Sunteți pe pagina 1din 51

`

I. Tema: DEFINIREA PSIHOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ.


1. SCURT ISTORIC.
2. PERIOADELE DE DEZVOLTARE A PSIHOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ.
3. DEFINIREA PSIHOLOGIEI ȘI RELAŢIA EI CU ALTE ŞTIINŢE.
4. OBIECTUL PSIHOLOGIEI CA ŞTIINŢĂ ŞI LOCUL EI ÎN SISTEMUL ŞTIINŢELOR.
5. DOMENIILE PSIHOLOGIEI, RAMURILE EI ȘI IMPORTANŢA LOR PENTRU SOCIETATE.
6. METODE DE CERCETARE ÎN PSIHOLOGIE.
7. METODOLOGIA CERCETĂRII PSIHOLOGICE.
8. PRINCIPII ALE INVESTIGAŢIEI PSIHOLOGICE.

II. Tema: PSIHOLOGIA ANTICĂ.


1. IDEAŢIA PSIHOLOGICĂ ÎN ANTICHITATEA PREARISTOTELICĂ
2. CONCEPŢIA ARISTOTELICĂ DESPRE SUFLET
3. IDEI PSIHOLOGICE LA MEDICII ANTICHITĂŢII
4. IMPORTANŢA CONCEPŢIILOR LUI F. BACON PENTRU PSIHOLOGIE
5. ÎNVĂŢĂTURA DESPRE SUFLET ŞI PASIUNI LA DECARTES
6. ANALIZA AFECTELOR DUPĂ SPINOZA

III. Tema: MATERIALISMUL ŞI ILUMINISMUL FRANCEZ DIN SEC. XVIII.


1. ETIENNE DE CONDILLAC.
2. J.J. ROUSSEAU, C.A. HELVETIUS.

IV. Tema: APARIŢIA PSIHOLOGIEI CA ȘTIINȚĂ.


1. ASOCIAŢIONISMUL
2. STRUCTURALISMUL
3. FUNCŢIONALISMUL

V. TEMA: FUNDAMENTAREA PSIHOLOGIEI.


1. PSIHANALIZA ŞI NEOFREUDISMUL
2. BEHAVIORISMUL ŞI NEOBEHAVIORISMUL
3. GESTALTISMUL
4. PSIHOLOGIA UMANISTĂ

VI. Tema: TRECUT ŞI ISTORIE ÎN PSIHOLOGIA ROMÂNEASCĂ.


1. PSIHOLOGIA ÎN OPERA LUI D. CANTEMIR.
2. PSIHOLOGIA EXPERIMENTALĂ ÎN ROMÂNIA.
3.TREI DOMENII CONEXE ÎN SPRIJINUL DEZVOLTĂRII PSIHOLOGIEI ROMÂNEŞTI:
FIZIOLOGIA, NEUROLOGIA ŞI ENDOCRINOLOGIA.
4. PRIMUL INSTITUT DE CERCETĂRI PSIHOLOGICE DIN ROMÂNIA.

VII. Tema: PSIHICUL UMAN CA OBIECT DE STUDIU AL PSIHOLOGIEI.


1. DEFINIREA PSIHICULUI.
2. ABORDĂRILE PSIHICULUI UMAN.
3. CRITERII DE DETERMINARE A APARIŢIEI PSIHICULUI.
4. IRITABILITATEA.
5. SENSIBILITATEA.
6. STADIILE DE DEZVOLTARE A PSIHICULUI.

VIII. Tema: PRINCIPALELE ASPECTE ALE ACTIVITÃTII PSIHICE


1. ASPECTUL GENETIC
2. ASPECTUL ONTOLOGIC
3. ASPECTUL INSTRUMENTAL-PRAGMATIC

IX. Tema: ELEMENTELE CHEIE ÎN DESEMNAREA FIINŢEI UMANE.


1. CONŞTIENTUL.
2. SUBCONȘTIENTUL.
3. INCONŞTIENTUL.

X. Tema: PROCESEL PSIHICE PRIMARE


1. SENZAŢIILE. DEFINIREA ŞI CARACTERISTICA GENERALĂ
2. PERCEPŢIA. FORMELE ȘI FAZELE PROCESULUI PERCEPTIV

XI. Tema: PROCESELE PSIHICE COGNITIVE I


1. GÂNDIREA ŞI OPERAŢIILE EI
2. MEMORIA: PROCESELE, FORMELE, PATOLOGIA EI

XII. Tema: PROCESELE PSIHICE COGNITIVE II


1. IMAGINAŢIA: PROCEDEELE IMAGINATIVE ŞI CREATIVITATEA
2. LIMBAJUL: FORMELE ŞI FUNCŢIILE LUI

XIII. Tema: ACTIVITATEA UMANĂ ŞI SFERA MOTIVAŢIONAL-VOLITIVĂ


1. ACTIVITATEA UMANĂ. FORMELE ACTIVITĂŢII
2. MOTIVAŢIA: FORMELE ŞI FUNCŢIILE EI
3. VOINŢA: FAZELE ŞI CALITĂŢILE EI

XIV. Tema: SFERA AFECTIVĂ A PERSONALITĂŢII


1. DEFINIREA PROCESELOR AFECTIVE
2. CLASIFICAREA TRĂIRILOR AFECTIVE

XV. Tema: PERSONALITATEA ŞI DIMENSIUNILE SALE I


1. INDIVID-PERSOANĂ-PERSONALITATE
2. APTITUDINILE: CARACTERISTICA ŞI CLASIFICAREA LOR.

XVI. Tema: PERSONALITATEA ŞI DIMENSIUNILE SALE II


1. TEMPERAMENTUL: PARTICULARITĂŢI ŞI TIPOLOGII
2. CARACTERUL ŞI COMPONENTELE SALE DE BAZĂ.

XVII. Tema: PSIHOLOGIA RELAŢIILOR INTERPERSONALE


1. COMUNICAREA ŞI TIPURILE EI
2. DEFINIRE, CARACTERIZARE, TIPURI DE RELAŢII INTERPERSONALE

GLOSAR AL TERMENILOR UTILIZAŢI


BIBLIOGRAFIA

2
VI. Tema: TRECUT ŞI ISTORIE ÎN PSIHOLOGIA ROMÂNEASCĂ.
1. PSIHOLOGIA ÎN OPERA LUI D. CANTEMIR.
2. PSIHOLOGIA EXPERIMENTALĂ ÎN ROMÂNIA.
3.TREI DOMENII CONEXE ÎN SPRIJINUL DEZVOLTĂRII PSIHOLOGIEI ROMÂNEŞTI:
FIZIOLOGIA, NEUROLOGIA ŞI ENDOCRINOLOGIA.
4. PRIMUL INSTITUT DE CERCETĂRI PSIHOLOGICE DIN ROMÂNIA.

1. PSIHOLOGIA ÎN OPERA LUI D. CANTEMIR.


Geneza psihologiei ca ştiinţă experimentală în România, Marian Bejat identifică două faze în
devenirea psihologiei ca activitate ştiinţifică în ţara noastră: I. Emanciparea psihologiei de sub
influenţa metafizicii spiritualiste; II. Constituirea psihologiei ca ştiinţă experimentală în România. În
prima fază sunt delimitate două perioade: – până în anul 1860: problemele de psihologie prezente în
opere filosofice, antropologice şi fiziologice; – a doua jumătate a sec. al XIX-lea, perioada 1860 –
3
1890, de rezonanţă cu mişcarea de idei psihologice din Occident. În a doua fază, se impun analizei
istorice: – perioada 1890 – 1920, cu primele laboratoare şi cercetări experimentale, cursuri universitare
şi personalităţi cu operă recunoscută (şi valorificată) în Occident; – perioada de după primul război
mondial, 1920 – 1930. Marian Bejat a trăit 62 de ani, dar la „discreţia” vicisitudinilor socio-opresive
repetate, sfârşind într-o marginalizare tragică, impusă tocmai de socius-ul căruia i s-a dedicat.
Psihologia în opera lui Dimitrie Cantemir Elementele de gândire psihologică au fost identificate în
toate producţiile spirituale din istoria meleagurilor noastre; limba şi literatura română, din cele mai
vechi timpuri au referiri semnificative la lumea interioară a omului şi la relaţiile sociale. Dar, prima
operă de rezonanţă europeană la care ne putem referi este cea a lui Dimitrie Cantemir (1673 – 1723),
savant enciclopedist al vremii sale. În literatura filosofică românească ideaţia sa este pusă în evidenţă
în lucrările lui I. Verdeş, P.P. Panaitescu şi D. Bădărău. Gândirea lui Dimitrie Cantemir, revendicată şi
de istoria filosofiei ruse (deoarece după „ruperea de turci”, din 1711, a trăit la Harkov), a apărut şi s-a
manifestat în cadrul ideologiei teologice. Dezvoltările remarcabile în opera lui D. Cantemir vizează
sfera gnoseologiei şi apare ca remarcabilă în veacul al XVIII-lea (Voltaire s-a referit adesea laudativ la
aceasta). În Istoria hieroglifică, Cantemir se exprimă ca empirist: „Toată cunoştinţa şi toată ştiinţa din
înainte mergătoare simţire purcede”.
Abordând problema corectitudinii cunoaşterii (numită astăzi validitate), în prim plan Cantemir
pune criteriul experienţei: „…Experienţa şi ispita (cercetarea) lucrului mai adevărată poate fi decât
toată socoteala minţii, şi argumenturile arătării de faţă mai tari sunt decât toate chitelile
(raţionamentele)” .
În „palatul cunoaşterii lucrurilor”, spune plastic autorul, putem intra pe trei porţi: receptarea
prezentului (percepţia), „pildele cele trecute” (memoria) şi „buna socoteală a celor viitoare” (gândirea).
Într-un limbaj aforistic şi elevat, Cantemir se exprimă ca raţionalist, punând mai presus gândirea şi
buna deprindere, decât instinctul în dirijarea comportamentului uman. Evident, o asemenea viziune se
dezvoltă cu o concepţie pozitivă asupra rolului învăţării şi dezvoltării funcţiilor psihice prin instruire şi
educaţie. Aceste probleme de psihologie genetică şi de morală sunt abordate în Divanul sau gâlceava
înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul (sub red. lui V. Cândea, Editura pentru literatură,
Bucureşti, 1969). * Dintr-un document publicat de istoricul Nicolae Iorga în 1901, aflăm că în secolul
al XVIII-lea, universităţile din Occident aveau cursuri distincte de psihologie. Astfel, în carnetul de
studii al stolnicului Constantin Cantacuzino, întors de la Universitatea din Padova în 1668, figura o
notă la cursul de psihologie ţinut de profesorul Albino Albanese. Elemente de psihologie în
învăţământul superior (1860 – 1890) Cele două şcoli superioare din Ţările Române, Şcoala cea mare
domnească de la Mânăstirea Trei Ierarhi (fondată de Vasile Lupu) şi Academia grecească de la Sf.
Sava, din Bucureşti, funcţionau încă din secolul al XVII-lea. Cursurile predate aici, cu precădere de
profesori greci, reflectau ştiinţa antică, dar şi pe cea occidentală, ideile empirismului englez,
iluminismului francez şi german. Se fac traduceri după Voltaire, Montesquieu, Condillac, Rousseau,
Baumeister (tradus de Samuil Micu), Kant (tradus şi interpretat de Gh. Lazăr).

PSIHOLOGIA EXPERIMENTALĂ ÎN ROMÂNIA.

Psihologia apărea în capitole din tratatele de filosofie, antropologie şi medicină. În 1830, la


