3.1.

Ciclul carbonului şi efectul de seră

Ciclul geochimic al carbonului este important pentru viaţa pe Terra. Acest ciclu are
două componente (terestră şi oceanică) şi cuprinde următoarele secvenţe: CO 2 din atmosferă
este fixat de biosferă, soluri şi de oceane. Din aceste medii este ulterior eliberat în atmosferă
cu o întârziere de la câteva ore la câteva mii de ani, în funcţie de diferite procese. În situaţiile
de echilibru, cantitatea de carbon fixată este aproximativ egală cu cea eliberată în atmosferă.
Fără influenţa schimbărilor climatice cantitatea de CO 2 în atmosferă ar fi aproximfativ
constantă, clima fiind un factor principal de influenţare a absorbţiei şi eliberarării carbonului.
Variaţiile climatice conduc, implicit, la modificarea balanţei carbonului şi a concentraţiei de
CO2 în atmosferă.
Cel mai important rezervor de carbon îl reprezintă apele adânci ale oceanelor (34 Gt1), ca
şi cele de suprafaţă (0,9 Gt). Atmosfera conţine 0,74 Gt, iar cantităţi similare sunt stocate de
biomasa terestră (0,55Gt) şi în sol (1,2 Gt). O cantitate importantă de carbon este stocată în
combustibilii fosili (5 Gt2).
Cu toate că cea mai mare cantitate de carbon este stocată în apele adânci ale oceanelor,
schimbul de carbon cu apele de suprafaţă se realizează foarte lent. Mult mai rapid este schimbul
dintre atmosferă, apele de suprafaţă ale oceanelor, sol şi biosferă. Carbonul este transferat înspre
şi dinspre ocean spre atmosferă prin procesul de difuzie. De la suprafaţa terestră CO2 este
transferat în atmosferă pe mai multe căi: prin meteorizarea rocilor, prin incendiile de păduri şi
ierburi, prin emisii vulcanice, prin arderea combustibililor fosili şi prin alte activităţi industriale.
La suprafaţa terestră, CO2 este consumat prin fotosinteza vegetaţiei terestre, sursa majoră fiind
atmosfera.
Deşi este prezent în cantitate redusă (0,03%), CO2 atmosferic are un rol important pentru
balanţa radiativă a Terrei, absorbind radiaţia terestră cu lungime de undă lungă.
Ciclul oceanic al carbonului. Cercetările şi măsurătorile efectuate în ultimii ani au putut
stabili cu precizie fluxurile anotimpuale de CO2 dintre aer şi apă în fiecare bazin oceanic. Cel mai
puternic flux dintre atmosferă şi ocean se produce în zona ecuatorială a Pacificului, care
eliberează în atmosferă până la 1 Gt C/an. Cauza o reprezină mişcarea ascendentă a maselor de
apă în apropierea ecuatorului, urmată de încălzirea puternică a acestora. În acest fel, scade
solubilitatea CO2 în apă, care se eliberează în atmosferă. Fluxul este influenţat de lipsa relativă a
activităţii planctonice din regiune care ar fi putut prelua o cantitate suplimentară de CO2. Cea
mai importantă sursă marină de înmagazinare a CO2 este Oceanul Atlantic de Nord, unde apele
calde aduse de Curentul Golfului sunt rapid răcite, permiţând astfel dizolvarea unei cantităţi mari
de CO2, corelat cu o activitate biologică intensă (Steffen et al., 2004).
Cea mai mare parte a carbonului din apele marine este sub formă de carbon anorganic
dizolvat, care este stocat în stratele intermediare şi de adâncime. Carbonul fixat în apele de
suprafaţă este transportat foarte lent către stratele de adâncime. Modificarea circulaţiei
carbonului între diferite strate oceanice depinde de circulaţia maselor de apă care conduc la
creşterea sau scăderea solubilităţii acestuia şi de activitatea biologică. Circulaţia termohalină
poate modifica semnificativ cantitatea de carbon stocată, în funcţie de latitudine şi anotimp. CO2
este mai solubil în apele reci şi sărate, de aceea o cantitate mai mare este reţinută în apele adânci
şi reci de la latitudini ridicate. În timpul circulaţiei termohaline iniţiate în Atlanticul de Nord,
odată cu pătrunderea în adânc a apelor de suprafaţă, se transportă şi o cantitate semnificativă de
carbon, care rămâne sechestrat la nivelul apelor de adâncime. În lungul ecuatorului, odată cu
încălzirea apelor de adâncime ajunse la suprafaţă, scade solubilitatea CO2 în apă, care este
eliberat în atmosferă. De aceea, modificarea circulaţiei termohaline, ca urmare a încălzirii

1 1 Gt (gigatonă) = 109 tone.

