Avortul sau moartea fără naştere,

aripa frântă a libertăţii tinerilor

Abstract: Avortul, realitatea crudă a omului contemporan, muşcă fără milă din existenţa
noastră, mutilând chipul umanităţii, relativizând valoarea supremă a vieţii. Luptăm pentru
drepturile și viața animalelor, dar ne ucidem pruncii în pântece...
Suntem derutaţi, trăim după repere făcute de noi şi eşuăm pentru că nu ne mai raportăm
şi nu mai privim la „Lumina lumii” (Ioan, 8, 12), Iisus Hristos, am piedut reperul absolut,
reperul divin. L-am declarat mort pe Dumnezeu 1, izvorul vieţii şi ne-am aşezat noi, în locul Lui.
Sub slăbiciunea lipsei de discernământ, am pierdut valoarea distincţiei dintre a fi “ca
Dumnezeu” (Facere 3, 5) şi a fi “după chipul lui Dumnezeu” (Facere 1, 27) şi alunecăm pe
povârnişul marilor căderi, mari cât Dumnezeul pe care L-am vânat, dar nu L-am ascultat.
Astfel, din perspectiva supravieţuirii şi a vieţii lipsite de iubire, lupta pentru viaţă se
orientează împotriva vieţii celuilat şi nici un alt exemplu nu este mai grăitor, prin tragedia sa,
decât lupta dusă de mame, familii şi societate împotriva procreaţiei, în general, şi a copilului
nenăscut, în special.

Keywords: abortion, Right to Life, life, homicide, murder, live, Christianity

”Că Tu ai zidit rărunchii mei, Doamne, Tu m-ai

alcătuit în pântecele maicii mele.
Te voi lăuda, că sunt o făptură aşa de minunată.”
(Psalmii, 138, 13-14)

”În fiecare fiinţă umană, care îşi are începutul în pântecele mamei, văd o persoană pe care
Dumnezeu a creat-o din nespusă iubire. În fiecare dintre noi văd dorul Lui de a ne conduce, din
clipa zămislirii şi până în clipa morţii, când ne vrea pregătiţi pentru Împărăţia Lui, pe drumul
spre sfinţenie, pe toţii, nu doar pe câte unul… Dar văd şi durerea Lui pentru fiecare prunc ucis în
pântecele mamei, pentru fiecare bătrân sau bolnav eutanasiat. Văd durerea Lui pentru fiecare om
care moare în păcate, care nu se pocăieşte, care îşi omoară semenul, care îşi omoară copilul său
sau copilul altuia, care ajută, încurajează sau încuviinţează curmarea unei vieţi umane.”2
Cu toţii dorim viaţa pentru noi înşine, pentru propriul nostru bine. Odată ce o trăim, nu ne
mai dorim încetarea ei, de aceea, toată viaţa sa, omul luptă pentru viaţă. Din păcate, această
luptă, în loc să fie jertfelnică, în iubire, orientată spre valorificarea acestui mare dar, de multe ori,

1
Nietzsche, Le gai savoir‖, Paris 1950, aforismul 125, apud Gheorghe Istudor, Introducere în misiologia ortodoxă,
Editura Domino, 2009, p 369

2
Dr. C. T. Gross, Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan, Îndrumarul medical şi creştin despre viaţă al Federaţiei
Organizaţiilor Ortodoxe, Editura Renașterea, 2008, p. 19