Buda, Tipografia Universităţii, apare cartea medicului Paul Vasici Antropologhia sau scurtă cunoştinţă
despre om şi despre însuşirile sale; deşi are un „Apendice” de 10 pagini, intitulat Despre suflet
(elaborat scolastic-idealist), întreaga parte a II-a a cărţii are organizarea şi conţinutul unui tratat de
psihologie, cu o consistentă argumentare a rolului sistemului nervos. Mai târziu, în 1843, în Tipografia
Colegiului Sf. Sava, alt medic, Şt.V. Episcupescul tipăreşte Oglinda înţelepciunii, cunoaşterea sinelui,
cu capitole de anatomie, fiziologie şi psihologie (aceasta într-o viziune metafizică). A doua jumătate a
veacului al XIX- lea este marcată de crearea statului naţional, înfiinţarea Universităţilor din Iaşi (1860)
şi Bucureşti (1864) şi a Academiei Române (1866). Dezvoltarea generală a ţării se exprimă într-un
avânt fără precedent al ştiinţei şi tehnicii: cu prioritate mondială se pun bazele unor noi domenii
ştiinţifice: bacteriologia (V. Babeş şi I. Cantacuzino), neurologia (Gh. Marinescu), biospeologia (E.
Racoviţă) etc. La Universitatea din Iaşi, un curs românesc de psihologie fusese ţinut de Simion
4
Bărnuţiu (ardelean de origine, cu doctorat în drept la Paris), intitulat Psihologia empirică şi logica
(publicat postum, în 1871); un alt manual de psihologie este publicat în 1898, de Ion Găvănescu,
profesor la Iaşi; între timp, mai ţinuseră prelegeri de psihologie Titu Maiorescu, Ion Pop Florentin,
C.C. Dumitrescu-Iaşi şi C. Leonardescu. Prima catedră de psihologie (separată de filosofie) se
înfiinţează abia în 1925 (condusă de Mihai Ralea). Psihologia experimentală în România După cum s-a
arătat în capitolul despre Wundt, primul laborator de psihologie s-a înfiinţat la Leipzig, în 1879.
Experimentul apărea drept un atribut al maturizării ştiinţei şi numărul laboratoarelor a crescut rapid în
toată lumea: în 1883, în S.U.A., de către Stanley Hall, la Universitatea John Hopkins; în 1889,
Sorbona, H. Beaunis; Roma, G. Sergi; în 1891, Universitatea Columbia, New York, John Mc.Cattell;
Cambridge, Anglia, alţi discipoli ai lui Wundt În ţara noastră, primul laborator de psihologie a fost
înfiinţat în 1893 la Iaşi, de către Eduard Gruber, doctor al Universităţii din Leipzig (cu o teză asupra
luminozităţii culorilor, coordonată de W. Wundt).
În cartea deja amintită a lui M. Bejat, lui Gruber i se rezervă 45 de pagini, scrise cu deosebit
respect, simpatie şi compasiune. Studiile şi manifestările sale în străinătate, pe parcursul a 7 ani (cu
mare succes la primele două Congrese mondiale de psihologie), îl anunţau ca un om de ştiinţă de înaltă
inovaţie şi mare operă. Ca un semn al destinelor rare, a murit la 35 de ani într-un ospiciu, în 1896, anul
în care s-au născut trei psihologi de referinţă ai veacului următor: L.S. Vâgotski, J. Piaget şi Mihai
Ralea. Se născuse la Iaşi, în 1861, într-o familie mixtă: tatăl – arhitect german, mama – o româncă din
neamul domnitorului Cuza. După licenţa în litere şi filosofie la Iaşi, îndrăgit de cercul
„Contemporanul”-ui ca „figură pitorescă” şi informată, Gruber beneficiază de mentoratul lui Titu
Maiorescu şi face, cu intermitenţă, studii la Sorbona şi Leipzig. Publică prima lucrare de psihoestetică,
Stil şi gândire, studiază sinesteziile; lucrările lui sunt apreciate de psihologi consacraţi şi publicate în
reviste occidentale de prestigiu. Este atât de preocupat de un laborator de psihologie la Universitatea
din Iaşi , încât, în 1893, chiar în drumul de la Leipzig spre casă, se opreşte la Bucureşti, are o audienţă
la ministrul instrucţiunii, Take Ionescu. Într-un timp scurt este elaborat devizul pentru aparatură şi
regulamentul, asigurate spaţiul şi fondul bibliotecii. Eduard Gruber deschide, pe 21 octombrie 1893,
primul curs de Psihologie experimentală din România (anunţat şi comentat pozitiv de presa locală). În
1894 participă, la invitaţia profesorului Lombroso, la Congresul (medical) de Antropologie de la
Roma, comunicând despre cercetările sale asupra audiţiei colorate, lucrare ce i-a fost ulterior publicată
(ministrul Take Ionescu a primit o scrisoare de la Lombroso, în care România este felicitată că are un
asemenea psiholog eminent). După ce începuse şi un curs de Pedagogie modernă, în 1895, Gruber
apare cu intermitenţe, boala îl preocupă. Diagnosticul stabilit de dr. Richard von Krafft, profesor la
Universitatea din Viena, la care se tratează, este de nevroză astenică, determinată de surmenaj
intelectual. Revine în ţară, boala se agravează, obligând familia să-l interneze la spitalul doctorului
Şutzu din Bucureşti (cel care-l asistase şi pe Eminescu). Încetează din viaţă pe data de 28 martie 1896,
spre consternarea generală a intelectualităţii ieşene şi a organelor de presă, care îi remarcaseră cu
entuziasm ascensiunea în ultimii şapte ani. Prima stea pe cerul românesc al noii ştiinţe despre om,
psihologia experimentală, s-a dovedit nenorocoasă, căzând precum Eminescu, Bolintineanu, Bălcescu,
Tudor Vladimirescu.
Depărtarea ei de „obişnuitul” cotidian face ca lumina ce a purtat-o să dăinuie încă. * În ultimul
deceniu al sec. al XIX-lea, au apărut cărţi relevante pentru noul spirit experimental din psihologia
europeană: Introducere în psihofizică (1812), de Şt.Michăilescu; Principii de psihologie (1892), de C.
Leonardescu; Problemele psihologiei (1898), de C. RădulescuMotru; în 1895, Alfred Binet, invitat de
ministrul Instrucţiunii publice Take Ionescu, ţine la Universitatea din Bucureşti 12 prelegeri de
psihologie experimentală (aprilie – iunie). Evenimentul a fost de excepţie, rectorul Universităţii, Titu
Maiorescu, propunându-i ulterior, lui Binet să revină ca profesor. Revista culturală „Contemporanul” a
marcat epoca printr-o largă acţiune de propagare a mişcării de idei ştiinţifice în domeniu.
* Nicolae Vaschide (1873 – 1907), ca şi Gruber, a fost „prea înalt pentru o umbră atât de
scurtă”. Născut la Buzău, unde a urmat clasele primare şi gimnaziul; după absolvirea liceului „Sf.
Sava” din Bucureşti, urmează cursurile Facultăţii de litere şi filosofie, având ca profesori pe Titu
Maiorescu şi C. Dumitrescu-Iaşi. Susţine licenţa în iunie 1895, cu teza Senzaţiile vizuale, apreciată ca
excelentă şi premiată. Cu ocazia prelegerilor lui A. Binet, Vaschide, în preajma susţinerii licenţei a fost
5
apropiat savantului francez, alcătuind succesiv „rapoarte” despre fiecare curs şi prezentându-le în
presă; Binet l-a apreciat şi l-a invitat la Sorbona, în laboratorul său de psihologie experimentală. Din
toamna anului vizitei lui Binet, 1895, până la sfârşitul vieţii sale tragic de scurte, în 1907 (datorită unei
pneumonii), Vaschide lucrează ca „ataşat” în laboratorul lui Binet (până în 1899), apoi în alte
laboratoare; din 1901 este director adjunct al laboratorului de psihologie patologică, de pe lângă
Sorbona, condus de Ed.Touluse. Publică împreună cu Binet date de cercetare privind efectul muncii
intelectuale asupra presiunii sanguine şi psihologia şcolarului; cu Touluse publică lucrări de
metodologie (în 1904, o carte la care colaborează şi H. Piéron: Technique de psychologie
experimentale). În cei aproape 12 ani petrecuţi în Franţa, pe lângă teza de doctorat, fişa sa bibliografică
specifică 170 de titluri, printre care 12 cărţi. Se ocupă de psihologie cu patosul metodologic al timpului
că aceasta ar releva mecanisme subtile ale vieţii mentale (în 1903, în colaborare cu Vurpas, publică La
logique morbide, 1. L’analyse mentale, primul volum dintr-o serie de patru proiectate; prefaţa,
elogioasă, este scrisă de Th. Ribot). Două cărţi sunt publicate postum: Essai sur la psychologie de la
main, 1909, 504 p., Le sommeil et les rêves (1911). Iată un citat din prima: „Mâna defineşte fiinţa
umană mai mult decât ochiul, …şi fazele vieţii noastre lasă în aceasta mai multe trăsături decât în alte
părţi” (p. 25); „mişcarea este elementul cel mai intim al gândirii” (p. 24). Cartea despre somn şi vise a
devenit lucrare de referinţă în domeniu. Dorinţa de a reveni în ţară, ca cercetător şi profesor,
concretizată într-o susţinută corespondenţă cu Titu Maiorescu şi Gheorghe Marinescu, nu s-a mai putut
realiza. Un alt vis, tot de intelectual patriot, era să scrie pentru Occident o carte despre România.
Constantin Rădulescu-Motru (1868 – 1957), filosof şi psiholog, din neam de panduri şi intelectuali
olteni. După liceul făcut la Craiova şi Facultatea de litere şi filosofie de la Bucureşti, şi-a continuat
studiile la Paris şi apoi la Leipzig; în laboratorul lui Wundt a asimilat tehnica psihologiei
experimentale, dar şi-a susţinut teza de filosofie pe problema cauzalităţii la Kant; şi-a extins activităţile
în laboratoarele de psihologie, învăţând ulterior de la Charcot, Ribot, Beaunis şi Binet. Titu Maiorescu,
profesorul, rectorul şi mentorul atâtor cariere de cărturari proeminenţi, îl remarcase pe tânărul licenţiat
şi îi acceptă compania până la Paris în călătoria sa estivală în Occident. Interesantă este o contingenţă
astrală: susţinerea licenţei a avut loc pe data de 18 iunie 1889, ziua petrecerii pe ultimul drum a
marelui Eminescu; astfel că Maiorescu şi studenţii care asistaseră la examenul de licenţă al lui C.
Rădulescu-Motru au coborât direct în Piaţa Universităţii pentru a participa la cortegiul funerar al
geniului poeziei româneşti. La Paris, C. Rădulescu-Motru îşi abandonează planurile de carieră juridică
şi se interesează de psihologie (Ribot), psihofiziologie (Beaunis) şi psihopatologie (Charcot). În anul
următor, la început de semestru universitar, părăseşte Parisul pentru München (un semestru, unde a
audiat cursurile lui C. Stumpf, în spiritul lui Brentano), apoi Leipzig (doi ani şi jumătate). Îl preocupa
problema psihologică a timpului şi vedea că bibliografia pe problemă este precumpănitor germană.
Preocuparea pentru studiul funcţiilor psihice superioare, cum ar fi inteligenţa instrumentată de mişcare,
nu intra însă în topics-ul lui Wundt.
Interesante în bibliografia lui Rădulescu-Motru sunt cele două aspecte: faptul că psihologia
experimentală, la răspântia de veacuri era atrăgătoare pentru filosofi, jurişti, medici; al doilea aspect ce
se impune atenţiei este relaţia mentor-discipol pe care o practica Titu Maiorescu în formarea carierelor
marilor personalităţi româneşti: nu numai că „poseda” cunoştinţe, dar şi ghida şi promova aceşti tineri
care promiteau, studiau, căutau, trudeau preocupaţi de creşterea potenţialului naţional. Lucrarea de
doctorat la Wundt este terminată în iunie 1893, cu titlul Despre dezvoltarea teoriei lui Kant asupra
cauzalităţii în natură; la susţinere obţine calificativul Magna cum laude, după care este publicată în
revista lui Wundt „Philosophische Studien”, devenind lucrare de referinţă. Întors în ţară, C. Rădulescu-
Motru funcţionează până în 1897 ca bibliotecar la Fundaţia Universitară, după care obţine postul de
conferenţiar la Facultatea de Filosofie şi Litere şi ajunge astfel să ţină primul curs de Psihologie
experimentală la Bucureşti, intitulat Elemente de psihologie experimentală. În anul următor editează
prima sa carte Problemele psihologiei. Definind în spirit naturalist ştiinţific obiectul psihologiei, –
condiţiile producerii fenomenelor psihice şi înlănţuirea lor cauzală – Rădulescu-Motru formulează
replici argumentate la toate opiniile ce puneau la îndoială obiectivitatea ştiinţei despre psihic; tratează
relaţia psihic-fiziologic, specificitatea determinismului în psihologie, raporturile individual–social,
individualitate–personalitate, comportament reflex şi intenţionat, suflet–spirit, psihologie–filosofie. În
6
1906, Rădulescu-Motru obţine fonduri pentru înfiinţarea primului laborator de psihologie
experimentală la Universitatea din Bucureşti. Fundamentarea ştiinţific-experimentală a psihologiei a
creat un pol de interes academic, atracţie pentru o nouă carieră. După audierea cursului de psihologie
al lui Rădulescu-Motru, Dimitrie C. Nădejde îşi ia o licenţă strălucită cu teza Valoarea vieţii ca
problemă psihologică (1898). Peste câţiva ani va fi profesor alături de C. Rădulescu-Motru şi M.
Dragomirescu, dar îşi întrerupe activitatea pentru studii în Germania; la Universitatea din München
studiază cu Th. Lipps (psihologie, logică, etică, istoria filosofiei), cu I. Ranke (antropologie) şi cu
Güttler (filosofia modernă). Teza de doctorat condusă de Th. Lipps a avut titlul Eseu asupra teoriei
biologice a plăcerii şi durerii şi a fost deosebit de apreciată, publicată în germană şi franceză. Lucrarea
este dezvoltată şi publicată la Leipzig în 1908 cu noul titlu Teoria biologică a plăcerii şi durerii, iar la
Bucureşti a fost tipărită doar o parte , cu titlul Raportul între sentiment şi forţa vitală. În „The
American Journal of Psychology” nr. 3/1908 lucrarea este atent şi elogios recenzată, calificată drept
„prima încercare serioasă de a învinge în mod critic teoria finalistă a plăcerii şi durerii, un serviciu real
adus psihologiei ştiinţifice” (p. 408). Psihologul român respinge schema „plăcut = normal, util;
neplăcut = anormal, dăunător”, argumentând inconsistenţa acesteia (de exemplu, alcoolul şi tutunul
sunt consumate din plăcere, dar sunt dăunătoare). De asemenea, tratează într-un mod nou raportul
organic–stare sufletească în materie de afectivitate; starea organică apare doar ca un factor, iar acţiunea
sa este mediată de stările şi cerinţele sufleteşti. Problema are o valoare ştiinţifică majoră, date fiind
controversele din epocă relative la teoria periferică a emoţiilor, formulată în paralel de W. James şi de
profesorul olandez de anatomie patologică Carl-Georg Lange (1834 – 1900). Reîntors în ţară, Dimitrie
C. Nădejde este un om de ştiinţă format; studiile sale experimentale au concursul profesorului C.
Dumitrescu-Iaşi şi a doctorului Obregia şi fac obiectul unei cărţi publicate în 1910, sub titlul Munca
psihică şi încercările determinării ei cantitative (Bucureşti, Editura F. Göbl şi fiii). Cartea este publicată
peste doi ani în germană, la Leipzig. Începea o perioadă de preocupări ergonomice; datele sale sunt
comparate cu cele relevate de E. Kraepelin (1856 – 1926), psihiatrul german care a elaborat teste
psihologice pentru fiabilitatea umană. Dominanta preocupărilor sale ştiinţifice a rămas relaţia
fizicpsihic în diferite arii, ajungând la principiul că legile în psihologie trebuie să exprime raporturi
schimbătoare dintre mărimi schimbătoare. Avântul investigativ al lui Dimitrie Nădejde este treptat stins
de frustrarea repetată de a nu mai putea reintra în corpul cadrelor didactice universitare după concediul
de studii (psihologia nu era o catedră universitară distinctă de filosofie–logică–etică). Despre acest
destin al întristării, M. Bejat scrie cu simpatie, deoarece l-a cunoscut în propria sa activitate.
Cunoscător profund al literaturii ştiinţifice franceze, Marian Bejat reţine şi reactualizează numele
Otiliei Vlaicu, ale cărei cercetări despre memoria imediată au apărut în „L’Anneé psychologique”
(1920, XXI, p.171-189), precum şi în tratatul lui G. Dumas, Nouveau traité de psychologie (vol. 4,
Paris, Alcan, 1934). În tratatul amintit, cunoscutul psiholog francez H. Piéron se referă pe larg la
studiul experimental publicat de autoarea româncă, valorificându-l în fapt prin comparare cu propriile
investigaţii.

3.TREI DOMENII CONEXE ÎN SPRIJINUL DEZVOLTĂRII PSIHOLOGIEI ROMÂNEŞTI:


FIZIOLOGIA, NEUROLOGIA ŞI ENDOCRINOLOGIA.