2 Date după Allen, 1997.
climatice, perturbă semnificativ cantitatea de CO2 stocată de oceane şi, implicit, ciclul
carbonului.
Ciclul terestru al carbonului. Ciclul terestru al carbonului este considerat un „motor“ care
asigură energie şi masă vieţuitoarelor pe Terra. Acest ciclu este strâns implicat în regularizarea
compoziţiei atmosferei la nivel global şi în balanţa energetică a Sistemului Terestru (Steffen et
al., 2004).
Plantele absorb CO2 din atmosferă şi îl transformă în carbohidraţi prin procesul de
fotosinteză. O parte din carbonul absorbit este utilizată în metabolismul propriu (respiraţie
autotrofă), care se soldează cu eliberarea de CO2 înapoi în atmosferă. Cantitatea rămasă
(denumită productivitate netă primară) este folosită în procesul de creştere al plantei. Cantitatea
globală de biomasă a plantelor (500 PgC) este relativ scăzută în comparaţie cu cantitatea uriaşă
de carbon stocată în oceane şi în combustibilii fosili, dar este importantă deoarece este foarte
sensibilă la modificările climatice şi la alte influenţe, contibuind semnificativ la
creşterea/scăderea cantităţii de carbon din atmosferă. O parte a carbonului terestru, cuprinsă între
1 500 şi 2 000 PgC, este reţinută la nivelul materiei organice din sol (Steffen et al., 2004). Din
sol carbonul se întoarce mult mai lent în atmosferă, ceea ce face ca solul să reprezinte un tampon
pe termen mediu foarte important în ciclul global al carbonului. Unele evenimente naturale sau
antropice (furtuni, boli care afectează plantele, despăduriri, recoltarea plantelor, incendii etc.)
accelerează pătrunderea în atmosferă a carbonului. Spre exemplu, savanele tropicale şi pădurile
boreale emit anual în atmosferă 2-5 PgC ca urmare a incendiilor.
Schimbul anual de carbon dintre ecosistemele terestre şi atmosferă este mult mai mare
decât cel dintre ocean şi atmosferă, de 120 PgC, comparativ cu 90 PgC/an.

In epoca preindustrială aceste schimburi erau în echilibru şi se compensau în cea mai mare
parte. Uscatul terestru reprezintă o sursă netă de preluare a carbonului atmosferic, îndepărtând
aproximativ 30% din CO2 suplimentar introdus în atmosferă de activităţile antropice.
În perioada 1700-1960 s-a estibmat că uscatul a reprezentat o sursă majoră de carbon
pentru atmosferă, prin emisiile rezultate din conversia vegetaţiei naturale la utilizări agricole. În
prezent, procesul de fotosinteză cu preluare de CO2 atmosferic a depăşit respiraţia plantelor
(soldată cu eliberarea CO2 în atmosferă), astfel că uscatul a devenit un rezervor important de
preluare a carbonului atmosferic, absorbind aproximativ 30% din dioxidul de carbon suplimentar
introdus în atmosferă de activităţile antropice.