1
devine o luptă pentru supravieţuire şi împlinire într-o viaţă vremelnică, răpusă, în final, de
moarte, uitând că scopul vieţii în trup nu este supravieţuirea, ci viaţa veşnică, pentru care Însuşi
Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, s-a jertfit.
Viaţa biologică începe simultan cu viaţa spirituală. Natura omenească de după căderea
primordială presupune starea de embrion, ca început al vieţii, iar această stare începe odată cu
fecundarea ovulului şi nu la fixarea blastocistului în peretele uterin. Sfânta Scriptură, scrierile
sfinţilor părinti, ştiinţa contemporană, prin vocile adevăraţilor oameni de ştiinţă, mărturisesc
acest lucru.
„Acesta este omul: intelect legat într-un trup folositor şi potrivit (nous endedemenos
prosphoro kai prepouse sarki). Acesta este plăsmuit în sânurile materne (en tois metroois
plattetai kolpois) de către Preaînţeleptul Meşter al tuturor. Acesta în vremea durerilor naşterii
merge spre lumina din acele cămări întunecoase”3.
Sfântul Grigore de Nyssa, făcând o comparaţie cu bobul de grâu care cuprinde în sine
toată specia plantei respective, spune: „...nu e drept a zice nici că sufletul e înaintea trupului " şi
nici că trupul e fără suflet, ci amândouă au unic început întemeiat după raţiunea lui mai
înaltă , în voia primă a lui Dumnezeu”4.
Mai mult, astfel cum Sf. Vasile cel Mare ne lămureşte (A.D. 329-379), primirea
sufletului, sau starea formării fetusului, nu este relevantă pentru această judecată creştină
tradiţională: „Femeia care îşi distruge în mod voit propriul copil nenăscut este vinovată de
crimă. Din punctul nostru de vedere nu există nici o analiză a faptului dacă copilul s-a format
sau nu s-a format” (Scrisoarea 188, 1995, vol. VIII, p. 225)”5
Prof. dr. Balthasar Staehelin, medic psihiatru şi psihoterapeut din Zürich, Elveţia, afirmă:
„Practica noastră psihoterapeutică arată că trupul se găseşte în strânsă relaţie cu psihicul său prin
Duhul lui Dumnezeu. Fiecare om şi fiecare embrion poartă în sine încă din momentul concepţiei
chipul lui Hristos. Aşadar, însufleţirea omului are loc din momentul concepţiei, şi nu mai târziu
în cursul sarcinii”6
Prof. dr. Erich Blechschmidt, embriolog şi anatomist german de renume mondial din
Göttingen, remarca în lucrarea sa despre începutul vieţii umane, că „omul nu devine om, ci este
om de la început. El este om în fiecare moment al dezvoltării sale, începând de la concepţie [...].
Deja prima celulă (oul fecundat) este un individ uman. Acest lucru este demonstrabil prin
cercetarea nucleului şi a cromozomilor pe care le conţine”7
Prof. dr. Rudolf Ehmann, medic ginecolog şi directorla Clinica de Obstetrică –
Ginecologie a Spitalului Cantonal Stans din Elveţia, declară: „Viaţa copilului îi aparţine şi nu
avem dreptul de a decide asupra ei. Nu am nicio îndoială că omul îşi începe existenţa din
momentul concepţiei, a contopirii spermatozoidului cu ovulul. O dovadă ştiinţifică pentru acest
fapt este fecundarea in vitro. Orice altă definire a începutului vieţii este nefondată”8

3
Sfântul Vasile cel Mare, Despre a nu ne lipi de cele lumeşti, în Scrieri. Partea întâia, PSB 17, EIBMBOR 1986, p.
557
4
cf. Pr. prof. Ilie Moldovan, Teologia Iubirii, vol. I, Editura Episcopiei Ortodoxe de Alba Iulia, Alba Iulia, 1996, p.
233 apud Adrian Gh. Paul, Păcatul avortului șiimplicațiile antropologice asupra destinului vieții umane în Revista
Română de Bioetică, Vol. 8, Nr. 4, Octombrie – Decembrie 2010, p. 71.
5
cf. Mark J. Cherry, Bioetica creştină şi forumul public: de ce trebuie să se implice creştinii în dezbaterile morale
publice, în Revista Româna de Bioetică, vol. 7, n. 1, Ianuarie – Martie, 2009, p. 50
6
Pius Stössel, Myriam, de ce plângi? – Trauma avortului, Editura Ariel în colaborare cu Fundaţia Pro Vita Medica
Timişoara, 1998, p. 131 apud Dr.C. T. Gross, Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan, op. cit., p.39;
7
Erich Blechschmidt, Wie beginnt das menschliche Leben. Vom Ei zum Embryo, Christiana Verlag, Elveţia, 2008, p.
31, apud Dr.C. T. Gross, Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan, op. cit., p. 40;