Trei domenii conexe în sprijinul dezvoltării psihologiei româneşti: fiziologia, neurologia şi


endocrinologia România a intrat în secolul al XX-lea cu mari aspiraţii în toate domeniile: socio-
naţional, economic, ştiinţific. În favoarea dezvoltării ştiinţelor, în ţară apar „şcoli ştiinţifice” de
prestigiu european: bacteriologie, chimie, fizică, medicină, construcţii, sociologie. Thoma Ionescu era
un „chirurg al lumii” (a introdus tehnica anesteziei centrale); pe biroul lui Victor Babeş erau buletine
de analiză ce soseau cu serviciile aviatice; Ioan Cantacuzino şi Gheorghe Marinescu erau solicitaţi
frecvent de centrele universitare celebre ale lumii. a) Institutul internaţional de fiziologie
experimentală de la Boulogne sur Seine, lângă Paris, fusese frecventat de C. RădulescuMotru şi N.
Vaschide; în 1902 îl are ca director adjunct pe Ion Atanasiu (1896 – 1926), absolvent al Facultăţii de
medicină veterinară din Bucureşti, cu studii de fiziologie la Paris şi Bonn. Alături de J. Marey, este
considerat părinte al electrofiziologiei nervoase. După moartea acestuia, în 1904, institutul îi poartă
7
numele şi i se propune lui I. Atanasiu să-i fie director. În 1905 însă Atanasiu preferă să revină în
Bucureşti ca şef de catedră de fiziologie generală şi comparată a Facultăţii de Ştiinţe şi ca director al
Institutului de fiziologie, Universitatea Bucureşti. Concepţia sa ştiinţifică este axată pe înţelegerea
sistemului nervos, ca sistem ce realizează interacţiunea organismului cu mediul, funcţie realizată la
toate nivelurile, de la instinctiv la intelectiv, prin reflexe; principiul asociaţiei stă la baza dezvoltării şi
funcţionării întregii vieţi psihice (în „Convorbiri literare”, 4/1902). Reţinem că în acei ani Pavlov se
ocupa încă de fiziologia digestiei şi nu făcuse nici o comunicare despre reflexele condiţionate (prima
va fi făcută în 1903, la Congresul internaţional de medicină, de la Madrid). Ideaţia lui Atanasiu avea la
bază Reflexele creierului, a lui I.M. Secenov, carte tradusă în franceză în deceniul 9 al secolului al
XIX-lea, precum şi concepţia lui Ch. Richet (profesorul său de la Paris) despre ideea ca „reflex cu
partea efectorie inhibată” (Pavlov i-a recunoscut lui Richet prioritatea introducerii termenului de
„reflex psihic”, în care contează urmele cerebrale ale excitanţilor anteriori). Interesul lui Atanasiu
pentru psihologie a fost constant, profund, înalt apreciativ. Înainte de toate, el vedea unitatea fizic-
psihic ca un principiu al determinismului şi o condiţie a progresului psihologiei. El aduce argumente că
în funcţionarea organelor de simţ este vorba de „excitanţi specifici” şi organe adaptate, iar nu de
„energii specifice” care „filtrează” şi contorsionează realitatea. Despre lumea externă avem „imagini
reprezentative”, ce răspund direct cauzelor din mediu ce le-au provocat şi „imaginile simbolice”,
purtate de cuvinte, fără prezenţa imediată a obiectelor de referinţă. Gândirea, memoria, afectivitatea
sunt tratate în diferite lucrări din perspectivă sistemică, psihofiziologică şi genetică (cu deschidere spre
educaţie). Toate manifestările ştiinţifice ale dr. I. Atanasiu au contribuit la atmosfera favorabilă unei
psihologii ştiinţifice, dotate conceptual şi metodologic pentru a deservi omul deceniilor şi veacurilor
următoare. Ca o mică mănăstire, sub un pinten de deal, unde se fac rugăciuni pentru comuniunea
omului cu divinitatea, ştiinţa psihologică, ea însăşi suferindă în ţara noastră în deceniile ce au urmat, a
încercat să proiecteze o lumină asupra omului, – fie el agricultor, petrolist, om politic, metalurgist,
dascăl, scientist, militar. Ion Atanasiu a fost un „paznic de far” (în expresia lui Geo Bogza) care a
ajutat dirijarea navigaţiei spre ţărmuri (aşteptate ca) sigure. b) Gheorghe Marinescu (1863 – 1938), om
de ştiinţă format „la bază” în ţară (student la medicină în Bucureşti şi cercetător în laboratorul lui V.
Babeş de anatomie patologică şi bacteriologică); în iunie 1881 pleacă la Paris pentru a lucra cu J.
Charcot, apoi în Germania, Belgia, Anglia, Olanda şi Italia. În 1897 îşi susţine teza de doctorat la
Facultatea de medicină din Paris şi se întoarce în ţară, unde devine şef de serviciu la secţia de boli
nervoase a Spitalului Pantelimon din Bucureşti şi profesor la Facultatea de medicină din Bucureşti
(clinica de boli nervoase şi electroterapie). În 1910 apare la Paris Traité international de psychologie
patologique (sub redacţia lui A. Marie); capitolul „leziuni cerebrale” este redactat de Gheorghe
Marinescu. Devine membru al Academiei Române în 1906, apoi al multor foruri academice din alte
ţări – Paris (1912), Halle (1932), Buenos Aires (1936), Madrid, Maryland, Praga, Viena, Berlin, New
York, Varşovia, Rio de Janeiro, Londra etc. Lucrarea sa, devenită clasică, La cellule nerveuse, este
prefaţată elogios de Ramon y Cajal. Ideaţia psihologică era la mare respect la răspântia de veacuri. Din
1900, Gh.Marinescu începe să se ocupe în mod special (nu doar ocazional ca mai înainte) de
problemele limbajului, scrisului, sensibilităţii, sugestiei, nevrozelor. Psihoterapia capătă un caracter
concret, operabil în baza principiului integrării corticale a tuturor funcţiilor neuronale.
Materialul experimental lăsat de Ed. Gruber, după moartea sa neaşteptată, este valorificat de Gh.
Marinescu în 1911, în lucrarea Studii asupra audiţiunii colorate. Este deosebit de interesant pentru o
istorie a psihologiei de a consemna un gen de tropism al medicilor şi fiziologilor spre problematica
psihologică. În 1916, Marinescu publică Despre metodele psihologiei, demonstrând o mare afinitate
pentru studiul psihologiei: al conştiinţei („cea mai de seamă manifestare sufletească”, „ultimul teritoriu
al evoluţiei psihice”). În articolul în limba franceză La vie scientifique à Petrograd, 1917, se arată
entuziasmat de cercetările lui Bechterev şi Pavlov, conturând perspectivele unei psihologii obiective,
eliberate de iluziile introspecţiei şi speculaţiile metafizicii. În autoobservaţie apar produ-sele finale ale
gândirii, nu şi „procesele pregătitoare”, din sfera inconştientului. Între cele două sfere însă există o
conlucrare, anumite entităţi încep a fi conştiente şi prin automatizare trec în inconştient şi invers.
Ataşamentul lui Gh. Marinescu pentru o psihologie desprinsă de metafizic este exprimată în
numeroasele sale lucrări asupra psihanalizei (de regulă, critice), somnului, sugestiei, vârstelor,
8
localizărilor cerebrale, amneziilor, nevrozelor. Metoda reflexelor condiţionate este apreciată ca
alternativă naturalist-ştiinţifică de abordare a unei existenţe obiective, care, când se pretează şi la
autoobservaţie este distorsionată sau iluzorie. c) C.I. Parhon (1874 – 1970), personalitate de vârf a
ştiinţei endocrinologice mondiale, cu o vocaţie profesională formată exclusiv în ţară, dar cu o operă
ştiinţifică masivă şi inovatoare. Deşi nu-şi recunoaşte mentorii, primul său îndrumător a fost Gh.
Marinescu, în domeniul neurologiei, la Spitalul Pantelimon din Bucureşti. Pe fondul problematicii
neurologice, descoperă factorii endocrini şi în decursul unui deceniu, în colaborare cu M. Goldstein
elaborează şi publică primul Tratat de endocrinologie din lume (1908). În 1910 elaborează un studiu
(de 452 de pagini) asupra rolului glandelor endocrine în patologia mentală. Rezultatele studiilor sale
sunt comunicate la congrese internaţionale; în 1943, în „Analele de psihologie” publică sinteza Rolul
hormonilor în viaţa psihică. Interesantă este viziunea marelui cercetător fiziolog asupra psihologiei: o
consideră un capitol al biologiei, deoarece are la bază funcţionarea creierului şi a glandelor endocrine.
De exemplu, emotivitatea este activată de excesul de secreţie tiroidiană şi slăbită, până la apatie, de
deficitul acesteia; în ultimul caz slăbeşte şi memoria şi învăţarea (constituirea asociaţiilor), efortul
voluntar şi, în general, tonusul psihic. Începuturile psihologiei sociale Reţinem observaţia pertinentă a
lui Marian Bejat că, la răspântie de veacuri XIX şi XX, conceptul de ştiinţă psihologică se identifică cu
cel de psihologie experimentală. Set-ul permisiv al acceptării metodelor ştiinţelor naturii era însă
întâmpinat aversiv de factorii genezei şi funcţionării psihicului uman, social prin excelenţă. În cartea
noastră psihologică de căpătâi Problemele psihologiei (C. Rădulescu-Motru, 1898), similară poate
cărţii americane a lui James Principles of Psychology (1890), se afirmă explicit importanţa factorilor
sociali, complementari celor biologici în explicarea psihicului uman. Dacă în atmosfera intelectuală
românească (promovată, de exemplu, de „Contemporanul” şi „Convorbiri literare”) noţiunile de
psihologie socială începuseră deja să fie definite şi valorificate, cel care a instituit un sistem conceptual
în acest domeniu a fost Dimitrie Drăghicescu (1875 – 1945). În societatea românească, Drăghicescu a
fost un „obelisc” al binelui, atât de înalt încât, în vreme de furtună, a fost lovit de fulgerul întunecat al
nefericirii, decepţiei şi morţii. Licean craiovean, Dimitrie Drăghicescu devine student la Filosofie şi
Litere în Bucureşti, îşi dă licenţa în 1901 şi pleacă la studii umaniste la Paris. Foarte repede, în 1903,
publică o carte de sociologie: Le problème du déterminisme social. Déterminisme biologique et
déterminisme social (Paris, Ed. de la Grande France, 99 p.). Se deplasează la Berlin pentru un semestru
şi în anul următor îşi susţine la Paris teza de doctorat Du rôle de l’individu dans le déterminisme
social, pe care o şi publică la F. Alcan, într-un volum de 366 de pagini. Reîntors în ţară, este suplinitor
la cursul de „Morală ştiinţifică”, apoi, peste un an, conferenţiar de psihologie socială şi sociologie la
Universitatea Bucureşti. În 1910, cariera didactic-universitară a lui Drăghicescu se încheie frustrant,
postul său fiind ocupat de o altă persoană. Drăghicescu nu preferă dezangajarea, ca D. Nădejde şi
elaborează, în franceză, zeci de studii şi tratate (sociologie, morală, alcoolism, liberalism, etnografie,
religie, biografii psihosociale etc.). Scrisă şi editată în limba franceză, opera lui Drăghicescu a fost
asimilată şi apreciată de mentalitatea europeană. Calificativele sunt: forţă, originalitate, precauţie. Este
apreciată îndeosebi teza sa că psihologia umană este înainte de toate socială. Cartea La problème de la
conscience. Étude psycho-sociologique, publicată în 1904-1906, s-a bucurat de un enorm succes, cei
mai mari oameni de ştiinţă ai vremii au comentat-o şi apreciat-o ca ingenioasă, interesantă,
aventuroasă şi profundă. Iată o idee memorabilă a lui Drăghicescu: „În creier socialul se materializează
şi materialul, biologicul, se socializează”. Vede psihologia ca o ştiinţă despre realitatea inter-
individuală sau socială; este vorba de psihologia umană, care trebuie să aibă ca traiect fundamental
dimensiunea socială.

4. PRIMUL INSTITUT DE CERCETĂRI PSIHOLOGICE DIN ROMÂNIA.

Psihologia românească după anii ’20 Ţara reîntregită îşi vindecă rănile războiului,
intelectualitatea trece cu un patos nou la organizarea şi dezvoltarea instituţiilor productive şi de
învăţământ. Clujul devine centru universitar, iar potenţialul ştiinţific şi patriotic îi conferă în câţiva ani
o talie europeană. C. Rădulescu-Motru reluase din 1919, la Universitatea din Bucureşti, Cursul de
9
psihologie (ce va fi tipărit în 1923) şi se preocupă de laboratorul de psihologie, aproape distrus de
război; în acest scop, în 1921 vizitează Institutul de psihologie din Leipzig, unde acum era director
fostul său coleg (la Wundt) Felix Krueger. Stabilind o colaborare cu acesta, revine în ţară şi cere
fonduri guvernamentale pentru dotarea şi dezvoltarea laboratorului, proces ce continuă aproape un
deceniu. Trecuseră 25 de ani de la publicarea cărţii Problemele psihologiei (1898). Acum Rădulescu-
Motru este mai didactic, ştie ce este o carieră ştiinţifică, este mai empatic cu studentul-începător.
Operează o distincţie clară între metafizică şi psihologie, între explicaţia ştiinţifică fondată pe
cercetarea experimentală şi discursul: „în sprijinul unui sistem filosofic sau al vreunei concepţii
sociale”. Obiectul psihologiei este fenomenul psihic real: aşa cum se prezintă în experienţă; studiul din
punctul de vedere al opoziţiei şi intercondiţionării cu altele; expresie a bogatei confruntări cu mediul
biofizic şi social şi a unităţii dintre trăirea sufletească şi substratul ei material. Formaţia filosofică,
flexibilitatea abordării şi forţa generalizării nu-l distanţează pe autor de specificul biosocial al
psihicului; atrage atenţia asupra complexităţii; psihologia nu poate practica izolarea experimentală a
fenomenelor pentru a studia, de exemplu, conştiinţa, sentimentul şi personalitatea; această tehnică este
productivă în ştiinţele naturii, dar nu la om, care are un „mediu” extins la scară social-istorică: „Actul
conştient este o manifestare a vieţii de relaţiune între indivizi…izolat n-are înţeles” (p. 304); omul este
o fiinţă „creditată” cu experienţă socială, a altora; comportamentul conştient nu poate fi înţeles decât
într-o „comunitate de conştiinţe” (conştiinţa este o „fiică a societăţii”). Crezul ştiinţific al profesorului
C.Rădulescu-Motru a fost determinismul şi monismul. Piatra de încercare a vocaţiei sale a fost
explicarea personalităţii şi a abordat-o chiar cu riscul finalismului. El însuşi a comentat deseori tentaţia
psihologului de a face metafizică, astfel că psihologii pot aprecia mai mult frumuseţea decât robusteţea
teoriei personalismului energetic (cartea cu acest titlu a apărut în 1927). Ca evoluţionist, nu s-a ferit de
a defini o continuitate a energiei fizice cu energia spirituală („puterea sufletească”). Vede
personalitatea ca o direcţie în care au evoluat formele de energie naturală: „…natura produce
personalitatea sufletească aşa cum produce cristalizarea mineralelor şi cum se produce ereditatea
formelor organice”. „Cristalizarea” este un fenomen-model pentru explicarea transferului de energie de
la forme simple la cele complexe; este sensibil la expresia lui Stendhal „cristalizarea emoţiilor în
obiect” (din Le sentiment de l’amour) şi o preia în explicarea genezei sentimentelor: în salinele de
lângă Salzburg, sătenii pun crenguţe uscate pentru a se împodobi în câteva săptămâni cu cristalele de
sare rezultate din atmosfera umedă şi saturată. Aşa se întâmplă şi în raporturile afective interpersonale:
dintr-o atmosferă de afecte primare, o persoană cu totul indiferentă anterior, devine după un timp
aureolată de „cristalele luminate de dragoste”; pentru „a se depune” ele au nevoie de un suport. Merită
consemnată valoarea acestui model de interpretare psihologică. K.Duncker, gestaltist remarcabil şi
novator în psihologia gândirii, coleg de doctorat la Berlin cu profesorul Gh. Zapan, l-a folosit în
explicarea principalei celule a gândirii (descoperite de Socrate): „Conceptul este o cristalizare în obiect
a ideilor şi a modurilor de operare cu el”; Rădulescu-Motru numeşte metafora lui Stendhal „o foarte
frumoasă teorie asupra afectivităţii”, iar A.N. Leontiev, la cursul de psihologie, o considera „singura
teorie ce explică mirajul formei celei mai înalte a afectivităţii umane”. Opera lui Rădulescu-Motru s-a
bucurat de înalt prestigiu ştiinţific în perioada interbelică, autorul a fost Preşedinte al Academiei
Române; purtând în paginile şi cursurile sale un dialog viu cu cele mai marcante personalităţi din
ştiinţele umaniste, elaborările sale în problemele metodologice (relevând minusurile introspecţiei, dar
şi ale reflexologiei şi behaviorismului), ale psihogenezei (rolul muncii şi limbajului în antropogeneză,
funcţia instruirii în dezvoltarea funcţiilor psihice superioare), ale subiectivităţii, personalităţii şi
psihotehnicii – reprezintă un fond al identităţii ştiinţei şi culturii româneşti; în valorificarea sa a fost o
discontinuitate impusă, de cinci decenii; privirea tristă a cărturarului marginalizat ne-a privit continuu
de după cortina tăcerii ce s-a lăsat definitiv în 1957. Primul institut de cercetări psihologice în
România În 1919 ia fiinţă Universitatea din Cluj, un simbol al întregii ţări, al speranţei în propăşirea
spiritului cultural românesc. Printre cadrele universitare detaşate la Cluj pentru a realiza această operă
a fost şi Florian Ştefănescu-Goangă, numit şeful catedrei de psihologie. Imediat profesorul a înaintat
un memoriu ministrului Instrucţiunii publice în care solicita alocarea unui fond extraordinar pentru
înfiinţarea Institutului de psihologie al Universităţii din Cluj. Acest fond a fost ordonanţat pe 26 martie
1921. Profesorul a pornit într-o călătorie de de edificare asupra noilor tehnici experimentale în
10
institutele germane de profil. A comandat aparate de la două firme germane. La 1 noiembrie 1921
institutul obţine local, iar din toamna anului următor funcţionează cu aparatură modernă şi bibliotecă
pe măsură. În programul catedrei de psihologie pe care o conduce se prevăd lucrări ştiinţifice de
laborator; din anul universitar următor se ţine cursul Introducere în psihologia experimentală, precum
şi cel de Introducere în tehnica experimentală statistică. În primul an laboratorul este frecventat zilnic
de 27 de studenţi, iar cele două cursuri sunt ţinute chiar de şeful de catedră. Profesorul conduce acum
un „institut cu adevărat european” (apreciere dată în 1937, în discursul de prezentare la Academia
Română ţinut de către Ion Petrovici); începe demersul pentru înfiinţarea unei secţii de psihologie
aplicată, pentru a pregăti baza ştiinţifică (metode, teste etalonate, personal) a viitoarelor oficii de
orientare şi selecţie profesională. Dotarea s-a făcut într-un an–doi. Personalul ştiinţific trebuia format
aici, aceasta cerea timp şi iniţiativă de un tip nou, mentoral: instruire, îndrumare, promovare şi sprijin.
Spre sfârşitul deceniului se derulau deja proiecte ample de cercetare şi apăreau primele volume cu
rezultate. Numai cu această experienţă, discipolii sunt trimişi în călătorii de studii în institute din
Occident.
S-ar crede că perseverenţa profesorului Fl. Ştefănescu-Goangă este tipic ardelenească. În
realitate, s-a născut la Curtea de Argeş, pe 5 aprilie 1881, a făcut liceul „Matei Basarab” şi Facultatea
de filosofie şi litere din Bucureşti (profesori – Titu Maiorescu şi C. RădulescuMotru). După licenţă
(1904) lucrează ca profesor la Bucureşti şi Galaţi. În 1908 pleacă la studii în Germania, fiind primit la
doctorat de către Wundt la institutul din Leipzig. În 1911 susţine teza (psihologie experimentală în
problematică estetică) pe care „mentorul lumii”, W. Wundt i-o publică în acelaşi an în „Psychologische
Studien”. Probabil, compatibilitatea cu maestrul este condiţia favorabilă pentru a şi lucra, în
continuare, doi ani în institutul lui Wundt. Într-un spirit experimental evident analog celui practicat de
Ebbinghaus, teza de doctorat operează o disociere a culorilor principale (din spectrul cromatic) de
figurile, formele şi semnificaţiile corpurilor (cum se prezintă ele de obicei în percepţie) pentru a studia
efectul specific al culorilor asupra stării afective a persoanei; odată înlăturată componenta asociativă
perturbatoare (din punctul de vedere al ipotezei cercetării), prin urmărirea modificărilor respiraţiei, a
circulaţiei sanguine etc. s-a reuşit determinarea obiectivă a tonalităţii afective proprii celor şapte culori
şi celei purpurii. O altă ipoteză ce a ghidat cercetarea a vizat polaritatea stărilor afective. Wundt
presupunea că sunt stări emoţionale ca excitarea şi liniştirea, încordarea şi destinderea, care pot avea
atât tonalitatea plăcerii, cât şi a neplăcerii, în funcţie de împrejurări. Doctorandul român constată că
diferitele culori provoacă stări de excitare şi linişte, iar plăcerea şi neplăcerea rezultă din acordul şi
dezacordul stărilor specifice culorii şi trăirea sufletească a situaţiei („contextul sufletesc”). Sinteza
datelor, reflectată în tabele, o redăm mai jos într-o formă matriceală, mai uşor de „lecturat” şi reţinut.
Facem doar specificarea că termenul „sentiment” folosit de autor avea atunci sensul generic de stare
afectivă elementară sau emoţie primară.
Indicatori Stări afective Sentiment Sentiment
fiziologici de plăcere de neplăcere

