Sunteți pe pagina 1din 16

FIBRA

OPTICA
Fibra optică este o fibră de sticlă sau plastic care
transportă lumină de-a lungul său. Fibrele optice sunt folosite
pe scară largă în domeniul telecomunicațiilor, unde permit
transmisii pe distanțe mai mari și la lărgimi de bandă mai mari
decât alte medii de comunicație. Fibrele sunt utilizate în locul
cablurilor de metal deoarece semnalul este transmis
cu pierderi mai mici, și deoarece sunt imune la interferențe
electromagnetice. Fibrele optice sunt utilizate și pentru
iluminat și transportă imagine, permițând astfel vizualizarea în
zone înguste. Unele fibre optice proiectate special sunt utilizate
în diverse alte aplicații, inclusiv senzori și laseri.

Lumina este dirijată prin miezul fibrei optice cu


ajutorul reflexiei interne totale. Aceasta face fibra să se
comporte ca ghid de undă. Fibrele care suportă mai multe căi
de propagare sau moduri transversale se numesc fibre
multimodale (MMF), iar cele ce suportă un singur mod
sunt fibre monomodale (SMF). Fibrele multimodale au în
general un diametru mai mare al miezului și sunt utilizate în
comunicații pe distanțe mai scurte și în aplicații în care trebuie
transferată multă putere. Fibrele monomodale se utilizează
pentru comunicații pe distanțe de peste 550 m.
Conectarea fibrelor optice una de alta este mai complexă decât
cea a cablurilor electrice. Capetele fibrei trebuie să fie atent
tăiate, și apoi unite fie mecanic fie prin sudare cuarc electric.
Se utilizează conectori speciali pentru conexiuni ce pot fi
înlăturate.
Propagarea radiaţiei luminoase prin fibra optică poate fi
analizată din punctul de vedere al opticii geometrice atunci
când diametrul miezului fibrei optice este mare comparativ cu
lungimea de undă a radiaţiei luminoase (efectele de difracţie se
neglijează). Dacă diametrul miezului fibrei optice este de
acelaşi ordin de mărime cu lungimea de undă a radiaţiei
luminoase, analiza trebuie făcută în cadrul opticii ondulatorii.
În această secţiune vom considera că sunt împlinite condiţiile
de aplicabilitate a opticii geometrice.
Fibrele optice sunt alcătuite dintr-un miez si un înveliș, selectat
pentru o reflexie internă totală, datorată diferenței indicelui de
refracție între cele două medii. În practică, învelișul este învelit
cu un strat de acrilat sau poliamidă. Acest înveliș protejează
fibra de eventuale daune, dar nu contribuie la proprietățile
sale de ghid de undă. Fibrele cu înveliș individual (sau cele
formate din panglici sau fascicule) sunt apoi acoperite cu un
strat dur de rășină și/sau un tub de extrudat in jurul lor,
pentru a forma miezul cablului. Pentru a forma cablul, sunt
adaugate apoi mai multe straturi de învelis protector, în funcție
de aplicație. Ansamblurile de fibră rigide conțin uneori între
fibre sticlă absorbantă de lumină ("sticlă neagră"), pentru a
preveni "scurgerile" de lumină între fibre. Acest lucru reduce
diafonia între fibre, sau pâlpâirile în aplicatiile de imagistică.
Pentru aplicații de interior, fibra este în general înglobată în
jacheta de plastic ușor împreună cu un mănunchi de fibre
polimerice flexibile cum ar fi aramida, pentru a forma un
singur cablu. Fiecare terminal al cablului poate avea un
conector specializat, pentru a permite conectarea și
deconectarea facilă la și de la echipamentul de emisie și
receptie.