2
 Cu toate acestea, în anii ’60, (anul introducerii contraceptivelor hormonale şi a steriletului
pe piaţă), medicina „fixa”drept „început”al vieţii omului fixarea blastocistului în peretele uterin,
deci şi începutului stării de sarcină fiind definit ca începând cu acest moment. Acest compromis
avea în vedere noi perspective ale medicinei fără Dumnezeu: folosirea metodelor contraceptive
şi, mai ales, avortive în această perioadă de preimplantare, tehnicile dezvoltate ulterior
(fertilizarea in vitro, teste pe embrioni, experimente pe embrioni, stabilirea stării de sănătate sau
boală a embrionilor prin teste genetice, embrionii consideraţi bolnavi fiind eliminaţi), folosirea
steriletului şi a unor substanţe chimice pentru eliminarea embrionilor sănătoşi, dar nedoriţi etc.
Astfel, medicina modernă se dezvinovăţeşte cu uşurinţă şi „când trebuie ucişi oameni, li
se atribuie mai întâi prin definiţie un statut inferior, non-uman. Este şi cazul fetusului: pentru a-l
putea ucide legal în trupul mamei, se decide că nu i se vor recunoaşte nici un fel de calităţi
specifice omului. Ideea se aplică, desigur, şi pentru oul omenesc fecundat până la realizarea
completă a implantării, datorită faptului că începutul vieţii omului s-a stabilit, din motive pur
utilitariste, să fie considerat la sfârşitul implantării”9.

”Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus.” (Luca 1,31),
sunt cuvintele bunei vestiri pentru întreaga umanitate, adresate unei fecioare care a impresionat
cerul prin smerenia şi puritatea cugetului său. Prin acestea, începe mântuirea omului şi a întregii
creaţii şi ele spun ”vei lua în pântece fiu”, deci, în pântecele Fecioarei, s-a zămislit Fiul şi nu
altceva, de la bun început.
”Şi în acele zile, sculându-se Maria, s-a dus în grabă în ţinutul muntos, într-o cetate a
seminţiei lui Iuda. Şi a intrat în casa lui Zaharia şi a salutat pe Elisabeta. Iar când a auzit
Elisabeta salutarea Mariei, pruncul a săltat în pântecele ei şi Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt”
(Luca 1,39-41). Pruncul Elisabetei a simţit prezenţa lui Dumnezeu şi a ”săltat de bucurie” (Luca
1,44), chiar dacă era în pântecele mamei sale.
Deci, omul poate fi în dialog cu Dumnezeu, încă din viaţa intrauterină, la fel de eficient
ca şi atunci când este adult, pentru că Îi poartă chipul încă din clipa zămislirii. Elisabeta, şi ea, s-
a umplut de Duh Sfânt, iar acestea toate se petreceau ”în acele zile”, deci în perioada imediat
următoare bunei vestiri a îngerului, Mântuitorul Iisus Hristos fiind, în pântecele Fecioarei Maria,
abia conceput cu puterea harului Sfântului Duh.
Avortul înseamnă ucidere şi nu există nimic care să-l poată justifica. Uciderea unei vieţi
fără cea mai mică posibilitate de apărare şi, mai mult, când ucigaşul este chiar cea care ar fi
trebuit s-o apere, s-o poarte în pântece, s-o ajute să crească, s-o iubească, adică cea care ar trebui
să se numească mamă, este un lucru pe care nici cele mai feroce, mai sângeroase animale nu-l
fac.
Frecvent sunt invocate cauze materiale, dar ”avortul nu poate fi niciodata justificat,
moral, de starea economică a familiei, de neînţelegerile dintre parteneri, de afectarea carierei
viitoarei mame sau a aspectului fizic”.10
Problemele din viaţa omului nu pot fi rezolvate prin moarte, nimic din ceea ce are
legătură cu viaţa nu are are soluţia în moarte, ci în bunăvoinţa şi mila lui Dumnezeu. Să fim