Respiraţie ritm rapid încet

amplitudine mică mare

Circulaţia sângelui viteză mică mare

presiune puternică slabă

După ce observăm indicatorii fiziologici ai plăcerii şi neplăcerii, vedem că indicatorii înscrişi în


matrice cu litere groase corespund „sentimentului de excitare (iritare)”, iar cei înscrişi cu litere
obişnuite („mică”, „încet” etc.) dau „sentimentul de liniştire”. Concluzia cercetătorului doctorand era
11
că expresivitatea artistică se obţine nu numai pe seama tonalităţii lor afective constante pentru fiecare
culoare, ci şi prin asamblarea lor şi modificarea saturaţiei şi luminozităţii; numărul variaţiilor este
practic infinit. Lucrarea lui Ştefănescu-Goangă s-a bucurat de o recunoaştere generală în lume, oferind
fapte de referinţă indiscutabile. (De exemplu: S.L.Rubinştein o citează în tratatul Osnovî obşcei
psihologii, 1940, carte onorată cu premiul de stat; G. Dumas, în vol. II din „Nouveau traité de
psychologie”, 1932). Important de remarcat este şi aspectul metodologic: cazul studiului rezumat mai
sus este edificator pentru stadiul depăşirii metodei introspecţiei chiar în laboratorul lui Wundt: sunt
delimitate variabile, înregistraţi parametri, definite constante etc. În 1920 Wundt îşi părăsea definitiv
marea lucrare: lumea experimentului psihologic din laboratoarele înfiinţate pe toate continentele;
discipolii săi, printre care Rădulescu-Motru la Bucureşti, ŞtefănescuGoangă la Cluj, dar şi S. Hall,
Külpe, Bourdon, îi duceau opera în viitor ca o tinereţe fără bătrâneţe. La noi în ţară, profesorul clujean
a iniţiat serviciile de psihologie aplicată de la calea ferată, armată, poştă, instituţiile juridice şi de
reeducare, sănătate, muncă, educaţie specială şi educaţie diferenţiată, orientată spre excelenţă. (Relativ
la acest ultim aspect, în 1929 şi 1933 a publicat Selecţiunea capacităţilor şi orientarea profesională).
Raportul ereditate–învăţare–dezvoltare este o tratare deosebit de valoroasă, instructivă şi astăzi.
Dezvoltarea creativităţii reprezintă o anticipare magistrală a mişcării creatologice care se va declanşa
în lume peste un deceniu. Pentru asimilarea celei mai relevante problematici, a tehnicii de
experimentare şi de prelucrare a datelor, îşi trimite discipolii în marile centre ale lumii: N. Mărgineanu,
în Austria, Germania, S.U.A. şi Anglia; D. Tudoran, în Austria şi Elveţia; Al. Roşca, în Germania,
Franţa, Belgia şi Elveţia, M. Beniuc, la Hamburg pentru psihologie animală. Etalonarea probelor de
psihodiagnoză este o lucrare vastă şi continuă, Clujul colaborează şi cu profesorii-psihologi din
Bucureşti: Gh. Zapan, G. Bontilă, I. Nestor.
Fl. Ştefănescu-Goangă se sfârşeşte din viaţă la un an după C. Rădulescu-Motru, în 1958. Cei
mai mulţi dintre discipolii şi colaboratorii săi, formaţi cu atâta trudă, vor intra în conul marginalizării
sociale. Institutul de Psihologie al Academei Române a fost înfiinţat la 1 octombrie 1956. În perioada
postbelică, cercetare în domeniu se făcuse de către un colectiv în cadrul Institutului de istorie şi
filosofie, colectiv care, din 1953, trecuse ca o Secţie de psihologie la Institutul de fiziologie normală şi
patologică al Academiei. Primul director al noului institut a fost Mihai Ralea, şeful catedrei de
psihologie a Universităţii din Bucureşti, care din 1938 venise de la Iaşi; de altfel, cele două unităţi au
funcţionat în acelaşi spaţiu şi aproape cu acelaşi personal. Din 1959 institutului i-a fost alocată o
clădire din str. Frumoasă nr. 26. Prestigiul şi titlurile publice ale profesorului Ralea, fervent critic al
„curentelor occidentale”, au favorizat dezvoltarea continuă a institutului sub raport numeric (s-a pornit
cu 25 de cercetători şi în 15 ani numărul lor s-a dublat), al potenţialului de cercetare (tematică,
înzestrare, specializări prin doctorat), al relaţiilor ştiinţifice şi contractuale în ţară şi străinătate;
volumul bibliotecii a ajuns la 25.600 de volume în 1975. Activitatea a început cu şase secţii, apoi, în
următorii zece ani s-au redus la patru, dar cu un număr de zece sectoare (printre secţii a apărut şi una
de psihologie socială). Din 1955, apare „Revista de psihologie” (patru numere pe an); redacţia ei a
trecut la Institut, iar din 1964 a început să fie editată „Revue roumaine de sciences sociales – série de
psychologie” (două numere pe an). Aceasta din urmă a prilejuit schimbul internaţional de idei, cărţi şi
reviste cu peste 35 de ţări. Din 1958 până în 1968, director adjunct al Institutului a fost Alexandru
Roşca, profesor universitar la Cluj. Deşi planurile de cercetare şi rezultatele aveau o clară orientare
spre practica socială şi economică, din iulie 1970, Institutul de psihologie este trecut sub egida
Academiei de Ştiinţe Sociale şi Politice, înfiinţată în acelaşi an; după cinci ani, Institutul este unificat
cu Institutul de Ştiinţe Pedagogice (formând Institutul de Cercetări Pedagogice şi Psihologice),
devenind institut departamental, pe lângă Ministerul Educaţiei şi Învăţământului. Cele două schimbări
au avut resorturi ideologice şi au „prilejuit” scoaterea din cercetare a unor specialişti remarcabili, ca
Traian Herseni, C.I. Botez, Marian Bejat, Maria Mamali, Ileana Bărbat.
Conţinutul activităţii de cercetare s-a reflectat, de-a lungul anilor, în studiile publicate la cele
două reviste, comunicări ştiinţifice, protocoale către instituţiile interesate de cercetări şi aplicaţii,
monografii pe o largă arie tematică: istoria psihologiei, psihologie experimentală, gândire şi limbaj în
ontogeneză, psihologie socială, concepte figurale, psihogeneză, psihologia muncii industriale,
psihofiziologia atenţiei, psihologia jocului, psihodiagnoză, talent–inteligenţă–creativitate, psihologia
12
artei, empatie, selecţie şi orientare profesională, comportament simulat. Pentru lucrari deosebite, 19
cercetători ai Institutului au fost laureaţi ai Premiului Academiei. În luna aprilie 1982, Institutul de
cercetări pedagogice şi psihologice a fost desfiinţat printr-o hotărâre politică, axată pe o înscenare cu
elemente inventate şi motivaţii ideologice: regimul dictatorial, care stăpânea totul, dar se temea de
orice, a vrut să facă din clasica „ştiinţă despre suflet” o modernă sperietoare pentru suflete; cercetători
îndelung formaţi, cu operă recunoscută, cu vârste între 40 şi 60 de ani, au fost repartizaţi ca muncitori
necalificaţi în turnătorii, tăbăcării, curăţătorii chimice şi filaturi. Din 1990, Institutul de Psihologie
funcţionează din nou sub egida Academiei Române.

VII.Tema : PSIHICUL UMAN CA OBIECT DE STUDIU AL PSIHOLOGIEI.

1. DEFINIREA PSIHICULUI.
Psihicul este o expresie a vieţii de relaţie, un fenomen inseparabil legat de structurile materiale
şi cuantice, o re-producere în subiectiv a realităţii naturale obiective, un produs al condiţionărilor şi
determinărilor socio-istorice şi socio-culturale.

2. ABORDĂRILE PSIHICULUI UMAN.


a) Abordarea “plană” a psihicului
Psihologia asociaţionistă şi cea raţionalistă divizau psihicul în funcţii sau facultăţi elementare şi
ireductibile unele la altele.
Viaţa psihică a individului era concepută ca o asociere sau concomitentă a unor capacităţi,
procese sau funcţii psihice cum ar fi atenţia, memoria, afectivitatea, inteligenţa, voinţa, gândirea, etc..
Principiile abordării plane a psihicului:
 divizarea psihicului în elementele lui componente, ireductibile unele la altele;
 identificarea „ultimului” element - elementul fundamental care stă la baza construirii
întregului psihic;
 agregarea şi asocierea atomilor mintali;
 repetarea asociaţiilor - asociaţiile capătă forţă, se menţin şi reproduc cu uşurinţă;
 indisociabilităţii asociaţiilor (explică fenomene psihice mai complexe)
 complicării naturii asociaţiilor, corelat cu cel al multiplicării tipurilor acestora
b) Abordarea sistemică şi sinergetică a psihicului
Abordarea sistemica a psihicului este dată relativ recent. Premisele ei trebuie căutate în ştiinţele
mai apropiate de psihologie (biologie, filosofie, neurologie, cibernetica, etc.) sau chiar in interiorul
psihologiei.
 Biologia este poate stiinta cea mai veche care si-a elaborat o viziune sistemica asupra
obiectului ei cercetare.
 Filosofia. Psihologia s-a desprins ca stiinţă de sine stătătoare din filosofie, asa încât nu
se putea ca unele conceptii filosofice să n-o contamineze. Descartes (1596-1650) a introdus în
,,Tratatul despre om” ideea omului ca o ,,maşină vie”: considera că toate funcţiile proprii ale acestei
maşini (digestia, pulsaţia inimii şi arterelor, respiraţia) reprezintă consecinţe naturale ale dispoziţiei
organelor maşinii respective, după cum mişcările unui ceasornic sunt un rezultat al acţiunii
contragreutăţii sau roţilor.
 Cibernetica. Acest domeniu propune o serie de concepte operaţionale cu ajutorul cărora
pot fi înţelese cele mai diverse maşini, inclusiv cele biologice şi sociale. Ea introduce noţiunile de
reglare şi deviaţie, cele de control şi programare. Din colaborarea ciberneticii cu psihologia s-a
surprins natura informaţionala a psihicului şi caracterul lui integrator-sistematic. Infiltrarea ciberneticii
în alte domenii ale cunoasterii a dus la apariţia unor noi ştiinţe: biocibernetica, neurocibernetica,
cibernetica economică şi sociala, cibernetica psihologică
 Teoria generala a sistemelor este o altă orientare teoretică ce a reprezentat una dintre
premisele fundamentale ale introducerii viziunii sistemice în psihologie. Ludwig von Bertalanffy,
creatorul teoriei generale a sistemelor, a făcut apel la psihologie, din care şi-a extras argumentele

13
pentru a-şi ilustra ideile. În centrul preocupărilor sale se afla conceptul de sistem. Sistemul este orice
ansamblu de elemente aflate într-o interacţiune ordonată (non-întâmplătoare).
Abordarea sistemică a psihicului percepe conceperea lui ca un sistem ce dispune de toate
atributele sistemelor, în general. Sistemul constă în mulţimea de elemente componente, în ansamblul
relaţiilor dintre aceste elemente structurate multinivelar şi ierarhic şi în constituirea unei integralităţi
specifice, ireductibile la componentele sau chiar la relaţiile individuale dintre ele. Sistemul este
ireductibil la componentele sale, în măsura în care se constituie ca o totalitate de elemente
interdependente. (Vlasceanu)
Psihicul detine si satisface toate aceste atribute, deci poate fi considerat un sistem.
M.Golu: Sistemul psihic reprezintă în sine un ansamblu autoreglabil de stări şi procese
structurate pe baza principiilor semnalizării, reflectării şi simbolizării şi coechilibrate prin
intermediul unor operatori specifici de comparare, clasificare, opunere, seriere spaţio-temporara,
generalizare.
P. Popescu-Neveanu: Sistemul psihic uman este un sistem energetic-informaţional de o
complexitate supremă, prezentând cele mai înalte şi perfecţionate mecanisme de autoorganizare şi
autoreglaj şi fiind dotat cu dispoziţii selective antiredundante şi cu modalităţi proprii de determinare
antialeatorii.
Ion Mânzat: Psihicul este un sistem deosebit, diferit de alte sisteme: este un sistem sinergetic, cu
propietăţi pe care sistemele nesinergetice nu le deţin. Dacă omul este un sistem sinergetic viu (pentru
că în el sunt concentrate toate energiile şi potenţele din univers) şi de gradul II (deoarece îşi poate
autocrea sinergismul, îl poate cunoaşte şi amplifica în mod conştient), atunci şi psihicul său este un
sistem sinergetic viu si de gradul II.
Tocmai de aceea abordarea sistemică a psihicului trebuie completată cu abordarea sinergetică.