 Perturbarea ciclului carbonului

Înaintea revoluţiei industriale, în 1750, concentraţia de CO2 în atmosferă era de 280±10
ppm, concentraţie menţinută, cu mici fluctuaţii, timp de mii de ai. De atunci, concentraţia a
crescut continuu, ajungând în 1999 la 367 ppm (IPCC, 2001a) (Fig. 3.1.), iar în anul 2005 la
379 ppm (IPCC, 2007).
O concentraţie crescută de CO2 în atmosferă, cum este concentraţia actuală, nu s-a înregistrat
niciodată în ultimii 420 000 de ani şi nici chiar în ultimele 20 de milioane de ani (Steffen et al.,
2004). Pentru ultimul secol rata de creştere a concentraţiei de CO2 din atmosferă este fără
precedent şi este datorată emisiilor antropice. Aproximativ trei pătrimi dintre acestea sunt
datorate arderii combustibililor fosili. În perioada 1980-1989 prin arderea combustibililor fosili a
fost emisă în atmosferă o cantitate medie de 5,4±0,3 PgC/an, iar în deceniul 1990-1999 această
cantitate a fost de 6,3±0,4 PgC/an. Restul emisiilor sunt datorate modificărilor în utilizarea
terenurilor (Tabelul 3.1.). Pentru ultimele două decenii au fost apreciate rate de creştere ale CO2
atmosferic de 3,3 PgC/an (1980-1989) şi de 3,2 PgC/an (1990-1999). Aceste rate sunt mai reduse
în comparaţie cu emisiile, ca urmare a faptului că o parte din CO2 emis în atmosferă este dizolvat
în apa oceanelor şi o parte este preluat de ecosistemele terestre.
Cantitatea de CO2 absorbită curent de oceane nu este constantă şi poate fi modificată de
numeroşi factori. Spre exemplu, cantitatea de CO2 absorbită de Oceanul Pacific în zona
ecuatorială poate fi afectată dramatic de fenomenul El Niño. În timpul anilor în care se manifestă
fenomenul El Niño, fluxul de CO2 dintre ocean şi atmosferă poate fi redus cu până la 50%,
comparativ cu cel al anilor obişnuiţi, deoarece se reduce stocarea terestră a carbonului ca urmare
a temperaturilor ridicate, secetelor şi incendiilor forestiere din zonele tropicale. Pentru perioada
1980-1989 fluxul ocean-atmosferă a fost estimat la -1,9 PgC/an, iar cel dintre uscatul terestru şi
atmosferă la -0,2 PgC/an. Pentru perioada 1990-1999 aceste fluxuri au fost de -1,7, respectiv -1,4
PgC/an. Eliberarea de CO2 net, ca urmare a modificărilor în utilizarea terenurilor, în anii ’80, a
fost estimată la 0,6 – 2,5 PgC/an (în medie 1,7) datorată în principal despăduririlor efectuate în
zonele tropicale.
Între 1992 şi 1993, în emisfera nordică, s-au observat o serie de anomalii în fluxul
carbonului fiind înregistrată o creştere a concentraţiei de CO2 în atmosferă. Această creştere a
fost urmată de o pierdere de aproximativ aceeaşi magnitudine în perioada 1994-1995. O a doua
creştere semnificativă s-a înregistrat în perioada 1995-1997, atât în America de Nord, cât şi în
Eurasia.

Efectul de seră este o trăsătură naturală esenţială a Sistemului Terestru Global,

mecanismele sale fiind înţelese încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea de savantul suedez
Arrhenius. Acest efect şi-a exercitat acţiunea încă din primele ere geologice din istoria Terrei şi
este datorat prezenţei în atmosferă a unor gaze cum sunt dioxidul de carbon (CO2), oxidul de
azot (N2O), metanul (CH4), ozonul (O3) şi vaporii de apă. Efectul de seră determină, în
ansamblu, menţinerea la suprafaţa terestră a unei temperaturi relativ constante favorabile
dezvoltării vieţii, fiind cel mai important factor de forţare radiativă.
Acest efect constă în reţinerea parţială în atmosferă a radiaţiilor solare de undă scurtă
reflectate de suprafaţa terestră sub formă de radiaţii calorice de undă lungă (Fig. 3.2.). Gazele cu
efect de seră menţionate absorb aceste radiaţii şi le retransmit spre suprafaţa terestră. În acest fel
atât atmosfera cât şi suprafaţa terestră devin mai calde decât în cazul în care nu ar fi existat
concentraţia respectivă de gaze cu efect de seră (Climate Change, 1990). În situaţia în care nu ar
fi existat gazele cu efect de seră (în special vaporii de apă şi dioxidul de carbon) atmosfera
terestră ar fi fost cu 33ºC mai rece. Efectul de seră se manifestă şi pe alte planete cum sunt Venus
şi Marte. Spre exemplu, pe planeta Venus, unde predomină CO2 în proporţie de peste 90%, între
gazele cu efect de seră, încălzirea datorată acestui efect este de 523ºC.
 Fig.3.2. Emisia gazelor cu efect de seră
(Global change research in the Netherlands, 2001).

Temperatura pe Terra este strâns legată de conţinutul de gaze cu efect de seră care s-a
modificat permanent în trecutul geologic al planetei datorită unor cauze naturale. Astfel,
evaluările efectuate prin analiza unor carote de gheaţă din Antarctica şi Groenlanda pentru
intervale temporale cuprinse între 100 000 şi 420 000 de ani au pus în evidenţă că există o bună
corelaţie între concentraţia de gaze cu efect de seră şi temperaturi. Aceste gaze (CO2, N2O şi
CH4) prezintă o concentraţie mai scăzută pentru intervalele glaciare cu temperaturi scăzute şi
concentraţii mai ridicate în perioadele interglaciare mai calde. Cele mai complete date au fost
obţinute din profilul realizat la Staţiunea Vostok (Antarctica), unde au fost puse în evidenţă patru
cicluri glaciare-interglaciare în ultimii 420 000 de ani. Analizele efectuate au arătat concentraţii
maxime de CO2 de 280 ppmv şi de 750 ppbv pentru gazul metan (în prezent concentraţiile au
valori de 360 şi respectiv 1700) (Steffen et al., 2004). S-a dovedit că efectul de seră are un rol
esenţial în autoreglarea sistemului climatic şi în declanşarea unor mecanisme de feedback.
Astfel, încălzirea atmosferei generează o evaporare mai intensă, vaporii de apă contribuind la
rândul lor la o încălzire mai accentuată a climei în continuare.