Pentru utilizarea în medii mai solicitante, este necesară o


structură mult mai robustă a cablului. In structura de tip "tub
liber" (loose-tube), fibra este plasată elicoidal în tuburi semi-
rigide, permițând cablului să se lungească fără a întinde și
fibra. Acest lucru protejează fibra de tensiuni mecanice în
timpul montării și la variațiile de temperatură. Tubul liber
poate fi "în bloc uscat" sau "umplut cu gel". Prima variantă
oferă fibrelor o protecție mai redusă, dar costă mai puțin. În
locul unui tub liber, fibra poate fi încorporată într-o jachetă de
polimer dens, construcție numită în general "separator întins"
(tight buffer). Cablurile de tip "tight buffer" sunt fabricate
pentru o varietate de aplicatii, dar cele mai comune sunt cele
numite "breakout" și "distribution". Cablurile "breakout"
conțin în mod normal un "ripcord", două elemente dielectrice
de consolidare (tije de sticlă epoxi), un fascicul de fire
rezistente, situat sub jachetă, pentru îndepărtarea acesteia de
aramidă și un tub separator de 3 mm, cu un strat adițional de
Kevlar ce înconjoară fiecare fibră. Ripcord-ul este un
mănunchi de fire paralele rezistente, situat sub jachetă, pentru
înlăturarea acesteia. Cablurile "distribution" au o împachetare
generală din Kevlar, un ripcord și un buffer de acoperire de
0,9 mm, în jurul fiecărei fibre. Aceste unități de fibră sunt în
general împachetate cu elemente adiționale de oțel, cu o
răsucire elicoidală pentru a permite întinderea.
O preocupare critică în cablarea exterioară este protejarea
fibrei de contaminarea cu apa. Acest lucru este obținut prin
utilizarea unor bariere solide, cum ar fi tuburile de cupru,
gelul hidrofug, sau pudra hidro-absorbantă în jurul fibrei.
În sfârșit, cablul poate fi armat pentru a fi protejat contra
unor riscuri din mediul exterior, cum ar fi lucrările în
construcții, sau animalele rozătoare. Cablurile submarine sunt
mai puternic armate în apropierea țărmului, pentru a le
proteja de ancorele navelor, uneltele de pescuit și chiar rechini,
care pot fi atrași de curenții electrici de alimentare a
amplificatoarelor, sau repetoarelor din cablu.
Cablurile moderne vin într-o mare varietate de învelișuri și
blindaje, concepute pentru aplicații cum ar fi îngroparea
directă în șanțuri, utilizarea duală ca linii de tensiune,
instalarea în conducte, fixarea pe stâlpi de telefonie aerienă,
cabluri de comunicații submarine și introducerea în pavajele
străzilor.

