, nu sunt legate unele de altele in functie de
ordinea aparitiei lor in cursul filogenezei. Dimpotriva, in timpul dezvoltarii cat si la maturitate,
ele interfereaza si coopereaza si datorita acestei cooperari intre sistemele ierarhizate, apare
motricitatea intentionala. De aceea putem spune ca actul voluntar uman nu este unul simplu si
simplist, asa cum e actiunea animala.
 Actul voluntaar uman este un act motivat, atat dpdv al cauzalitatii cat si al finalitatii. El se
deosebeste asadar de orice act instinctiv, uneori constient, cu un scop precis, dar de cele mai multe
ori necunoscut in detaliile sale. Actul voluntar, se deosebeste de actele spontane, de obisnuinte,
sau de actele determinate de un stimul foarte puternic. In actul voluntar , spre deosebire de cele de
perceptie (spontane) stiintele mintii constata ca aceste acte reprezinta anumite intervale care au
in ele 3 etape si anume : exista un interval sau o etapa intre constientizarea motivelor de a a actiona
intr`un anume sens si decizia de a implini actiunea , apoi exista un interval in cadrul actului
voluntar, spre deosebire de unul spontan, exista intre decizie si initierea efectiva a actiunii, si exista
unul intre debutul actiunii si continuarea ei pana la finalizare.
Intre aceste intervale, experienta a aratat ca apar surprize nebanuite. Din cele spuse mai sus
intelgem ca desi toate formele de activare a persoanei umane presupun acte de vointa in sensul
larg al cuvantului, nu toate actele noastre pot fi socotite acte voluntare in sensul restrans sau propriu
al cuvantului. Apoi nu toate formele de actiune ale personalitatii umane pot fi evaluate in mod
identic. Asadar si gradul de implicare va trebui sa fie diferit. Actul voluntar presupune asadar,
libera determinare, motivarea faptei si nu doar simpla libertate de actiune.
In masura in care actul savarsit are carente in ceea ce priveste libertatea de exercitiu a
persoanei sau are carente in motivatia savarsirii respectivului act sau fapte nu se va putea vorbi de
deplinatatea actului voluntar, deci nu poate fi evaluat ca act cu adevarat liber si responsabil.
Actul voluntar e nedeplin cazuri de violenta: interna sau externa, frica,ignoranta, aceste
fapte savarsite din ignoranta sunt pacate grele . In morala , necunoasterea legii nu acuza dar se face
o distinctie, una e ignoranta din motive obiective si alta e ignoranta din cauza propriei sale vointe
sau dezinteres. Aristotel spune ca o asemenea ignoranta, fapta nu poate fi socotita ca nefiind o
fapta morala.
Starile de spirit pasionale (ura, disperarea, starile compulsive, necesita o evaluare diferita
fata de persoane care nu trec prin ele.
Cauzele de ordin social, educational, intelectual, cauzele de ordin patologic, psihoze,
nevroze, cauze determinate de varsta ,rasa, sex.
Piedicile impotriva actului voluntar nu suprima calitatea sa de act liber, ci pe aceea de act
responsabil, Toate aceste piedici nu fac din el un act determinabil absolut, si nici din om o fiinta
iresponsabila, ci el arata ca vointa nu este aceeasi pentru toti oamenii, de unde si responsabilitatea
tuturor oamenilor nu este uniforma, dar intelegem in egala masura ca vointa nu e o functie
autonoma si nici una absoluta, idee pentru care militeaza ateismul, ci are nevoie de repere cu
autoritate. Ea este facultatea sufletului uman ce exista, dar care se edifica sau modeleaza, facultate
ce trebuie sa il conduca pe om undeva.
Morala crestina presupune o libertate direct proportionala cu starea de fapt a omului si cu
limitele fiintei umane, dar presupune si ca omul are o libertate la care trebuie sa ajunga realmente.
Libertatea inteleasa in sensul crestin al cuvantului este un fapt recunoscut, dar si o actiune sau un
proces de continua eliberare. Am putea spune ca libertatea morala este determinata de foarte multe
ori nu de trecut , ci de viitor , adica de sensul pe care omul il cauta actionand intr`un fel sau in
altul, luand in calcul reperele cu autoritate care, potrivit credintei noastre, nu se gasesc in om, ci in
afara lui.