 Intensificarea efectului de seră. Pentru ultimii 1 000 de ani dinaintea Revoluţiei

Industriale, ponderea gazelor cu efect de seră a rămas relativ constantă. Creşteri semnificative au
fost înregistrate după 1750 şi mai ales în a doua jumătate a secolului al XX-lea. O serie de
activităţi antropice, cum sunt arderea combustibililor fosili în care dioxidul de carbon s-a fixat
de-a lungul a milioane de ani, defrişarea pădurilor, în special a celor tropicale şi utilizarea
lemnului drept combustibil măresc cantitatea de gaze cu efect de seră în atmosferă. Alături de
dioxidul de carbon în atmosferă pătrund cantităţi sporite de oxid de azot (N2O), gaz metan (CH4)
degajate prin cultivarea intensă a orezului pe suprafeţe de mii de hectare şi prin diferite activităţi
industriale. Utilizarea aparatelor frigorifice, a sprayurilor şi prelucrarea maselor plastice este
însoţită de pierderi de freon, de gaze din grupa clorofluorocarbonului şi de alte gaze care au
proprietatea de a amplifica efectele dioxidului de carbon.
Cel mai important gaz cu efect de seră emis de activităţile umane este dioxidul de carbon
(CO2) a cărui concentraţie a crescut de la circa 280 ppm în perioada preindustrială la 360 ppm în
1999 cu un ritm mediu de 1,5 ppm/an. Evaluările efectuate în cadrul profilului Vostok din
Antarctica arată că asemenea creşteri nu au fost înregistrate în ultimii 420 000 de ani şi este
probabil că nici în ultimele 20 de milioane de ani. Această creştere alarmantă pentru echilibrul
sistemului climatic global este consecinţa, în proporţie de 60-70%, a emisiilor de CO2 rezultate
din arderea combustibililor fosili şi a modificării utilizării terenurilor, în special prin despăduriri
(Tabelul 3.2.).

Tabelul 3.2. Emisiile de gaze cu efect de seră (GES) din activităţi naturale şi umane.

GES produse în natură Emisii naturale Activitate umană

Vapori de apă
CO2 – dioxid de carbon
Evaporare, erupţii
vulcanice
Respiraţie, descompunere
Arderea de combustibili fosili
a animalelor şi plantelor,
sau de lemn şi deşeuri lemnoase
erupţii vulcanice
 Agricultură, activităţi
Evaporare din sol sau din
N2O – oxid de azot industriale, arderea de
oceane
combustibili fosili
Producerea şi transportul
Terenuri umede,
combustibililor fosili,
CH4 - metan descompunerea de
descompunerea deşeurilor
biomasă
organice, creşterea animalelor
GES care nu se produc în
natură:
Hidrocarburi clorofluorurate
Generate în procese industrial
(CFC)
Hidrocarburi fluorurate (HFC)
Perfluoruri (PFC)

