TESUTUL CONJUNCTIV Dr. V.

Bausic

Termenul de ţesut conjunctiv este atribuit unui ţesut de bază de origine mezodermală cu rol
de suport şi metabolic pentru alte ţesuturi şi organe din organism.Ţesutul conjunctiveste cel mai
bine reprezentat tesut din organism, format din celule,fibre conjunctive si substanta
fundamentala. Substanta fundamentala si fibrele conjunctive formeaza matricea conjunctiva
extracelulară.
Din punct de vedere etimologic, termenul de conjunctiv provine de la cuvântul latinesc
“conjunctivus” care se traduce “care uneşte , care leagă.
Histogeneza
Ţesuturile conjunctive propriu-zise şi cele cu funcţii speciale derivă din mezodermul
embrionar iar.ţesuturile conjunctive de la nivelul extremităţii cefalice derivă din mezoectoderm.
Funcţiile ţesutului conjunctiv
Printre cele mai impotante funcţii se pot enumera:
1.- funcţia de suport.
Ţesutul de suport apare sub diferite forme cu diverse proprietăţi fizice. În marea majoritate
a organelor, ţesutul conjunctiv lax acţionează ca un ţesut de legătură între celule şi alte ţesuturi cu
funcţii mai speciale.Ţesutul conjunctiv dens este un ţesut de suport pentru dermul pielii, formează
capsula conjunctivă a unor organe cum sunt ficatul şi splina şi asigură rezistenţa la întindere în
ligamente şi tendoane. Cartilajul şi osul sunt forme specializate de tesut conjunctiv de susţinere.
2.-funcţia de nutriţie este asigurată de prezenţa vaselor de sânge în structura ţesutului care
mediază schimburile de nutrienţi, metaboliţi şi produşi de metabolism dintre ţesuturi şi sistemul
circulator.
3. -rolul metabolic- stocajul de lipide pentru tesutul adipos alb, apa şi electroliţi în toate
varietăţile de ţesut conjunctiv, şi reglarea temperaturii corpului la noul născut pentru tesutul
adipos brun.
4.-rol în procesele de aparare ale organismului prin celule conjunctive mobile provenite din
sânge- celule imunocompetente- care realizează imunitatea celulară şi umorală
5..-procesul de reparaţie tisulară şi cicatrizare

MATRICEA EXTRACELULARĂ Dr. V. Bausic

O parte substanţială a volumului ţesuturilor conjunctive este ocupată de spaţiul
extracelular care conţine o reţea complexă de macromolecule, constituind matricea
extracelulară.Această matrice cuprinde o mare varietate de polizaharide şi proteine care sunt
secretate şi asamblate local într-o reţea organizată.
Până nu demult s-a crezut că matricea extracelulară din ţesuturile vertebratelor alcătuieşte
o masă inertă ,având doar rolul de a stabiliza din punct de vedere structural ţesutul.Astăzi
însă,este clar că matricea are rol mult mai activ şi mai complex: controlează mediul în care se află
celulele influenţând dezvoltarea lor, migrarea, proliferarea, forma şi funcţiile metabolice.
Componentele matrixului pot lega factori de creştere şi hormoni,asigurând astfel permanent o
abundenţă de semnale pentru celulele care se află aici.Celulele au nevoie de componente
specifice ale matricei pentru a se diferenţia. Morfogeneza,ultimul stadiu pentru dobândirea formei
celulare , este stâns dependentă de moleculele matricei. Moleculele matricei sunt în mod constant
înlocuite,degradate şi resintetizate,turn-overul de reânoire fiind apreciat la 30 zile.
Structura sau proprietăţile mecanice ale componentelor matriciale sunt esenţiale pentru
buna funcţionalitate a unor varietăţi de ţesut conjunctiv: exemplu:ţesutul cartilaginos, ţesutul

1
conjunctiv fibros din dermul pielii, tendon, ţesut osos, discurile intervertebrale, dinţii, lamina
bazală.
Cele mai multe dacă nu toate componentele matricei extracelulare apar să interacţioneze cu
celulele conjunctive, fie indirect prin proteinele fibroase(fibronectina),fie prin receptorii de
suprafaţă.

COMPOZIŢIA ŞI DIVERSITATEA STRUCTURALĂ

Macromoleculele ce alcătuiesc matricea extracelulară sunt secretate local de către celulele
existente,mai puţin de celulele sanguine mature.
Compoziţia moleculară a matricei secretate depinde de: tipul de celulă implicată în
secreţie,stadiul ei de diferenţiere,precum şi statusul ei metabolic.
Componentele de bază ale matricei extracelulare sunt:
-Glicozaaminoglicanii(GAG), care sunt molecule polizaharidice şi care,legate de
proteine,formează proteoglicanii şi
-Proteinele fibroase, de două tipuri funcţionale, un tip cu rol structural, colagenul şi
elastina, iar celălalt cu rol de adezivitate (Ex:fibronectina şi laminina).
Glicozaminoglicanii şi proteoglicanii formează o masă gelatinoasă puternic hidratată,în
care se află incluse proteinele fibroase .Faza apoasă a acestui gel permite difuzia moleculelor
nutritive, a metaboliţilor şi a hormonilor,dintre sânge şi celulele conjunctive.Fibrele de colagen
măresc rezistenţa şi contribuie la organizarea matrixului, iar fibrele de elastină îi asigură
flexibilitatea.Proteinele de adezivitate ajută celulele să se ataşeze la componentele matricei, de
exemplu fibronectina asigură ataşarea fibroblastelor la matricea conjunctiva, iar laminina
facilitează ataşarea celulelor epiteliale de lamina bazală.Daca proteinele fibroase si de adezivitate
asigura rezistenta la tracţiune a ţesutului, GAG asigură rezistenţa la compresiune-respectiv –
turgescenţa ţesutului.

COLAGENUL Dr. V. Bausic

Colagenul formează o clasă majoră de proteine fibroase din matricea extracelulară.Este
proteina cel mai bine reprezentată in organismul animal.(30% din proteinele structurale, şi 6%
din greutatea corporeală).Se cunosc 25 tipuri de colagen, din care până in prezent s-au descris 15
tipuri de colagen, din care cinci sunt cele mai comune (I,II,III,IV,V).
Colagenul se poate clasifica în funcţie de comportamentul faţă de matricea extracelulară în:
1.Colagen fibrilar-cel care se agregă în fibrile şi fibre de colagen
2.Fibrile asociate colagenului- sunt fibrile scurte care se asociază colagenului fibrilar sau la alte
componente ale matricei extracelulare.Sunt întâlnite sub denumirea de FACIT( fibrile asociate
colagenului cu triplul helix întrerupt).
3.Colagen care formeaza fibrile de ancorare
Este colagenul de tip VII , care formeaza fibrile ce ancorează lamina bazală la fibrele de
reticulină din ţesutul conjunctiv subiacent acesteia.
4.Colagen afibrilar- formează reţele plan bidimensionale în lamina densa bazalis.
Tipurile I,II,III, V si XI se asamblează în polimeri ordonaţi numiţi fibrile(10-300 nm
diametru) sau fibre de câtiva microni diametru.
Tipurile IX si X formeaza fibrile heterogene cu colagenul de tip II.
Tipurile IV,VI,VII şi VIII, nu se organizează în fibrile, datorită domeniilor globulare
prezente atât la capătul carboxil cât şi la capătul amino.

2
 Tipul IV apare stabilizat de legături covalente încrucişate între reziduurilede lizină precum
şi de punţi disulfidice intermoleculare , ceea ce îl face greu de extras din membranele bazale,unde
formează structuri reticulare bidimensionale, fiind componentul principal al laminei bazale.
O moleculă de colegan are o greutate moleculară de 28.500 daltoni, o lungime de 3oo nm şi
un diametru de 1,5 nm şi este alcatuită din trei lanturi polipeptidice alfa împletite în triplu helix
Fiecare lanţ alfa este format din 1050 de reziduuri de amninoacizi.Un lanţ alfa conţine câte 3
reziduuri de aminoacizi per fiecare tur de spiră,din care tot al treilea este glicina. Fiecare lanţ alfa
este spiralizat în jurul unui ax propriu, după care cele 3 lanţuri alfa se spiralizeaza unul în raport
cu celalalt.Triplul helix este stabilizat prin legaturi de hidrogen şi punţi disulfidice.
Molecula de colagen în ansamblu are două domenii: un domeniu central , helicoidal-triplu
helix , şi două domenii terminale spiralizate doar in jurul axului propriu.
Un lanţ alfa are următoarea structură: -(Y-gly-X)n - unde:
-Y= hidroxiprolina
-X=Prolina şi hidroxilizina
-Glycina reprezinta 33% din greutatea moleculei de colagen,
Prolina=12%,
Hidroxiprolina=12%,
Hidroxilizina=10%
Asociate moleculelor de colagen există grupări glucidice ce însoţesc reziduurile de
hidroxilizină.Colagenul este considerat o glicoproteină . Colagenul tip III din fibrele de reticulină
are mai multe grupări glucidice,de aceea aceste fibre au reacţie PAS +.
O moleculă de colagen este alcătuită din trei lanţuri polipeptidice numite lanţuri alfa,
aranjate în triplu helix.Lanţurile alfa nu sunt toate la fel şi în concordanţă cu diferenţa între
lanţurile alfa, s-au descris 25 tipuri diferite de colagen, din care primele cinci tipuri sunt
prezentate mai jos:
-Colagenul tip I-[α1(I)]2α2(I)] reprezintă 90% din cantitatea totală de colagen din organism.Este
localizat în piele, tendoane,os, dentină, stroma conjunctivă a organelor parenchimatoase.
Promovează rezistenţa la tensiune.
-Colagenul de tip II –[α1(II)]3- Este localizat în structura cartilajului, corpului vitros.
Promovează rezistenţa la presiune.
-Colagenul de tip III-[α1(III)]3 –Formeaza fibrele de reticulină din structura pielii,
muschiului,vaselor de sânge, şi se asociază frecvent cu colagenul de tip I.Rol structural şi
elasticitate.
-Colagenul Tip IV- [α1(VII)]2α1(IV) Este localizat în structura membranelor bazale.Rol de suport
al structurilor delicate, filtrare.
-Colagenul tip V [α1(V)]3 Este localizat în structura ţesuturilor fetale, pielii, osului, placentei
.Promovează rezistenţa la tensiune.
Sinteza de colagen implică mai multe etape: unele dintre ele se desfăşoară în interiorul
celulei-FAZA INTRACELULARĂ-, iar altele se desfăşoară în exteriorul celulei-FAZA
EXTRACELULARĂ-
SINTEZA DE COLAGEN Dr. V. Bausic
A. Etapa intracelulară presupune:
-procurarea de aminoacizi esenţiali –prolină si lizină
-transcripţia şi traducerea
-hidroxilarea reziduurilor specifice de prolină şi lizină
-glicozilarea reziduurilor de hidroxilizină
-spiralizarea lanţurilor polipeptidice.

3
 -formarea legăturilor bisufidice, ansamblarea lanţurilor polipep-
tidice cu formarea triplului helix
-exocitarea(secreţia)în mediul extracelular
B. Etapa extracelulară
-convertirea procolagenului în tropocolagen(colagen)
-polimerizarea moleculelor şi realizarea fibrelor de colagen