IX. Raportarea omului la tema libertatii- istorie

Avem 2 o aspecte: o modalitate de a ne raporta la probl libertatii in lumea greco-romana si
a doua , in Sf. Scriptura. In traditia iudaica, nu s-a elaborat o teorie cu privire la libertate. Evreii
erau constienti de faptul ca se gasesc sub auspiciul lui Dumnezeu, ca El e atotputernic si sub aceasta
atotputernicie se exercita libertatea omului. Toteauna cu un reper: voia lui Dumnezeu. In lumea
greco-romana in schimb nu avem de-a face cu o gandire unitara privind existenta lui Dumnezeu.
In lumea greco-romana avem elaborate sisteme cu privire la ce e constiinta, la fel si la
libertate. G-romanii si-au pus problema libertatii fara sa o adanceasca, ramanand ca ea sa fie
adancita de crestinism ca mostenitor cultural al ambelor traditii. In literatura greaca, libertatea
consta in dreptul omului de a se exprima franc in Agora, in public, acesta fiind un drept civic. Dar
dreptul de cetatean nu`l avea decat barbatul. Femeia si sclavul si strainul, NU.
Pt exercitarea acestui drept civic, libertatea cetttateanului nu consta in a spune vrute si
nevrute in viata. Cetateanul era prin lege obligat, ca in piata publica sa se exprime liber in sensul
in care el exprima adevarul sau cu o judecata bine-gandita.
Aristotel (Ethica Dicomatica) nu pune insa problema libertatii.
Epictet, e cel care pune problema libertatii intr`o maniera care ne intereseaza (50-130 d
HR), fost sclav la Roma. El va intoarce conceptul de libertate dinspre omul-cetatean spre omul
obisnuit si mai mult, spre omul care ia in calcul, atuunci cand vb de propria libertate, existenta lui
Dumnezeu. El interiorizeaza conceptul de libertate si il va detasa de semnificatia lui politica si de
cea exclusiv individuala. Crestinismul , in parte a preluat punctul de vedere al lui Epictet, caruia i-
a adus corecturile si completurile de rigoare, corespunzatoare Revelatiei dumnezeiesti. Epictet
definea libertatea: “este liber omul care traieste cum vrea el, pe care nu poate nimeni si nimic sa
il constranga, sa il impiedice sau sa il oblige , ale carui acte de vointa sunt fara obstacol, ale carui
dorinte isi ating scopul, ale carui aversiuni nu intanesc obiectul detestat” (Convorbiri, cartea a 4,
I). El a precizat ca libertatea nu e o stare primita la nastere si care va ramane la dimensiunile pe
care noi o avem la nastere. Orice om este chemat sa fie liber, indiferent de statutul sau social.
In al doilea rand, spunea Epictet, omul devine liber luptand impotriva diverselor forme de
sclavie carora se gaseste supus, intre care poate fi chiar si opinia celuilalt sau goana dupa onoruri
sau exercitatea puterii, iaar sclavia cea mai de temut este tirania patimilor omenesti. In al treilea
rand, aceasta lupta de eliberare, trece printr`o autonomie a judecatii personale. Prin urmare, omul
liber este cel care a ajuns sa fie stapanul opiniilor sale cu privire la ceea ce se gaseste in jurul sau.
In al patrulea rand, numai vointa lui Dumnezeu depaseste pe cea omeneasca.Asadar ,
inainte sa savarseasca o fapta, omul trebuie sa se intrebe ce vrea Dummnezeu ca eu sa fac, sau sa
nu fac? (cartea 4, convorbiri). “Pentru a fi fericiti, va trebui ca noi sa potrivim vointele noastre cu
cele ale lui Dumnezeu, sa vrem ceea ce el vrea”. Conceptia lui Epictet, este f optimista, dar el nu
poate explica ce fel de libertate are omul atunci cand el e supus destinului implacabil, care e un
concept la care stoicii au tinut f mult. Cu alte cuvinte, conceptia lui Epictet se misca in directia
gandirii si infaptuirii a tot ce vrem raportandu-ne l aDumnezeu, dar nu scapam de forta destinului.