Gazul metan (CH4) contribuie cu 20% la accentuarea efectului de seră având un factor de
forţare radiativă de 0,48 Wm-2 şi provine în cea mai mare parte din surse biologice (extinderea în
Asia de SE a culturilor de orez). Comparativ cu situaţia din 1750 s-a înregistrat o creştere de
150%, concentraţia actuală de gaz metan ajungând la 1 745 ppb.
Oxidul de azot (N2O) este un gaz cu diferite concentraţii fluctuante de la an la an.
Comparativ cu 1750, concentraţia de N2O a crescut cu 16% având un factor de forţare radiativă
de 6% din totalul gazelor cu efect de seră. Dintre sursele antropice au o pondere însemnată
activităţile industriale, îngrăşămintele pe bază de azot şi creşterea animalelor.
Emisiile de gaze din grupa clorofluorocarbonului afectează ozonul stratosferic şi sunt
reglementate prin Protocolul de la Montreal. În prezent se remarcă o uşoară scădere după un
maxim atins în 1994. Au o pondere de 14% între gazele cu efect de seră şi un factor de forţare
radioactivă de 0,34 Wm-2 (IPCC, 2001a).
Există şi unele substanţe care, deşi sunt emise în cantităţi mici în atmosferă, tind să aibă în
viitor un efect de seră tot mai accentuat. Unele dintre acestea, cum este hidrofluorocarbonul, au
început să fie utilizate ca substitute ale celor interzise prin protocolul de la Montreal. Alte gaze,
cum sunt cele din grupa perfluorocarbonului, rămân în atmosferă pentru perioade de mii de ani,
iar sursele antropice emit cantităţi mult mai mari decât sursele naturale.
O situaţie aparte se înregistrează cu ozonul (O3) care, în cea mai mare parte, nu este emis
direct în atmosferă ci se formează din diferiţi compuşi produşi pe cale naturală sau antropică. În
stratosferă distrugerea stratului de ozon generează o intensificare a radiaţiilor ultraviolete cu
urmări dăunătoare pentru sănătatea oamenilor. Acest fenomen determină în acelaşi timp o forţare
radiativă negativă, deci o tendinţă de răcire a climei. Efecte total diferite se înregistrează pentru
ozonul din troposferă care este un gaz cu efect de seră considerat pe locul trei ca importanţă după
CO2 şi CH4 (IPCC, 2001a). Acesta se formează prin reacţii fotochimice ca urmare a poluării
atmosferice iar concentraţia sa a crescut cu circa 35% faţă de perioada preindustrială.

3.2.1. Modificările posibile ale climei în secolul al XXI-lea

Evaluarea tendinţelor de evoluţie a climei se bazează pe cunoaşterea şi înţelegerea balanţei
energetice a Terrei la un moment dat şi pe estimarea cantitativă, cu ajutorul unor modele
climatice, a evoluţiei climei în viitor.
Modelele climatice se bazează pe legile fizicii şi simulează, prin ecuaţii matematice,
diferite scenarii de creştere a emisiilor de gaze cu efect de seră la care se adaugă inputul altor
agenţi de forţare radiativă. Modelele climatice descriu starea fiecărui component al sistemului
climatic în parte şi corelaţia dintre două sau mai multe componente.
 Primele modele climatice din anii ’70 ai secolului trecut se refereau numai la atmosferă,
ulterior, în anii ’80, au fost corelate şi cu proprietăţile suprafeţei terestre. La începutul anilor ’90
au devenit tot mai cunoscute modelele care cuplează componentele atmosferei şi ale oceanelor.
Ulterior, prin dezvoltarea tehnicilor de calcul, aceste modele au devenit tot mai complexe
şi mai precise reuşind să prezinte şi variantele regionale ale modificărilor climei în diferite
scenarii. Pe plan internaţional sunt utilizate zeci de modele, cele mai perfecţionate dintre acestea
reuşind să coreleze atmosfera, suprafaţa terestră, oceanul şi banchiza de gheaţă, aerosolii, ciclul
carbonului, dinamica vegetaţiei şi chimia atmosferică (IPCC, 2001a) (Tabelul 3.3.).

Chiar dacă în prezent persistă unele incertitudini referitoare la variabilitatea internă a

sistemului climatic şi la evaluarea activităţii solare şi a erupţiilor vulcanice din trecut se poate
considera că încălzirea globală înregistrată în ultimii 50 de ani este probabil că s-a datorat
creşterii concentraţiei de gaze cu efect de seră în atmosferă.
Începând cu anul 2000 au fost introduse în cercetare o serie de scenarii noi care acordă o
importanţă deosebită factorului uman şi sunt cunoscute sub denumirea de SRES (Raportul
Special IPCC asupra scenariilor de emisii). Aceste scenarii climatice iau în considerare două
situaţii care presupun dublarea instantanee a concentraţiei de CO2 în atmosferă – experiment de
echilibru şi dublarea treptată – experiment tranzitoriu.
Au fost elaborate 4 grupe de scenarii cu 40 de variante grupate în familii de scenarii care se
referă la diferite posibilităţi de creştere economică, la dinamica populaţiei globului şi la
dezvoltarea tehnologică legate de factorii de forţare radiativă (emisii de gaze cu efect de seră,
sulfuri, poluare etc.) (IPCC, 2001a).
Scenariul A1 presupune o creştere economică foarte rapidă bazată pe tehnologii noi mai
eficiente. Creşterea populaţiei va atinge un maxim spre mijlocul secolului urmând să descrească
în continuare, în condiţiile atenuării diferenţelor regionale. Variantele de scenarii A1 cuprind: 1,
utilizarea surselor de energie fosile intensive; 2, utilizarea surselor de energie alternative; 3, un
echilibru între cele două tipuri de surse.
Scenariul A2 pune în evidenţă o lume diversificată cu menţinerea particularităţilor locale şi
cu o tendinţă generală de creştere a populaţiei. Are loc o dezvoltare economică diferenţiată cu
accentuarea disparităţilor regionale.
Scenariul B1 pune în evidenţă o lume convergentă cu o evoluţie a populaţiei similară cu
scenariul A1. Acesta se bazează pe o economie eficientă cu o dezvoltare a tehnologiilor bazate pe
energie nepoluantă. Se aplică soluţii globale economice, sociale şi de mediu.
Scenariul B2 descrie o lume în care predomină soluţiile locale pentru problemele
dezvoltării durabile. Se presupune o creştere continuă a populaţiei şi o grijă specială pentru
aspectele de protecţie a mediului.