A. Etapa intracelulară
Sinteza se face în special în fibroblaste, la nivelul ribozomilor ataşaţi RER
1.In prima etapa celula îşi procură aminoacizii esenţiali din spaţiul extracelular(cei mai
importanţi sunt prolina şi lizina).
2.Transcripţia şi traducerea
Genele pentru lanţul alfa 1 sunt localizate pe cromozomul 17, iar pentru lanţul alfa 2
pe cromozomul 7. Informatia este copiată în ARNm pentru fiecare lanţ pro-alfa alfa 1 şi
pro-alfa2.Lanţurile polipeptidice sunt produse de către poliribozomii ataşaţi reticulului
endoplasmatic rugos,pe baza informaţiei adusă de ARN-ul mesager şi sunt trecute simultan în
cisternele RER.. Aceste lanţuri pro-alfa sunt mai mari decât lanţurile de colagen alfa, deoarece
prezintă la capetele amino şi carboxil peptidele de extensie (peptide –semnal la capătul amino-
150 aminoacizi şi secvenţe de aminoacizi “extra”250 aminoacizi la capătul carboxil).
Rolulpeptidelor de extensie ,cunoscute sub denumirea de propeptide, este de a iniţia asocierea
lanturilor pro -alfa de a dirija asocierea lor în triplu helix. Asamblarea este iniţiată la nivelul
capătului C- terminal al propeptidelor , între care se stabilesc legături disulfidice. Astfel,lanţurile
pro-alfa conţin o regiune centrală colagenică (x-gly-y), şi regiuni propeptidice necolagene
terminale la ambele capete.Greutatea moleculară a fiecărui lanţ pro-alfa este de aproximativ
154.000 daltoni.
3.Modificări posttranslaţionale
În cisternele RER şi ale complexului Golgi au loc modificări posttranslaţionale în lanţurile
polipeptidice;
A.Scindarea peptidei semnal Imediat ce capătul terminal amino-al lanţului alfa ajunge în lumenul
reticulului endoplasmatic rugos, este atacat de proteaze care îndepărtează secvenţa semnal,
permiţând în continuare.
B.Hidroxilarea . Hidroxilarea prolinei şi lizinei începe după ce lanţul peptidic a atins o anumită
lungime şi este înca legat de ribozomi. Procesul se realizează în lumenul RER,fiind catalizat de
două enzime: peptidilprolin-hidroxilaza care transformă prolina în 4-hidroxiprolină sau 3-
hidroxiprolină şi peptidillizin-hidroxilaza care transformă lizina în
4-hidroxilizina . 4-hidroxilizina, este necesară formării de legături transversale ce stabilizează
molecula de colagen în fibrile.Reacţia de hidroxilare decurge în prezenţa vitaminei C, a ionilor
de fier, alfa-cetoglutaratului şi oxigenului.care sunt co-factori. Vitamina C este absolut necesară
etapei posttranslaţionale. În lipsa ei ,hidroxilarea este insuficientă,ceea ce duce la formarea
unui triplu helix instabil,neformare de fibrile şi fibre de colagen, colagenul se va degrada
intracelular, ceea ce va determina creşterea fragilităţii vasculare, a tendoanelor şi a pielii-
scorbutul, şi deficienţe în vindecarea plăgilor.In post operatorul imediat pentru a stimula
vindecarea plagii este indicat administrarea de fier si vitamina C pentru formarea unui
colagen de calitate.
C.Glicozilarea hidroxilizinei, se desfăşoară în cisternele RER,la nivelul lanţurilor pro-alfa numai
în forma lor nehelicoidală.Ea este catalizată de două enzime : galactoziltransferaza şi glucozil-
transferaza.Prin glicozilare se transferă hidroxilizinei, galactoză şi glicozilgalactoză.

4
D.Spiralizarea cu formarea punţilor disulfidice , în interiorul lanţurilor alfa,sau între lanţurile
alfa, este esenţială pentru formarea triplului helix.La capete, lanţurile alfa rămân răsucite doar în
jurul axului propriu.Procesul este initiat la capătul COOH-terminal la nivelul peptidei de
extensie de la acest nivel.Aceste punţi disulfidice,vor influenţa formarea moleculei şi vor
stabiliza interacţiunea între lanţurile polipeptidice.În urma acestei etape se va forma
PROCOLAGENUL.
E.Secretia Procolagenul nou format este exocitat în exterior prin formare de granule de secreţie .
Microtubulii , precum si microfilamentele de actina sunt implicaţi în transportul granulelor de
secreţie din regiunea complexului Golgi către suprafaţa celulară.Dacă microtubulii sunt
dezagregaţi cu colchicină sau vinblastină,granulele de secreţie se acumulează în regiunea
nucleului.
B.Faza extracelulară.
a. După ce protocolagenul este secretat în spaţiul extracelular, se realizează clivajul
enzimatic (procolagen-peptidazele) a cea mai mare parte a porţiunii terminale neincolăcite care
conţine reziduuri de aminoacizi ducând la formarea tropocolagenului.
b.Moleculele de colagen rezultate din clivajul procolagenului, se asamblează în fibrile nu
înainte de a avea loc dezaminarea oxidativă a gruparilor amino-, ale lizinei şi hidroxilizinei prin
acţiunea lizil-oxidazei, rezultind aldehide reactive. Între aceste grupări aldehidice se pot forma
crosslikeri transversale intramololeculare,care stabilizează molecula. În colagenul de tip I, II, III
fibrilele se agregă spontan:la acest proces contribuie şi proteoglicanii.Se formează astfel
subunităţi microfibrilare ,care prin asociere cu altele ,realizează fibrilele. Între ele se stabilesc
punţi de hidrogen şi legături hidrofobe care menţin stabilitatea fibrilelor. Ulterior stabilitatea
creşte şi prin formarea de punţi covalente.
În ţesuturile tinere fibrilele de colagen pot avea diametrul de 15-20 nm,în timp ce în unele
varietăţi de ţesut conjunctiv matur pot atinge 2oo nm. Observate la microscopul electronic
fibrilele de colagen prezinta striaţii transversale care se repetă la 68nm, de-alungul
fibrilei.Bandarea este o reflectare a aranjamentului moleculelor de colagen în structura
fibrilei.Aceste molecule cu lungime de 300nm şi diametrul 1,5nm.Ele sunt aşezate în rânduri
paralele şi echidistante.Într-un rând moleculele sunt dispuse la o distanţă de 35 nm.(gap).
Mărimea gap-ului este astfel aranjată incât se repetă la 5 rânduri.
Fibrilele de colagen se asociază în număr diferit şi realizează fibrele de colagen ,cu
grosimi diferite,între 1-20 microni. Fibrele de reticulină sunt formate din colagenul III şi sunt
fibre subţiri de 1 μm diametru, se ramifică şi se anastomozează, şi din cauza cantităţii mari de
glucide ataşate colagenului nu se colorează în coloraţia uzuală Hemalaun-eozină. Fibrele de
reticulină se evidenţiază prin impregnări argentice şi au o reacţie PAS pozitivă
Fibrele de colagen sunt lungi,sinuoase, cilindrice, cu capete care pierd în matricea
extracelulară. Ele sunt acidofile,se colorează în roz în coloraţia hemalaun-eozină , brun roşcat în
coloraţia Van Gieson, albastru în coloraţia AZAN, şi Mallory, şi verde în coloraţia
Masson.Fibrele de colagen nu se anastomozează , între ele,dar pot alcătui benzi ,sau panglici, în
care fibrele de colagen se dispun paralel între ele.Ele poartă denumirea de fibre albe, sunt foarte
rezistente şi apar birefringente , la microscopul cu polarizaţie.
Fibrele de colagen pot fi degradate de colagenaze ,enzime eliberate de fibroblaste,
leucocitele polimorfonucleare, macrofage , unele celule epiteliale ale pielii,celulele epiteliale
sinoviale.
Celulele producătoare de colagen sunt:
-fibroblastele
-celulele mezenchimale

5
 -celulele perineurale
-cementoblastele
-odontoblastele
-celulele cartilaginoase
-unele celule musculare netede
-celulele epiteliale
-adipocitele
-celulele Schwann, şi celulele gliale în general

APLICATII MEDICALE

Mutaţii genetice ale lanţurilor α1 si α2 conduc la osteogeneza imperfectă. Keloidul este o cauza
locala cauzata de producţia excesivă de colagen.Lipsa vitaminei C din alimentaţie duce la boala
scorbut, caracterizată printr-un colagen de proastă calitate care duce al degenerarea ţesutului
conjuctiv .,deasemenea la epistaxis şi vindecarea deficitară a plagilor postoperatorii , mai ales că
post operator bolnavul poate fi anemic prin pierderea de sânge intraopertaor.
O transcripţie sau o translaţie deficitară a colagenului tip III duce la apariţia sindromului Ehlers-
Danlos tip IV care se caracterizează prin rupturi aortice sau intestinale.Deficit de hidroxilare a
lizinei duce la sindromul Ehlers-Danlos tip VI-afectarea elasticitaţii pielii sau ruptura globului
ocular.Scăderea activitatii procolagenpeptidazei duce la sindromul Ehlers-Danlos tip VII –
cresterea mobilitătii articulare sau luxaţii.

GLICOZAMINOGLICANII Dr. V. Bausic

Reprezintă o componentă importantă a matricei extracelulare. Încărcarea negativă de pe

aceste polizaharide ,dată de prezenţa grupărilor sulfat şi carboxil asigură legarea unui numar mare
de cationi de sodiu care la rândul lor atrag cantităţi mari de apă . ceea ce asigură hidratarea
matricei conjunctive şi turgescenţa (presiunea de turgescenţa-rezistenţa la compresiune). Oricum
cu excepţia hialuronanului(acidului hialuronic) , glicozaminoglicanii nu sunt găsiţi ca lanţuri
libere de polizaharide , ci sunt sintetizaţi direct pe un miez proteic,formand proteoglicanii.
GAG sunt lanţuri polizaharidice neramificate, foarte lungi, formate din unităţi dizaharidice
repetitive.Se numesc glicozaminoglicani, deoarece unul dintre glucidele care formează
dizaharidul repetitiv este întotdeauna un glucid aminat, N acetil- glucozamină sau N-
acetilgalactozamină.În majoritatea cazurilor acest glucid aminat este sulfatat.Al doilea glucid al
dizaharidului repetitiv este acidul uronic.Din cauza grupări-
lor sulfat şi carboxil,GAG sunt puternic încărcaţi negativ.În funcţie de componentele glucidice
,de tipurile de legaturi chimice dintre acestea şi de numărul şi de localizarea grupărilor
sulfat,GAG au fost împărtiţi în patru grupe:
-Dermatansulfatul alcătuit din acid L-iduronic sau D-glucuronic si D-galactozamină
-Chondroitinsulfatul alcătuit din acid D-glucuronic şi D-galactozamină
-Keratansulfatul alcătuit din D-galactoză si D-galactozamină
-Heparansulfatul alcatuit din acid D-glucuronic sau L-iduronic si D-galactozamină
Lanţurile polizaharidice sunt atît de inflexibile încât nu se pot împacheta în structuri
globulare compacte, cum o pot face lanţurile polipeptidice.De aceea aceste molecule sunt foarte
hidrofile.Astfel ,GAG au tendinţa de a adopta o conformaţie foarte extinsă,care ocupă un volum
foarte mare în raport cu masa lor,formind mase gelatinoase chiar şi cind se află in concentraţii
foarte mici.

6
 Cantitatea de GAG din ţesuturile conjunctive este de obicei mai mică de 10% din greutatea
totală a proteinelor fibroase.Din cauză că formează un gel poros,puternic hidratat,GAG ocupă
totuşi cea mai mare parte a spaţiului extracelular ,asigurând un suport mecanic pentru ţesuturi şi
permiţând difuzia rapidă a moleculelor hidrosolubile precum şi migrarea celulelor.

ACIDUL HIALURONIC(HIALURONANUL)

Impropriu denumit proteoglican ,deoarece lanţurile polizaharidice nu sunt legate covalent de

un miez proteic, cu toate că formează legături non-covalente cu aceste miezuri proteice,în
structura agrecanului din matricea cartilaginoasă. Este o componentă majoră a matrixului
extracelular care înconjoară celulele proliferative şi migratoare ,în particular din ţesuturile
embrionare .
O moleculă de acid hialuronic este formată din aproximativ 50.000 de unităţi repetitive ale
unui dizaharid format din acid glucuronic şi N-acetilglucozamină.Din cauza legăturilor de tip beta
dintre monozaharide, precum şi din cauza existenţei legăturilor de hidrogen din interiorul
moleculei, acidul hialuronic are aspectul unui bastonas lung şi rigid.Repulsia mutuală dintre
grupările carboxil încărcate negativ,care se află dispuse la intervale regulate,contribuie de
asemenea ,la stabilizarea structurii rigide.O singură moleculă poate astfel atinge lungimea de 2o
microni. La concentraţii mai mari, lanţurile de acid hialuronic se pot încolaci şi pot da naştere unor
structuri dublu sau triplu helicoidale, fomând o reţea continuă,ce fixează în ochiuri, molecule de
apă.
Abilitatea ,chiar şi la concentraţii mici de a forma o reţea continuă este dependentă de
greutatea moleculară mare a polizaharidului. Din cauza structurii sale hidratate, naturii
“poroase”, învelişul celular acoperit cu acid hialuronic, “ţine la distanţă “ celulele, una faţă de
cealaltă ,asigurând libertatea lor de mişcare şi de proliferare.
Suprimarea mişcării celulare şi iniţierea ataşării intercelulare,este frecvent corelată cu
scăderea concentraţiei de acid hialuronic. Când migrarea celulară este oprită,moleculele de acid
hialuronic, sunt degradate de catre enzima hialuronidază.
Acidul hialuronic este unic printre glicozaminoglicani pentru câteva motive:
-Are greutatea moleculară cea mai mare dintre toţi glicozaminoglicanii
-Nu este sulfatat şi nu se epimerizează în timpul sintezei
-Nu este legat covalent de miezul proteic
-Nu este sintetizat în complexul Golgi,ca şi ceilalţi glicozaminoglicani
Acidul hialuronic este sintetizat direct prin membrana plasmatică, iar elongarea lanţurilor
sale se face prin addiţie de grupări glucidice la capetele reduse.
Prin comparaţie cu acidul hialuronic,toţi ceilalţi GAG :
-Prezintă unităţi dizaharidice repetitive sulfatate
-Conţin unităţi dizaharidice diferite, aranjate în secvenţe mult mai complexe
-Sunt formaţi din lanţuri mult mai scurte,cu mai puţin de 3oo unităţi glucidice
-Sunt legaţi covalent la proteine formând proteoglicani
-Sunt sintetizaţi în complexul Golgi
-Se epimerizează în timpul sintezei