Crestinismul pune in valoare intregul tezaur al gandirii antice, dar o evalueaza in interiorul
revelatiei, aducand noutatea extraordinara privind constiinta faptului ca omul e creeat de
Dumnezeu, ca el nu se afla in fata lui Dumnezeu ca o realitate care isi afirma demnitatea in masura
in care se emancipeaza fata de Dumnezeu, ca raportul cu Dumnezeu este un raport de ordin
personal in care el simte ca Dumnezeu il iubeste si datorita acestei iubiri, Dumnezeu trimite,
infuzeaza continuu puterea sau harul sau lumii si omului, datorita acestei iubiri, Dumnezeu
hotaraste ca sa se faca OM, sa moara si sa invvie in Hristos, Unul in treime. Este altceva decat
credinta in destin, dupa cum vedem.Omul isi extinde social trupul prin lucrarea Duhului Sfant
instituind si constituind Biserica, spatiu in care omul recapata libertatea primordiala sau primeste
posibilitatea sa reintre intr`un proces de reintregrare in libertatea primordiala.
Astazi nu mai realizam ce a insemnat odinioara pt lumea antica mesajul evangheliei, care
sustinea ca omul putea alege viata si ca putea si trebuia sa faca lucrul acesta, pentru a-si afirma
vocatia sa reala. In Noul Testament se face referinta la problema libertatii ca la un fapt, dar cel
care va da o anumita consistenta care va marca pana in zilele noastre calitatea libertatii crestine,
este Sf. AP. Pavel. In epistolele sale , va cristaliza, problema libertatii crestine, ii va da si directiile
generale in care ea trb sa fie inteleasa . Afirma ca ucenicul lui Hristos , crestinul, are un
comportament liber de orice teama sau alienare, liber cu o libertate atat de clara incat ea va
surprinde pana si pe dusmani. Ea e inteleasa de Sf. Pavel ca un bun mantuitor oferit de Dumnezeu
in dar, in mod gratuit, care il elibereaza pe om de toate fortele potrivnice , chiar si de cea a mortii
. (Romani 8,2 si 19, 21). Fara a nega libertatea ca functie a spiritului uman. Sf. Pavel considera ca
intrarea omului in trupul lui Hristos extins social, repreizinta intrarea intr`o libertate eshatologica
si intr`un proces de eliberare ce priveste realitatile din urma/finale.
Sprijinindu-ne pe punctul de vedere al Sf Pavel, distingem 5 caracteristici principale ale
libertatii morale crestine:
1.libertatea morala dpdv crestin este o eliberare. Lucrarea eliberatoare a lui Dumnezeu subliniata
destul de bine in VT prin Exod 20,2 scoate in evidenta ca omul devine liber in masura in care se
elibereaza continuu de un latz care il face sa nu devina ceea ce era initial. Eliberarea din robia
egipteana era punctul de la care se pornea mereu cand Dumnezeu prezenta poporului exigentele
sale. Mantuitorul se inscrie la randul lui pe linia acestei eliberari a omului. Omul botezat, va fi
obiectul si obiectivul lucrarii de eliberare realizate de Fiul lui Dumnezeu in firea umana asumata
din Sf. Fecioara. Dar aceasta nu se refera la eliberarile de ordin politic sau social ci la eliberarea
inainte de de toate, de pacate. Sf Pavel: “altadata erati ...acum aduceti daruri care conduc spre
sfintenie” (Romani 16,18, 22.). Cel eliberat se va inrola in lucrarea de eliberare pe care Dumnezeu
si-a asumat`o fata de toti oamenii.
Dupa convertire, Sf Pavel, va vedea in Tora, o constrangere care de fapt nu ii va aduce
omului mantuirea (Galateni 3, 23). Acea lege, Tora, impunea precepte bune dar nemantuitoare.
Supunerea fata de lege la Sf Pavel, va fi inlocuita cu supunerea fata de Duhul lui Dumnezeu, cu
alte cuvinte, legea nu deine rea dar este insuficienta pt ca ea nu ne confera harul, ci Iisus Hristos.
2.Libertatea crestina se ofera tuturor. Ea ofera o noua cetatenie. Prin urmare, conditia sociala nu
are nimic de a face cu lubertatea regasita de fiecare om in Biserica. Cel sarac are aceeasi demnitate
cu bogatul (Gal 5, 1-13).
