Sunteți pe pagina 1din 7

MANAGEMENTUL SCHIMBĂRII ÎN EDUCAȚIA

MODERNĂ
MODELUL TRANSDISCIPLINAR

Buzoianu Corina,
Dobrici, 2017
Buzoianu Corina

1
Educaţia se confruntă cu o societate extrem de dinamică, în care informaţia a acumulat
avantajul puterii, iar realul se vede concurat de simulacru, de mediul virtual, de cyberspaţiu. Cum
poate şcoala să răspundă concret unui asemenea context, în care totul s-a relativizat sau chiar
delegitimat? E limpede că reacţia elitistă de închidere a şcolii în formele sale tradiţionale,
consacrate prin supremaţia valorilor „tari“, nu mai este o soluţie. Acest defetism se explică prin
teama faţă de posibila apocalipsă a lumii liniare şi logocentrice a lui ratio, favorizată de o
prelungită şi iritantă transienţă a unei lumi virtuale în continuă expansiune. Practica educaţională
trebuie, volens-nolens, să răspundă acestor provocări şi, mai mult, să ofere alternative viabile
elevilor în calitatea lor tot mai pregnantă de cibernauţi, conectaţi în cea mai mare parte a
timpului liber la reţele on-line şi la lumea hiperreală. Cum s-ar putea concretiza acest imperativ
educațional?
Primii paşi de adaptare s-au realizat deja, începând cu reforma curriculară şi cu amplele
acţiuni de informatizare a educaţiei la nivel naţional, astfel încât astăzi nu mai există instituţie de
învăţământ care să nu posede tehnologie comunicaţională. Prin intermediul acesteia, tinerii au în
față un orizont informațional uluitor prin vastitate iar rolul dascălului ar fi acela de a se infiltra în
hiperrealitate și, de acolo, de a-i conduce spre un demers cognitiv bazat pe selecția valorii.
Școala pare o instituţie axată pe principii şi valori care nu mai sunt de actualitate. Se
studiază texte canonice în condiţiile în care asistăm la o „cădere în desuetudine a dispozitivelor
metanarative de legitimare a valorilor”.1 Tocmai această situaţie bizară reclamă o schimbare de
substanţă a instituţiilor de învăţământ. În spaţiul occidental se vorbeşte de destul de mult timp de
„noul învăţământ”, odată cu publicarea, în anul 1979, a celebrei cărţi a lui J.F.Lyotard, Condiţia
postmodernă. Informaţia începea de pe atunci să îşi dezvăluie capitalul de putere din toate
punctele de vedere: social, politic, economic, fapt demonstrat de scandalul Watergate, în care
jurnaliştii de la Washington Post, care au avut acces la informaţii secrete, au înţeles că pot
Buzoianu Corina
determina, prin acestea, un cutremur politic. De aceea, odată cu tehnologizarea şi informatizarea
societăţii, sistemul lumii postmoderne şi hipermoderne este fundamental unul informaţional. 2
Ceea ce astăzi este considerat a fi o reală reformă a sistemului educaţional românesc era, de fapt,
o consecinţă inevitabilă a schimbărilor din societate pe care Lyotard le-a intuit cu o extraordinară
acurateţe. Chiar şi învăţământul este supus, inevitabil, unei „slăbiri” deoarece „trebuie să
renunţe, pur şi simplu, la idealul umanist al formării caracterelor, mulţumindu-se să formeze, de
1
Jean François Lyotard , Condiţia postmodernă, (trad.), Cluj-Napoca, Editura Idea Design & Print, 2003, p.11
2
Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Bucureşti, Editura Humanitas, p. 39

2
aici înainte, doar competenţe”.3 Aşadar, reforma curriculară se înscrie, de fapt, nu în linia unei
evoluţii, ci în cea pragmatică a unui compromis, a unei abdicări de la valorile „tari”. Previziunea
lui Lyotard s-a concretizat, deja, la nivel instituţional-european prin stabilirea celor opt
competenţe-cheie: comunicare în limba maternă, comunicare în limbi străine, competenţe de
bază în matematică, ştiinţe şi tehnologie, competenţe digitale, competenţe metacognitive: a
învăţa să înveţi, competenţe civice, interculturale şi interpersonale, competenţe antreprenoriale,
sensibilizare şi exprimare culturală.2 În aceeaşi logică a slăbirii valorice, rolul instituţiilor de
învăţământ este „reciclarea sau educaţia permanentă a individului”. Specialiştii atrag atenţia că
educaţia permanentă nu este pur şi simplu un domeniu nou sau distinct, ci „un principiu
integrator al tuturor influenţelor educaţionale într-un sistem coerent care trebuie să asigure
accesul individului la educaţie şi formare de-a lungul întregii sale vieţi”.3
Demersurile inter- și pluridisciplinare constituie un avantaj în procesul life-long learning,
însă nu răspund necesității de a forma o viziune integratoare la tineri. Aici intervine metodologia
transdisciplinară.