Proteoglicanii sunt formaţi din lanţuri de GAG legate colavalent de un miez proteic
Proteoglicanii sunt macromolecule existente în toate ţesuturile conjunctive .Aceste
molecule sunt formate dintr-un miez proteic,la care se ataşează covalent una sau mai multe
molecule de glicozaminoglicani ,de acelaşi tip sau de tip diferit. Ca şi în cazul celorlalte

7
glicoproteine ,lanţul polipeptidic,sau miezul proteic al proteoglicanilor este sintetizat pe ribozomii
de pe membranele RER şi introdus în lumenul acestuia. Lanţurile polizaharidice sunt ansamblate
pe acest miez proteic, mai ales în aparatul Golgi: în primul rind la radicalii serinici ai
polipeptidului se ataşează un trizaharid de legătură care serveşte ca primer pentru creşterea
polizaharidului;aceasta reactie se produce in lumenul RER ulterior , prin intervenţia unei glicozil-
transferaze,se adaugă succesiv una sau mai multe molecule de GAG de acelaşi tip sau de tipuri
diferite, reacţii care au loc în complexul Golgi.
În decursul alungirii lanţului polizaharidic în aparatul Golgi,o parte a glucidelor
polimerizate sunt modificate covalent prin reacţii de sulfatare şi de epimerizare care modifică
configuraţia monomerilor .Sulfatarea creşte foarte mult încărcătura negativă a proteoglicanilor. Se
cunosc următoarele tipuri de proteoglicani:
A.-Proteoglicanii din matricea cartilaginoasă-Agrecanul-sunt cele mai mari agregate
moleculare cunoscute.O singură molecula poate fi mai lungă de 4 microni.Asemenea proteoglicani
conferă cartilajului:consistenţă asemănătoare unui gel şi rezistenţă la deformare. Componenta
centrală a agregatelor de proteoglicani ,o formează o moleculă foarte lungă de acid hialuronic.La
el se leagă strâns ,dar nu covalent,la intervale de 4o nm, proteinele miez ale proteoglicanilor de
condroitin-sulfat şi cheratan sulfat. Legarea proteoglicanilor la acidul hialuronic este asigurată de
o proteină linker.
B-“Proteoglicani simpli” care se află în laminele bazale.Aceştia sunt formţi dintr-un miez
proteic cu greutate moleculară de 20000-40000 dal,la care se ataşează lanţuri de heparan sulfat.
C-Proteoglicani neagregati care sunt conţinuţi în toate ţesuturile conjunctive inclusiv în
tesutul cartilaginos, conţin un miez proteic cu unul sau trei lanţuri covalent likate de condroitin-
sulfat,dermatan-sulfat, keratan-sulfat. Au greutate mica, 4oooo dal, iar funcţia lor nu este clară,dar
moleculele lor apar asociate cu fibrilele ordonate de colagen.
D.-Proteoglicanii de pe suprafaţa celulară-syndecan, este prezent pe multe tipuri de
celule , particular pe celulele epiteliale. Prezintă un miez proteic inserat în bistratul lipidic
membranar, care fixează moleculele polizaharidice de GAG doar pe suprafaţa extracelulară .Sunt
întâlniţi pe suprafaţa celulelor endoteliale, vasculare.La miezul proteic se asociază pe suprafaţa
extracelulara 3-8 molecule de heparan sulfat.Aceşti proteoglicani sunt capabili să lege colagenul
tip I, III, IV, V ,dar nu şi tipul II. Deasemenea au abilitatea de a lega fibronectina şi a moleculelor
de adezivitate, mediind adezivitatea celulă-celulă. Controlează coagularea, metabolismul
lipoproteinelor creşterea muşchiului neted, formarea neuriţilor,permeabilitatea membranelor
bazale.
IMPLICATII MEDICALE
Proteoglicanii sunt degradaţi de enzime lizozomale ale unor celule Afectarea degradarii
glicozaminoglicanilor prin deficienţe ale enzimelor lizozomale duce la acumularea acestora în
ţesut. Datorită vâscozităţii ei, substanţa fundamentală acţionează ca o barieră pentru penetrarea
bacteriilor şi a altor microorganisme. Bacteriile produc hyaluronidaza ,acest lucru poate determina
scăderea vâscozităţii matricei conjunctive, datorită digerarii acidului hialuronic, ceea ce ar facilita
invazia bacteriană.
LICHIDUL INTERSTITIAL
În ţesutul conjunctiv, în paralel cu substanţa fundamentală puternic hidratată există o mică
cantitate de lichid liber numit lichid interstiţial,ce este similar cu plasma în ceea ce priveşte
conţinutul în ioni şi substanţe difuzibile.Lichidul interstitial conţine aproximativ 1/3 din
proteinele plasmatice ce trec prin peretele capilar ca urmare a presiunii coloid-osmotice a
săngelui . Permeabilitate peretelui capilar poate fi crescută în anumite condiţii: ex histamina ,
hormonal, ceea ce va duce la aparitia edemului. Alteori prin scăderea presiunii coloid

8
osmotice(regimurile hipoproteice),obstrucţia venoasă şi limfatică,se poate acumula apa în
interstiţii

GLICOPROTEINELE STRUCTURALE DE ADEZIVITATE Dr. V. Bausic

Au fost studiate prin doua metode:

1. Prima este bazată pe producţia de anticorpi, ce sunt capabili să inhibe sau să rupă
joncţiunile celulare. Anticorpii interacţionează cu molecule responsabile de edificarea acestor
jonctouni si acestea sunt apoi identificate prin diferite tehnici: imunoprecipitarea si tehnicile
cromatografice.
2. Se utilizează un component matricial purificat, imobilizat pe un mediu cromatografic
cum ar fi: agaroza sau poliacril amida. Afinitatea cromatografică a unor celule sau extracte tisulare
sunt apoi utilizate să identifice proteinele ce interacţionează cu componentul imobilizat.Această
tehnică poate identifica şi receptorii de suprafaţă posibili pentru componentele matricei
extracelulare.
Aceste tehnici au identificat două clase diferite de molecule implicate în joncţiunile de
adezivitate de tip celulă-matrice:
-1.Receptorii de membrană

-2.Glicoproteinele structurale sunt molecule multifuncţionale, care uzual interacţionează

cu câteva componente ale matricei extracelulare, şi cu suprafaţa celulară prin domenii specifice
de legare, şi prin aceasta au rol in interacţiunile celula-matrice=ca proteine de ancorare.Au
abilitatea de a se asocia între ele, de a se lega de alte componente matriciale şi deasemenea
mediază organizarea matricei celulare.Sunt reprezentate de: fibronectină, laminină, entactină,
tenasceină,trombospondinină,condronectiană

FIBRONECTINA Fibronectinele sunt o clasa mare de glicoproteine cu GM= 450 000dal,

sunt prezente în toate ţesuturile conjunctive.Sunt descoperite în 1970, în culturi celulare ca o
proteină celulară de suprafaţă prezentă numai la fibroblastele normale , nu şi tumorale, care
promovează ataşarea celulară.
Molecula este alcatuită din două subunităţi cu GM=220000, şi respectiv 250000 linkate în
dimeri prin punţi disufidice. Lanţurile polipeptidice sunt alcătuite din 3 tipuri
La capetele aminoterminale ale moleculei de fibronectină se găsesc domeniile de fixare ale
colagenului. La capatul carboxi-terminal pot exista 2 grupări sulhidril libere ,care sunt implicate
în formarea de multimeri cu greutăţi moleculare mari.
Fibronectina poate există în două forme:
1.Forma dimerică solubilă secretată de hepatocite, celule endoteliale, gasită în plasmă
2.Forma multimerică,insolubilă secretată de marea majoritate a celulelor conjunctive, este
depozitată uzual în matricea extracelulară sub formă de fibrile lungi insolubile.
Fibronectina are următoarele domenii de legare:
a.-domenii ce interacţionează cu suprafeţele celulare şi cu câteva componente ale
matricei(fibrinogen, heparina, stafilococ, gelatina )
b.-2 situsuri pentru corss-likeri la alte proteine, catalizate de transglutaminază
c.-situsuri pentru asociere proprie
Fibronectina poate interacţiona cu receptorii celulari de suprafaţă,prin intermediul
domeniilor de ataşare şi deasemenea prin intermediul proteoglicanilor.Această abilitate de a se
cupla cu proteoglicanii sau cu suprafeţele celulare poate juca un rol semnificant în ordonarea

9
matricei extracelulare.Fibronectina are receptor în membrana celulară , integrina, care participă
împreună cu aceasta la edificarea jocţiunilor focale.Integrina este o proteină integrală
membranară care se leagă extracelular de fibronectină iar intracelular se leagă la citoscheletul
celular reprezentat de o bandeletă contractilă de microfilamente de actină, printr-un complex
proteic de ataşare format din talină şi vinculină.
LAMININA Este o glicoproteină cu GM=900000dal , izolată iniţial din matricea
extracelulară a tumorilor.În ţesuturile normale este glicoproteina majoră non-colagenică din
membra-nele bazale şi este localizată în lamina rara.Are o lungime de 70nm.
Laminina este alcătuită din 2 subunităti likate prin punţi disulfidice
a.-subunitatea A cu GM=440000
b.-2 subunităţi B cu GM=205000-230000
Molecula de laminină are aspectul unei “cruci” cu 1 braţ lung şi trei braţe scurte.Pe
fiecare braţ scurt apar două domenii globulare la capete, iar la capătul braţului lung apare un
singur domeniu globular.
Subunitatea A intră în structura unui braţ scurt, a capetelor globulare ale moleculei
indiferent de localizare şi partea terminală a braţului lung
Subunitatea B formeaza restul bratului lung, şi doua braţe scurte.
Intră în structura laminelor bazale care conţin un set comun de proteine şi
glicozaminoglicani:colagen de tip IV, heparan-sulfat, entactina , precum şi laminină.
Lamina bazală mai este denumită şi matrix de tip IV,datorită tipului de colagen care îl
contine. Celulele , în general, nu se pot lega direct de colagenul de tip IV sau de
proteoglicani.Laminina însă, asigură ancorarea suprafeţei celulare la membranele bazale.
Diferitele celule care sunt mărginite de lamine bazale, cum ar fi celulele adipoase, celulele
musculare netede şi striate, pot utiliza pentru aceasta diferiţi receptori de suprafaţă.Laminina
posedă cel puţin două regiuni de care se pot lega asemenea receptori.Acesti receptori sunt
reprezentati de integrine. Integrinele sunt proteine transmembranare ce leaga pe de-o parte
proteinele matriciale si pe de alta parte citoscheletul celular prin intermediul talinei si vinculinei.
IMPLICATII MEDICALE
Fibronectina si laminina intervin in dezvoltarea embrionara si cresterea abilitatii celulelor
canceroase de a invada alte tesuturi.Inactivarea genelor pentru fibronectina la soarecii de
experienta duce la moartea acestora in embriogeneza timpurie.

TENASCEINA Este un hexamer alcătuit din 6 subunităti dispuse radiar în jurul unui miez
proteic.Fiecare subunitate are aspectul unui “băţ de toboşar” cu o porţiune liniară
şi una globulară.Din punct de vedere al rolului îndeplinit, tenasceina se fixează pe
membrana celulară prin intermediul unui proteoglican, neavând receptor de
membrană, deci va interveni alături de alte proteine structurale ale matricei
celulare în organizarea matricei şi în proliferarea celulară.
ENTACTINA Glicoproteina cu greutate moleculară mică, are aspectul unui “băţ de toboşar”.Se
leagă de laminină la porţiunea neramificată.
TROMBOSPONDININA Glicoproteină cu GM=420000dal identificată iniţial în plachetele
umane.Ulterior s-a arătat a fi secretată de fibroblaste, celulele endoteliale, şi înglobată în matricea
extracelulară.O serie de cercetări recente au arătat că trombospondinina are locusuri specifice de
legare ale:fibrinogenului,fibrinectinei, lamininei , heparinei,colagenului de tip V.
CONDRONECTINA Glicoproteină izolată iniţial din ser, şi mediază practic ataşarea
condrocitelor în matricea cartilaginoasă.Se leagă specific de : colagenul tip II, fibronectină,
laminină, agrecan.