8
Dr. med. Rudolf Ehmann – medic primar ginecologie obstetricală spitalul cantonal Stans, Elveţia, CH – 6370, în
colaborare cu Ott o Döpper, Mij loaceanticoncepţionale. Efecte secundare fatale despre care nu se vorbeşte. Un
bilanţ criticdin punctul de vedere al unui ginecolog, Articolul este textul lărgit şi revăzut al conferinţei susţinute de
dr. Rudolf Ehmann pe 22.09.1990 la Dresda, la Congresul internaţional „World Federation of Doctors Who Respect
Human Life”, p. 20, apud Dr.C. T. Gross, Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan, op. cit., p. 40;
9
Ibidem, p. 35
10
Site oficial al BOR, Opera social-filantropică , Bioetica , Avortul,
http://www.patriarhia.ro/ro/opera_social_filantropica/bioetica_1.html, 30 aprilie, 2013

3
siguri că, odată cu viaţa, Dumnezeu trimite tot ceea ce este necesar pentru aceasta. Omul trebuie
să vină, însă, cu partea lui de iubire şi jertfă, iar, de celelalte necesare, se va ocupa Dumnezeu.
Nu poate omul lua, prin moarte, ceea ce-i poate Dumnezeu dărui, prin viaţă, deci, să luăm
aminte!
“Voi căutaţi viaţa fericită întru împărăţia morţii? Ea nu este acolo. Căci, în ce fel ar putea
să existe viaţa fericită acolo unde nici măcar viaţă nu este?.”11
În realitate, problemele materiale, familiale sau sociale invocate sunt, de cele mai multe
ori, exagerate. Bunicii noştri creşteau, într-o casă mult mai mică decât sunt acum casele noastre
şi cu un petec de pământ mai mic decât salariile noastre, atâţia copii câţi lăsa Dumnezeu să aibă,
uneori, în condiţii de război sau calamităţi. Copiii învăţau să aibă grijă unii de alţii, să se ajute,
să iubească şi creşteau oameni adevăraţi, puternici în suflet, cu reper în Dumnezeu, pe care
începeau să-L cunoască încă din rugăciunile şi poveştile mamei. În casele noastre de acum, nu
mai au loc copiii, pentru că nu casa este problema, nici salariul mic, nici neînţelegerile din
familie, ci inima noastră, care a devenit prea mică şi nu mai poate iubi, nu mai poate primi pe
nimeni înlăuntrul ei, pentru că L-a scos de acolo pe Dumnezeu.
Avortul terapeutic, o mască demonică a morţii, ascunde păcatul şi crima sub aparenţa
unui bine omenesc. Avortul terapeutic, din motive medicale (copil sănătos şi mamă bolnavă sau
copil bolnav şi mamă sănătoasă) sau sociale (mamă sănătoasă şi copil sănătos) este o terapie
criminală ce permite omorârea fătului chiar în stadii avansate ale vieţii intrauterine.
”In cazul in care investigatia genetica descoperă un copil nenăscut anormal,
recomandarea este de a naşte copilul, respectându-i dreptul la viaţă, dar decizia o va avea
familia, după ce acesteia i s-au adus la cunoştintă de către medic şi de către duhovnic toate
implicaţiile morale şi de întreţinere. Toate acestea trebuie rezolvate din perspectiva semnificaţiei
mântuitoare a prezenţei unei fiinţe handicapate în viaţa fiecărei persoane şi în viaţa
comunităţii.”12
Comunitatea, omul, uneori, au nevoie şi de poveri, pentru a putea fi puternici, pentru a
învăţa jertfa, asumarea crucii, iubirea. Dacă Dumnezeu a hotărât astfel, este spre mântuire, acel
copil se va mântui prin suferinţa şi neputinţa pe care le-a purtat şi, pe lângă el, şi aceia care l-au
primit , ca pe o provocare a iubirii, ca pe un dar pe care Dumnezeu l-a făcut lor. Nu este simplu
şi nu este uşor, dar Însuşi Dumnezeu Fiul Şi-a asumat neputinţele omeneşti şi a purtat aceste
neputinţe, pentru a arăta cât de mult ne iubeşte. Mai mult, nu sunt puţine situaţiile în care
mamele au ales să nască asemenea copii şi au născut copii sănătoşi, ceea ce indică faptul că s-a
pus un diagnostic prenatal fals şi că există riscul de a ucide un copil sănătos.
„Daca viata mamei este pusă realmente în pericol prin sarcina sau naştere, ar trebui să fie
acordată prioritate vieţii femeii, nu pentru că viaţa ei are o valoare mai mare în sine, ci datorită
relaţiilor si responsabilităţilor faţă de alte persoane, care depind de ea.”13.
Este cazul avortului terapeutic, având cauze materne, dar, şi aici, femeia trebuie să fie
foarte responsabilă... Există mame care au înţeles că nimic nu este întâmplător şi au ales să nu se
opună vieţii, chiar şi în aceste situaţii, şi să meargă înainte, cu orice risc, asumându-şi jertfa până
la capăt, şi au avut surpriza şi bucuria să nască copii sănătoşi şi, chiar ele, să fie vindecate de
bolile şi neputinţele lor. Aici intervine credinţa, ascultarea, rugăciunea, planul lui Dumnezeu de
mântuire pentru fiecare...
În privinţa motivelor sociale, sunt demne de milă elevele, studentele care rămân
însărcinate şi recurg, disperate la avort, iar soluţia nu este contracepţia, ci o educaţie bazată pe