3. CRITERII DE DETERMINARE A APARIŢIEI PSIHICULUI.


Ca modalitate informationala specifica si, implicit, ca o noua forma a vietii de relatie la nivelul
regnului animal, psihicul ne apare ca un continuum pe care se delimiteaza si se individualizeaza un
numar imens de gradatii si trepte evolutive. Psihicul uman reprezinta segmentul superior al acestui
continuu. Sub el se intinde universul psihicului animal. Raportul dintre cele doua segmente a constituit
obiect de aprinse dispute in psihologie; nu s-a putut evita ciocnirea tendintelor opuse, unilateral
absolutizante: o prima tendinta inspirata din filosofia idealista si din teologie absolutizeaza intr-atat
deosebirile dintre psihicul uman si cel animal, incat se considera doua realitati distincte si
neraportabile; cea de a doua tendinta, opusa primei, isi trage originea din biologia evolutionista a lui
Ch.Darwin si va absolutiza asemanarile, deosebirile fiind declarate pur cantitative, neesentiale. In plan
metodologic, prima tendinta excludea orice transfer de date sau explicatii de la psihicul animal la cel
uman sau ce la cel uman la cel animal. In schimb, cea de a doua permite un astfel de transfer in ambele
sensuri si intr-o asemenea masura, incat in explicarea comportamentului animal se invoca fara rezerve
vointa, intentia, iubirea sau ura, iar in explicarea comportamentului uman se invoca la fel de direct si
categoric instinctul, irationalul, impulsivitatea, inconstientul.
Psihicul uman trebuie considerat si ca facand parte din continumul general al psihicului, dar si
ca reprezentand un moment de discontinuitate evolutiva. Lui ii vor fi proprii toate trasaturile si
determinatiile psihicului in general, dar va dobandi si trasaturi si determinatii specifice, calitativ noi,
superioare.
Treapta animala cea mai apropiata de treapta umana este cea a maimutelor antropoide si, in
primul rand, a cimpanzeului. Aparitia omului reprezinta un moment de discontinuitate, de salt calitativ
pe traiectoria evolutiei. Aparitia psihicului uman se leaga de desprinderea din seria animala a unei noi
ramuri evolutive, ramura lui homo sapiens sapiens si de constituirea unui nou mod de existenta cel
sociocultural. Principalele elemente care asigura premisele indispensabile ale realizarii psihismului
uman sunt creierul si pozitia bipeda.
Prima caracteristica definitorie a psihicului uman o constituie pregnantul sau dinamism
evolutiv. O a doua caracteristica, care-l deosebeste fundamental de psihicul animal, o constituie

14
extraordinara lui complexitate, recunoscut fiind faptul ca psihicul uman reprezinta cel mai complex
sistem dintre toate sistemele reale cunoascute noua pana acum.
Ideea organizarii ierarhice multinivelare a vietii psihice a omului apartine scolii psihanalitice
(Freud), prin introducerea celor trei instante, dispuse pe verticala, sinele (id-ul), Supra-eul (super ego)
si Eul (Ego).

4. IRITABILITATEA
Viaţa presupune un permanent schimb de substanţe cu mediul ambiant, ea fiind puternic
influenţată de condiţiile externe. Chiar cele mai simple fiinţe, cele uni-celulare, reacţionează în raport
cu unele modificări din ambianţă. Această reacţie este consecinţa unei proprietăţi specifice materiei vii:
excitabilitatea. Excitabilitatea constă într-o modificare internă ca răspuns la un stimul extern, ducând
adesea şi la o reacţie externă a celulei. Ea are însă un caracter selectiv. De pildă, floarea, soarelui
răspunde la lumină întorcându-se mereu după soare, dar ea nu este influenţată de undele hertziene,
undele radio, cu lungime de undă mai mare decât aceea caracteristică luminii solare.
Nici animalele unicelulare nu constituie corpuri simple: în interiorul lor găsim tot felul de
corpusculi, canalicule, vezicule, din activitatea lor combinată rezultând toate funcţiile ce le găsim şi la
animalele superioare (asimilaţie-hrănire, oxigenare-respiraţie, descompunerea şi eliminarea unor
substanţe-excreţia etc.). Se pune întrebarea dacă există învăţare la asemenea fiinţe.
Se citează această experienţă: într-un bazin unde se află un protozoar, un parameci, se
proiectează o lumină puternică, apoi se picură puţin acid care-1 obligă pe animal să se îndepărteze în
grabă. Repetându-se de multe ori această succesiune, se ajunge în situaţia când parameciul începe a se
îndepărta, îndată ce apare lumina, înainte de prezenţa acidului. Unii au contestat această experienţă,
dar oricum animalele unicelulare se deplasează, vânează microbi şi evită mediul acvatic nefavorabil.
La fiinţele pluricelulare excitabilitatea creşte. Ea există şi la plante, deşi mai redusă decât la
animale. Oricum, ele se orientează către lumină, rădăcina creşte în jos, iar unele, cum e mimoza
senzitivă, capturează şi devorează insectele care se aşează pe frunzele sale.
S-a constatat şi prezenţa unor curenţi electrici. Un psiholog american, efectuând cercetări cu un
aparat pentru măsurat prezenţa electricităţii ce poate apărea în muşchi, deci care amplifică foarte mult
intensitatea ei, a observat că atunci când rupe frunza unei plante apar curenţi electrici slabi în tulpina
ei. Mai mult, a înregistrat curenţi, dintr-o plantă, când în aceeaşi cameră cineva rupea o frunză altei
plante. Deci există o comunicare între plantele apropiate, care nu pare să fie doar electrică (curenţii
electrici fiind doar concomitenţi), ci ar avea la bază o „bioenergie". în jurul acestei noţiuni se fac azi
multe speculaţii, fără o bază ştiinţifică. Rămân însă evidente posibilităţile de comunicare la mică
distanţă, ceea ce denotă o excitabilitate mult mai mare decât se presupunea.
Oricum, nu vom vorbi de senzaţii decât la animalele unde vom găsi organe senzoriale bine
organizate.

5. SENSIBILITATEA
Proprietatea unei părţi din sistemul nervos de a recepţiona, transmite sau percepe excitaţiile.
După teritoriul de recepţie se deosebesc: sensibilitatea superficiala sau exteroceptiva (excitanţii provin
din mediul extern şi acţionează la suprafaţa organismului), sensibilitatea profundă sau proprioceptivă
(excitanţii provin de la organele interne, muşchi). După caracterul lor, se deosebesc: sensibilitatea
elementară sau protopatică, tactilă, termică, dureroasă, epicritică.

6. STADIILE DE DEZVOLTARE A PSIHICULUI


Este foarte greu să stabilim anumite etape în dezvoltarea filogenetică a psihicului, deşi este
cunoscută evoluţia speciilor. A.N. Leontiev a încercat să schiţeze o schemă a formării psihicului,
distingând 4 mari faze: a) stadiul psihicului senzorial elementar ; b) stadiul psihicului perceptiv ; c)
stadiul intelectului; d) stadiul psihicului conştient. Dezavantajul acestei clasificări este acela de a
include în prima etapă imensa majoritate a speciilor, fiindcă stadiul perceptiv începe abia o dată cu
păsările şi mamiferele. Or, între o albină şi o râmă, diferenţa de comportament este foarte mare.
Deocamdată, neavând ceva mai bun, ne vom servi de punctul de vedere al lui Leontiev.
15
1. Stadiul psihicului senzorial
Stadiul psihicului senzorial elementar se caracterizează prin aceea că animalul reacţionează în
raport cu o proprietate din mediul ambiant, însuşire caracteristică unui obiect sau fenomen importante
pentru el. De pildă, păianjenul nu reacţionează în mod deosebit, dacă un obiect îi atinge plasa, dar dacă
o atingem cu un diapazon care vibrează, el se repede asupra lui căutând să-l înşface, ca şi cum ar fi o
muscă. Deci vibraţia pânzei este semnalul declanşator al acţiunii.
2. Stadiul psihicului perceptiv
După A.N. Leontiev, se află în acest stadiu speciile care sesizează caracteristicile obiectelor în
integritatea lor şi nu doar aspecte senzoriale izolate. Aceasta se traduce în posibilitatea de a distinge un
obiect vizat de condiţiile în care se poate ajunge la el. Este o discriminare între obiect şi condiţiile
ambiante. De exemplu, dacă într-un acvariu punem între un peşte şi hrană un paravan de sticlă, acesta
poate învăţa să-1 ocolească. Dacă după aceea scoatem paravanul, peştele nu observă schimbarea şi
continuă să efectueze un drum de ocol. Un mamifer pus într-o situaţie similară sesizează deosebirea şi
recurge la calea directă către aliment.
O a doua caracteristică o constituie predominarea actelor învăţate la aceste specii, instinctele
având un rol mai puţin important. De aceea, activitatea lor e mult mai plastică, mai adaptată, ţinând
cont de condiţiile, situaţiile concrete în care ea se desfăşoară.
3. Stadiul intelectului
Stadiul intelectului, al gândirii senzorio-motorii, îl găsim numai la maimuţele antropoide. El se
caracterizează prin puţinătatea încercărilor de a rezolva o problemă şi apariţia soluţiei dintr-o dată, pe
neaşteptate. Faptul a fost evidenţiat prin experimentele cu cimpanzei realizate de W. Kohler. într-unui
din ele, maimuţei i se oferă o banană, dar în afara cuştii şi la o distanţă la care ea nu o poate ajunge. în
cuşcă se află însă şi un băţ. Cimpanzeul nu face multe încercări, renunţă, se învârte prin cuşcă ;
deodată observă băţul, îl înşfacă, trage banana către el şi o consumă.
Se observă şi un al doilea aspect: caracterul bifazic al acţiunii. Maimuţa apucă un băţ sau îşi
clădeşte un postament din lăzi (într-o altă experienţă în care banana se află pe tavan) şi abia în al doilea
moment îşi poate însuşi fructul.
De asemenea, odată folosită o astfel de „unealtă" improvizată animalul reţine procedeul şi-1
foloseşte imediat în situaţii asemănătoare.
4. Stadiul psihicului conştient
Stadiul psihicului conştient este ultima treaptă a evoluţiei, specifică omului. în legătură cu
deosebirile dintre om şi animal există o controversă. Unii, printre care şi H. Pieron, susţin că
diferenţele sunt de ordin pur cantitativ. Alţii, printre care A.N. Leontiev, subliniază existenţa şi a unora
calitative.
După H. Pieron, cea mai categorică deosebire este aceea referitoare la volumul creierului,
încolo existând destule asemănări. în ce priveşte senzaţiile, animalele sunt chiar superioare omului,
vulturul, de pildă, având o acuitate vizuală mai bună.

Întrebări şi exerciţii de verificare:


1. Denumiţi criteriile de determinare a apariţiei psihicului.
2. Explicaţi evoluţia psihicului în ontogeneză şi filogeneză.
3. Definiţi şi exemplificaţi iritabilitatea.
4. Argumentaţi noţiunea de sensibilitate şi rolul ei.
5. Identificaţi stadiile de dezvoltare a psihicului.

Bibliografia
1. COSMOVICI, A. Psihologie generală. Iaşi: Polirom, 1997. 235 p.
2. ГАМЕЗО, М.В.; ДОМАШЕНКО, И.А. Атлас по психологии: Информ.-метод. пособие по
курсу «Психология человека». М.: Педагогическое общество России, 2004. 276 с.
3. ДРУЖИНИНА, В.Н. Психология. Учебник для экономических вузов. СПб.: Питер, 2002.
672 с.
4. КАРВАСАРСКИЙ, Б.Д. Клиническая психология: учебник. СПБ.: Питер, 2004. 960 с.
16
5. НЕМОВ, Р.С. Психология. Учеб. для студ. высш. пед. учебн. заведений М.: Гуманит. изд.
центр ВЛАДОС, 2002. Кн.1 688 с.
6. ПЛАТОНОВ, К. Занимательная психология. СПБ.: Питер Пресс, 1997. 288 с.

VIII. Tema: PRINCIPALELE ASPECTE ALE ACTIVITÃTII PSIHICE

1. ASPECTUL GENETIC
Din perspectiva cibernetica, geneza psihicului uman reclama o dubla comunicatie: a)
marea comunicatie a individului cu lumea externa, al carei rezultat este modelul informational al
realitatii externe in diferitele sale forme de organizare si concretizare; b) mica comunicatie a
individului cu sine insusi al carei rezultat este modelul informational al propriului eu.
In baza comunicatiei, de la miscarile reflexe de explorare si pana la comportamentele
superioare, de autorealizare, dezvoltarea se face dupa o traiectorie de faza a sistemului in
ansamblul sau; activitatile psihice evolueaza de la o stare sincretica in care perceptia, gandirea,
motivatia, atentia, etc. sunt doar o unitate globala, la diferentieri, delimitari pentru fiecare dintre
ele. Psihologia contemporana orientata spre abordarea sistemica, promovand punctul de vedere
interactionist arata ca odata cu evolutia de diferentiere are loc o continua stabilire a legaturilor
corelative ale celor doua tipuri de modele informationale. Se ajunge la integrare constienta,
forma superioara de realizare a interactiunilor, proprie psihicului uman.
Principiul interactionist, relational in privinta determinismului si dezvoltarii vietii psihice
sustine rolul multidiconditionarii in care se coreleaza influentele externe cu structura interna a
subiectului; conditiile interne si externe aflandu-se intr-un raport dinamic.
a)Conditiile interne sunt reprezentate de:
 structura morfo-functionala a sistemului nervos (neuroni, retele neuronale, segmente sau
organe de la maduva spinarii, trunchi, bulb, protuberanta care leaga bulbul de
mezencefal, mezencefal, cele 11 perechi de nervi cranieni, senzitivi, motori si micsti,
cerebelul, diencefalul constituit din talamus si hipotalamus, ganglionii sau nucleii bazali
care leaga talamusul de emisferele cerebrale si emisferele cerebrale;
 viata psihica elementara dobandita in embriogeneza prin preluarea de catre fat, de la
mama a unor informatii din mediul extern, care-i vor influenta evolutia;
 structuri preoperationale reprezentate de scheme de actiune, care s-au fixat in forma
unor algoritmi la indivizi ai caror predecesori de-a lungul mai multor generatii au
practicat acelasi tip de activitate;
 predispozitiile-dominante in raport cu viata psihica a fatului si cu algoritmii
preoperationali. Acestea sunt reprezentate de tipul de sistem nervos, din punct de vedere
al fortei, echilibrului si mobilitatii, al proceselor nervoase fundamentale-excitatia si
inhibitia. De asemenea, ele sunt date de structura morfofunctionala a analizatorilor
(vizual, auditiv, olfactiv etc) care influenteaza gradul de receptare a stimulilor si forta de
reactie.