Aplicații
Telecomunicații prin fibră optică
Fibra optică poate fi utilizată ca mediu de telecomunicații
și rețele deoarece este flexibilă și poate fi strânsă în cabluri.
Este deosebit de avantajoasă pentru comunicații pe distanțe
mari, deoarece lumina se propagă prin fibră cu atenuare mică
în comparație cu cablurile electrice. Aceasta permite
acoperirea de distanțe mari cu doar câteva repetoare. În plus,
semnalele luminoase propagate în fibră pe fiecare canal pot fi
modulate la viteze de până la 111 gigabiți pe secundă Fiecare
fibră poate transmite mai multe canale independente, fiecare
folosind o altă lungime de undă a luminii (multiplexare cu
diviziune a lungimii de undă). Rata de transfer netă (fără octeți
de overhead) este rata de transfer efectiv de date înmulțită cu
numărul de canale (de regulă în număr de până la 80 pentru
sistemele cu multiplexare densă în lungimea de undă la nivelul
anului 2008). Recordul de transmisie prin fibră optică în
laborator este deținut de Laboratoarele Bell Labs din
Villarceaux, Franța, cu multiplexarea a 155 canale, fiecare de
câte 100 Gbps pe o fibră de 7000 km.
Pe distanțe scurte, cum ar fi rețeaua unei clădiri, fibra optică
economisește spațiu în conductele de cablu deoarece o singură
fibră poate transporta mai multe date decât un singur cablu
electric. Fibra este imună și la interferențele electrice; nu
există cross-talk între semnalele de pe cabluri diferite și fibra
optică nu culege zgomote electromagnetice din mediu.
Cablurile de fibră optică nu conduc electricitate, aceasta fiind
o bună soluție pentru protejarea echipamentelor de
comunicații aflate în medii de înaltă tensiune cum ar fi
centralele electrice, sau structurile metalice de comunicații
vulnerabile la trăsnet. Ele pot fi utilizate și în medii în care
sunt prezente gaze inflamabile, fără pericol de explozie.
Interceptarea comunicațiilor este mai dificilă prin comparație
cu conexiunile electrice, și există fibre cu miez dublu concentric
care fac interceptarea și mai dificilă.
Desi fibra optică se poate face din plastic transparent, sticlă,
sau o combinație de cele două, fibrele optice utilizate în
telecomunicații pe distanțe mari sunt întotdeauna din sticlă,
din cauza atenuării optice mai mici. Atât fibrele multimodale
cât și cele monomodale sunt utilizate în telecomunicații, cea
multimodală fiind folosită pentru distanțe mici, de până la
550 m, iar cea monomodală la legături pe distanțe mari. Din
cauza toleranțelor mai mici necesare pentru cuplarea luminii
între fibrele monomodale (cu diametrul miezului de
aproximativ 10 micrometri), transmițătoarele, receptoarele,
amplificatoarele și alte componente monomodale sunt în
general mai costisitoare decât cele multimodale.
Senzori cu fibră optică
În unele aplicații, se folosesc senzori care sunt ei înșiși fibre
optice. În alte cazuri, fibra optică este utilizată pentru a
conecta un senzor cu sistemul de măsurare. În funcție de
aplicație, fibra optică se poate folosi deoarece este mică, sau
pentru că în punctul îndepărtat de măsurare nu există energie
electrică, sau pentru că astfel se pot multiplexa mai mulți
senzori pe lungimea unei singure fibre prin folosirea de
lungimi de undă diferite pe fiecare senzor, sau prin detectarea
întârzierii suferite de lumină la trecerea prin fiecare senzor.
Fibra optică se poate utiliza ca senzor de măsurare a
tensiunii, temperaturii, presiunii și a altor cantități prin
modificarea fibrei astfel încât cantitatea de măsurat să
moduleze intensitatea, faza, polarizarea,lungimea de undă sau
durata de trecere a luminii. Senzorii care pot varia intensitatea
luminii sunt cei mai simpli, deoarece sunt necesare doar o
sursă și un detector.
Senzorii extrinseci utilizează un cablu de fibră optică, în mod
normal multimodal, pentru a transmite lumină modulată fie de
la un senzor de alt tip, fie de la un senzor electronic conectat la
un transmițător optic. Un beneficiu major al senzorilor
extrinseci este abilitatea lor de a ajunge în locuri altfel
inaccesibile. Un exemplu îl constituie măsurarea temperaturii
din interiorul motoarelor cu reacție ale avioanelorcu ajutorul
unei fibre care transmite radiații într-un pirometru aflat în
afara motorului. Senzorii extrinseci pot fi utilizați în același fel
pentru a măsura temperatura internă a transformatoarelor
electrice, undecâmpurile electromagnetice prezente fac
imposibile alte tehnici de măsurare. Senzorii extrinseci
măsoară și vibrații, rotații, deplasări, viteze, accelerații,
momente ale forțelor și tensiuni mecanice.
Alte utilizări
Fibra optică este folosită și în iluminat, ca ghid de lumină în
aplicații medicale și nu numai, în care este nevoie de lumină
puternică pe un punct ascuns. În unele clădiri, fibra optică este
utilizată pentru a direcționa lumina solară de pe acoperiș spre