Se vorbește despre o ,,criză“ a lecturii în școală, despre programe supraîncărcate, despre


lipsa apetitului elevilor pentru actul lecturii. Totuși, o lectură atentă a programei de limba și
literatura română evidențiază, încă din Nota de prezentare1, un aspect neglijat în activitatea
didactică: ,, asigurarea caracterului flexibil şi actual al studierii limbii române, prin conectarea
sa la realităţile vieţii cotidiene“. E adevărat că manualele conțin o mare varietate de texte, atât
literare cât si nonliterare, dar profesorul are deplina libertate de a alege texte potrivite
particularităților grupului de elevi, atât cantitativ cât și din punctul de vedere al conținutului
Buzoianu Corina
(respectând, bineînțeles, recomandările programei cu privire la selectarea textelor aparținând
unor autori indicați). Acolo unde textul propus de manual se caracterizează prin ermetism și
ridică probleme în receptare, reclamând o complicată hermeneutică, profesorul poate alege un alt
text, mai accesibil, adaptându-și, astfel, din mers, strategiile de predare (de altfel, în aceeași Notă

1
Ibidem.
2
Vezi Nota de prezentare din Programe şcolare. Limba şi literatura română, clasele a V-a – a VIII-a, Ministerul
Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, Bucureşti, 2009, p. 2.
3
Dan Potolea, Ioan Neacşu, Romiţă B. Iucu, Ion-Ovidiu Pânăşoară (coord.), Pregătirea psihopedagogică. Manual
pentru definitivat şi grad didactic II. Ed. Polirom, Iaşi, 2008, p. 85.

3
de prezentare se specifică : ,,diversificarea strategiilor, a ofertelor şi a situaţiilor de învăţare şi
adaptarea acestora la grupul-ţintă“). Deși am luat spre exemplificare programa școlară pentru
clasa a IX-a, se poate observa că trăsăturile programei de limba și literatura română pentru
clasele a X-a, a XI-a si a XII-a sunt asemănătoare. Toate insistă asupra predării integrate a celor
trei domenii: limbă, literatură şi comunicare, în toate literatura este abordată din perspectiva
comunicării iar competențele generale au în vedere două mari paliere: receptare de text
(oral/scris) şi producere de text (oral/scris).
Așa cum se poate observa și în programa școlară, practica lecturii și a interpretării și-a
lărgit sfera conceptuală, prin integrarea vizionării și interpretării de spectacol, alături de mai
vechea interpretare de text literar și receptarea textului nonliterar. Totuși, în ciuda recomandărilor
privind valorificarea competențelor cross-curriculare în activitatea didactică prin adoptarea și
valorificarea unor strategii de tip analogic, inductiv sau transductiv, se remarcă rezerva autorilor
față de introducerea altor forme de artă decât cele două menționate (tabloul, spectacolul
dramatic). Deși filmul didactic apare în taxonomia mijloacelor tehnice de instruire din
majoritatea cărților din literatura de specialitate, în programa respectivă nu se face nicio referire
la acesta, cu atât mai mult cu cât se remarcă tendința elevilor de a opta tot mai mult pentru
cultura vizuală. Odată cu fenomenul de globalizare și de deteritorializare, cibernauții au o
apetență a autodiseminării, opusă sentimentului de regăsire a sinelui prin actul interiorizat al
lecturii clasice. Nici folosirea limbii nu le mai dă acel sentiment al unicului, al valorii naționale,
al specificului intraductibil. Un bizar fenomen de self-less-ness are loc și în literatură: ,,opera
care avusese sarcina de a aduce nemurirea autorului ei, a primit acum dreptul de a ucide, de a fi
ucigașa autorului ei, de a șterge caracterele individuale ale subiectului care scrie''. 1
Și totuși, ceea ce au în comun hiperrealitatea și literatura este același efect de real.
Pierderea în rețea corespunde aceleiași nevoi paradoxale de experimentare a alterității, de
Buzoianu Corina
autoproiectare într-un analogon virtual, așa cum lectura favorizează cameleonismul psihologic,
mai exact acea capacitate de a te transpune în eroii preferați, de a le asuma identitatea. 2 Cumva
trebuie utilizat internetul și de către profesorul de limba și literatura română și subsumat unui
deziderat important: acela de a stimula , de a ,, cultiva interesul pentru lectură, plăcerea de a citi și
gustul estetic în domeniul literaturii'“ 3.
1
Foucault, Michel, Ce este un autor? , Cluj Napoca, Editura Idea Design & Print, 2004, p.39
2
Llosa, Mario Vargas, Adevărul minciunilor, București, Editura Humanitas, 2005, p.8 : ,, Ficțiunile sunt scrise și
citite pentru ca oamenii să trăiască viețile pe care nu se resemnează să le aibă''
3
Limba și literatura română, Programa școlară pentru clasa a XII-a ( Valori și atitudini )