3.Libertatea crestina este un har. Dovada unui act de bunavointa a lui Dumnezeu. : haris - actul
de bunavointa al unei persoane fata de alta, iar mai tarziu va insemna energia divina necreata ce se
ofera spre a fi ceea ce suntem. Ea este produsul unui act de bunavointa fata de Dumnezeu. Ea
trebuie sa caracterizeze situatia omului de dinainte de pacat, adica sa dea notele carracteristice pe
care libertatea le avea inainte ca omul sa cada in pacat. Cum toti oamenii au pacatuiit in Adam,
Dumnezeu le ofera libertatea tuturor. Asadar rascumpararea in Hristos, in sensul de participarea
sau impartasirea de firea umana a lui Hristos restaurata / indumnezeita si proslavita, oferita fiecarui
om botezat , prezenta Duhului Sfant (galateni 5,18) care este principiu activ de libertate. Asadar,
fiecare crestin detine duhul sau puterea activa a lui Dumnezeu, care favorizeaza renasterea omului
intreg si intrarea sa intr`un proces de liberare. (gal 5,29). Asadar, Duhul lui Dumnezeu care i se
confera omului prin credinta in actul botezului si care sporeste de`alungul vietii prin toate lucrarile
sfinte la care accede, da omului pe de`oparte puterea de a infaptui binele si pe de alta parte il pune
pe acesta in situatia sa inteleaga realmente ce este binele/adevarul . Il pune pe om intr`o fericita
cursa de durata care se va implini in imparatia lui Dumnezeu atunci cand creatia insasi, spune Sf
Pavel, va fi eliberata de scalvia stricaciunii pt a intra in libertatea slavei Fiului lui Dumnezeu (
Romani 8,21). In intelegerea noastra, intrarea in noua ontologie , Biserca, trupul lui Hristos
extins social prin lucrarea Duhului Sfant, nu inseamna iintrarea intr`o libertate in care
putem sa facem ce vrem (sf pavel 2 corinteni),
4.Libertatea crestina este o supunere totala fata de Dumnezeu. Cel care a fost investit cu puterea
lui Dumnezeu, isi va schimba comportamentul. In el va incepe procesul de indumnezeire, de
asemanare cu Dumnezeu, in momentul in care el primeste harul Duhului Sfant. Libertatea pe care
a primit-o in baia Botezului nu e o libertate a sa, ci o conditie ca indumnezeire. Cel botezat , a fost
eliberat datorita jertfei lui Hristos, pentru a i se pune totalmente la dispozitie lui Hristos, pentru ca
, contidia fireasca a omului este sa fie in relatie cu cel care iti ofera si iti confera toate cele prin
care tu poti sa cresti in acest proces de eliberare. “voi erati sclavi ai pacatului “ (Romani 6,17).
Libertatea crestina nu este o libertate in sine, care ar presupune o independenta solitara ci o libertate
in lucrare, aceasta lucrare fiind intotdeauna orientata intotdeauna spre ceva (imparatia) si spre
Cineva (Hristos). Cel pe care il jeneazza cuvantul “rob/slujitor”, trebuie sa isi aminteasca ca
Dumnezeu este izvorul oricarei libertati, cel ce se pierde in El , castiga adevarata libertate. De aici
si constiinta fafptului ca suntem cu atat mai liberi cu cat ne integram in cel care n-a fost dominat
de nimic. Conform Sf . Pavel, libertatea crestina este in vederea slujirii aproapelui, incredintandu`si
totalmente vointa, lui Dumnezeu, omul castiga in libertate. Libertatea crestina nu este un absolut,
dar ea isi va gasi statutul sau deplin intr`o relatie care este mult mai profunda si anume insusirea
confratilor 1 Cor 9,13.
 Libertatea crestinului , nu e o calitate care sa`l piarda pe aproapele, ci e starea fiecarui
participant la noua ontologie in care simte ca datoria lui normala e comportamentul adecvat fata
de aproapele . Libertatea crestina ocupa un loc intre libertatea lui Dumnezeu si cea a aproapelui
care nu se confunda, nici nu se exclud, nici nu se afla una in fata celeilalte, ci se contin, vointa
divina fiind ca o mama pentru vointa noastra, incat inainte ca vointa noastra sa se impuna, cea
dinvina o tine la sanul ei si o hraneste.