11
Fericitul Augustin, Confessiones, în Scrieri alese, Partea întâia, PSB 64, EIBMBOR 1985, p. 110
12
Site oficial al BOR, op. cit.
13
ibidem

4
principiile moral-creştine. Dacă, totuşi, rămân însărcinate, există alternative adopţiei, familii fără
copii fiind dispuse să-i adopte.
”Contracepţia se opune poruncii divine din Fc 1, 28: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi
pământul şi îl stăpâniţi». Omul alunecă uşor spre extreme – pe de o parte, avem exemplul lui
Ham, care l-a zămislit pe Canaan în condiţiile potopului care cereau abstinenţă (cf. Fc 9, 18), iar
pe de altă parte, exemplul lui Onan, care nu dorea să aibă copii cu soţia pe care o luase în
virtutea leviratului (Fc 38, 8-9). Astăzi se perpetuează aceleaşi extreme, aceleaşi orientări
păcătoase, pe de o parte, abuzând de legile procreării prin fertilizarea in vitro, iar pe de altă parte,
abuzând de plăcerea sexuală fără asumarea responsabilităţii naşterii de copii, prin intermediul
măsurilor contraceptive (atât cele abortive sau cu posibil efect secundar abortiv). Teologii
creştini recomandă moderaţia sexuală în cazul căsătoriei, acompaniată de naşterea de copii, unii
admiţând anumite măsuri contraceptive, cât mai naturale, evident fără pericol de avort”.14
Femeia „se va mântui prin naştere de fii, dacă va stărui, cu înţelepciune, în credinţă, în
iubire şi în sfinţenie" (1 Timotei 2, 8-15).
Aceasta este împlinirea femeii, indiferent de condiţia socială, educaţie, instruire, pentru
că, astfel, poate pune în valoare şi poate înmulţi iubirea, o poate răspândi în jur, în familie,
societate, făcând din fiinţa ei un instrument al iubirii, alimentat mereu, prin credinţă la
Dumnezeu, izvorul acesteia. Iubirea adevărată începe odată cu viaţa şi ele merg numai împreună.
Dacă ar conştientiza femeia ce loc extraordinar are în faţa întregii creaţii, în ce demnitate a fost
aşezată, participând, împreună cu Dumnezeu, la crearea vieţii, la răspândirea iubirii, nu ar
abdica niciodată de la acest rol.
Care este răspunderea bărbatului, dacă el consimte la avort?
Ca tată, ca soţ, bărbatul răspunde de mersul întregii familii şi trebuie să fie preocupat de
orientarea spirituală a acesteia. Este dator să-şi iubească soţia şi copiii, aşa cum Hristos iubeşte
Biserica Sa, adică până la jertfă.
Când femeia vine şi spune bărbatului că vor avea un copil, aşteptă un fel de
binecuvântare de la acesta, ca o confirmare a iubirii dintre ei. Niciodată o femeie nu va merge să
facă avort dacă tatăl copilului şi-a exprimat bucuria pentru noua viaţă ce o va naşte, dacă şi-a
asumat răspunderea de a face tot ce ţine de el să-l crească, să-l educe şi a pus în Dumnezeu
nădejdea pentru împlinirea acestor datorii.
Femeia are nevoie de încredere, stabilitate, pace, iubire şi, simţind aceste realităţi, nu se
va gândi niciodată la avort. Crearea acestui echilibru în viaţa femeii depinde, în mare măsură, de
atitudinea bărbatului, pentru că, oricât ar pretinde altceva opiniile feministe, femeia caută o să
trăiască sub autoritate: ”atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni" (Facere, 3, 16).
Prin urmare, atitudinea bărbatului în faţa vieţii, asumarea cu responsabilitate a rolului de
călăuză a familiei către Hristos va determina o atitudine corectă a femeii faţă de toate aspectele
existenţei, ”pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al
cărui mântuitor şi este” (Efeseni 5,23). Mai mult, relaţia dintre soţi se consolidează în iubire,
pentru că, prin naştere de prunci, această iubire depăşeşte limitele vieţii în trup, taina iubirii
devine creatoare, ea cheamă la viaţă şi tinde spre mai multă viaţă, iar iubirea şi viaţa înving
moartea şi cuceresc veşnicia.
Consimţind la avort, trimiţând femeia să facă avort, bărbatul decade din statutul de
bărbat, cap al familiei, părăseşte autoritatea investirii sale, devine doar un mascul, interesat de
satisfacerea nevoilor sale trupeşti, iar, din perspective aceastei atitudini, femeia este privită ca
un obiect pentru plăcere, desfrâu, deci ca o desfrânată. Să nu fie mirat bărbatul dacă, mai târziu,
copiii, familia îi stau împotrivă, merg pe făgaşul neascultării, al infidelităţii, al desfrâului. Cauza
14
Şerban George, Paul Drugaş, Antropologia şi probleme actuale de bioetică, în Revista Teologică, nr.1/2008,
p.229-249