10
CELULELE CONJUNCTIVE
Celulele conjunctive nu prezintă polaritate ,ele intervin în producerea matricei
extracelulare, prin secreţia de macromolecule pe toata suprafaţa celulară în comparaţie cu celulele
epiteliale care secretă numai la polul apical.Intervin deci în organizarea matricei extracelulare,
care este foarte importantă, pentru migrarea celulară, diviziunea proliferarea, diferenţierea,
determinismul formei şi funcţiei celulare( este absolut indispensabilă în fazele finale ale
morfogenezei ) .
Concomitent cu producerea matricei extracelulare, celulele conjunctive intervin şi în
distrucţia ei, prin secreţia de protein-enzime care degradează macromoleculele matriciale.În
condiţii fiziologice există un echilibru dinamic între producerea şi distrugerea matricei.
Celulele conjunctive rămân ataşate de moleculele matriciale prin intermediul unor
receptori de tip integrine, receptori integrin-like şi receptori non-integrine. Integrinele sunt
receptori alcătuiţi din două subunităţi:alfa şi beta.Subunităţile alfa există în şase variante alfa 1-
alfa - 6, care asigură adezivitatea celulelor conjunctive la macromeolecule matriciale, prin
contacte focale , în cadrul joncţiuni-lor focale.
Integrinele beta2 sunt exprimate pe suprafaţa celulelor migrate în ţesutul conjunctiv
(limfocite mari cu conţinut granular, leucocite polimorfonucleare). Acestea conferă adezivitate de
tip celulă- matrice şi de tip celulă – celulă.Integrinele B3 sunt prezente pe megacariocite şi pe
membrana plachetelor sanguine. Asigură adezivitatea de fibrinogenul plasmatic, şi de factorul
Wilebrand subendotelial.
Celulele conjunctive se pot găsi în două forme: activă şi inactivă(relaxată). Cele care se
găsesc în formă activă conferă stabilitate ţesutului conjunctiv prin contactele focale pe care le
stabilesc.Cele inactive relaxate sunt detaşate de matrice, au mare capacitate de proliferare şi
migare celulară
Celulele conjunctive por fi clasificate după mai multe criterii:

CLASIFICAREA CELULELOR CONJUNCTIVEDr. V. Bausic

1.Din punct de vedere al originii:

CELULE FIXE
-Fibroblastul-fibrocitul
-Condroblastul-condrocit
-Osteoblastul-osteocitul
-Adipocitul

CELULE MOBILE
-Leucocitele granulare
-Limfocitele B-Plasmocite
-Limfocitele T circulante
-Monocitele-macrofage
-Mastocitul
-Celula pigmentară(melanocitul)

Celule fixe se mai numesc şi celule propriu-zise ale ţesutului conjunctiv. Ele participă la
secreţia macromoleculelor componente ale matricei extracelulare. Ele conferă stabilitate ţesutului
conjunctiv prin joncţiunile focale pe care le stabilesc cu matricea. Aceste celule prezintă

11
proprietatea de interconvertibilitate pe orizontală şi pe verticală.De exemplu fibroblastul devine
fibrocit, dar in acelasi timp el se poate transforma în condroblast, osteoblast sau adipocit.
Celulele mobile, leucocitele granulare, limfocitele B, limfocitele T şi monocitele trec prin
diapedeza la nivelul peretelui capilar sau al venulei postcapilare, iar la nivelul ţesutului
conjunctiv intervin în procesele imune de aparare locală. Se pot găsi în ţesutul conjunctiv
,polimorfonucleare neutrofile, acidofile şi bazofile. Limfocitele T , macrofagele şi limfocitele B
coopereaza în procesul imun mediat umoral. Monocitele după ce ajung prin diapedeză în ţesutul
conjunctiv devin macrofage, şi devin celule imune efectorii intervenind în procesul de fagocitoză
sau pinocitoză. Alteori cooperează cu limfocitele T , în scopul activării limfocitelor B pentru
secreţia de imunoglobuline.Totalitatea macrofagelor din organism formează sistemul fagocitar
mononuclear- populaţie heterogenă de celule cu largă localizare având ca funcţie comună
-fagocitoza-.
Celula pigmentară sau melanocitul, derivă din crestele neurale, de unde migrează în
ţesutul conjunctiv din stroma conjunctivă a irisului, în dermul pielii şi la nivelul epidermului
printre keratinocite.
Legat de originea mastocitelor sunt două teorii. Una dintre ele susţine originea în
bazofilele sanguine, care după ce ajung prin diapedeză în interstiţiu, devin mastocite. Această
teorie se bazează pe aspecte marfologice şi funcţionale asemănatoare între cele două celule. Cea
de-a doua teorie mult mai acceptată susţine originea mastocitului în celula stem pluripotentă din
măduva roşie hematogenă, celulă care va da naştere mastoblastului-promastocitului- mastocitului.

-
2. Criteriul funcţional

a.-CELULE CONJUNCTIVE IMPLICATE IN PRODUCŢIA ŞI DISTRUGEREA

MOLECULELOR MATRICIALE:exemplu: fibroblastul condroblastul, osteoblastul, celula
musculară netedă din pereţii vasculari
b.CELULE CONJUNCTIVE CU FUNCŢIE PREDOMINANT METABOLICĂ:
-adipocitul brun are funcţie predominat termogenetică
-adipocitul alb are rol în metabolismul intermediar al lipidelor
-adipocitul hepatic( celula lui ITO) are rol în sinteza şi depozitarea vitaminei A
c.CELULE CU FUNCŢIE PREDOMINANTĂ ÎN REACŢIILE IMUNE LOCALE:
1. Celule efectorii
a.· Celula implicată în fagocitoză
· de tip microfag – implicată în fagocitoza particulelor mici (bacterii, virusuri) = PMN neutrofil şi
eozinofil
· de tip macrofag – fagocitează particule mari . Totalitatea celulelor care fagociteaza particulele
mari formeaza sistemului fagocitar mononuclear
·b Celule implicate în răspunsul imun mediat umoral
– limfocitul B care în tesutul conjunctiv devine plasmocit
c.· Limfocitele T de tip citotoxic – subpopulaţie de limfocite T care intervin în citotoxicitatea
specifică prin secreţia unor perforine care distrug celula în care pătrund
d.· Limfocite NK – se aseamănă cu limfocitele, au origine în celula stem pluripotentă şi
dimensiuni asemănătoare cu leucocitele granulare. Circulă în sânge o scurtă perioadă de timp
după care trec prin diapedeză în ţesutul conjunctiv, unde vor interveni în imunitatea celulară de
tip citotoxic nespecifică.

12
e.Limfocitele K – subpopulaţie de LT ce intervin în imunitatea celulară mediată de anticorpi
(distrug celulele care au pe suprafaţă anticorpi)
2. Celule imune accesorii
· Macrofage
· Celule prezentatoare de antigen = APC –colaborează cu limfocitele B în blastizarea lor

ORIGINEA CELULELOR CONJUNCTIVE Dr. V. Bausic

Din celula mezenchimală deriva:

-Fibroblastele
-Adipocitele
-Condroblastele-condrocite
-Osteoblaste-osteocite
-Celule mezoteliale
-Celule endoteliale
Din celula stem hematopoetică derivă:
-Mastocitele
-Osteoclastele
-Microglia
-Celulele Langherhans
-Macrofagele
-Plasmocitele
-Mastocitele
-Neutrofilele
-Eozinofilele
-Bazofilele
-Megacariocitele
-Limfocitele
-Hematiile

CELULA MEZENCHIMALĂ
Poate proveni din mezoderm ( în majoritatea varietăţilor de ţesut) sau din mezoectoderm
(celulele conjunctive de la nivelul extremităţii cefalice). Celulele mezenchimale alcătuiesc ţesutul
conjunctiv embrionar. Este o celulă de formă neregulată cu numeroase prelungiri, dimensiuni de
3o microni. Se caracterizează printr-un raport nucleo-plasmatic supraunitar. Are un nucleu mare
veziculos, identat sau rotund, palid colorat, bogat în eucromatină cu nucleol evident.Citoplasma
redusă este bazofilă, săracă în organite. Microscopul electronic evidenţiază grupări
poliribozomale libere.Celulele mezenchimale vin în contact prin jonctiuni Gap. Sunt implicate în
producerea matricei extracelulare, lipsită de componentă fibrilară,bogată în acid hialuronic.Sunt
celule pluripotente.Din ea derivă marea majoritate a celulelor conjunctive.Celula mezenchimală
se întâlneşte şi în ţesuturile conjunctive adulte, în număr limitat în jurul capilarelor , venulelor
postcapilare.Ea induce deferenţierea epiteliului cu care vine în contact.

FIBROBLASTUL Dr V. Bausic
Reprezintă forma activă din punct de vedere funcţional. El poate deveni inactiv şi se
numeşte fibrocit este cel mai răspândit tip celular din ţesutul conjunctiv, şi cea mai activă
celulă.Originea lui este in celula mezenchimală embrionară.

13
 Este o celulă alungită, ce emite numeroase prelungiri la capete.Are cca 20 microni.
Celulele pot stabili între ele contacte de tip joncţiuni Gap.Are un nucleu mare oval situat central,
palid colorat cu nucleoli evidenţi. Citoplasma este abundenta bazofilă.
La microscopul electronic, nucleul apare încărcat cu eucromatină, prezintă sau nu identaţii.
In citoplasmă se găseşte un reticul endoplasmatic rugos foarte dezvoltat, grupări poliribozomale
libere, un aparat Golgi bine reprezentat, granule de secreţie cu conţinut granular sau filamentos,
mitocondrii numeroase, centrozom, un citoschelet foarte bine reprezentat( microtubuli,
microfilamente, filamente intermediare de desmină şi vimentină.Nucleul este dispus central,
prezintă foarte multe indentaţii , are hetereocromatină dispusă la periferie în apropierea
membranei interne nucleare iar eucromatina dispusă central.În citoplasmă se remarcă numeroase
organite celulare.
Rol:- sintetizează şi secretă toate moleculele precursoare ce intră în alcătuirea fibrelor şi
substanţei fundamentale, exemplu: proelastina, procolagenul, glicoproteinele-fibrilina-,
glicozaminoglicanii nesulfataţi sau sulfataţi, proteinele cu rol în adezivitate(fibronectina,
tenasceina, laminina, entactina, etc.)
-secretă exoenzime de origine lizozomală cu acţiune extracelulară , ex:colagenaze,
proteaze(catepsina)
-secretă factorul de creştere fibroblastic cu rol în proliferarea capilarelor sanguine
-poate secreta interferon gamma cu acţiune antivirală, mai puternică decât interferonul
secretat de macrofage.
Fibroblastele au două proprietăţi fundamentale:
1. modulaţia
2. nonechivalenţa
1.Modulaţia, reprezintă proprietatea fibroblastelor de interconvertibilitate cu alte celule de origine
mezenchimală. Se poate tranforma în fibrocit, sau în miofibroblast, dar poate deveni condroblast,
osteoblast sau adipocit.
Fibrocitul este o celulă cu dimensiuni mai mici decât fibroblastul, are formă alungită
bifurcat sau trifurcat la capete, citoplasmă puţină, acidofilă, nucleul alungit, tahicromatic. La
microscopul electronic, aparatul de sinteză proteic este foarte slab dezvoltat, în schimb aparatul
lizozomal este mai dezvoltat. La nivelul membranei celulare s-au evidenţiat receptori pentru
lipoproteinele cu densitate joasă, deci pot îngloba aceste molecule prin proces de pinocitoză,
având deci rol în metabolismul colesterolului.
Miofibroblastul. Se aseamănă structural la microscopul electronic cu fibroblastul dar are
în citoplasmă un aparat contractil reprezentat de miofilamente groase de miozină şi subţiri de
actină. Funcţia lui este în primul rând contractilă. Apare în ţesutul conjunctiv de reparaţie din
jurul plăgilor, în axul conjunctiv al vilozităţilor intestinale, în capsula şi trabeculele splenice, în
albugineea testicolului, în teaca externă a foliculilor ovarieni. Un tip particular de miofibroblast
este pericitul lui Rouget prezent în dedublarea laminei bazale de la nivelul capilarelor sanguine.
2.Non-echivalenţa.Este exprimată în perioada de organogeneză. Fibroblastele din diferite
varietăţi de ţesutul conjunctiv, şi chiar din aceeaşi varietate de ţesut conjunctiv dar din diferite
localizări au particularităţi structurale şi funcţionale diferite. Fibroblastele, ca şi celulele
mezenchimale din care provin , controlează diferenţierea epiteliului din apropiere. De exemplu,
fibroblastele din dermul palmei determină dezvoltatarea stratului lucidum, şi creşterea în grosime
a corpului cornos al epidermului.Dacă se transplantează fibroblate din pielea din palmă în pielea
trunchiului,la locul de transplant pielea trunchiului care în mod normal nu prezintă strat lucidum,
va dezvolta acest tip de strat.Fibroblastele din endometru,ca si cele din corticala ovarului, suferă

14
modificări sub influenţa hormonilor ovarieni, devin celule deciduale (predeciduale), căpătând şi
proprietăţi endocrine

