Sunteți pe pagina 1din 1

Securitatea şi sănătatea în muncă este o instituţie a dreptului muncii, prezentă atât în legislaţia

internaţională, cât şi în cea internă (Dabu, 2013, p. 136). Protecţia socială a muncii este un principiu
constituţional înscris în Art. 41 alin 2 din Constituţia României care indică faptul că „salariaţii au
dreptul la măsuri de protecţie socială (Dabu, 2013, p. 136). Aceste măsuri au în vedere „securitatea şi
sănătatea angajaţilor, regimul de muncă al femeilor şi tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe
ţară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau
speciale, formarea profesională, precum şi alte situaţii specifice, stabilite prin lege” (Constituţia
României, 2014, p. 24).

Art. 175 alin. 1 din Codul Muncii prevede că „angajatorul are obligaţia să asigure securitatea şi
sănătatea salariaţilor în toate aspectele legate de muncă” (Codul muncii, 2014, p.59).

Legea nr. 319/2006, a securităţii şi sănătăţii în muncă, publicată în M. Of. nr. 646 din 26 iulie 2006, în
art. 1 alin. 2, „stabileşte principii referitoare la prevenirea riscurilor profesionale, protecţia sănătăţii şi
securitatea lucrătorilor, eliminarea factorilor de risc şi accidentare, informarea, consultarea,
participarea echilibrată potrivit legii, instruirea lucrătorilor şi a reprezentanţilor lor, precum şi
direcţiile generale pentru implementarea acestor principii” (M. Of., 2006, apud Codul muncii, 2014,
p. 687).

Securitatea şi sănătatea în muncă reprezintă „un ansamblu unitar de norme juridice imperative care
au ca obiect reglementarea relaţiilor sociale ce se formează cu privire la organizarea multilaterală,
desfăşurarea şi controlul proceselor de muncă, în scopul asigurării condiţiilor optime, la nivelul
ştiinţei şi tehnicii moderne, pentru apărarea vieţii, integrităţi corporale şi sănătăţii tuturor
participanţilor în acest proces, prevenirea accidentelor de muncă şi a

îmbolnăvirii profesionale” (Ghimpu, Ştefănescu, Beligrădeanu, Mohanu, 1982, p. 190, apud Ţiclea,
2009, p. 687).

La nivel internaţional, Organizaţia Internaţională a Muncii a adoptat în acest domeniu Convenţia nr.
155/1981 privind securitatea şi sănătatea lucrătorilor, Convenţia nr. 161/1985 privind serviciile de
sănătate la locurile de muncă, Convenţia nr. 146/1977 privind mediul de lucru (Dabu, 2013, p. 138).

Uniunea Europeană este preocupată de protecţia muncii, iar Tratatul de la Roma, care a înfiinţat
Comunitatea Economică Europeană, în art. 118 subliniază necesitatea prevenirii accidentelor şi
bolilor profesionale (Dabu, 2013, p. 138). Prin Tratatul de la Amsterdam este redefinit acest obiectiv,
iar în art. 118 A din Tratatul de la Maastricht s-a stabilit că statele membre trebuie să promoveze
ameliorarea mediului de muncă, protejarea forţei de muncă şi armonizarea condiţiilor existente în
domeniu (Dabu, 2013, p. 138). De-a lungul timpului au fost adoptate o serie de directive – Directiva-
cadru nr. 89/391, Directiva-cadru nr. 92/85, Directiva-cadru nr. 94/33, cu privire la introducerea unor
măsuri de îmbunătăţire şi protecţie a lucrătorilor în domeniu (Dabu, 2013, p. 138).

Ca urmare a Acordului de asociere a României la Uniunea Europeană, România se angajează ca


„legislaţia sa să devină gradual cu cea a Comunităţii” (Dabu, 2013, p. 139).

În România, activitatea de protecţie a muncii a evoluat o dată cu dezvoltarea industriei (Ţiclea, 2009,
p. 688). Între anii 1874 şi 1894 au fost adoptatea Legea sanitară şi Regulamentul industriilor
insalubre, ale căror dispoziţii avea în vedere securitatea muncii, munca femeilor, a copiilor, precum şi
prevenirea bolilor profesionale (Ţiclea, 2009, p. 688).