Sfintii Parinti ai mers pe aceasta linie, incat Sf Vasile cel Mare, scoate in evidenta faptul
ca libertatea omului este relatia foarte concreta dintre om si creator, incat el spune “daca omul nu
va fi liber, el nu va avea nici un merit atunci cand savarseste binele, pentru ca l`ar fi savarsit fara
sa fi voit” (Hexaimeron, cap 29). Sf. Grigorie de Nyssa, fratele sau, intelegea prin libertate
asemanarea cu Stapanul, omiuosis , asemanare care ne fusese data de Dumnezeu la origine, dar
din care omul a cazut prin pacat. Folosind termenul de omiosis, Sf Grigorie, arata ca libertatea,
exprimata prin cuvantul eleuteria, este un mod de miscare caruia nu ii este indiferenta directia, ci
miscarea si dinamismul in directia celui care din fire este Stapan si Suveran. Dupa el, libertatea
umana este o functie si un mod de a fi si a actiona in directia Celui spre care prin firea ta ai vocatia
sa mergi.
Omul cade din libertate in momentul in care cade in pacat si este restabilit in libertate, deci
in procesul de asemanare cu cel stapan si Suveran, in momentul includerii sale in noua ontologie .
Aceasta restaurare ca mod de a fi intr`un proces de asemanare cu Dumnezeu e redata prin
totalitatea formelor de manifestare a omului in calitate de persoana, incat acesta sa confirme ca
modul de a fi se inscrie pe linia proceslui de asemanare cu Dumnezeu.
In calitate de stare ontologica, libertatea se implineste continuu in mod corespunzator
nivelului la care lasam sa se activeze in noi suveranitatea lui Dumnezeu.
Punctul de vedere al Bisericii, este oarecum paradoxal pentru ca pe de o parte , omul este
liber, pt ca altfel nu ar putea fi responsabil pt faptele sale, pe de alta parte pt ca in calitate de fiinta
creata, libertatea are limitele ei, fiind o fiinta care are consecintele pacatului, ale caderii, cazuta in
pacat, are si o fire limitate. Toate acestea arata ca libertatea ii este data omului, dar ca ea depinde
si de alte realitati, de mediul in care omul traieste , de cultura pe care si`o insuseste sau nu, si chiar
de firea sa, de ceea ce se produce in interiorul nostru . Este , in ultima instanta, libertatea unei fiinte
supusa legilor cosmice si biologice, marcata de legile fizice , de pasiuni , o libertate supusa in cele
din urma mortii, dar si motivata de supunerile rationale pe care le are fiecare om in firea sa. De
aceea, dpdv ontologic, omul nu are o libertate absoluta, identica cu cea a lui Dumnezeu , ci una in
limitele sale naturale. El detine libertatea de alegere numita liber arbitru, intre bine si rau sau mai
multe forme de bine. Libertatea de a alege intre contrarii (bine-rau) sau intre bine si mai bine, este
libertatea fiintei creeate dar care la un moment dat a suferit cadereea, deci nu e libertatea absoluta,
pe care o are numai Dumnezeu, pt ca El are libertatea deplina de a decide, dincolo de orice
dependenta sau imitare si posibilitatea de a crea din nimic.
Libertatea crestinului nu e emanciparea individuala sau individualista fata de legitatea
functionarii tuturor celor create si existente in univers si fata de ierarhia valorilor, ci cunoasterea
Adevarului si intrarea in comuniune cu el (ioan 17, 3 si ioan 8,32, ioan 14,6 –calea,adevarul si
viata).

X. E legat de cursul 9!!!!

Inca din perioada patristica s-au format o serie de intrebari cu privire la libertatea umana ,
care au devenit deja clasice , iar altele au aparut pe parcurs. In alte imprejurari libertatea a fost
chiar negata. Una dintre intrebari: Cum este compatibila libertatea omului cu atotstiinta lui
Dumnezeu? R: Prestiinta lui Dumnezeu nu determina – Clement Alexandrinu`. Cum se impaca
libertatea omului cu poruncile dumnezeiesti? R: Daca poruncile vor fi intelese drept cai si
indicatoare spre trairea in normalitate , nu va fi nicio problema intre poruncile dumn si libertatea
omului.