17
b) Predispozitiile sunt premise de ordin formal cu caracter plastic, polivalent, in conditionarea
aptitudinilor, talentelor, a performantelor in activitate. Aceeasi predispozitie in functie de
solicitari, invatari, exersari poate fi valorificata in aptitudini diferite.
a) Conditiile externe sunt reprezentate de ansamblul stimulilor realitatii obiective capabili sa
actioneze asupra organelor de simt si sa declanseze o reactie.
Procesele senzoriale, perceptive, inteligenta senzorio-motorie (0-2ani), aflate sub influenta
culturii materiale, apreciaza Paul Popescu Neveanu sunt numai conditionate social, pana la un
anumit nivel putandu-se dezvolta in conditii naturale.
Procesele secundare (gandirea verbala, sentimentele, valorile, efortul voluntar sunt
determinate prin socializare, in afara careia nu apar oricat de puternice sunt conditiile interne.
Principalele modalitati ale conditionarii si determinarii socioculturale sunt:
-relatiile interumane si de grup;
-modelele de actiune practica si conditiile care sprijina dezvoltarea comportamentului
instrumental;
-relatiile de comunicare, insusirea limbii;
-tezaurul cunostintelor acumulate de omenire si structurarea operatiilor intelectuale;
-existentele sociale, preluarea valorilor si acomodarea subiectului la realizarea lor, asumarea si
exersarea de roluri profesionale, cetatenesti.
Influenta conditiilor externe (existenta materiala, activitate de comunicare, existenta
spirituala cu caracter social) la nivelul diverselor procese, functii psihice si a diverselor etape de
varsta nu este aceeasi. Astfel, pentru perceptie hotaratoare este ambianta geografica si de cultura
materiala, tipul de activitate concreta, cu obiectele desfasurata de subiect. Pentru structurarea
activitatii motivatiei un rol mai important il au relatiile sociale, interpersonale, conditiile ce
participa la satisfacerea trebuintelor, nivelul aspiratiilor.
Evolutia intelectului (gandire, inteligenta, memorie, etc.) este tributara constructiilor
lingvistice, invatarii, nivelului solicitarilor vietii profesionale, sociale, de ordin cultural.
In relatia dintre conditiile interne si cele externe exista un mecanism al interiorizarii si un
mecanism al exteriorizarii.
Mecanismele interiorizarii ne ajuta sa intelegem ca ceea ce a reprezentat initial o cerinta a
lumii externe fata de subiect, prin asimilare devine o cerinta proprie, interna. (exemplu: daca
unui subiect I se repeta frecvent un imperativ trebuie sa te speli pe maini inainte de a manca,
trebuie sa fi ordonat), acestea sunt constientizate, devin stimuli interiori incat pot actiona din
proprie initiativa. Gradul de independenta fata de situatiile prezente ramane totusi variabil.
Mecanismul exteriorizarii reprezinta obiectivarea, concretizarea in forme de
comportament adecvate a proceselor, calitatilor psihice. Abordarea sistemica a psihicului uman
ne deschide perspectiva intelegerii nuantate a raporturilor dintre psihismul subiectiv si
comportamentul exteriorizat care sunt nu numai in interactiune ci si reciproc convertibile.
Actele comportamentale sunt imitate, preluate, asimilate pe baza invatarii prelucrate in acte
subiective iar acestea din urma se exteriorizeaza in comportamente, respectandu-si fiecare
(mentalul si comportamentul) propriile legi de organizare si manifestare.

2. ASPECTUL ONTOLOGIC
gr.ontos=fiinta, ontologia este o parte a filosofiei care studiaza existenta ca existenta
Forma sau modul de existenta al activitatii psihice este subiectiv, activ, trait in plan mental, deci
intern. Activitatea psihica imbraca doua forme de existenta:
1) a imaginilor concret senzoriale ca produse primare;
2) a constructelor general-abstractizate sub forma de simboluri, formule, legi.
Imaginea este forma primara de interiorizare si pastrare a informatiilor cu valoare de mesaj,
obtinute prin relatia directa, nemijlocita a subiectului cu obiectele si fenomenele externe.
Constructele simbolic abstracte reprezinta coduri rezultate din prelucrari secundare
(superioare) ale informatiei in baza relatiilor indirecte, nemijlocite.

18
Din punct de vedere al continutului si imaginea primara si constructele simbolice-abstracte au o
nota comuna, data de faptul ca sunt purtatoare de informatii.
Ce este informatia psihica? Specificul ei.
Informatia psihica:
. nu poate exista in afara fenomenelor substantiale si energetice ale sistemului nervos (emisferele
cerebrale avand rol hotarator), dar nici nu se reduce numai la acestea;
. exista si se manifesta numai in procesul comunicarii interindividuale, in afara acestuia exista
numai potential (ne proiectam in ceilalti, valoarea proprie este apreciata, confirmata sau nu in si
prin celalalt);
. nu se percepe direct, nemijlocit prin efectele pe care le genereaza asupra comportamentului
propriu si interindividual;
. intre latura semantica a informatiei si latura de comanda (care formuleaza ordinele, alcatuieste
programul prin implicarea conexiunii inverse), trebuie sa existe un echilibru, pentru ca sta la
baza organizarii si reglarii comportamentului in raport cu lumea si cu propria fiinta;
. are un rol instrumental, pragmatic, ajutandu-ne sa luam in stapanire realul. Si din acest punct
de vedere ontologic, trebuie realizat un echilibru intre latura semantica, cu ajutorul careia
patrundem in real si latura pragmatica, prin care ne distantam, transformam, participam la
marcarea sensului vital al existentei activitatii psihice individuale.
In privinta prelucrarii informatiei, cele doua forme existentiale ale activitatii psihice au de
asemenea in comun faptul ca se realizeaza prin operatii, numai ca la nivelul imagisticului sunt
senzoriale, externe iar in cealalta sunt mentale, logico-semantice, bazate pe integratorii verbali.
Din punct de vedere ontogenetic, in constituirea sistemului psihic uman se delimiteaza doua
momente:
a) de la 0-1,6/2 ani -perioada preverbala, dominata de complexe imagistice, operatii de adecvare
a vietii psihice la obiectele care o genereaza, specific principiului reflectarii sau semnalizarii;
b) dupa 1,6/2 ani- odata cu elaborarea si definitivarea caracterului semantic al limbajului
debuteaza inscrierea treptata a dimensiunii imagistice in simbolizarea abstracta; creste rolul
subiectivitatii active, transformatoare, se impune mai ales principiul constructivismului in
raport cu precedentul.
Ontologic, sistemul psihic uman este o constructie rezultata din integrarea imagisticului cu
simbolicul, intr-o organizare coerenta, finalista.

3. ASPECTUL INSTRUMENTAL-PRAGMATIC
Viata psihica evolueaza si prin activarea unor acte, operatii care servesc drept mijloace pentru
dezvoltarea unei actiuni si obtinerea unor efecte. Folosirea instrumentelor psihologice amplifica
si extinde enorm posibilitatile comportamentului. Cuvantul, de exemplu are valoare de
instrument psihic.
Pentru Vagotski, cuvintele sunt instrumente spirituale ce se incarca in procesul actiunilor
comunicative cu continut determinat.
Functiile psihice superioare se construiesc pe baza si in procesul activitatii instrumentale. In
subiect nu pot fi despartite functiile cognitiva si pragmatica, homosapiens si homofaber, exista
unul prin celalalt si progreseaza in acelasi mod.
Aspectul instrumental pragmatic este relevant pentru capacitatile adaptativa si transformativ-
creatoare ale SPU; acestea nu sunt posterioare cunoasterii, ci intervin ca factor de initiere si
dezvoltare a demersurilor cognitive.
Mai mult chiar, toata instrumentatia cunoasterii se subordoneaza eficientei catre care converg
atat reflectarea cat si creatia, constructivismul psihologic inscriindu-se intr-o organizare
dinamica in care intrebarile ce? si de ce? coexista.

19
IX.Tema: ELEMENTELE CHEIE ÎN DESEMNAREA FIINŢEI UMANE.

1. CONŞTIENTUL.
Problema psihicului omului este poziţia-cheie în psihologie. Psihicul omului este conştiinţa
omului. Conştiinţa se subînţelege ca o formă aparte a reflectării, care constituie trăsătura comună a
tuturor funcţiilor psihice ale omului. Dezvoltarea tuturor funcţiilor psihice în interdependenţă asigură
formarea la om a reflecţiei internă a lumii externe, într-o oarecare măsură, a modelului acestei lumi.
La animale psihicul se formează şi se dezvoltă în procesul activităţii lor de adaptare la mediul
ambiant. Reproducerea însă şi dezvoltarea vieţii omului se înfăptuieşte în procesul reformării naturii.
Conştiinţa individuală, care este studiată de psihologie, se formează şi se dezvoltă în strânsă legătură
cu ştiinţa socială. Individul însuşeşte forma ideală de reflectare în procesul real de includere în viaţă
societăţii: omul nu poate exista în afara acestei vieţi, î afara sistemului relaţiilor sociale. Neînsuşind
această formă omul nu poate să se dezvolte ca om, ca membru al societăţii, ca personalitate.
Conştiinţa este forma supremă a psihicului ce integrează rezultatul condiţiilor istorico-sociale
a formării omului în activitatea de muncă la o comunicare permanentă cu alţi oameni. Conştiinţa este
nu altceva decît existenţa conştientizată.
A. Petrovski evidenţiază următoarele patru caracteristici psihologice de bază ale conştiinţei:
 Conştiinţa este totalitatea cunoştinţelor despre lumea înconjurătoare. În structura conştiinţei
intră toate procesele cognitive: simţul, percepţia, memoria, gândirea, imaginaţia.
 Deosebirea subiectului şi obiectului, întărită în conştient, adică ceea ce aparţine „Eu-lui”
omului şi „Non-Eu-lui” lui.
 Asigurarea activităţii omului ce presupune un scop. La finele procesului de muncă primim un
rezultat, care deja la începutul acestui proces a fost în imaginaţia omului. Omul nu numai schimbă
forma celor ce sînt date de natură; în cele date de natură, el desfăşoară concomitent scopul său
conştient, care ca legitate determină modul şi caracterul acţiunilor sale şi cărui el trebuie să supună

20
voinţa sa. Astfel în funcţia conştiinţei intră formarea scopurilor activităţii, totodată se determină
motivele ei, se adoptă decizii hotărâte, se ţine cont de ordinea executării acţiunilor etc.
 Prezenţa aprecierilor emoţionale în relaţiile dintre personalităţi. În conştiinţa omului intră şi
lumea sentimentelor, unde se reflectă relaţiile complicate şi, mai întâi de toate, cele sociale, în care este
inclus omul.
O condiţie obligatorie a formării şi manifestării calităţilor specifice ale conştiinţei, indicate mai
sus este limbajul. După cum se ştie, limbajul este un sistem obiectiv aparte, în care este imprimată
experienţa social-istorică sau conştiinţa socială. Fiind însuşit de un om concret, limbajul devine
conştiinţa reală a acestui om.
Multe cunoştinţe, relaţii, retrăiri, ce constituie lumea internă a fiecărui om, nu se
conştientizează de către el.

2. SUBCONȘTIENTUL
Se situeaza sub nivelul constient; este sediul actiunilor automatizate si al unor stocuri de
cunostinte acumulate dar care au scapat controlului constient. La acest nivel participa: memoria
potentiala, ansamblul deprinderilor si operatiilor de care dispune subiectul, montajele perceptive sau
intelectuale stereotipizate, care candva au fost constiente, dar care in prezent se desfasoara in afara
controlului constient.
El este o rezerva si o baza pentru activitatea constienta. Subconstientul are un anumit grad de
transparenta, motiv pentru care poate fi considerat o constiinta implicita. P.Popescu- Neveanu sustine
ca subconstientul prezinta doua trasaturi principale: proximitatea fata de constiinta si compatibilitatea
cu ea.
M.Zlate sustine ca subconstientul nu este doar un rezervor, un pastrator al faptelor de
constiinta, ci are propriile lui mecanisme cu ajutorul carora prelucreaza, restructureaza. Trecerea
timpului, emotiile, distragerea de la activitatea respectiva, aceasta veritabila anestezie psihica, dupa
Walon fac ca amintirile, obisnuintele reactivate sa nu mai fie identice cu cele care candva au intrat in
subconstient. Totodata, subconstientul este sediul expresiilor emotionale de tip neurovegetativ:
paloarea, inrosirea fetei, tremuratul vocii, etc

3. INCONŞTIENTUL
Inconştientul este o parte componentă obligatorie a activităţii psihice a fiecărui om. Analiza
conceptuală a conceperii ştiinţifice moderne a problemei inconştientului se împarte în două direcţii de
bază: teoria psihoanalizei (întemeietor S. Freud) şi teoria directivei psihologice inconştiente. Acestea
sunt două metode de operare cu fenomenul inconştientului în legăturile lui cu psihicul în general.
Psihoanaliza concepe conştientul şi inconştientul ca elemente a activităţii psihice ce se exclud reciproc.
Psihologia directivei, dimpotrivă, având drept principiu ideea integrităţii psihicului se bazează pe
conceperea unităţii fundamentale a personalităţii omului.
Concepţiile moderne despre fenomenologia inconştientului permit a desfăşura următoarele
principii.
În zona conştiinţei clare îşi găseşte reflectare doar o mică parte a tuturor semnalelor primite
concomitent din mediul intern şi extern al organismului. Semnalele nimerite în zona conştientului clar
se folosesc de către om pentru dirijarea conştientă a comparării sale. Celelalte semnale deasemenea
sînt folosite de organism pentru reglementarea unor procese, însă, la nivel inconştient. Din punctul de
vedere contemporan al conceperii, conştientul şi inconştientul activează într-un regim de unitate
armonizată. Atunci cînd în faţă ne apar circumstanţele ce fac dificilă alegerea strategiei comportării sau
necesită o metodă nouă de rezolvare, aceste circumstanţe nimeresc în zona conştientului clar. Dar cum
numai decizia este primită, strategia este găsită, dirijarea comportamentului se transmite în sfera
inconştientului, iar conştiinţa se eliberează pentru rezolvarea dificultăţilor apărute din nou. Necatând
că în fiecare moment dat doar o mică parte a tuturor proceselor se reglementează conştient, conştiinţa
poate acorda o anumită influentă şi asupra proceselor inconştiente. Inconştientul uneşte toţi acei
factori, care influenţează la reglementarea comportamentului, care se desfăşoară fără particularitatea
nemijlocită a conştiinţei.
21
Mulţi cercetători consideră, că în domeniul inconştientului intră de asemenea: fenomenele
psihice, ce apar în somn, reacţii de răspuns generate de excitanţii neconştientizaţi; mişcările, devenite
automate; careva impulsuri spre activitate, în care lipsesc scopurile conştiente etc. Inconştientul nu
poate fi considerat ca nivel inferior al psihicului, deoarece este un fenomen psihic al omului, care este
determinat de condiţiile sociale ale conştiinţei omului şi indisolubil este legat cu ea.