Modul în care va evolua clima în secolul al XXI-lea depinde direct de creşterea

concentraţiilor de gaze cu efect de seră din atmosferă. Conform celui de-al treilea raport IPCC
(2001a) concentraţia de CO2, cel mai important gaz cu efect de seră, va ajunge în anul 2100 la
cantităţi cuprinse între 540 şi 970 ppm, ceea ce reprezintă o creştere de 90% şi respectiv 230%
comparativ cu situaţia din 1750. Dacă se va ajunge, conform unora dintre scenariile menţionate,
la efectuarea unor reîmpăduriri masive va fi posibil ca o parte (între 40 şi 70 ppm) din
concentraţia de dioxid de carbon din atmosferă să fie preluată şi stocată de biosferă.
Toate scenariile (A1, A2, B1, B2) prevăd că emisiile provenite din combustibilii fosili rămân
dominante în continuare ajungând să reprezinte în 2100 circa 3/4 dintre factorii de forţare
radiativă (în prezent deţine o pondere de 50%). Rezultatele obţinute cu ajutorul a 35 de variante
de scenarii SRES pun în evidenţă, pentru secolul al XXI-lea, o creştere mai accentuată a
temperaturi decât în secolul al XX-lea, situaţie care este probabil fără precedent în ultimii 10 000
de ani.
Astfel temperatura globală este posibil să crească cu 1,4 până la 5,8ºC în funcţie de
rezultatele diferite ale scenariilor. Creşterile vor fi diferenţiate având valori mai mari pe
continente şi în Emisfera Nordică. Este posibil ca până spre mijlocul secolului al XXI-lea ritmul
de creştere să fie atenuat de aerosolii emişi în atmosferă. De asemenea vor fi probabil diferenţieri
regionale evidente. Astfel, încălzirile de iarnă din regiunile de nord ale Emisferei Nordice vor
depăşi cu 40% încălzirea medie prognozată. Verile vor fi extrem de călduroase în partea centrală
şi nordică a Asiei (IPCC, 2001a).
Într-o lume viitoare mai caldă se va înregistra o creştere a cantităţii de vapori de apă din
atmosferă şi o mărire, la nivel global a cantităţilor de precipitaţii. Situaţia este mult mai
complicată la nivel regional unde vor fi înregistrate diferenţieri evidente în funcţie de scenariile
avute în vedere. Cele mai semnificative creşteri ale precipitaţiilor, atât vara cât şi iarna, sunt
prevăzute de scenariile SRES A2 şi B2. Pentru regiunile temperate ale emisferei nordice, pentru
Africa Tropicală şi Antarctica creşterile sunt prevăzute pentru perioada de iarnă spre deosebire
de nordul şi estul Asiei unde verile vor fi mai ploioase. Pentru unele regiuni cum sunt Australia,
America Centrală, Africa de sud vor fi înregistrate scăderi ale precipitaţiilor în timpul iernii
(IPCC, 2001). În ansamblu, este probabil că vor creşte precipitaţiile extreme care vor avea un
impact accentuat asupra societăţii.
Modificările regimului circulaţiei atmosferice, precipitaţiilor şi evapotranspiraţiei vor
influenţa dispunerea zonală a vegetaţiei şi, într-un interval mult mai lung, a solurilor, având
repercusiuni directe şi asupra activităţilor agricole. Astfel plantele vor beneficia de o creştere mai
viguroasă datorită măririi conţinutului de CO2 din atmosferă.