Vreme cat libertaatea nu va fi inteleasa in afara ordinii lasate de Dumnezeu si nici ca dreptul
de a fi independent de Dumnezeu sau de aspiratiile profunde ale omului care nu exclud prezenta
si vointa lui Dumnezeu, dimpotriva..nu exista nicio contrazicere intre existenta poruncilor si
libertatea omului.Care este raportul dintre harul divin si libertatea omeneasca? R: In interiorul
antropologiilor occidentale , a aparut aceasta intrebare care a creeat multe probleme si a dus la
reforma unde s-a afirmat ca omul nu mai are nicio libertate. PT ca din momentul in care omul
primeste harul este cuprin s in universul atotputernic a lui Dumnezeu .
Prin urmare, harul nu siluieste natura ci o intareste, o restabileste in noormalitate, o
insanatoseste incat ea sa poata reactiona in mod liber. Libertatea omului este asadar un indiciu ca
omul este chip al lui Dumnezeu . Daca Dumnezeu este independent si suveran in tot ceea ce
infaptuieste , iar omul este creeat dupa chipul Sau, e normal ca el sa dispuna la nivelul sau de o
anumita suveranitate si independenta , iar libertatea de a alege este sansa pe care omul o are, incat
prin ea sa adere la Dumnezeu si sa-si asigure in felul acesta desavarsirea intr`o deplina fericire.
Deci chipul lui Dumnezeu, actioneaza cu adevarat liber, atunci cand eliberat de piedicile
interioare (cursiunile instinctuale si constrangerile patimase) sau de cele exterioare( impuse de
vreo autoritate) va alege in mod constient si liber in functie de convingerile sale si de constiinta
vocatiei sale.
Prin caderea omului in pacat, chipul lui Dumnezeu in om a fost alterat, de aceea ajutat prin
har, firea umana va fi repusa in ordinea primordiala incat si libertatea ei va fi nu dreptul sau
permisiunea de a face orice, ci implinirea efectiva si integrala a aceea ce este propriu persoanei
umane, chip al lui Dumnezeu, constituita si instituita inca de la facere, intr`un proces de asemanare
cu Dumezeu.
Harul divin nu`l constrange pe om, dimpotriva il repune in acest proces de asemanare cu
Dumnezeu. Acest lucru se realizeaza mai intai in Taina Botezului apoi de fiecare data in Taina
Marturisirii si de fiecare data cand omul se deschide patrunderii in el a prezentei lui Dumnezeu ,
incat din ce in ce devenim mai liberi pe masura ce ne integram mai mult in Taina patrunderii
harului lui Dumnezeu. Prin har ne vindecam de consecintele caderii protoparintilor dar suntem
pusi si intr`un proces de continua eliberare sau crestere in libertate si eliberarea de tot ceea ce ne
impiedica si de tot ceea ce pe moment am putea accepta sa ne impiedice in procesul acesta de
eliberare si asemanare cu Dumnezeu .
Altfel spus, harul ne ajuta sa ne eliberam continuu de categoriile naturii create, ba mai mult
, de starea naturii create cazute. Deci harul restaureaza libertatea, nu o constrange, asa cum
restaureaza natura si nu o limiteaza. Aceasta inseamna ca omul este liber atata vreme cat nu este
impiedicat de cauze fizice sa invaptuiassca ceva sau de cauze interioare. Din antichitate si pana azi
au existat insa puncte de vedere care pornind de la existenta unor legi foarte precise in univers, au
sustinut si sustin ca existenta acestor legi face ca omul sa nu fie liber, ci sa fie determinat. Aasadar,
exista curente de gandire care considera ca totul este determinat, asa cum exista altele care
considera ca la nivelul omului lucrurile sunt nedeterminate si ca libertatea omului s-ar identifica
cu spontaneitate sau cu o libertate indiferenta fata de cauze , fata de determinante, fata de motivatii.