PERICITELE Dr Alina Draghia

Pericitele (celule adventiţiale/perivasculare; celule Rouget) sunt întâlnite în ariile din jurul
capilarelor şi venulelor.Unii cercetatori sustin ca sunt miofibroblate cuprinse în lamina bazală a
capilarelor sanguine. Interpretarea conform căreia pericitele vasculare sunt celule stem
mezenchimale este sprijinită de o serie de observaţii. Studii experimentale au arătat că pericitele
produc o multitudine de proteine (similare cu cele ale celulelor stem din măduva osoasă), ca
răspuns la stimuli externi. Pericitele sunt înconjurate de lamină bazală, care se continuă cu lamina
bazală a endoteliului capilar; prin urmare, acestea nu sunt localizate cu adevărat în
compartimentul de ţesut conjunctiv. De obicei, pericitul este înfăşurat, cel puţin parţial, în jurul
capilarului, cu prelungiri citoplasmice ramificate, nucleul său, bogat în heterocromatină, luând o
formă similară cu cea a celulelor endoteliale (turtit, dar curbat pentru a se conforma structurii
tubulare a vasului).
Studiile efectuate cu ajutorul microscopului electronic de transmisie au demonstrat că
pericitele care înconjoară cele mai mici venule prezintă caracteristici citoplasmice aproape
identice cu cele ale celulelor endoteliale ale aceluiaşi vas. Pericitele asociate cu venule mai mari
prezintă caracteristicile fibrelor musculare netede din tunica medie a venelor mici. În secţiuni
realizate paralel cu axul lung al venulelor, se observă faptul că porţiunea distală şi cea proximală
a aceluiaşi pericit prezintă caracteristici de celule endoteliale şi, respectiv, de fibre musculare
netede. Astfel, în timpul dezvoltării embrionale sau angiogenezei (ex: vindecarea rănilor),
pericitele au capacitatea de a se diferenţia şi în celule endoteliale, dar şi în fibre musculare netede
ale peretelui vasului. Rolul pericitelor în calitate de celule stem mezenchimale a fost confirmat
experimental prin studii în care pericite din capilare retinale au fost capabile să se diferenţieze
într-o varietate de celule, printre care osteoblaste, adipocite, condrocite şi fibroblaşti.
Pericitele prezintă proprietăţi contractile şi se află sub controlul monoxidului de azot
produs de celulele endoteliale. Ele asigură suportul şi stabilitatea capilarelor şi venulelor
postcapilare
Pericitele sunt implicate direct în patogeneza bolilor vasculare (retinopatie diabetică şi
angiogeneză tumorală). Pe lângă acestea, diviziunile necontrolate ale pericitelor duc la formarea
hemangiopericitomului, o formă de tumoră vasculară rară care poate apărea oriunde există
capilare în corp.

MASTOCITUL Dr. V. Bausic

Este de origine mieloidă, provine din diferenţierea unor celule stem unipotente din măduva
roşie hematogenă, ce se diferenţiază în promastocit , ce migrează din sânge în ţesut unde se
transformă în mastocit. S-a documentat si ipoteza că mastocitele se diferenţiaza din celulele
mezenchimale, la embrion şi la făt, iar la adult din celule mezenchimale perivasculare.Alţi autori
sustin că mastocitele diferenţiate îşi păstrează capacitatea de proliferare prin self-replicare,
asigurând linia celulară mastocitară.Mastocitele sunt celule mobile întâlnite la nivelul mucoaselor
respiratorii, căilor respiratorii, digestive, genitale feminine, în ţesutul conjunctiv lax
subcutanat.Pot fi izolate sau în cuiburi, în apropierea vaselor de sânge.Mastocitele au o viaţă
lungă cu o mare capacitate de proliferare în ţesuturi. Mastocitul este o celulă rotundă sau

15
ovalară,cu diametrul de 2o-3oμm. Nucleul celular este mic heterocromatic, dispus central,
adeseori mascat de granulele mastocitare, iar citoplasma este slab acidofilă şi prezintă granulaţii
mici inegale cu diametrul de 0,3-2 μm, care la microscopul optic se evidenţiază cu albastru de
toluidină sau cu tionină, fiind metacromatice, şi colorându-se în roşu violet.Ele sunt PAS-,datorită
conţinutului în mucopolizaharide acide.Puţine granule sunt ortocromatice PAS+. La
microscopul electronic, se poate evidenţia că citoplasma mastocitului este săracă în organite
celulare, are însă un citoschelet mai dezvoltat subplasmalemal. Granule mastocitare inegale,
dense la fluxul de electroni apar delimitate de endomembrane . Astfel, granulele din mastocite au
fost impartite in trei categorii: tip I ,electronodense,omogene, conţin mediatori preformaţi, inactiv
tip II ,mai slab electronodense decât tipul I, şi conţin o matrice fin granulară şi tip III - mult mai
mari şi mult mai puţin electronodense comparativ cu tipul II. Sunt formate dintr-o reţea de
filamente fine, în ochiurile căreia se observă mici granule electronodense.Granulele mastocitare
contin urmatorii mediatori:-histamina,heparina(GAG)/condroitin sulfat,proteaze acide,factorul
chemotactic al eozinofilelor si neutrofilelelor.

În funcţie de tipul de GAG conţinut în granulele mastocitare,mastocitele pot fi clasificate

în:a. mastocite cu heparină (heparinocite-prezente în mucoase b.mastocite cu condroitin-sulfat.-
sunt prezente în special în dermul pielii, în apropierea vaselor de sânge.

Membrana celulară emite pseudopode şi conţine receptori specifici pentru IGE(reagine).

În timpul reacţiilor de sensibilizare imediată mastocitele pot sintetiza în membrana celulară
leucotriene din fosfolipidele membranare şi sunt eliberate în spaţiul extracelular odată cu
conţinutul granulelor mastocitare.

Mastocitele intervin în reacţiile de hipersensibilizare imediată de tipul alergiilor,

urticariilor , sau şocului anafilactic( cel mai de temut dintre toate). Aceste celule au proprietate de
degranulare, şi prin exocitoză conţinutul granulelor mastocitare este eliberat în matricea
adiacentă.
Degranularea poate fi spontană, indusă de factori mecanici, termici, factori
chimici(cofeina, morfina), care duce la moartea celulei , poate fi o degranulare imunospecifică ,
mediată de anticorpi realizându-se o degranulare parcelară a celulei şi poate fi o degranulare
lentă, în care conţinutul granulelor este eliberat prin exocitoză fără a fi afectată celula .
Mecanismul exact al exocitozei granulelor, in vivo, nu este bine cunoscut. Acestui proces i s-au
descris urmatoarele faze:
1. fuzionarea membranelor perigranulare cu plasmalema şi formarea de pori pe suprafaţa
mastocitelor;
2. eliminarea conţinutului granulelor în spaţiul extracelular.
Unele granule exocitate de catre mastocite sunt fagocitate de către macrofage.
Degranularea se face prin legarea antigenelor de anticorpii( IGE), fixaţi , pe receptorii
specifici la suprafaţa mastocitului. Anticorpii -IGE-reagine sunt produşi în organism de către
plasmocite, ca urmare a pătrunderii unui antigen(alergen). Ori de câte ori, organismul vine în
contact cu alergenul respectiv, acesta se leagă de anticorpii de pe suprafaţa mastocitelor ,
formându-se complexe antigen -anticorp declanşând mecanismul de mesager secund, prin
activarea adenilatciclazei cu creşterea AMPc, cu stimularea unor proteinkinaze, urmată de
fosforilarea proteinelor specifice, şi creşterea influxului de calciu.Aceasta duce la tendinţa de
fuzionare a granulelor cu membrana plasmatică urmată de ruperea membranei şi eliberarea
conţinutului granular în spaţiul extracelular.

16
 Complexele antigen- anticorp activează sistemul de fosfolipaze membranare, cu
producerea de acid arahidonic şi apoi leucotriene ca urmare a activităţii lipooxigenazei.
Histamina eliberată din granulele mastocitare creşte permeabilitatea capilarelor, se
realizează o dilataţie a venulelor postcapilare , urmată de filtrare masivă de plasmă şi diapedeză
de leucocite accentuată, în special eozinofile atrase prin factorul chemotactic al eozinofilelor.
Deasemena histamina realizează contracţia muşchilor netezi bronhiolari( bronhospasm).
Eozinofilele atrase în ţesut încorporează o parte din histamina eliberată , pe care o distruge prin
prezenţa histaminoxidazei. Celelalte PMN-uri atrase în ţesut pot induce o mastocitoliză violentă.
Leucotrienele eliberate din membrana celulară încetinesc contracţia muşchiului neted.
Mastocitele , sunt în strânsă corelaţie cu fibroblastele , pentru că diferenţierea
mastocitelor este controlată de factorul de creştere sintetizat de fibroblaste. Mastocitele care
eliberează substanţe active care acţionează local sunt incluse în categoria celulelor paracrine.
Înafară de rolul menţionat , mastocitele intervin în metabolismul intermediar al lipidelor
prin secreţia unei protein-enzime cu rol de cofactor al lipoproteinlipazei.

Implicatii Medicale

La om, mastocitele participă la reacţiile alergice de hipersensibilitate imediată; de exemplu, în

astm, urticarie, alergie, şoc anafilactic. Mecanismul acţiunii mastocitelor este următorul: prezenţa
antigenilor umorali va induce diferenţierea de plasmocite care vor sintetiza şi elibera anticorpi
specifici de tip IgE. Anticorpii IgE se fixează pe receptorii IgE de pe plasmalema mastocitelor. La
un nou contact cu acelaşi tip de antigen, aceştia se vor cupla cu anticorpi IgE, legaţi la
plasmalema mastocitelor şi se formează complexe amigen-anticorp, care vor leza plasmalema şi
astfel sunt eliminate granulele mastocitare, în numar mare (clasmatoza) în matricea extracelulară.
Substanţele din compoziţia granulelor vor determina fenomene clinice caracteristice reacţiilor de
hipersensibilitate imediată: edem, durere, febră, stare de şoc, vasodilataţie, hipotensiune
etc.Mastocitoza este o afecţiune caracterizată prin proliferarea difuză a mastocitelor. Fără cauză
cunoscută mastocitoza există în două forme, uneori asociate: 1.Forma cutanată, afectează în
special copilul. În general benignă se manifestă prin pete de culoare galbenă.2.Forma sistemică
afectează viscerele într-o manieră difuză. Evoluţia cronică ,sfârşeşte uneori cu un cancer sistemic.

MACROFAGELE-SISTEMUL FAGOCITAR MONONUCLEAR Dr. Alina Draghia

Macrofagele apar ca o populaţie de celule heterogene, cu aspect structural şi funcţional
particular fiecărei regiuni în parte. Ceea ce este comun este capacitatea de fagocitoză şi originea
lor din monocitele circulante. Ansamblul de macrofage din organism formează sistemul fagocitar
mononuclear sau sitemul reticulohistiocitar.
Sistemului fagocitar mononuclear i se descriu 3 compartimente:
1. Compartimentul medular
2. Compartimentul sanguin (=totalitatea monocitelor circulante)
3. Compartimentul tisular
Între aceste trei compartimente există un echilibru dinamic.
Compartimentul medular include toate celulele implicate în diferenţierea monocitelor
sanguine. Ele alcătuiesc seria monocitară-linia monocitopoetică. La nivelul măduvei există:
celula stem pluripotentă care se diferenţiază pe linie monocitară. Prima celulă pe care o putem
identifica pe linie monocitară este monoblastul, apoi promonocitul, iar apoi monocitul care va
trece în compartimentul tisular.