5
este aici, în neascultarea lui de Dumnezeu, în faptul că şi-a privit soţia ca o desfrânată, deci, să
nu fie mirat că fiica, sau chiar soţia, încearcă să păşească pe făgaşul nesănătos al acestor căi, că
fiul este împotriva lui, că nu există armonie şi înţelegere între membrii familiei, chiar la vârsta
când are nevoie de linişte, pace şi echilibru.
„Avortul reprezintă rana de moarte a iubirii, el este ultima etapă a condamnării la
dispariţie a iubirii conjugale,cu rol de asasin al chipului lui Dumnezeu din locul cel mai sigur,
care este pântecele mamei, templul iubirii conjugale”15

Femeia este femeie, cu adevărat, când rămâne aşa cum a creat-o Dumnezeu, fecioară şi
mamă. Fecioară, prin comportament, ţinută, demnitate, smerenie, ascultare şi mamă, prin
iubire, înţelepciune, credinţă, prin împlinirea rolului său în creaţie.
Dumnezeu Însuşi, Creator şi Proniator, are nevoie de o fecioară, pentru a Şi-o face
mamă, pentru a lua trup şi a veni în lume ca Mântuitor al acesteia. Cerul şi pământul se unesc în
pântecele unei Fecioarei şi, deci, în atitudinea (inima) femeii, începe calea ascultării, calea
mântuirii. „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău” (Luca 1, 38) a fost răspunsul care
cuprinde întreaga frumuseţe, măreţie şi responsabilitate a libertăţii.