alte părți ale clădirii. Iluminarea cu fibră optică este folosită și
în aplicații decorative, la indicatoare, lucrări de artă și în pomi
de Crăciun artificial. Magazinele Swarovski utilizează fibra
optică pentru a ilumina cristalele expuse din mai multe
unghiuri cu o singură sursă de lumină.
Un grup coerent de fibre se utilizează, uneori împreună cu
lentile, la un dispozitiv lung și subțire de achiziționat imagini,
numit endoscop, folosit pentru a vedea obiecte printr-o gaură
mică. Endoscoapele medicale sunt utilizate pentru proceduri
chirurgicale neinvazive (endoscopie). Endoscoapele industriale
sunt utilizate la inspectarea unor puncte la care se ajunge greu,
cum ar fi interioarele motoarelor cu reacție.
În spectroscopie, cablurile de fibră optică sunt utilizate pentru
a transmite lumina de la un spectrometru la o substanță ce nu
poate fi pusă ea însăși în spectrometru, pentru a i se analiza
compoziția. Un specrometru analizează substanțele trecând
lumină prin ele și reflectând lumină din ele. Cu fibră optică, un
spectrometru poate fi folosit pentru a studia obiecte prea mari
pentru a încăpea în el, gaze sau reacții ce au loc în vase sub
presiune.
O fibră optică dopată cu anumite elemente rare, cum ar
fi erbiul se pot folosi ca mediu de amplificare pentru
un laser sau amplificator optic. Fibra optică dopată cu
elemente rare se poate folosi și pentru a amplifica semnale prin
tăierea unei scurte secțiuni de fibră dopată și introducerea ei
într-o linie de fibră obișnuită. Fibra dopată este pompată optic
cu o a doua lungime de undă cuplată la linie. Lumina de
ambele lungimi de undă se transmite prin fibra dopată, care
transferă energie de la a doua lungime de undă la unda
purtătoare de semnal. Procesul care determină amplificarea
este emisia stimulată.
Fibrele optice dopate cu un deplasator de lungime de undă
folosesc la colectarea luminii de la un scintilator în
experimentele de fizică. Fibra optică poate oferi alimentare cu
energie (aproximativ un watt) unor dispozitive electronice
aflate într-un mediu electric dificil.
Principiul de funcționare
O fibră optică este un ghid de undă dielectric cilindric ce
transmite lumina de-a lungul axei sale, prin procesul
de reflexie internă totală. Fibra constă dintr-
un miez înconjurat de un strat de substanță (teacă). Pentru a
păstra semnalul optic în miez, indicele de refracție al miezului
trebuie să fie mai mare decât cel al tecii. Limita dintre miez și
teacă poate fi fie abruptă, în fibra cu salt de indice, fie gradat,
în fibra cu indice gradat.
Indicele de refracție
Indicele de refracție este o măsură a vitezei luminii printr-un
material. Viteza de deplasare a luminii în vid este de 300 de
milioane de metri pe secundă. Indicele de refracție al unui
mediu se calculează împărțind viteza luminii în vid la viteza
luminii în mediul respectiv. Deci, prin definiție, indicele de
refracție al vidului este 1. Valoarea tipică pentru teaca unei
fibre optice este 1.46. Valoarea miezului este de regulă 1,48. Cu
cât este mai mare indicele de refracție, cu atât mai încet se
propagă lumina prin mediu. Semnalul din fibra optică va
călători, astfel, cu o viteză de aproximativ 200 de milioane de
metri pe secundă, propagându-se astfel la 1000 de kilometri
distanță în decurs de 5 milisecunde. Astfel, un apel telefonic
transportat pe fibră optică între Sydney și New York, pe o
distanță de 12000 kilometri va avea o întârziere minimă
absolută de 60 de milisecunde (o șaisprezecime de secundă)
între momentul când un interlocutor vorbește și celălalt aude
(desigur, ruta urmată de apel nu va fi cea mai scurtă, și în plus
mai apar întârzieri din cauza comutației echipamentului de
comunicație și prin procesul de codificare și decodificare a
vocii).
Reflexia internă totală
Când lumina trece printr-un mediu dens și întâlnește o limită
de demarcație cu unghi abrupt (mai mare decât unghiul critic
al suprafeței), lumina va fi reflectată în întregime. Efectul este
folosit în fibra optică pentru a păstra lumina în miez. Lumina
se deplasează prin fibră reflectându-se de o parte și de alta a
limitei cu teaca. Deoarece lumina trebuie să lovească limita de
demarcație la un unghi mai mare decât cel critic, doar lumina
care intră în fibră într-o anumită gamă de unghiuri poate
traversa fibra fără a ieși din ea. Această gamă de unghiuri se
numește con de acceptanță al fibrei. Dimensiunile conului de
acceptanță depind de diferența de indice de refracție între miez
și teacă.
În termeni simpli, există un unghi maxim față de axa fibrei sub
care lumina poate intra în fibră astfel încât să se propage prin
miez. Sinusul acestui unghi maxim este deschiderea numerică a
fibrei. Fibra cu deschidere numerică mare necesită mai puțină
precizie la tăiere și la lucru decât cea cu deschidere mică. Fibra
monomodală are deschidere numerică mică.