Curentul determinist a castigat o pondere deosebita prin concursul prin care l-a dat acestuia
matematica si mai ales in secolul trecut prin concursul pe care l-a dat mecanica. Au fost ganditori
care au sustinut ca nu putem vorbi de libertatea in sensul liberului arbitru . La inceputul secolului
XX, Fizica Cuantica reprezentata prin Marx Flank, apare fizica cuantica, care constata ca in
univers lucrurile nu sunt atat de inlantuite pe cum se credea. Prin fizica cuantica se demonstreaza
ca nu avem intotdeauna o cunoastere perfect logica , ci o cunoastere statistica. Aceasta a influentat
si credinta in existenta sau inexitenta liberului arbitru. Fizica cuantica, fiind o dovada a faptului ca
liberul arbitru exista impotriva curentului determinist care a castigat mult teren. In 1950 apare
punctul de vedere potrivit caruia pot fi aduse o serie de corecturi punctului de vedere emis de
savanti care au sustinut, teoria variabilelor ascunse. Intre acesti savanti, se numara Jhon Searle,
care exprima punctul de vedere destul de favorabil. Acest savant, isi va pune in valoare la nivelul
zilelor de astazi, ceea ce deja era format in perioada interbelica. Jhon S spune ca pare a nu exista
diferente intre libertatea de perceptie si libertatea morala.Dar in egala masura el considera ca omul
este capabil si de libertatea de eprceptie, in care este pusa in vedere spontaneitatea. Aristotel spunea
ca un act liber este facut intr`o stare de constienta , sa fie neconstrans, sa cugete asupra actului
respectiv (reprezinta un act moral, celelalte acte care nu se incadreaza in cnceptul de morala).
Acest savant considera ca nu avem voie sa confundam libertatea de perceptie cu libertatea vointei
(specifica omului). Lib vointei sre deosebire de lib de perceptie , presupune etape inainte ca fapta
sa fie savarsita . Este vorba de 3 etape:
1.Etapa constatata intre constientizarea motivelor pe care le avem in savarsirea unei fapte
si decizia de a realiza fapta.
2.Etapa/intervalul intre decizie si initierea efectiva a faptei.
3.Etapa intre inceputul realizarii faptei si continuarea acesteia pana la finalizare.
Acelasi savant Jhon Searle, facand o serie de experiente pe diversi subiecti, a constatat ca
subiectii respectivi faceau dovada faptului ca deciziile asupra carora se hotarau, precedau cu cateva
fractiuni de secunda inceputul constituirii cerebrala pe creier care marcau respectiva actiune. O
actiune, daca are cauze sau este motivata, nu inseamna ca este o actiune libera. Conceptul de liber
arbitru, elaborat intr`o anumita vreme , nu se opune notiunii de cauzare , ci se opune notiunii de
fortare sau de subpresiune. Sustinand liberul arbitru sau libertatea reflectata, noi nu afirmam ca
sustinem o functie a omului, care ar fi nedeterminata de cauze sau de cultura in care traim , dar
suntem constienti ca existenta cauzelor sau a motivatiilor, de fapt este elaborata de subiectul agent
si in subiectul agent.
In masura in care actiunea este fortata, constransa, atunci ea poate sa nu mai fie una libera,
dar indiferent dde faptul ca ea are determinanti, ea poate fi numita actiune libera pentru care omul
este responsabil si nu intra in categoria actelor necesare si nici in categoria a ceea ce noi numim
spontaneitate. (care din ce in ce mia mult incepe sa fie confundata cu libertatea).
Conceptul de “liber arbitrtu” il gasim inainte de Aristotel. Apoi in gandirea medievala va
fi explicat in mai multe forme. A fsot inteles ca “apetitus rationalis” ( dorinta care isi are radacina
in puterea de judecata a omului) . Ea confirma faptul ca libertatea omului este libertate atat timp
cat este o forma de manifestare cugetata a dinamismului omului. Noi stim ca omul este intr`adevar
rational si ca judecata sa se manifesta si intr`un anume fel, dar tot omul poate intra in relationare
cu alta persoana. Liberul arbitru nu este numai o functie a ratiunii sau au puterii de judecata ci si
o functie a iubirii. Ori prin natura sa omul iubeste adevarul si binele incat putem spune ca liberul
arbitru este o dorinta a omului spre bine, acest bine fiind inteles sub toate aspectele sale si el ramen
bine atat timp cat el se identifica cu fericirea reala.Omul nu poate actiona ca fiinta libera atat vreme
cat din actul libertatii sale si din finalitatea acestuia sunt excluse binele si fericirea fiind pastrat
numai aspectul rational.
Dupa cum puterea de judecata adera la primele principii, la fel si vointa prin firea ei, tinde
spre fericire. Iata de ce liberul arbitru este inradacinat in puterea de intelegere, in puterea de
judecata prin care cunoastem realitatea incat putem sa intelegem modul in care cunoasterea
adevarului ne va face liberi (ioan 8,32). Deci, nu e vb de o cunoastere rationala in sensul exclusiv
logic/stiintific//matematic al cuvantului ci o cunoastere in care binele si fericirea trebuie sa fie
incluse. Astfel, inseamna ca aceasta functie de liber arbitru nu are nimic in plus decat simpla
calitate de a fi rational, aceasta componenta de atasament fata de ceea ce simtim ca ne pune instr`o
stare de fericire.