Cu toate acestea, Dumnezeu nu respinge femeia care a făcut avort şi nu repinge pe

nimeni care doreşte iertarea şi îndreptarea. „Oare voiesc Eu moartea păcătosului, zice Domnul
Dumnezeu - şi nu mai degrabă să se întoarcă de la căile sale şi să fie viu? … Căci Eu nu voiesc
moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu; întoarceţi-vă deci şi trăiţi!” (Iezechiel 18, 23,32).
Dincolo de păcat, neştiintă, slăbiciune, necredinţă, răutate, îndemnul şi înşelarea
diavolului, dincolo de lacrimi şi remuşcări există nădejdea iertării şi a iubirii autentice, a
împăcării.
Dumnezeu, prin jertfa Sa, ne împacă cu El şi, ca izvor al iubirii, ne poate împăca şi cu
copiii pe care i-am ucis. Să-L căutăm, deci, ca şansă unică a recuperării noastre pentru veşnicie şi
să nu deznădăjduim. Căinţa sinceră, profundă, susţinută şi conştientă, implicarea ulterioară în
lupta pentru viaţă, pentru împlinirea voii lui Dumnezeu în creaţie, nădejdea în mila Lui poate fi
ca o revenire la viaţă, ca o înviere în autoritatea Celui care a motivat pocăinţa, Dumnezeu Iisus
Hristos, Care are puterea de a restaura profilul nostru sufletesc şi, când vom fi faţă în faţă cu
acei copiii, nădăjduim să fim vindecaţi.
Dar, pentru a fi vindecare, trebuie să fie iertare, iar iertarea trebuie cerută, în taina liberă a
sfintei spovedanii, fără aceasta iertarea nu se poate aşeza pe un suflet necurăţit, nu este efectivă,
lucrătoare. Prin crucea şi jertfa Sa, Dumnezeu, Iisus Hristos a adus iertarea, prin Biserica Sa, a
adus vindecarea.
Să mergem, deci, cu Dumnezeu, Iisus Hristos în viaţa noastră, să fim părinţii, mame şi
taţi, pentru copiii noştri şi nu călăii lor.
"Iată, eu astăzi ţi-am pus înainte viaţa si moartea, binele si răul ... viaţă şi moarte ţi-
am pus eu astăzi înainte şi binecuvântare şi blestem. Alege viaţa, ca să trăieşti tu si urmaşii
tăi" (Deuteronom. 30, 15, 19).
Deci, să luam aminte!

15
Calinic Botoşăneanul, Tanatologie şi nemurire, Editura Cantes, Iaşi, 1999, p. 80

6
 Bibliografie

A.
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea
Fericitului Patriarh Teoctist, EIBMBOR, Bucureşti, 1988.
2. Fericitul Augustin, Confessiones, în Scrieri alese, Partea întâia, trad. de prof. Dr. Docent
Nicolae Barbu, PSB 64, EIBMBOR, Bucureşti, 1985
3. Sfântul Vasile cel Mare, Despre a nu ne lipi de cele lumeşti, în Scrieri. Partea
întâia, trad. de Pr. Dr. D. Fecioru, PSB 17, EIBMBOR, Bucureşti, 1986

B.
3. Cherry, Mark J., Bioetica creştină şi forumul public: de ce trebuie să se implice creştinii în
dezbaterile morale publice, Revista Româna de Bioetică, vol. 7, n. 1, Ianuarie–Martie, 2009, accesat de
la http://www.bioetica.ro/index.php/arhiva-bioetica/article/view/100/128, 31 mai, 2013
4. George Şerban, Drugaş Paul , Antropologia şi probleme actuale de bioetică, Revista
Teologică, nr.1, 2008
5. Paul, Adrian Gh., Păcatul avortului şi implicaţiile antropologice asupra destinului
vieţii umane, Revista Română de Bioetică, vol. 8, nr. 4, Octombrie – Decembrie 2010, accesat
de la http://www.bioetica.ro/index.php/arhiva-bioetica/article/view/186/300, 31 mai, 2013.

C.
6. Botoşăneanul, Calinic, Tanatologie şi nemurire, Editura Cantes, Iaşi, 1999
7. Gross C. T. Dr., Moldovan Ilie Pr. Prof. Dr., Îndrumarul medical şi creştin despre
viaţă al Federaţiei Organizaţiilor Ortodoxe, Editura Renaşterea, 2008
8. Istudor, Gheorghe, Introducere în misiologia ortodoxă, Editura Domino, 2009

D.
9. Site oficial al BOR, Opera social-filantropică , Bioetica , Avortul,
http://www.patriarhia.ro/ro/opera_social_filantropica/bioetica_1.html, 30 aprilie, 2013