Totodată se vor înregistra şi modificări ale ecosistemelor, în special în regiunile de limită
cum ar fi limita superioară a pădurii în munţi, limita dintre stepă şi pădure sau cea dintre tundră
şi pădure. In regiunile temperate se prevede posibilitatea unei prelungiri a sezonului de creştere a
plantelor. În teritoriile cu deficit de umiditate din Europa cum sunt ţinuturile mediteraneene şi
cele din estul continentului se apreciază o creştere a acestui deficit. În aceste condiţii se vor
extinde irigaţiile, dar va exista pericolul salinizării solurilor. Pentru nord-vestul Europei
cercetările au pus în evidenţă o posibilă îmbunătăţire a condiţiilor pentru agricultură. Încălzirea
climatului şi prelungirea sezonului de vegetaţie va permite introducerea a noi culturi şi
extinderea spre nord a terenurilor cultivabile cu câte 200 km pentru fiecare grad de creştere a
temperaturii medii anuale. În aceste regiuni solurile reprezintă un factor restrictiv important. De
asemenea se prevede o mărire a ritmului de creştere a pădurilor astfel că productivitatea lor va
spori, spre exemplu, în Peninsula Scandinavă, cu 25-50%.
În munţii zonei temperate se va înregistra o tendinţă de urcare a limitelor etajelor de
vegetaţie. Astfel, pentru Munţii Alpi se apreciază o creştere a altitudinii limitei pădurii cu 500-
600 m (100 m pentu o creştere a temperaturii de 0,6ºC). Tot în Alpi limita zăpezilor perene va
urca probabil cu 300 - 400 m favorizând reducerea dimensiunilor şi topirea totală a unor gheţari.
În condiţiile reducerii stratului de zăpadă activităţile turistice legate de sporturile de iarnă vor fi
afectate în unele staţiuni turistice montane din zona temperată. Procesele de modelare a reliefului
în spaţiul montan se vor modifica în funcţie de schimbarea regimului hidrologic al râurilor de
modificarea circulaţiei apei în sol şi de posibilităţile diferite de manifestare a fenomenelor
extreme (Bălteanu şi colab., 1987). Activităţile de protecţie a mediului se vor modifica şi ele în
sensul că va fi utilă includerea unor teritorii noi pe lista rezervaţiilor şi a parcurilor naţionale.
Tendinţele de încălzire ale climei generează o intensificare a ciclonilor tropicali, a tornadelor şi a
furtunilor extratropicale, precum şi o tendinţă de extindere a arealelor afectate (Tabelul 3.4.).
 3.2.2. Modificările climei în România
Schimbările climatice din România se încadrează în tendinţa globală de încălzire, având
însă particularităţi regionale legate de poziţia ţării nostre pe glob la intersecţia paralelei de 45º
latitudine nordică cu meridianul de 25º longitudine estică, în partea sud-estică a Europei Centrale
şi de existenţa lanţului carpatic. Aceste schimbări includ evoluţia principalilor parametri
climatici (temperatura, precipitaţiile, umezeala, regimul vânturilor), succesiunea sezoanelor şi
existenţa unor fenomene extreme şi a tendinţelor de deşertificare.
Anul 2000 a fost caracterizat prin temperaturi excesive şi prin secete generalizate.