4
O altă problemă se ridică, dacă tot am amintit de hiperrealitate, ,,Netul'', fără nuclee
stabile și cu conținuturi nelimitate. Are școala, prin programele ei, o soluție viabilă acestui
pletorism virtual-mediatic? Cum ar putea profesorul să propună conținuturi structurate pe
concepte umaniste, precum originalitatea și unicitatea unui scriitor, care nu mai corespund, în
mare parte, orizontului de așteptare al elevilor sau intereselor acestora, orientate către internetul
care masifică valoarea și o reproduce la nesfârșit prin copii mai mult sau mai puțin legale? Cum
poate viziunea încă elitistă a școlii să facă față midcult-ului si mass-cultului1- fenomenului de
plebeizare a culturii- care se sustrage filtrului valoric? Majoritatea conceptelor puse în circulație
în literatura de specialitate sau în programele școlare sunt: predarea integrată, abordarea unor
strategii complexe de instruire, organizarea modulară, inter- și transdisciplinară a conținuturilor
(în nota de prezentare a programei școlare de limba și literatura română – clasa a XII-a - se
precizează: ,,deschidere spre abordările inter- si transdisciplinare“), îmbogățirea repertoriului
metodologic al profesorului cu strategii de stimulare a gândirii critice și a creativității etc.
Problema de fond persistă însă. În mod paradoxal, elevii sunt înconjurați de un nor
informațional, la fel de dens precum atmosfera însăși, și totuși nu au acces corespunzător la ea
din lipsa unor criterii, a unor ,,busole de sens'' reprezentate de o cultură prealabilă, de o formație
intelectuală care să permită efectuarea unei trieri și punerea corectă a întrebărilor. Aici intervine
școala: rolul ei ar fi acela de intermediar, de mecanism de selecție, filtrare și valorizare a
informațiilor: ,,Oricare ar fi formidabilul ei aport, comunicarea electronică nu va fi suficientă, ea
singură, pentru emanciparea spiritului uman. Ecranul hipermodern nu-și va dezvălui toate
potențialitățile decât cu concursul nelipsit al maeștrilor, (...) al culturii cărții și al principiilor
umaniste clasice“2.
Așadar, educația modernă trebuie să țină cont de invazia cyberspace-ului, iar
managementul schimbării, într-un astfel de context, reclamă disponibilitate din partea actanților
Buzoianu Corina
educaționali, în special a profesorilor, de a accepta o astfel de schimbare. Din acel moment,
paradigma transdisciplinară în praxisul educativ își va produce efectele prin strategii care să
susțină predarea integrată.
În general, elevii pierd esenţialul în faţa explicitărilor și a frazelor –clişeu din demersul
didactic clasic; și aceasta deoarece esenţialul nu are nevoie de explicitare, ci de intuire; aici

1
Midcult-ul nu poate fi înțeles fără relaționarea la conceptul de kitsch. Pentru detalii, vezi Umberto Eco,
Apocaliptici și integrați. Comunicații de masă și teorii ale culturii de masă, Iași, Editura Polirom, p.88-96
2
Lipovetski, Gilles și Serroy, Jean, Ecranul global, Editura Polirom, 2008, p.257

5
intervine transdisciplinaritatea, adica relevarea a ,,ceea ce este, în acelaşi timp, între discipline,
înăuntrul diferitelor discipline şi dincolo de orice disciplină”1 (ideile inovatoare traversează
simultan mai multe niveluri ale cunoaşterii şi se manifestă în mod fascinant în fiecare dintre
aceste domenii). Lumea virtuală, prin pluralismul specific, prin efectul atomizator asupra eului,
favorizează demersul transdisciplinar, cu o singură condiție: profesorul să ghideze pașii elevului
prin acest labirint astfel încât, odată ieșit, să „intuiască” legăturile între diferitele discipline.
Astfel, în educația modernă, într-o societate a cunoașterii, schimbarea este inevitabilă. Iată rolul
transdisciplinarității: acela de a întregi cunoașterea disciplinară, pluridisciplinară și
interdisciplinară.

Buzoianu Corina

BIBLIOGRAFIE:

 Cărtărescu, Mircea - Postmodernismul românesc, Bucureşti, Editura Humanitas


 Foucault, Michel, Ce este un autor? , Cluj Napoca, Editura Idea Design & Print, 2004

1
Basarab Nicolescu, Transdisciplinaritatea. Manifest, Editura Polirom, Iasi, 1999, p.51

6
 Llosa, Mario Vargas, Adevărul minciunilor, București, Editura Humanitas, 2005
 Lipovetski, Gilles și Serroy, Jean, Ecranul global, Editura Polirom, 2008
 Lyotard, Jean François - Condiţia postmodernă, Cluj-Napoca, Editura Idea Design &
Print, 2003
 Nicolescu, Basarab - Transdisciplinaritatea. Manifest, Editura Polirom, Iasi, 1999
 Nota de prezentare din Programe şcolare. Limba şi literatura română, clasele a V-a – a
VIII-a, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, Bucureşti, 2009
 Potolea, Dan, Ioan Neacşu, Romiţă B. Iucu, Ion-Ovidiu Pânăşoară (coord.), Pregătirea
psihopedagogică. Manual pentru definitivat şi grad didactic II, Ed. Polirom, Iaşi,
2008

Buzoianu Corina