17
 Monoblastul are raportul nucleoplasmatic supraunitar, nucleul veziculos , bogat în
eucromatină, cu nucleoli evidenţi (3-4). Citoplasma redusă, cantitativ, slab bazofilă, organite
celulare reduse. Suferă două, trei diviziuni mitotice consecutive şi dă naştere promonocitului.
Promonocitul , este o celulă la care se găsesc în citoplasma slab bazofilă granule primare,
azurofile, mieloperoxidazo-specifice. Nucleul va prezenta o identaţie, heterocromatina se
ordonează, nucleolii dispar. Promonocitul se divide mitotic consecutiv de 2 ori şi trece în
monocit.
Monocitul este oval, are un diametru de 20 μm, citoplasma abundentă bazofilă, cu
granulaţii azurofile dispuse în identaţia nucleară. La nivelul nucleului heterocromatina se dispune
alternativ cu eucromatina dând aspect de " tablă de şah ". Nucleolii nu mai sunt vizibili.
Monocitele circulante prec prin diapedeză prin venulele postcapilare , ajung în ţesutul conjunctiv
lax,dens şi reticulat unde se transformă în macrofage. La nivelul ţesutului conjunctiv macrofagele
sunt surprinse sub două aspecte reversibile:
- Macrofagul fix-histiocitul-celulă de talie mică 10-15μm, cu nucleu mic heterocromatic,
mic, central, cu citoplasmă puţină acidofilă.
- Macrofagul mobil-histiomacrofagul-au talie mai mare 30μm, au citoplasmă mai
abundentă, acidofilă, fin granulată/vacuolată la microscopul optic, nucleul este excentric, palid
colorat cu nucleol vizibil.
La microscopul electronic, se remarcă, nucleul reniform,excentric, bogat în eucromatină cu
nucleol evident, citoplasma prezintă organite comune, reticul endoplasmatic, mitocondrii,
complex Golgi, elemente de citoschelet mai bine reprezentate în pseudopodele emise de
membrana celulară. Compartimentul lizozomal este foarte bine reprezentat, se observă lizozomi
secundari (fagolizozomi şi pinolizozomi), corpi reziduali şi vezicule clare(pinozomi) sau
opace(fagozomi), în funcţie de tipul antigenului (lichid sau solid). Aceştia din urmă sunt
responsabili de aspectul granular sau vacuolat al citoplasmei la microscopul optic.Are mai multe
functii
1. Este o celulă mobilă care emite prelungiri numite pseudopode, sunt atrase prin
chemotactism pozitiv, şi se deplasează amoeboidal.
2. Sunt dotate cu o intensă activitate de fagocitoză.
Fagocitoza, proprietate fundamentală a macrofagelor, este declanşată de impactul suprafeţei
celulare cu un antigen de natură diferită. Fagocitoza poate fi specifică şi nespecifică. Pentru
realizarea fagocitozei specifice este important faptul că macrofagele recunosc particulele, pe care
urmează să le înglobeze, proces denumit recunoaştere fagocitară. Prin recunoaştere fagocitară,
macrofagul diferenţiază microorganismele sau resturile tisulare, de materialele endogene
normale. Recunoaştera fagocitară se realizează la două niveluri: la nivel tisular, cu ajutorul
opsoninelor, şi la nivel celular , prin receptori de pe suprafaţa macrofagelor.
Opsoninele pot fi neimunospecifice ca fibronectina şi imunospecifice ca anticorpii de
tipul IgG, IgM , precum şi cea de a treia fracţiune a complementului. Ele învelesc (opsonizează)
antigenul, care apoi urmează să fie recunoscut de receptori din membrana macrofagului.
Fagocitoza specifică neimunologică sau neimunospecifică este mediată de receptori
pentru fibronectină.Opsonizarea se realizează cu fibronectină, care apoi va fi recunoscută de
receptori de pe suprafaţa macrofagelor.În ţesutul conjunctiv fibronectina mediază fagocitarea de
colagen denaturat, fibrină, fibrinogen, trombocite.
Fagocitoza specifică imunologică sau imunospecifică, este mediată de receptori pentru
IgG, IgM şi fracţiunea C3 a complementului. Opsonizarea se face cu aceste molecule care apoi
vor fi recunoscute de receptorii de la suprafaţa macrofagelor. Receptorii interacţionează cu o
anumită porţiune din IgG, şi anume cu fragmentul Fc , de aici derivă denumirea de receptor Fc

18
pentru categoria de receptori care ataşează complexele antigen- anticorp. Fagocitoza mediată de
receptori apare numai la macrofagele tisulare denumire " de profesie". Ea trebuie deosebită de
fagocitoza nespecifică sau nemediată de receptori, în care unele materiale inerte sau chiar bacterii
pot fi înglobate în absenţa factorilor de recunoaştere. În aceste cazuri apar interacţiuni nespecifice
electrostatice sau hidrofobe, între aceste particule şi suprafaţa externă a macrofagelor. Un astfel
de exemplu în reprezintă macrofagele alveolare (celule prăfoase) care înglobează din aerul
inspirat unele particule inerte: cărbunele , siliciul, azbestul, etc.
Fagocitoza se realizează în mai multe etape:
A. ataşarea particulei antigenice de membrana macrofagului.
B. internalizarea particulei cu ajutorul pseudopodelor emise de membrana macrofagului şi
formarea unui fagozom sau pinozom în funcţie de consistenţa antigenului, care se deplasează în
citoplasmă cu ajutorul microfilamentelor. Fagozomul fuzionează apoi cu lizozomii primari
formând lizozomi secundari de tipul fagolizozomilor. La nivelul acestora, particulele sunt
degradate cu ajutorul hidrolazelor acide lizozomale. Ceea ce nu poate fi digerat, rămâne depozitat
în lizozomii terţiari, care capătă denumirea de corpi denşi şi care sunt exocitaţi. Limfokinele
secretate de către limfocitul T, cresc activitatea macrofagelor. Macrofagele sub acţiunea
limfokinelor, activate sunt capabile să înglobeze şi să distrugă orice tip de antigen fără
recunoaştere imunologică.
3. Este dotat cu o puternică activitate secretorie. Secretă:
- proteaze (proenzime lizozomale) implicate în degradarea macromoleculelor matriciale:
urokinaze activatoare de plasminogen, catepsine, glucuronidaze, elastaze, colagenaze,
urochinaze, hialuronidaze
- molecule solubile cu rol de a modula activitatea altor celule-citochine (ex: interleuchina 1,
care va induce stimularea limfocitelorT H (helper) şi mai departe a celulelor T citotox, a limfocitelor
B, a limfocitelor NK
- interferonii α ,β ,γ.Interferonul γ este cel mai important, având acţiune antitumorală şi
antivirală
- factori de creştere a fibroblastelor, stimulând formarea fibroblastelor şi inducând fibroza

SISTEMUL FAGOCITAR MONONUCLEAR

1. Macrofagele libere diseminate în ţesutul conjunctiv lax si dens (histiocitele şi
histiomacrofagele),aflate in dermul pielii si mucoasele digestiva si respiratorie
2. Macrofagele seroaselor peritoneale şi pleurale
3. Macrofagele alveolare-celulele prăfoase din alveolele pulmonare
4. Macrofagele din ţesutul conjunctiv reticulat din organele limfo- (splina, foliculi limfatici,
timus) şi hematoformatoare (măduva roşie)
5. Macrofagele din SNC-microglia
6. Macrofagele fixe din ficat- celulele Kupffer
7. Macrofagele din piele -celulele Langerhans (epiderm)
8. Macrofagele din ţesutul osos -osteoclastele

MELANOCITELE Dr. V. Bausic

Sunt celule cu origine nervoasă , la nivelul crestelor neurale de unde migrează în straturile
profunde ale epidermului, în partea superficială a dermului, în stroma conjunctivă a irisului, la
nivelul coroidei şi în învelisurile epiteliale ale firului de păr. Sunt responsabile pentru culoarea
pielii , a parului si a irisului. Pigmentul produs de ele poate fi eumelanina, pigment negru, brun şi
pheomelanina , pigment de culoare roşie.Aceste celule au corpul rotund din care pornesc

19
numeroase extensii dendritice care vin în contact cu keratinocitele(aspect de “fulg de nea”).
Ultrastructural , un melanocit este o celula cu numeroase mitocondrii mici , cisterne scurte de
reticul endoplasmatic rugos(RER) si un aparat Golgi foarte bine dezvoltat.Pigmentul melanic este
sintetizat în melanocite pornind de la tirozină. Asupra ei acţionează tirozinaza care o transformă
în 3,4 dihidroxifenilalanina (DOPA). Tirozina şi tirozinaza sunt proteine sintetizate în RER şi se
acumulează în veziculele complexului Golgi.DOPA este apoi transformată şi polimerizată la
melanină.Acest pigment este apoi legat la o proteină structurală matriciala la nivelul
veziculelor.Melanina se acumuleaza în aceste vezicule pâna cind ele formeaza granule mature
numite melanozomi, care sunt structuri ovale de cca 1 micron lungime. Melanozomii primari,
secundari si terţiari sunt prezenţi în melanocite , ei sunt de densitate diferită în funcţie de
conţinutul în melanină, iar melanozomii cuaternari sunt prezenţi în keratinocite unde ajung printr-
un proces de secreţie citocrină.Keratinocitele acţionează ca un depozit de melanină şi conţin mai
mult pigment decât celula care l-a produs.Un melanocit impreuna cu keratinocitele în care se
depozitează pigmentul (1 melanocit la 5-6 keratinocite) formează o unitate melano-
epidermală.Razele UV stimulează keratinocitele să sintetizeze nişte factori paracrini, care
stimulează activiatea melanocitelor.Bronzarea care apare dupa expunerea la razele UV (lungimea
de unda 290-320 nm) este rezultatul a două procese.Mai întâi are loc o înegrire a melaninei
preexistente şi apoi are loc o stimulare a activitaţii melanocitelor de a produce o cantitate
suplimetara de pigment melanic.
IMPLICATII MEDICALE
Melanomul malign este o invazie tumorală a melanocitelor cu diviziunea rapida , transformarea
malignă a melanocitelor penetrează lamina bazală şi pătrund în derm unde invadează vasele
limfatice şi sanguine .
Lipsa de cortizol duce la hiperproducţia de ACTH ce duce la hiperpigmentarea pielii(maladia
Addison) Albinismul , este o boala genetică şi constă în incapacitatea melanocitelor de a secreta
melanina dată de absenţa activităţii tirozinkinazei sau incapacităţii celulei de a procura tirozina.
Degenerarea şi dispariţia întregului melanocit cauzează apariţia unei alte maladii numită vitiligo.

VARIETĂŢI DE ŢESUT CONJUNCTIV Dr. V .Bausic

Clasificarea morfofuncţională a ţesuturilor
I.Ţesuturi conjunctive propriu-zise
1.Ţesuturi conjunctive laxeA. propriu-zise
B. speciale –lamelar
-areolar
-spinocelular
2.Ţesuturi conjunctive dense (fibroase)-A.- semiorientate
- B.-orientate -aponevroza
-tendonul
II.Ţesuturi conjunctive cu funcţii speciale
1.Ţesutul conjunctiv reticulat- A. ţesut mieloid
B.tesut limfoid
2.Tesutul conjunctiv elastic
3.Ţesut conjunctiv adipos
4.Ţesut mucoid
5.Sângele
6.Ţeusuturi conjunctive schetale

20
 a.Ţesutul cartilaginos A.cartilaj hialin
B. cartilaj elastic
C.-fibrocartilajul
b.Ţesutul osos
A.-lamelar haversian
B -lamelar trabecular
c. Articulaţiile

TESUTUL CONJUNCTIV LAX

Este cea mai răspândită variatate de ţesut conjunctiv. Intră în alcătuirea mucoasei
organelor cavitare, însoţind epiteliul de înveliş al mucoasei respective. Formează axul
conjunctivo-vascular al seroaselor, fiind tapetat de jur împrejur de celule mezoteliale. Formează
deasemenea stroma conjunctivă a organelor parenchimatoase, care face legătura între diferitele
componente parenchimatoase ale organelor. Formează adventicea vaselor precum şi partea
superficială a dermului pielii denumită derm papilar.
Ţesutul conjunctiv lax este prototip de ţesut conjunctiv alcătuit în proporţii relativ egale
din celule conjunctive, fibre şi substanţă fundamentală.
Celulele conjunctive sunt reprezentate atât de celule fixe cât şi de celule libere.Celulele
fixe sunt : fibrocite, fibroblaste, , miofibroblaste. Celule libere sunt reprezentate de mastocite,
macrofage, plasmocite, precum şi alte tipuri de celule reactive imune, şi anume limfocite T,celule
de tip citotoxic, limfocite NK. Celulele fixe sunt implicate în producerea şi distrugerea matricei
conjunctive, iar celule mobile sunt implicate în reacţiile imune locale.Ţesutul conjunctiv lax este
implicat şi în procesele de regenerare tisulară locală şi reparaţie tisulară
Fibrele conjunctive sunt de colagen, de reticulină şi elastice. Fibrele de colagen dispuse în
panglici se asociază cu fibrele elastice, şi în ansamblu se dispun sub formă de reţele care se
întretaie sub diferite unghiuri deschise. Fibrele de reticulină concură şi ele la formarea reţelei, dar
în general ele nu se văd pe preparatele colorate în hemalaun eozină, datorită conţinutului mare în
resturi oligozaharidice ataşate colagenului tip III din care sunt formate.Substanţa fundamentală
conţine glicoproteine de adezivitate de tipul fibronectinei, lamininei, entactinei, şi tenasceinei,
deasemenea şi glicozaminoglicani (GAG) şi proteoglicani.
Ţesutul conjunctiv lax este foarte bine vascularizat, sunt în general prezente atât vase de
calibru mare cât şi vase de calibru mic: arteriole, capilare şi venule postcapilare. Este şi foarte
bine inervat, conţine fibre nervoase vasomotorii şi fibre nervoase senzitive ce se termină sub
formă de terminaţii libere sau incapsulate, alcătuind extero-proprio- şi visceroceptorii.
Unii histologi vorbesc de varietăţi de ţesut conjunctiv lax. Şi anume ar fi vorba de : -ţesut
conjunctiv lax lamelar care intră în alcătuirea fasciilor superficiale şi profunde ale muschilor. Este
format în principal din fibre de colagen şi elastic care se dispun sub formă de lamele suprapuse.
-ţesut conjuctiv areolar( fenestrat), formează epiploonul; fibrele de colagen organizează
areole sau cavităţi cu diametru şi contur variabil.
-ţesut conjunctiv spinocelular, prezent în corticala ovarului în jurul foliculilor ovarieni, şi în
structura endometrului în jurul glandelor uterine. Este alcătuit predominant din fibroblaste cu
caractere embrionare, cu un evident potenţial de diferenţiere în alte celule. Au o capacitate
deosebită , ca sub acţiunea hormonilor ovarieni să se transforme în celule secretoare de hormoni
androgeni, sau se pot transforma în celule predeciduale(deciduale), intrând mai departe în
structura plăcii bazale din placentă.Există deasemenea o cantitate redusă de substanţă
fundamentală, şi un număr mic de fibre conjunctive reprezentate de fibrele de reticulină.