3.4. Intensificarea fenomenului EL NIÑO

Oscilaţia Sudică – El Niño este unul dintre cele mai complexe fenomene globale de
interacţiune între două învelişuri fluide ale Terrei: atmosfera şi hidrosfera. Acest fenomen se
produce în zona tropicală a Oceanului Pacific şi se manifestă prin două efecte majore:
- încălzirea la suprafaţă a apelor Oceanului Pacific şi deplasarea acestora dinspre partea
vestică spre partea estică, sub impulsul unor mase de aer care se deplasează în aceeaşi direcţie,
având tendinţa de a perturba şi de a înlocui vânturile alizee;
- modificări anormale ale climei pe întreaga planetă şi, în special, în zonele tropicale,
unde se înregistrează secete şi furtuni violente însoţite de inundaţii şi cicloane.
Denumirea „El Niño“ provine din limba spaniolă şi înseamnă „Copilul Domnului“, fiind
utilizată de pescarii din Peru şi Ecuador pentru perioadele din preajma Crăciunului, în care
coastele celor două ţări sunt scăldate de curenţi oceanici anormali de calzi. Această încălzire a
apelor oceanului se produce în fiecare an în preajma Crăciunului, însă denumirea „El Niño” este
folosită atunci când încălzirea durează cel puţin 6 luni, iar temperatura apei oceanului creşte cu
cel puţin 0,5ºC.
Modificările periodice ale temperaturii apei oceanului (ale căror cauze nu sunt destul de
clar înţelese) determină o modificare a temperaturii şi presiunii aerului însoţită de schimbarea
circulaţiei generale a maselor de aer.
Fenomenul El Niño se repetă la intervale neregulate cuprinse între 3 şi 7 ani, iar
încălzirea poate să persiste şi 1-2 ani. Datorită caracterului fluctuant al încălzirilor, oamenii de
ştiinţă au numit fenomenul El Niño „Oscilaţia Sudică“ sau, prescurtat, ENSO (El Niño Southern
Oscilation).
În perioadele de manifestare a fenomenului El Niño producţia de peşte din lungul
coastelor pacifice ale Americii de Sud scade foarte mult, ţărmurile sunt afectate de furtuni
puternice cu precipitaţii abundente, iar păsările care produc guano pe insulele din apropierea
continentului sunt lipsite de hrană.
Studiile întreprinse au arătat că fenomenul El Niño este vechi de mii de ani şi cuprinde
anumite intervale de intensificare, cu manifestări dăunătoare pentru activităţile umane. Astfel de
perioade s-au înregistrat între 1870-1920 şi între 1940-2000. Consecinţele cele mai evidente, care
au determinat şi o extindere a cercetărilor, s-au produs în intervalul 1982-1983, când fenomenul
El Niño a durat aproape 2 ani.
Modificările climatice care însoţesc fenomenul El Niño sunt foarte pronunţate, mai ales în
regiunile intertropicale şi se manifestă printr-o intensificare a perturbaţiilor atmosferice însoţite
de cicloane, tornade şi ploi abundente în unele regiuni şi prin secete combinate cu fenomene de
deşertificare în alte regiuni.
Uraganele violente se înregistrează în Marea Caraibilor, în America Centrală şi în sud-
vestul Americii de Nord. O intensificare a secetelor este evidentă în regiunile musonice ale Asiei,
în special în India, Indonezia, în Australia şi în regiunile semideşertice din Africa. Spre exemplu,
fenomenele de deşertificare din Sahel şi din Rajahstan (India) au fost strâns legate de
intensificarea fenomenului El Niño în intervalul 1982 – 1983 şi de o creştere a frecvenţei lui
după 1960.
Opusul fenomenului El Niño este „La Niña“ (fetiţă în limba spaniolă), fenomen
caracterizat printr-o răcire anormală a apelor din estul Oceanului Pacific. Acest fenomen este în
legătură cu o intensificare a vânturilor de est care împing cantităţi mari de apă caldă de la
suprafaţa oceanului spre vest, locul apei calde fiind luat de o apă mai rece provenind din
adâncimi.
Fenomenul El Niño, care se manifestă intens din decembrie până în martie, intensifică, la
rândul lui, o serie de fenomene meteorologice extreme, cum sunt: ploile musonice puternice în
India, ploile abundente şi taifunurile în Australia, uraganele violente în Oceanul Atlantic etc.

Fenomenele El Niño şi La Niña au efecte şi asupra producţiei de orez influenţând

sezoanele musonice din Asia. S-a constat că sezonul ploios debutează mai târziu, iar cel secetos
mai devreme în timpul anilor cu El Niño şi invers în timpul celor cu La Niña. Există diferenţe
semnificative şi în distribuţia cantităţilor de precipitaţii: în timpul fenomenelor El Niño
precipitaţiile din sezonul secetos sunt cu până la 90% sub valoarea normală şi invers în timpul
fenomenelor La Niña. De asemenea, producţia de orez este mult diminuată în timpul perioadelor
cu intensificări ale fenonemului El Niño (Yoshino, 2001).
Fenomenul El Niño are influenţe accentuate şi asupra emisferei nordice, generând ierni
grele în Canada şi SUA datorită înaintării maselor de aer polar spre sud.
Fenomenele El Niño şi la La Niña sunt cunoscute de cel puţin 13000 de ani. Populaţiile
incaşe din America de Sud îşi construiau totdeauna aşezările pe culmi şi mai departe de râuri
pentru a le feri de inundaţii. Măsurătorile anuale asupra creşterii coralilor au evidenţiat că
evenimentele El Niño înainte de secolul XX aveau o frecvenţă mult mai mică decât în ultimii
100 de ani (IGBP, 3, 2001).
În ultimii 100 de ani s-au înregistrat 23 de fenomene El Niño şi 15 La Niña şi această
frecvenţă sporită este probabil legată de încălzirea globală a climei.