X. Tema: PROCESEL PSIHICE PRIMARE

1. SENZAŢIILE. DEFINIREA ŞI CARACTERISTICA GENERALĂ.


Prin intermediul senzaţiilor noi primim informaţii despre nesfârşita bogăţie de însuşiri ale
obiectelor şi fenomenelor lumii reale. Ele sunt considerate ca cele mai elementare fenomene psihice
din categoria proceselor cognitive. Deprivarea senzorială totală chiar din momentul naşterii (ceea ce se
poate realiza experimental doar pe animale), echivalează cu suprimarea oricărei dezvoltări psihice a
individului uman, deşi organismul respectiv ar putea să ducă o existenţă pur “vegetativă” în cazul în
care se iau măsuri pentru întreţinerea artificială a funcţiilor vitale.
Senzaţiile sunt procese psihice elementare, care reflecta diferitele însuşiri ale obiectelor şi
fenomenelor lumii externe, precum şi stările interne ale organismului, în momentul acţiunii
nemijlocite a stimulilor respectivi asupra receptorilor.
Desigur, senzaţiile nu au o existenţă izolată în contextul vieţii psihice a personalităţii.
Desprinderea şi studierea lor oarecum separată este expresia folosirii unui procedeu obişnuit de
abstragere în interes ştiinţific şi didactic. În realitate, în derularea vieţii psihice, senzaţiile sunt incluse
în structuri psihice mai ample şi totodată sunt “penetrate” de o serie de procese şi stări psihice mai
complexe (reprezentările, gândirea, limbajul, emoţiile, etc.).
Din punct de vedere biologic, în funcţie de modul de excitare a organelor de simţ, deosebim:
a) tangoreceptorii (senzaţiile de tact, temperatură, durere, gust) şi
b) telereceptorii(mirosul, auzul, văzul).
Această diviziune nu se referă însă la toate simţurile.
O clasificare cuprinzătoare împarte senzaţiile în 3 grupe:
a) exteroceptive, cele ce furnizează informaţii cu privire la obiectele exterioare nouă;
22
 tactile
 gustative
 olfactive
 vizuale
 auditive
b) interoceptive, privind modificări în starea internă a corpului;
 trebuinţe de funcţionare a organelor interne: foamea, setea, sufocarea.
 funcţionarea organelor sunt senzaţii discrete, pe care le simţim când respirăm ori când
suntem atenţi la bătăile inimii,
 provocate de excese: impresia de îmbuibare, greaţă, oboseală;
 cauzate de stări patologice, de îmbolnăviri, dureri interne.
c) proprioceptive, referitoare la poziţia şi mişcarea corpului nostru. înainte de a trece la studiul
senzaţiilor exteroceptive, care ne ghidează comportamentul în orice moment, să aducem câteva
precizări cu privire la celelalte două categorii mai puţin cunoscute, deşi sunt şi ele prezente tot timpul.
 somatoestezia (cunoaşterea poziţiei membrelor);
 kinestezia (informaţii despre mişcarea membrelor),
 senzaţiile statice, care ne fac deplin conştienţi de poziţia capului şi a corpului în spaţiu.
În afară de diversitatea conţinutului informaţional al senzaţiilor de care dispune omul, putem
desprinde câteva caracteristici şi legităţi comune tuturor tipurilor de informaţie senzorială.

2. PERCEPŢIA. FORMELE ȘI FAZELE PROCESULUI PERCEPTIV.


Prin percepţie înţelegem reflectarea în conştiinţa omului a obiectelor şi fenomenelor care
acţionează direct asupra receptorilor. În percepţie are loc ordonarea şi unificarea diferitelor senzaţii în
imagini integrale ale obiectelor şi fenomenelor respective. Împreună cu senzaţiile, percepţiile asigură
orientarea senzorială nemijlocită a omului în lumea înconjurătoare. Fiind o etapă necesară a
cunoaşterii, percepţiile sunt întotdeauna legate într-o măsură mai mare sau mai mică de memorie,
gândire, imaginaţie; ele sunt condiţionate de atenţie, au o anumită coloratură emoţională şi sunt
stimulate şi orientate selectiv de motivaţie.
Spre deosebire de senzaţii, care oglindesc – aşa cum s-a arătat – diferitele însuşiri ale lucrurilor,
percepţia reflectă obiectul în întregime, în ansamblul însuşirilor sale. Dar percepţia nu se reduce la o
sumă de senzaţii, ci constituie o forma calitativ distinctă de cunoaştere senzorială a lumii reale.
Percepţiile pot fi clasificate după variate criterii. Astfel, în funcţie de componenta senzorială
dominantă putem vorbi de percepţii vizuale, percepţii auditive, percepţii haptice (tactil-kinestezice)
ş.a.m.d., deşi în structura fiecărui tip de percepţii intră variate alte senzaţii.
Obiectele şi fenomenele percepute de om există în spaţiu, în timp şi în mişcare. Luând ca
criteriu aceste dimensiuni fundamentale ale realităţii, vom examina în continuare formele
corespunzătoare ale percepţiilor.
 Percepţia spaţiului.
Prin percepţia spaţiului înţelegem reflectarea senzorial-intuitivă a însuşirilor spaţiale ale
lucrurilor (mărimea şi forma), a relaţiilor spaţiale dintre ele (dispunerea lor unele faţă de altele şi faţă
de subiectul care percepe, atât în plan, cât şi în adâncime), a mişcării lor (viteza de deplasarea unora
faţă de altele şi faţă de subiect). Percepţia spaţiului este o condiţie necesară a orientării practice a
omului în lumea înconjurătoare. Interacţiunea omului cu mediul implică si propriul corp cu sistemul
său specific de coordonate; acesta are o anumită mărime, o formă, un volum, ocupă o poziţie în spaţiu;
mişcările se realizează cu o anumită amplitudine şi viteză, au o direcţie.
 La percepţia mărimii obiectelor participă analizatorii: vizual şi tactil-kinestezic.
Percepţia vizuală a mărimii implică mărimea imaginii de pe retină şi distanţa obiectului faţă de
ochiul observatorului. La rândul său, evaluarea distanţei se realizează cu ajutorul a două mecanisme:
a) acomodarea;
b) convergenţa.
Prin combinarea semnalelor despre aceste două fenomene cu semnalele referitoare la
dimensiunile imaginii de pe retină, creierul extrage informaţia despre mărimea obiectelor percepute.
23
 Iluziile.
Studiul iluziilor are o mare însemnătate pentru înţelegerea mecanismelor percepţiei. Trebuie
spus, însă, că iluziile apar nu numai în sfera percepţiilor, ci şi în alte sectoare ale vieţii psihice a
omului. Astfel se vorbeşte de iluziile memoriei; aşa se întâmplă, de pildă, in cazul fenomenului “dйjа
vu”, când subiectul percepe clar ceva ce se petrece în momentul respectiv ca şi când l-ar mai fi
perceput cândva înainte, deşi acest lucru n-a putut avea loc. De asemenea, este menţionată “iluzia
înţelegerii bruşte” (directe, prin “intuiţie”) în sfera gândirii ş.a.m.d. Principala însuşire a iluziilor rezidă
în caracterul lor “convingător” pentru subiect.
Iluziile pot să apară în diferite modalităţi senzoriale, dar cele mai numeroase, mai variate şi mai
bine studiate sunt cele din sfera vizuală. Acestea sunt pe larg utilizate în pictură, în arhitectură, în
scenografia teatrală etc.
Cauzele care determină apariţia iluziilor sunt foarte variate şi încă insuficient studiate. Unele
teorii explică iluziile optice prin acţiunea unor factori periferici (iradiaţia, acomodarea, mişcările
ochilor etc.); altele, dimpotrivă pun accentul pe influenţa unor factori centrali.
 Percepţia timpului constă în reflectarea duratei obiective, a vitezei şi a succesiunii
evenimentelor realităţii. La baza percepţiei timpului se află alternanţa ritmică a excitaţiei şi inhibiţiei în
scoarţa cerebrală. La acest proces participă diferiţi analizatori, dar pe primul loc se situează contribuţia
analizatorului auditiv şi a celui kinestezic.
 Percepţia ritmului este strâns legată de mişcare, de aceea sunt implicate impresiile
kinestezice şi reacţiile motrice, la care se adaugă informaţiile furnizate de sensibilitatea vestibulară.
 Percepţia mişcării constă în reflectarea modificărilor survenite în poziţia pe care o ocupă
obiectele într-un anumit interval de timp.Mecanismele percepţiei mişcării sunt foarte complexe: are
loc o îmbinare a informaţiilor spaţiale şi temporale. Participă, într-un sistem, diferiţi analizatori: vizual,
kinestezic, auditiv, vestibular, cutanat etc.
Pe baza unor cercetări efectuate mai ales în domeniul percepţiei vizuale şi al pipăitului au fost
puse în evidenţă patru operaţii sau, mai exact patru niveluri ale acţiunii perceptive: depistarea,
discriminarea, identificarea şi recunoaşterea (V.P. şi T.P. Zincenko, 1976):
 Depistarea, ca fază iniţială a oricărui proces perceptiv, constă In faptul că subiectul este în stare
să constate prezenţa sau absenţa stimulului.
 Discriminarea, adică deosebirea unui anumit obiect de celelalte este operaţia propriu-zisă de
formare a imaginii perceptive. O particularitate a acţiunii perceptive este caracterul său desfăşurat,
succesiv. Dezvoltarea acţiunii perceptive merge pe linia relevării conţinutului senzorial specific în
conformitate cu însuşirile obiectului şi cu sarcina pe care o are de îndeplinit subiectul.
 După ce imaginea perceptivă s-a constituit se trece la acţiunea de recunoaştere. Dar, pentru ca
recunoaşterea să poată avea loc, este absolut necesar să se realizeze confruntarea (sau comparaţia) şi
identificarea.
 Operaţia de identificare este o verigă intermediară între actul discriminării şi cel al
recunoaşterii. Identificarea vizează fie două obiecte percepute simultan, fie un obiect perceput la un
moment dat şi imaginea păstrată în memorie. Recunoaşterea presupune în mod necesar identificarea,
dar nu se reduce la ea. Operaţia de recunoaştere implică şi categorizarea (denumirea şi includerea
obiectului perceput într-o anumită clasă de obiecte, percepute anterior) şi degajarea etalonului
corespunzător din memoria de lungă durată.

24
XI. Tema: PROCESELE PSIHICE COGNITIVE ( I ).

1. GÂNDIREA ŞI OPERAŢIILE EI.


În vederea circumscrierii unui fenomen atât de complex cum este gândirea, găsim potrivită
abordarea lui din cel puţin trei perspective: (1) funcţională, (2) psihogenetică şi (3) structural-
operatorie.
 Din punct de vedere funcţional, adică al rolului sau funcţiei pe care îl joacă în dinamica
personalităţii, gândirea este o modalitate specifică a vieţii de relaţie, un schimb specific între organism
şi mediu. Specificitatea acestui schimb rezidă în procesul complementar de asimilare a mediului la
structurile cognitive ale subiectului şi de acomodare a acestor structuri la constrângerile realităţii.
Rezultatul principal al acestui proces este cunoaşterea realităţii şi, ca urmare, sporirea adaptabilităţii
fiinţei umane. Prin gândire, omul îşi dirijează comportamentele, îşi planifica acţiunile, proiectează
scopuri, alege mijloacele pentru realizarea lor optimă etc.
Prin aportul pe care şi-l aduce la cunoaşterea structurilor invariante ale realităţii, gândirea
conferă comportamentului uman trăsătura raţionalităţii.
Gândirea, ca funcţie adaptativă, nu se exercita permanent. Omul gândeşte în deosebi atunci
când este solicitat de probleme, de situaţii inedite pentru care nu dispune, în repertoriul sau – de acte
învăţate, de soluţii gata-făcute.
 Din punct de vedere istoric şi psihogenetic, gândirea este – prin origine – acţiune. Principala
condiţie a apariţiei gândirii este deci interiorizarea acţiunii. Procesul de constituire a gândirii prin
“interiorizarea acţiunii” antrenează două mecanisme: mecanismul operatoriu (transformarea acţiunii în

25
operaţie) şi mecanismul semiotic (trecerea de la acţiunea asupra obiectelor la operaţii asupra
reprezentărilor , semnelor, simbolurilor acestor obiecte).
O operaţie nu este o acţiune pur şi simplu mintală. În definiţia lui Piaget, o operaţie de gândire
este o acţiune interiorizată, devenită reversibilă şi gata de a “se compune” cu altele în cadrul unui
sistem, constituind astfel demersul logic, inferenţa propriu-zisa, care, virtual, face inutil apelul la
experienţă. Prin urmare, nu putem vorbi de operaţii propriu-zise până ce acţiunea mintală nu este
reversibilă şi în acelaşi timp solidară cu altele într-un sistem. O asemenea achiziţie este consemnata la
copil în medie în jurul vârstei de 6-7 ani.
 Structura cognitivă tipică pentru gândire este noţiunea. Noţiunea structurează informaţiile
generale, necesare şi esenţiale despre un obiect sau stare de lucru. Ea depăşeşte datele percepţiei, deşi
se bazează sau se sprijină pe informaţia perceptiva.
Operaţiile sau prelucrările (procesările) la care e supusa informaţia psihică sunt extrem de
variate şi au o organizare ierarhică. Operaţiile de nivel inferior, intră ca subcomponente intr-o operaţie
de nivel superior. La nivel mediu de analiză a gândirii, operaţia cea mai însemnată este raţionamentul
(inferenţa). Pentru a rezolva probleme mai complexe, subiectul e nevoit să folosească o serie bine
ordonata de operaţii numită strategie rezolutiva.
Gândirea este un proces cognitiv superior prin intermediul căruia are loc reflectarea complexă
a realităţii şi rezolvarea de probleme.
În procesul gândirii se evidenţiază următoarele operaţii de gândire:
 Comparaţia – desemnează stabilirea mentală a similitudinilor şi diferenţelor esenţiale între
obiecte şi fenomene în baza unui criteriu.
 Analiza – este dezmembrarea mentală a unui întreg în părţile lui componente.
 Sinteza – este unificarea mentală a părţilor, laturilor, semnelor, însuşirilor date izolat,
reconstituirea lor întrun tot întreg.
 Abstractizarea – reprezintă operaţia de evidenţiere a însuşirilor şi relaţiilor esenţiale comune
pentru mai multe obiecte şi fenomene.
 Generalizarea – este o operaţie de îmbinare a obiectelor şi fenomenelor după relaţiile lor
comune stabilite întro clasă sau categorie.
 Concretizarea – apare ca un proces invers al abstractizării şi generalizării.