Fibra multimodală

Propagarea luminii prin fibra optică multimodală.

Un laser reflectându-se dintr-un baston desticlă acrilică,


ilustrând reflexia internă totală a luminii într-o fibră optică
multimodală.

Fibra optică cu diametru mare al miezului (mai mare de


10 micrometri) poate fi analizată cu ajutorul opticii
geometrice. Această fibră se numește fibră multimod. Într-o
fibră optică multimod cu salt de indice, razele de lumină sunt
conduse de-a lungul miezului fibrei prin reflexie internă totală.
Razele ce ajung la suprafața de contact miez-teacă cu unghi
mare (relativ la normala la suprafață), mai mare decât unghiul
critic al acestei suprafețe, sunt complet reflectate. Unghiul
critic (unghiul minim pentru reflexia internă totală) este
determinat de diferența între indicele de refracție al miezului și
cel al tecii. Razele care ajung la suprafața de separare sub un
unghi mic sunt refractate din miez în teacă, și deci nu transmit
lumina (și deci informația) de-a lungul fibrei. Unghiul critic
determină unghiul de acceptanță al fibrei, adesea dat
ca apertură numerică. O apertură numerică mare permite
luminii să se propage de-a lungul fibrei atât în raze apropiate
de ax, cât și în raze la diferite unghiuri. Această apertură
numerică mare crește, însă, cantitatea de dispersie, întrucât
razele la unghiuri diferite au drumuri opticediferite și parcurg
fibra în durate de timp diferite. O apertură numerică mică ar
fi, astfel, de dorit.

Tipuri de fibră optică.