21
TESUTURI CONJUNCTIVE DENSE(FIBROASE)

La nivelul lor predomină componenta fibrilară în detrimentul celulelor şi a substanţei

fundamentale. Foarte bine reprezentate sunt fibrele de colagen.
a.Tesuturi semiorientate(semimodelate)
Intră în alcătuirea capsulei organelor parenchimatoase, durei mater, scleroticii şi corneii.
Formează deasemenea partea profundă a dermului pielii- dermul reticular,submucoasa organelor
cavitare.
Este alcătuit predominant din fibre de colagen şi elastice ce se organizează în
mănunchiuri, fascicule. În cadrul fasciculelor, fibrele sunt aşezate paralel şi au un traseu ondulat.
Fasciculele de colagen şi fibrele elastice se dispun sub forma unei "pâsle". Între fibrele de
colagen se găsec celulele conjunctive, reprezentate de celule fixe (fibroblaste şi fibrocite) şi
celule mobile ( mastocite, macrofage, plasmocite, celule NK, limfocite T ,PMN). Substanţa
fundamentală , puţină cantitativ, conţine toate tipurile de molecule caracteristice unui ţesut
conjunctiv. Ţesutul conjunctiv dens semiorientat este bine vascularizat şi inervat, fibrele
nervoase fiind reprezentate de terminaţii nervoase vasomotorii, ca şi de fibre senzitive libere sau
incapsulate cu rol de extero-proprio-şi visceroceptori.
Acest ţesut conferă protecţie mecanică, de suport, are grad mare de flexibilitate şi
extensibilitate (capsulele).
b. Ţesuturi conjunctive dense orientate. Sunt reprezentate de aponevroză şi tendon
Aponevroza. Este o formaţiune inextensibilă care asigură inserţia muşchilor laţi pe os.Este
formată din una sau mai multe lamele conjunctive în funcţie de tipul de aponevroză. Aponevroza
poate fi: simplă(1-2 lamele conjunctive) şi compusă( 3-5 lamele conjunctive)
O lamelă conjunctivă este formată din fibre de colagen groase dispuse paralel între ele, dar
care se dispun perpendicular pe fibrele de colagen din lamela supra şi subiacentă. Între fibrele de
colagen apare o cantitate redusă de substanţă fundamentală şi fibroblaste care înbracă forme
foarte diferite în raport cu spaţiul ocupat. Planurile conjunctive se întretaie sub diferite unghiuri,
cel mai adesea în unghi drept.
Aponevroza este avasculară, se hrăneşte prin difuziune, în schimb are numeroase terminaţii
senzitive.(ex. Corpusculi Pacini).
Tendonul
Este o formaţiune inextensibilă, care asigură fixarea muşchilor lungi pe schelet. Tendonul
este format din:
-tendoane primare şi
-tendoane secundare
Un tendon primar este alcătuit dintr-un ansamblu de fibre de colagen care creează între ele
spaţii înguste,în care se găsesc celulele conjunctive si substanţă fundamentală. Fibrele de colagen
sunt paralele între ele , sunt groase şi formează fascicule de grosimi diferite. Între fascicule celule
conjunctive reprezentate de fibroblaste , care au fost denumite şi tenocite se aşează într-un mod
caracteristic, de monom bigeminat( celulele formează siraguri care la rândul lor se dispun paralel
cu fibrele de colagen. Sunt două câte două, deoarece în urma diviziunii, datorită spaţiilor mici nu
se pot despărţi).În secţiune longitudinala ele apar extrem de aplatizate, făcînd corp comun cu
fibrele de colagen. În secţiune transversală celule apar de formă triunghiulară, deoarece din
corpul lor pornesc nişte prelungiri, ca nişte aripioare, formând un unghi ce cuprinde fibra de
colagen adiacentă,de aceea aceste celule au fost denumite şi "celule aliforme".Tendoanele

22
primare au forme şi mărimi diferite, de regulă tendoanele mai mici se aşează spre partea centrală
a tendonului compus, iar cele mai mari spre periferie. Un tendon primar este învelit la periferie de
o atmosferă de ţesut conjunctiv lax foarte slab reprezentat ,denumit endotenonium
(endotendineum, endotenon).
Tendonul secundar este un ansamblu de tendoane primare. Are diametru mai mare şi
este acoperit de un ţesut conjunctiv lax bine reprezentat, bogat vascularizat şi inervat(corpusculi
Pacini) , denumit peritenonium (peritendineum,peritenon ).
Un tendon compus(terţiar) este format dintr-un număr variabil de tendoane secundare.
Acesta este acoperit la suprafaţă de un ţesut conjunctiv dens semiordonat cu rol de capsulă, ce
este aderent de peritenon şi care se numeşte epitenonium (epitendineum ,epitenon) care separă
tendonul de restul structurilor adiacente şi este dublat de o teacă-un strat de celule mezoteliale.
Între celulele mezoteliale şi epitenonium există un spaţiu redus , ocupat de ţesut conjunctiv lax.
Celulele mezoteliale împreună cu ţesutul conjunctiv lax formează teaca sinovială.Bursa sinovială
provine din dedublarea tecii mezoteliale. Aici se delimitează un spaţiu ocupat de o cantitate
redusă de lichid sinovial bogat în apă proteine, ioni şi GAG.
Tendonul este un ţesut avascular, care se hrăneşte prin difuziune pe seama vaselor din
peritenonium. Regenerarea tendonului se face deasemenea pe seama peritenoniului.
Joncţiunea osteotendinoasă. Tendonul se inseră la nivelul diafizei oaselor lungi prin intermediul
fibrelor de colagen care străbat periostul diafizei şi pătrund în corticala diafizei. Aceste fibre se
numesc fibrele Sharpey, modul de inserţie al tendonului la nivelul diafizei.Inserţia pe epifize
(apofize) se face prin ţesut conjunctiv de alunecare denumit ţesut conjunctiv fibros hialin care
este un ţesut conjunctiv intermediar între ţesutul conjunctiv dens ordonat şi ţesutul cartilaginos
hialin. Acest ţesut este alcătuit din fibre de colagen grupate în fascicule. Între fascicule există
substanţă fundamentală calcificată şi celule cartilaginoase, mari,globuloase cu nucleu
excentric.Aspectul diferit de inserţie al tendonului pe diafiză, sau epifiză e legat de modul diferit
de formare a diafizei şi epifizei. Joncţiunea osteotendionoasă este o zonă activă de creştere a
tendonului şi osului.
Joncţiunea miotendinoasă
La acest nivel epitenonul se continuă cu epimisiumul,peritenonul se continuă cu
perimisiumul şi endotenonul cu endomisiumul. Fibra musculară striată la acest nivel se termină
sub forma unor prelungiri digitiforme.Pe versantul intern al membranei plasmatice se inseră
miofilamentele subţiri ale ultimului sarcomer. Versantul extern este dublat de lamină bazală ,care
împreună cu membrana plasmatică formează sarcolema.Fibrele de colagen ce provin de la tendon
se inseră şi pătrund în identaţiile sarcolemei şi se leagă aderent la lamina bazală prin intermediul
fibronectinei şi lamininei prezente în cantitate mare la nivelul joncţiunii. La acest nivel apar şi
fibre de reticulină care încercuiesc prelungirile digitiforme ale fibrei musculare, dispunându-se ca
nişte inele în jurul joncţiunii. Este o zonă de maximă funcţionalitate.

ŢESUTURI CONJUNCTIVE MOI CU FUNCTII SPECIALE

Tesutul conjunctiv mucoid. Este prezent în cordonul ombilical şi se numeşte gelatina lui
Wharton. Este alcătuit, predominant din substanţă fundamentală bogată în acid hialuronic, având
o consistentă de gel poros puternic hidratat. Are puţine celule cu caractere embrionare, fibroblaste
şi celule mezenchimale şi puţine fibre de colagen .
Ţesutul elastic Se găseşte în structura ligamentelor elastice, ligamente reduse la om,
prezente la animale în regiunea cervicală.( ligamentele galbene), în ligamentele fibroase ce

23
solidarizează articulaţiile şi în ligamentul suspensor al penisului. În structura acestui ţesut se
găsesc predominant fibre elastice, puţină substanţă fundamentală, şi celule de tip fibroblaste.
Ţesutul reticulat Se găseşte în structura măduvei roşii hematogene formând ţesutul
mieloid ca şi în structura organelor limfoide formând ţesutul limfoid. Ţesutul are în structura lui
un dublu reticul, format din celule conjunctive (citoreticul) dublat de o reţea formată din fibre de
reticulină(fibroreticul). Celulele conjunctive ce participă la formarea reţelei sunt de mai multe
tipuri:
-celule reticulare fibroblastoide
-celule reticulare histioide
-celule reticulare interdigitate
-celule reticulare dendritice foliculare
Celulele reticulare fibroblastoide sunt fibroblastele din ţesutul conjunctiv propriu-zis. Se
deosebesc prin faptul , că au prelungiri desprinse uniform de pe suprafaţa celulară, prelungiri care
se dispun în toate direcţiile şi stabilesc contacte joncţionale de tip Gap între celule. Citoplasma
celulară este redusă cantitativ, usor acidofila, nucleul este veziculos, nucleolat, eucromatic.
Aceste celule au aceeaşi origine ca şi fibroblastele, se diferenţiază local din celula embrionară
mezenchimală. Au rol în producerea matricei care are în principal fibre de reticulina.
Celule reticulare de tip histioid sunt macrofagele tesutului reticulat. Sunt localizate de-alungul
formaţiunilor vasculare care traversează parenchimul organelor limfoide. Fac parte din sistemul
fagocitar mononuclear.
Celulele reticulare interdigitate au originea în celulele stem pluripotente şi sunt localizate
doar în ariile timodependente ale organelor limfoide periferice sau arii ocupate preferenţial de
limfocitele T.
Celulele reticulare dendritice foliculare se găsesc în ariile timoindependente ale organelor
limfoide secundare, zonele ocupate predominant de limfocitele B şi în număr redus de limfocitele
TH.
Ultimele două tipuri de celule reticulare sunt greu de evidenţiat la microscopul optic, ele
se pun în evidenţă prin teste de imunofluorescentă şi la microscopul electronic.Celulele
interdigitate au un nucleu mare eucromatic, identat cu formă neregulată, citoplasma abundentă,
clară la microscopul optic, iar la cel electronic , prezintă organite celulare reduse şi numeroase
granule de secreţie. Celulele dendritice foliculare trimit prelungiri mai mari decât celulele
interdigitate, ocupă centrul foliculilor limfatici. La microscopul electronic , în citoplasmă se
evidenţiază granule de secretie. Stabilesc joncţiuni de tip desmozom cu prelungirile invecinate.
Membrana plasmatică are o activitate enzimatică ATP-azică.
Din punct de vedere funcţional ultimele două categorii de celule reticulare sunt celule
prezentatoare de antigen. Ele recunosc antigenul prin receptori Fc, pe care îl înglobează sub formă
de endozom prin endocitoză. Antigenul scapă din endozom şi la nivelul citoplasmei se leagă de
nişte molecule de clasa a II a . Complexul antigen-clasa II a este exocitat pe suprafaţa celulelor şi
este recepţionat de limfocitele TH care stimulează limfocitele B sau celulele Tcitotoxice.Sunt
considerate celule imune accesorii, fiind implicate în calea aferentă a răspunsului imun mediat
umoral.