Cunoasterea adevarului moral identic cu binele il va pune pe om insituatia sa nu se insele
cu privire la valoarea unui anumit bine, dar in acelasi timp, cunoasterea binelui general permit sa
apreciem valoarea reala a fiecaruia dintre termenii concreti care ii motiveaza omului actiunea si il
determina sa actioneze intr`un anume sens. Prin urmare, omul alege cu adevarat bine atunci cand
face acest lucru in acordul profund al lui cu predispozitie spre bine si atunci cand ia in calcul sau
tine cont de conaturalitate (sf parinti) pe care omul o are cu binele inca din momentul creatiei
sale.
Deci pentru a exista libertatea de vointa, trebuie ca principiul de actiune sa fie interior
omului si ca omul sa fi cunoscut finalitatea actelor sale. Omul raporteaza la binele general orice
bine particular care i se prezinta. Altfel spus, atunci cand este pus in fata unei decizii, el nu va
evalua doar solutiile pe care le presupune in acel moment savarsirea faptei , ci masoara fiecare
solutie de unde fiecare fapta, cu ideea de bine, pe care il poate infaptui prin vointa. Prin urmare, a
dispune de liberul arbitru , inseamna ca omul dispune de puterea de a judeca in mod liber cu privire
la decizia de a actiona sau nu, de a face sau de a nu face ceva. In felul acesta, liberul arbitru nu este
numai capacitatea de a face sa a nu face ceva, ci este in egala masura si o putere, puterea de a
alege. Nu este vorba insa de o putere care il face pe om sa fie la egala distanta intre bine si rau, ci
puterea care este orientata spre bine si spre fericirea eterna.
Trebuie sa realizam si ca omul nu este liber inainte de a savarsi ceva. De-alungul vremii s-
a emis conceptul ca libertatea omului ar fi o libertate indiferenta de motivanti. Omul nu este liber
inainte sa actioneze ci devine liber in timpul si dupa ce a actionat. El trebuie sa actioneze
determinant de motivatiile respectivee si in perspectiva a ceva. Daca perspectiva este comuniunea
eterna, el se elivereaza de ceea ce il impiedica sa creasca continuu in comuniune, intr`o relatie
comunionala cu Dumnezeu si semenii.
Ideea ca suntem liberi in masura in care suntem spontani, sau ca suntem echidistanti fata
de principii este un fals filosofic, pt ca exista de fapt o serie de cauze/determinanti in functie de
care actionam. Acestia nu sunt numai de ordin cauzal, fiziologic ci si de ordin parcipativ de ex.
Atata vreme cat in actiunile noastre consideram ca determinanttii, cauzele si motivele tin numai
de trecut sau de prezent, uneori poate fi discutabila afirmarea libertatii ca liberul arbitru. Actul
uman cu adevarat liber are niste etape care se deosebesc de spontaneitate, dar noi stim ca in calitate
de crestini avem o determinanta de ordin eshatologic.
Deci, noi sustinem libertatea de alegere a omului ca o functie reala care nu e superficiala
si nu se identifica cu actul de perceptie, ci o functie cu adevarat sacra , care ne integreaza din ce in
ce mai mult in libertatea ontologica a lui Dumnezeu prin harul pe care il confera, incat prin fiecare
cuvant/fapta, noi sa ne integram la aceasta libertate de comuniune cu Dumnezeu.
Uniii au considerat ca din moment in care am constatat ca exista lege, exista obligatie,
libertatea omului nu ar fi altceva decat conformarea acestei responnsabilitati care se manifesta ca
actiune obligata.In masura in care legea este considerata ca ceva exterior , apare conflicul dintre
spontaneitate si existenta legii. Din momentul in care Dumnezeu nu este vazut ca o autoritate, ceea
ce vine de la El nu poate fi gandit ca ceva ce imi constrange libertatea. Atunci cand afirmam o
libertate reala a vointei, dar faptul ca ea presupune determinanti in trecut, nu inseamna ca nu e
libertate atata vreme atunci cand deciziea pe care o ia omul o ia sub subiectul agent.