În fibra cu indice gradat, indicele de refracție al miezului scade
treptat de la ax la teacă. Aceasta face razele de lumină să se
„îndoaie” ușor pe măsură ce se apropie de teacă, în loc să se
reflecte abrupt la suprafața de contact miez-teacă. Drumurile
curbate astfel reduc dispersia multicăi deoarece razele cu
unghi mare trec mai mult prin zonele periferice ale miezului,
cu indice de refracție mic, și nu prin centrul cu indice de
refracție mare. Profilul indicelui de refracție este ales pentru a
minimiza diferența de viteză de propagare a diverselor raze
din fibră. Profilul ideal este foarte apropiat de o
relație parabolică între indicele de refracție și distanța față de
ax.
Fibra monomodală
Fibrele optice cu un diametru al miezului mai mic decât de
zece ori lungimea de undă a luminii propagate nu pot fi
modelate cu ajutorul opticii geometrice. Trebuie, în schimb, să
se analizeze structura sa electromagnetică, prin
rezolvarea ecuațiilor lui Maxwell reduse la ecuația undei
electromagnetice. Analiza electromagnetică ar putea fi
necesară și pentru a înțelege comportamente ce au loc atunci
când lumina coerentă se propagă printr-o fibră multimodală.
Ca ghid de undă optică, fibra suportă unul sau mai multe
moduri de traversare prin care lumina se poate propaga prin
fibră. Fibra ce susține doar un mod se numește
fibră monomodală sau monomod. Comportamentul fibrei
multimodale poate fi și el modelat cu ajutorul ecuației undei
electromagnetice, ceea ce arată că o astfel de fibră suportă mai
multe moduri de propagare. Rezultatul modelării fibrelor
multimodale cu optică electromagnetică se apropie de
predicțiile opticii geometrice, dacă fibra este suficient de mare
și suportă un număr mare de moduri.
Analiza ghidului de undă arată că energia luminii în fibră nu
este complet păstrată în miez. În schimb, mai ales la fibra
monomodală, o fracțiune semnificativă de energie se transferă
tecii sub formă de unde evanescente.
Cel mai frecvent folosit tip de fibră monomodală are un
diametru al miezului de 8–10 micrometri și este gândit pentru
a fi utilizat la lungimi de undă vizibile apropiate de infraroșu.
Structura modului depinde de lungimea de undă a luminii
folosite, astfel că această fibră suportă de fapt un număr mic
de moduri adiționale la lungimi de undă vizibile. Fibra
multimodală, prin comparație, este produsă cu diametru al
miezului de la 50 micrometri până la câteva sute de
micrometri. Frecvența normalizată V pentru această fibră ar
trebui să fie mai mică decât primul zero al funcției
Bessel J0 (aproximativ 2,405).
Fibre optice speciale
Se produc și unele fibre optice speciale cu miez necilindric
sau/și cu teacă necilindrică, de regulă cu secțiune transversală
eliptică sau dreptunghiulară. Aceste fibre sunt proiectate astfel
pentru a păstra polarizarea luminii, de exemplu.
Fibra din cristal fotonic este realizată cu un șablon regulat de
variație a indicelui de refracție (adesea în formă de găuri
cilindrice care merg de-a lungul lungimii fibrei). Astfel de fibre
folosesc efectele de difracție în loc de (sau pe lângă) reflexia
internă totală, pentru a păstra lumina în miezul fibrei.
Proprietățile fibrei pot fi modificate într-o varietate largă de
aplicații.
Mecanisme de atenuare
Atenuarea în fibra optică, denumită și pierdere de transmisie,
reprezintă reducerea de intensitate a razei de lumină în raport
cu distanța parcursă printr-un mediu de transmisie.
Coeficienții de atenuare utilizează în general ca unitate dB/km
din cauza calității relativ mari a transparenței mediilor optice
moderne. Mediul este de regulă o fibră din sticlă de silicat care
păstrează raza de lumină incidentă în interior. Atenuarea este
un factor important de limitare a transmisiei unui semnal pe
distanțe mari. Astfel, s-au făcut numeroase cercetări atât
pentru limitarea atenuării, cât și pentru maximizarea
amplificării semnalului optic. Atenuarea este cauzată în primul
rând de împrăștiere și absorbție.
Împrăștierea luminii
Propagarea luminii prin miezul unei fibre optice se bazează pe
reflexia internă totală a undei de lumină. Suprafețele
neregulate, chiar și la nivel molecular, pot reflecta razele de
lumină în direcții aleatoare. Aceasta se numește reflexie
difuză sau împrăștiere, și este caracterizată de regulă de o
mare varietate de unghiuri de reflexie.