TESUTUL ADIPOS Dr.V. Bausic

Etimologie

24
 Termenul ,,adipos” reprezintă un adjectiv neologic provenit din limba franceză (,,adipeux”),
semnificaţia de ,,gras, de grăsime”. Continuând pe linia etimologică a cuvântului, ,,adipos”
provine din limba latină, din termenul ,,adeps” (grăsime).
Ţesutul adipos sau gras este alcătuit predominant din celule grase(adipocite sau lipocite),
celule care se organizează în lobuli sau paniculi adipoşi, separaţi între ei de septuri de ţesut
conjunctiv lax. La nivelul septurilor apar formaţiuni vasculare şi fibre nervoase. Alături de celule
în ţesutul adipos există puţină substanţă fundamentală şi puţine fibre de reticulină.
Originea celulei adipoase o reprezintă celula embrionară mezenchimală derivată din
mezodermul embrionar, cu numeroase prelungiri şi care din săptămâna a 5a de viaţă intrauterină
se transformă în adipoblast care are un nucleu central veziculos, prelungiri puţine şi numeroase
picături lipidice în citoplasmă, reticul endoplasmatic rugos, mitocondrii, şi foarte bine
reprezentată activitatea enzimatică -α naftilacetatesteraza. Adipoblastul se transformă în
preadipocit care va matura apoi la adipocit alb, brun ,adipocit hepatic( celula lui ITO) care se va
localiza în spaţiile dintre hepatocite şi sinusurile intralobulare. Celula lui ITO are rol în sinteza şi
stocarea vitaminei A. De menţionat că adipocitele brune nu vor da naştere adipocitelor albe, prin
involuţie.
Numărul celulelor adipoase creşte la nou născut ,până la 2 ani de viată, cind procesul de
creştere şi diferenţiere este controlat de hormonii de creştere:STH, hormonii tiroidieni, insulina,
citochine, factori de creştere de tip insulinic. O altă creştere a numărului de adipocite se constată
la pubertate, proces controlat de hormonii sexuali, estrogenii şi androgenii. Cantitatea de ţesut
adipos ca şi distribuţia grăsimilor este diferită la sexul masculin faţă de sexul feminin. Se
vorbeşte chiar de un adipocit ginoid(sexul feminin) şi un adipocit android(sexul masculin).La
sexul masculin ţesutul adipos reprezintă până la pubertate cca 15% din greutatea corpului, iar la
pubertate 25%. La sexul feminin ,până la pubertate, ţesutul adipos reprezintă 25%, iar la
pubertate 40%. Celulele adipoase prin rolul pe care îl au participă la conversia androgenilor în
estrogeni la sexul feminin. Femeile cu un ţesut adipos mai bine reprezentat, au un exces de
estrogeni, (hiperfoliculinie), şi au o predispozitie către neoplasmul mamar, sau endometrial.O
creştere exagerată a numărului de adipocite este prezentă în obezitatea hiperplastică.Dar există şi
o obezitate hipertrofică, în care creşterea în greutate se face prin hipertrofierea celulelor adipoase.
Obezitatea hiperplastică are cauză genetică, iar cea hipertrofică este indusă de aport caloric
exagerat.
În caz de inaniţie ( post prelungit), adipocitele pot suferi o transformare seroasă
reversibilă. Celulele adipoase îşi pierd incluziunile lipidice, capătă prelungiri asemănându-se cu
fibroblastele.

TESUTUL ADIPOS ALB (UNILOCULAR) Dr. Alina Draghia

Ţesut foarte bine reprezentat la adult, la nivelul hipodermului, în jurul organelor, la nivelul
mezenterului. Este alcătuit din adipocite albe, organizate în paniculi adipoşi separaţi de septuri
conjunctive, care aduc cu ele în ţesut vase de sânge, şi terminaţii colinergice şi adrenergice. Intre
adipocite exista substanta fundamentala, fibre de reticulina, capilare si terminatii nervoase
adrenergice si colinergice.Vascularizaţia este foarte bogată, se apreciază un capilar pentru fiecare
adipocit.Adipocitele albe au dimensiuni între 50-120 microni, formă rotundă (izolat) sau
poligonală (în ţesut prin compresiune reciprocă), nucleul turtit,alungit, eucromatic dispus
periferic, înconjurat de puţină citoplasmă dispusă şi ea periferic. Toată celula este ocupată de o
picătură lipidică (adipocit unilocular)unică care se dizolvă pe parcursul etapei de clarificare a
preparatului microscopic permanent în hidrocarburile benzenice sau in parafina, astfel încât
celula apare ca lipsită de conţinut-imagine de "inel cu pecete".

25
 Picătura lipidică se poate evidenţia prin coloraţii pentru lipide neutre nespecifice , în roşu
portocaliu cu Sudan III, sau în roşu aprins cu Sudan Scharlach.
La microscopul electronic, în celulă se remarcă numeroase organite implicate în sinteza
de lipide: mitocondrii cu criste tubulare, REN, incluziunea lipidică unica nu este delimitată de
endomembrană , este mare şi poate fi înconjurată de alte mici incluziuni periferice. Celula
adipoasă prezintă deasemenea un citoschelet cortical foarte bine reprezentat. Membrana
plasmatică a adipocitului unilocular este dublată de o lamină bazală înconjurată la rândul ei de o
reţea abundentă de fibre de reticulină (reţea fibroreticulara). Această lamină bazală este comună
pentru mai multe lipocite. În strânsă legătură cu membrana bazală se găsesc capilare sanguine
pentru fiecare adipocit. Terminaţiile nervoase atât colinergice cât şi adrenergice se opresc la
nivelul laminei bazale, mediatorul ajungând la adipocit prin difuziune, iar efectul se va exercita
prin intermediul receptorilor membranari şi nucleari.
Celula adipoasă este implicată în special în metabolismul lipidic,în lipogeneza şi
lipoliza.Lipogeneza se face din glicerol şi acizi grasi (1 molecula de glicerol şi 3 molecule de
acizi graşi formează o moleculă de triglicerid). Glicerolul se obţine prin aport exogen sau prin
glicoliză,iar acizii graşi provin din 2 surse majore: exogenă (alimentaţie) şi endogenă ( proveniţi
din ficat).Celula adipoasă prin micropinocitoză înglobează acizi graşi proveniţi din sângele
capilar, acizi care legaţi de albumine difuzează prin endoteliul capilar, membrana bazală a
capilarului, membrana bazala a adipocitului şi prin endocitoză sunt înglobaţi în adipocit. La
nivelul respectiv, acizii graşi se separă de albumine, după care 3 molecule de acizi graşi se
condensează cu o moleculă de glicerol formând triacilglicerolul (TG) care este inglobat în
incluziune.
Acizii graşi din sursă exogenă se absorb în intestin,fie direct în circulatia sanguina,fie în
circulatia limfatică,sub formă de chilomicroni care se formează la nivelul enterocitului.
Chilomicronii sunt molecule mari de 3 microni diametru cu o zonă centrală formată din TG şi
colesterol esterificat şi o zonă periferică formată din apoproteine, FL, colesterol liber. Pătrund în
vilozitate la nivelul chiliferului central, ajungând în circulaţia limfatică ,apoi în circulaţia
sanguină , iar la nivelul capilarelor chilomicronii sunt scindaţi de o lipoproteinlipază secretată de
celula endotelială. Acizii graşi eliberati , rămân legaţi de albumine şi în acest mod ajung prin
difuziune în celula hepatică.
Dacă sursa de acizi graşi este ficatul, atunci acizii graşi sunt descărcaţi de ficat sub formă
de lipoproteine cu densitate mică ,care sunt scindate de lipoproteinlipază cu eliberarea acizilor
graşi legaţi de albumine.
Celula adipoasă poate să-şi sintetizeze ,,de novo” acizi graşi utilizând glucoza, funcţia
lipogenetică depinzând de insulină, insulină care creşte permeabilitatea celulei adipoase pentru
glucoză şi stimulează lipoproteinlipaza.
Lipidele sub formă de incluziuni sunt depozitate pentru un timp variabil, de la câteva ore
până la 30 zile, după care sunt mobilizate prin acţiunea hormonilor lipolitici. Scindarea TG cu
eliberarea de acizi graşi reprezintă funcţia lipolitică dependentă de o lipază hormonosensibilă la
neurotransmiţători.
Depozitele adipoase sunt permanent reinnoite. Cel mai lipogenetic hormon este insulina
care permeabilizeaza membrana adipocitului pentru glucoza. Lipoliza este controlata de
glucagon.

26
CONSIDERATII FUNCTIONALE SI IMPLICATII CLINICE. TESUTUL ADIPOS IN
DATE SI CIFRE Alina Draghia

1. Consideratii functionale
Ţesutul adipos prezintă o funcţie principală de depozitare a trigliceridelor( până vor fi
necesare pentru a produce energie într-o anumită locaţie din organism), şi a apei. Alte funcţii
ale acestui ţesut sunt de izolant termic, limitând dispersia căldurii prin suprafaţa corpului,
precum şi de amortizor mecanic.

2. Implicaţii clinice
A. Obezitatea
Creştere difuză a cantităţii de grăsime în ţesutul adipos care comportă o creştere anormală
a greutăţii corporale. Se observă în general la adulţi, după 40 de ani; este mai frecventă la
femei, afectate cu o frecvenţă aproape dublă faţă de bărbaţi. Există şi cazuri de obezitate
infantilă, care apoi se menţin în timpul vârstei adulte. Asocierea cu stări de diabet,
hipertensiune, cardiopatie presupune risc vital şi boli invalidante la subiecţii obezi.
Se disting obezităţi esenţiale/constituţionale şi obezităţi secundare/simptomatice:
a) Obezitate secundară: simptomul unei boli de natură variată, mai ales endocrină, în
hipotiroidism, în sindrom şi boală Cushing, în leziuni ale nucleilor nervoşi ai
hipotalamusului; şi insulinomul şi unele sindroame cu debut hipotalamic se pot corela cu
obezitatea.
b) Obezitate esenţială: se manifestă independent de leziuni nervoase sau endocrine.În sens
general apare o obezitate când aportul de calorii exogen alimentar este superior nevoilor
organismului. Această excesivă introducere de calorii este legată de o alterare a mecanismelor
care echilibrează ingerarea de alimente cu consumul.
Obezitatea predispune la numeroase boli, printre care ateroscleroză, hipertensiune
arterială, diabet, sindrom de hipoventilaţie sau boala Pickwick, gută, artroză, litiază renală si
hepatică, decompensare cardiacă.

B. Lipomul
Tumoră benignă a ţesutului adipos. Este printre cele mai frecvente şi afectează mai ales
femeile adulte.Se poate localiza oriunde în organism, mai adesea în ţesutul subcutanat (cu
precădere pe ceafă, antebraţe, axile, spate, perete toracic). Lipoamele au fost observate nu
numai în ţesuturile moi extrascheletice, ci şi în organe: stomac, ficat, colon.
De obicei lipomul este o masă de dimensiuni variabile (de la un nodul mic la un volum
enorm) cu consistenţă destul de moale. Lipoamele care se dezvoltă la nivelul capsulelor
articulaţiilor cresc dând ramificaţii în membrana sinovială (lipom arborescens).
Diagnosticul este clinic, ecografic şi prin examen histologic. La examen macroscopic are
o culoare galbenă asemenea ţesutului adipos normal şi, de obicei, apare circumscris de o
capsulă subţire de ţesut fibros. La microscop se observă ca ţesut adipos tipic; uneori acesta
este compact şi abundent amestecat cu ţesut conjunctiv fibros (fibrolipom), care îl întăreşte.
Lipomul este îndepărtat chirurgical cu rezecţie amplă fiindcă tinde să recidiveze.

3. Ţesutul adipos în date şi cifre

- Ţesutul adipos ocupă:
● în copilărie
la bărbaţi 15% din greutatea corporală

27
 la femei 25% din greutatea corporală
la pubertate
la bărbaţi 25% din greutatea corporală
la femei 40% din greutatea corporală

În lume, sunt peste 300 milioane de obezi, adulţi şi copii, care prezintă risc de boli cardiace
şi respiratorii şi de moarte precoce.
Proporţia de hipertensiune cauzată de obezitate a fost estimată în jurul a 30-65%; pentru
orice creştere de 10 kg, presiunea creşte cu 2-3 mmHg.
Circa 30-35% din populaţia Australiei (1999), Angliei (2003), Mexicului (2000) şi SUA
(2002) au reprezentat cazuri de obezitate.

Propuneri de imagini şi scheme

Structura colagenului: molecula, fibrila, fibra

Imagini de tesut conjunctiv cu fibre de colagen colorate : HE, Von Gieson, AZAN,Mallory,
Masson
Fibre de reticulina in impregnare argentica
Fibre elastice in Orceina
Schema sintezei de colagen
Schema sintezei unui proteoglican
Schema Agrecanului
Fibroblast in culturi celulare
Mastocit
Macrofag
Plasmocit?
Adipocite
Tesut adipos alb
Tesut adipos brun
Tesut reticulat
Tesut conjunctiv dens semiordonat
Aponevroza
Tendon
Lamele elsctice în aorta in HE si orceina
Tesut conjunctiv lax
Tesut conjunctiv lax spinocelular in ovar si in endometru

28