Împrăștierea luminii depinde de lungimea de undă a luminii
împrăștiate. Astfel apar limite ale scării de vizibilitate, în
funcție de frecvența undei incidente și de dimensiunea fizică a
centrului de împrăștiere, care este de regulă o trăsătură
microstructurală specifică. Întrucât lumina vizibilă are o
lungime de undă de ordinul sutelor de nanometri și micronilor,
centrele de împrăștiere vor avea dimensiuni similare.
Astfel, atenuarea provine din împrăștierea incoerentă a luminii
pe suprafețele de contact interne. În materiale (poli)cristaline
cum ar fi metalele sau ceramica, pe lângă pori, majoritatea
suprafețelor interne sunt de forma limitelor intergranulare
care separă regiuni mici de cristal. Dacă dimensiunea centrului
de împrăștiere se reduce sub dimensiunea lungimii de undă,
împrăștierea nu mai are o amploare semnificativă. Acest
fenomen a dat naștere producției de materiale ceramice
transparente.
Similar, împrăștierea luminii în fibră de sticlă este cauzată de
neregularitățile la nivel molecular ale structurii sticlei. Sticla
este văzută de unii fizicieni ca un simplu caz-limită de solid
policristalin. În acest context, „domenii” ce prezintă diverse
grade de ordine pe scară redusă devin blocurile de construcție
ale metalelor și aliajelor, precum și sticlei și ceramicii. Există
defecte microstructurale distribuite printre și în cadrul acestor
domenii, defecte ce furnizează majoritatea punctelor ideale
pentru apariția împrăștierii luminii. Același fenomen se
observă ca factor limitator al transparenței domurilor de
rachete cu infraroșii.
La puteri optice mari, împrăștierea poate fi cauzată și de
procesele optice neliniare din fibră.
Absorbția razelor ultraviolete, vizibile și infraroșii
Pe lângă împrăștierea luminii, atenuarea poate apărea și din
cauza absorbției selective a anumitor lungimi de undă, într-o
manieră similară cu cea răspunzătoare pentru apariția
culorilor obiectelor:
1) La nivel electronic, depinde dacă orbitalii electronilor sunt
spațiați de așa natură încât să poată absorbi o cuantă de
lumină de o anumită lungime de undă în spectrul ultraviolet
sau vizibil. Aceasta dă naștere la proprietatea de culoare.
2) La nivel atomic sau molecular, depinde de frecvențele de
vibrație moleculară sau de legăturile chimice, de cât de
apropiați sunt atomii între ei și moleculele între ele și dacă
atomii sau moleculele prezintă ordine pe scară mare. Acești
factori vor determina capacitatea materialului de a transmite
lungimi de undă mai mari (în spectrul infraroșu, radio și cel al
microundelor).
Designul oricărui dispozitiv transparent impune alegerea
materialelor pe baza cunoașterii proprietăților și limitărilor
lor. Caracteristicile de absorbție ale structurilor cristaline
observate în regiunile de joasă frecvență (infraroșu mediu spre
infraroșu îndepărtat) definesc limita de transparență la
lungime mare de undă a materialului. Aceste caracteristici sunt
rezultatul cuplărilor interactive dintre mișcarea vibrațiilor
termice ale atomilor constituenți și moleculelor structurii
solidului și radiației luminoase incidente. Astfel, toate
materialele sunt limitate de regiuni de absorbție cauzate de
vibrațiile moleculare și atomice din infraroșul îndepărtat
(\lambda;>10 µm).
Astfel, absorbția multifoton are loc când doi sau mai mulți
fotoni interacționează simultan pentru a produce momente de
dipol electric cu care radiația incidentă se poate cupla. Acești
dipoli pot absorbi energie din radiația incidentă, ajungând la o
cuplare maximă cu radiația atunci când frecvența este egală cu
modul fundamental de oscilație al dipolului molecular (ca în
cazul legăturii Si-O) din infraroșul îndepărtat, sau cu una
dintre armonicele sale.
Absorbția selectivă de lumină infraroșie de către un anume
material are loc deoarece frecvența aleasă pentru razele de
lumină este aceeași frecvență (sau un multiplu întreg al
frecvenței) la care vibrează particulele acelui material. Întrucât
atomi și molecule diferite au frecvențe naturale de vibrație
diferite, toate vor absorbi selectiv frecvențe diferite (sau
porțiuni diferite de spectru) de lumină infraroșie.
Reflexia și transmisia undelor de lumină au loc pentru că
frecvențele undelor de lumină nu sunt frecvențele naturale de
rezonanță ale obiectelor. Când lumina infraroșie la aceste
frecvențe lovește un obiect, energia este fie reflectată, fie
transmisă.