Comparaţia
Analiza Abstractizarea

Operaţiile gândirii
Sinteza Generalizarea
Concretizarea

2. MEMORIA: PROCESELE, FORMELE, PATOLOGIA EI.


Memoria reprezintǎ acea capacitate psihicǎ absolut necesarǎ, fǎrǎ de care viaţa ar fi practic
imposibilǎ: am trǎi într-un prezent continuu, fǎrǎ trecut şi fǎrǎ viitor, incapabili sǎ înregistrǎm
schimbǎrile.
Memoria este procesul psihic care asigurǎ întipǎrirea, stocarea şi reactualizarea experienţei
anterioare:
 întipǎrirea (fixarea, encodarea, engramarea) – se referǎ la “intrǎri” în sistemul memoriei şi
depinde de stimularea senzorialǎ ;
26
 stocarea – se referǎ la procesul prin care informaţia senzorialǎ este reţinutǎ în memorie;
 reactualizarea – se referǎ la “ieşiri” prin care informaţiile stocate sunt recunoscute sau
reproduse.
Memoria este un proces :
 activ - deoarece faptele memorate, pǎstrate şi reactualizate suportǎ modificǎri importante;
 inteligibil – presupune înţelegerea informaţiilor memorate ;
 selectiv – omul reţine şi reactualizeazǎ informaţiile ce prezintǎ o anumitǎ semnificaţie pentru el.
Din punctul de vedere al duratei păstrării imaginii sau ideii percepute, se descriu 3 forme de
bază: memoria de foarte scurtă durată, memoria de scurtă durată şi memoria de lungă durată.
 Memoria de foarte scurtă durată este, de fapt, stocajul senzorial, întrucît excitaţia provocată în
organele senzoriale, până a ajunge în centrii din cortex, parcurge o serie de „staţii" intermediare,
întâmpinând rezistenţe, ceea ce face ca stimularea să aibă o inerţie, deci să dureze până la 0,25-0,50
dintr-o secundă. Această persistenţă e foarte importantă; datorită ei, când mergem, nu vedem toate
obiectele din jur clătinându-se; ea face posibilă distingerea unor excitanţi care apar un timp foarte scurt
în câmpul perceptiv; tot ea explică posibilitatea cinematografului, unde imagini statice expuse sub 0,10
dintr-o secundă se contopesc dându-ne iluzia mişcării.
 Memoria de scurtă durată asigură o mai îndelungată păstrare a imaginii, dar, în afara unor
condiţii speciale, impresia dispare după 18 secunde.
Din memoria de scurtă durată cunoştinţele trec în memoria de lungă durată, dacă se repetă de
către subiect, ori când au un înţeles care le asociază noţiunilor dinainte consolidate. De asemenea,
impresia se păstrează dacă are o mare încărcătură emoţională (cine zăreşte un urs în pădure şi nu e
înarmat ţine minte momentul toată viaţa, deşi apariţia lui poate fi de câteva clipe). Memoria de scurtă
durată e strâns legată de memoria de lungă durată tocmai prin relaţiile ce se pot stabili între percepţia
prezentă şi noţiunile anterioare. înţelegerea cuvintelor nici nu e posibilă fără memoria de lungă durată.
 Memoria de lungă durată (MLD) cuprinde totalitatea informaţiilor receptate, care pot fi
păstrate ore, zile, ani şi chiar întreaga viaţă. MLD, se presupune, are o capacitate nelimitată şi fixează
tot sau aproape tot ce ni se întâmplă: evenimentele zilnice, cunoştinţele din cărţi şi reviste, din
spectacole; de asemenea reţine emoţiile, sentimentele, visele, gândurile ... tot ceea ce trăim; conservă
atât evenimentele personale, cât şi pe cele sociale, mentalitatea poporului, dar şi a păturii sociale din
care facem parte ; fixează toate schemele formate : deprinderile, priceperile.
Pe lîngă aceste trei tipuri de bază ale memoriei s-au mai depistat cîteva intermediare.
 Memoria operaţională sau de lucru: prevede păstrarea informaţiei pentru o anumită perioadă de
timp – de la cîteva secunde pînă la cîteva zile. Perioada păstrării acestei informaţii depinde de sarcinile
şi scopul propus.
 Memoria ereditară – presupune păstrarea informaţiei la nivel de genotip, care se transmite şi se
realizează ereditar. Prin ea se transmite informaţia referitoare la mecanismele biologice, mutaţiile şi
schimbările la nivel de celulă. Este unica memorie asupra căreia nu se poate influenţa prin intermediul
procesului educaţional.
În funcţie de prezenţa sau absenţa scopului, a intenţiei de a memora se pot diferenţia:
 Memoria involuntară (incidentală) – se realizează automat, fără un scop şi un efort special,
fiind dependentă de particularităţile acelui stimul care a provocat-o.
 Memoria voluntară (intenţionată) – este organizată, sistematică, productivă şi se manifestă mai
ales în activităţile dificile, monotone.
În funcţie de prezenţa sau absenţa gândirii, înţelegerii sensului celor memorate, a unor asociaţii
logice, deosebim:
 Memoria mecanică (fără a înţelege conţinutul) – presupune învăţarea informaţiei prin mai
multe repetiţii.
 Memoria logică - bazată pe înţelegerea şi descifrarea sensurilor, semnificaţiilor materialului
memorat.
În funcţie de conţinutul memorării şi specializarea proceselor psihice implicate în procesarea
informaţiei există:
 Memorie motorie – constă în asimilarea deprinderilor motorii şi a mişcărilor.
27
 Memorie afectivă – păstrează sentimentele formate în procesul contactării omului cu lumea
înconjurătoare, incluzând memoria verbal-logică şi intuitiv-plastică.
 Memorie verbal-logică realizează memorarea informaţiei citite, auzite în formă verbală.
 Memorie intuitiv-plastică contribuie la memorarea şi reproducerea imaginilor,
tablourilor, peisajelor din natură, pieselor muzicale, mirosurilor, gusturilor.
Patologia memoriei este numită uitare. Uitarea reprezintǎ imposibilitatea de a actualiza amintirile.
Amnezii se numesc deficienţele ale memoriei. Deosebim:
 anterograde - apare un deficit de fixare: bătrânii, care ţin minte multe detalii din trecut, nu mai
ştiu ce-au făcut acum câteva minute, unde şi-au pus ochelarii etc. Acestea sunt forme normale. în
cazurile acute, bolnavul nu ştie dacă adineauri a mâncat sau nu, ori salută sora medicală cu „bună
dimineaţa" de câte ori intră în salon, uitând că a văzut-o de mai multe ori în acea zi.
 retrograde - survin în urma unor accidente sau afecţiuni ale creierului şi constau în uitarea
trecutului, de obicei pentru o perioadă scurtă, de câteva zile. în cazurile grave, uitarea poate fi foarte
vastă: bolnavul nu mai ştie cine e, trebuie să reia totul de la început.
Sunt cazuri în care pacientul nu-şi poate aminti printr-un efort voluntar anumite noţiuni,
evenimente, fiindu-i afectată memoria „explicită", dar poate utiliza aceleaşi cunoştinţe într-o activitate
obişnuită (se păstrează memoria „implicită").
Există şi amnezii de recunoaştere, când bolnavii nu recunosc obiectele şi utilizarea lor, e vorba
de „agnozii". Amneziile extinse constituie tulburări foarte grave, întreaga viaţă psihică este afectată,
memoria fiind o funcţie fundamentală; fără ea construcţiile psihice complexe sunt imposibile.
Un fenomen rar îl constituie hipermnezia, când, în urma unui accident ori a unei boli, o
persoană îşi reaminteşte fapte, cunoştinţe de mult uitate.

XII. Tema: PROCESELE PSIHICE COGNITIVE ( II ).

1. IMAGINAŢIA: PROCEDEELE IMAGINATIVE ŞI CREATIVITATEA.


Termenul de creativitate a fost larg asimilat în limbile de circulaţie internaţională abia în a doua
jumătate a secolului al XX-lea, deşi el mai fusese utilizat sporadic şi în trecut.
Se face presupunerea că procesul creativ poate fi explicat printr-o listă a trăsăturilor de
personalitate care corelează mai frecventc şi mai bine creativitatea. Psihologii au întreprins laborioase
studii şi cercetări pentru precizarea şi validarea acestor însuşiri.
Creativitatea pedagogică defineşte modelul calităţilor necesare educatorului /cadrului didactic
pentru proiectarea şi realizarea unor activităţi eficiente prin valorificarea capacităţilor sale de înnoire
permanentă a acţiunilor specifice angajate la nivelul sistemului şi al procesului de învăţământ.
Capacitatea de a gândi abstract, flexibilitatea gândirii, fluenţa ideaţională, o inteligenţă generală
superioară, sensibilitatea la probleme, legată de un mai pronunţat spirit de observaţie şi de o mai bună
receptivitate sau ,,deschidere la experienţă”, curiozitate, încredere în sine, dispoziţia de a-şi asuma
scopuri îndepărtate şi autoimpuse, perseverenţă în urmărirea lor, nevoia de a realiza ceva, independenţă
în gândire sunt câteva dintre trăsăturile de personalitate mai des asociate cu capacitatea creativă.
Creativitatea face posibilă crearea de produse reale sau pur mintale, constituind un progres în
planul social. Componenta principală a creativităţii o constituie imaginaţia, dar creaţia de valoare reală
28
mai presupune şi o motivaţie, dorinţa de a realiza ceva nou, ceva deosebit. Şi cum noutatea nu se
obţine cu usurinţă, o altă componentă este voinţa, perseverenţa în a face numeroase încercări şi
verificări.
Imaginaţia, deci şi creativitatea, presupun trei însuşiri:
 Fluiditatea – posibilitatea de a ne imagina în scurt timp un mare număr de imagini, idei, situaţii
etc
 Plasticitatea constă în uşurinţa de a schimba punctul de vedere, modul de abordare a unei
probleme când un procedeu se dovedeşte inoperant.
 Originalitatea este expresia noutăţii, a inovaţiei. Ea se poate constata, când vrem să testăm
posibilităţile cuiva, prin raritatea statistică a unui răspuns, a unei idei.
Fiecare dintre aceste trei însuşiri are însemnătatea ei, dar caracteristica principală rămâne
originalitatea, ea garantând valoarea rezultatului muncii creatoare.
În procesul de creaţie se pot distinge patru faze: pregătirea, incubaţia, iluminarea şi elaborarea
(împreună cu verificarea). Cu diferenţele de rigoare, aceste etape se întâlnesc atât în creaţia artistică,
cât şi în cea ştiinţifică sau tehnică. Nu întotdeauna etapele se succed în această ordine şi nu întotdeauna
sunt la fel de importante.
Prima şi ultima fază (pregătirea şi verificarea) sunt organizate în mod raţional şi se desfăşoară
conţtient, fiind proprii creaţiei ştiinţifice şi tehnice. Celelalte două (incubaţia şi iluminarea) sunt
nelipsite în orice proces creator, indiferent de domeniu.
 Pregătirea (prepararea) este o fază complexă, buna ei desfăşurare depinde de creator, de
conştiinciozitatea cu care el se ocupă de problema în speţă, dar mai ales de întreaga lui pregătire
generală şi în specialitatea respectivă.
Cu formularea problemei, faza de pregătire nu s-a terminat. Adesea ea acoperă demersurile
investigative şi rezolutive de care este în stare persoana: informarea minuţioasă asupra ,,istoricului”
problemei, asupra tentativelor altora de a o soluţiona, apoi emiterea iptezelor şi verificarea lor mintală
sau practică.
Pentru parcurgerea cu succes a acestei faze, persoana trebuie să posede:
- capacităţi evaluative;
- deschidere faţă de experienţă;
- plasticitate memorială;
- atenţie distributivă;
- manipularea unui bogat material informaţional;
- capacitate de concentrare;
- originalitatea gândirii;
- fluiditate (uşurinţa şi rapiditatea asociaţiilor între imagini şi idei;
- capacitatea de concentrare;
- motivaţie;
- deprinderi de muncă disciplinată;
- rezistenţă fizică şi psihică.
 Incubaţia, privită din afară, pare o perioadă pasivă de odihnă, o pauză sau o întrerupere voită a
efortului. Socotită aşa, ea n-ar putea figura drept etapă a procesului de creaţie, deşi este.
 Iluminarea (inspiraţia) este momentul străfulgerării ideii. Răspunsul pe care-l căutăm na apare
ca o iluminare bruscă a conştiinţei, ca o intuiţie instantanee şi aproape miraculoasă. În unele cazuri
iluminarea este rezultatul unei înţelegeri de ansamblu a structurii dinamicea unui lucru sau fenomen.
 Elaborarea, completată cu verificarea, solicită multă perseverenţă, meticulozitate şi
ingeniozitate pentru a duce creaţia la bun sfârşit în cele mai mici detalii ale sale şi apoi multă încredere
în sine şi în opera creată, pentru a o impune opiniei publice.

organiz
Mai jos sunt expuse formele imaginaţiei. atorică

29
tehnică
Repro ştiinţific
ductiv ăăă
ă artistic
IMAGINAŢI ă
A Crea Voluntară
toare hipnago
gice
hipnopo
Involuntară
mpice

visarea

imagin
i vise
haluci
naţii

Problema educării deliberate a puterii de producţie creatoare a fost pusă încă de la începutul
secolului trecut.
Prin însăşi trăsătura ei definitorie – originalitatea – ca ceva nou şi imprevizibil, creativitatea
pare a fi incompatibilă cu ideea de educare deliberată.
Multă vreme creaţia a fost considerată apanajul exclusiv al unei minorităţi restrânse. Distingând
însă mai multe trepte calitative în creativitate şi observând cum şi eforturile de gândire obişnuită
implică ceva nou, cel puţin pentru persoana aflată într-un impas, astăzi nu se mai face o separare netă
între omul obişnuit şi creator.
Factorul intelectual (imaginaţie, gândire, tehnici operaţionale) este relativ mai uşor educabil,
deşi persistenţa în timp a efectelor unui curs sau a unei metode nu este mare. Factorii de personalitate
în sensul larg al noţiunii, care ţin de atitudini, motivaţii, caracter, deprinderi de lucru se lasă mai greu
influenţaţi în direcţia şi cu intensitatea dorită de noi, dar odată achiziţiile educative dobândite,
persistenţa lor nu se mai măsoară în luni, ci în ani sau etape de vârstă.
2. LIMBAJUL: FORMELE ŞI FUNCŢIILE LUI.
În ansamblul preocupărilor ştiinţifice problematica limbajului a dobândit o pondere substanţial
sporită, odată cu apariţia la începutul secolului a semioticii – ştiinţa despre semne – dar mai ales graţie
dezvoltării structuralismului pentru care a constituit atât o bază de pornire cât şi un domeniu preferat
de aplicaţie. Printre ştiinţele care au ca obiect limbajul (lingvistica, semiotica, fonetica etc.), psihologia
limbajului vizează în special integrarea “comportamentelor verbale” în ansamblul structurii
personalităţii.
Semiotica oferă definiţia cea mai generală a limbajului. Din punctul ei de vedere, limbajul este
un “sistem de semne mânuite după anumite reguli în vederea fixării, prelucrării şi transmiterii de
informaţii”.
Această definiţie a limbajului este valabilă atât pentru limbajele naturale, adică limbile formate
în procesul comunicării sociale, cât şi pentru limbajele artificiale, construite de om în procesul
cunoaşterii ştiinţifice.
Unii autori fac distincţie între limbă – fenomen social de comunicare prin mijloace lingvistice
(fonetice, lexicale şi gramaticale) şi limbaj – mecanismul psihic individual, constituit ontogenetic, de
utilizare a limbii.

30
Din punct de vedere psihologic, limbajul face parte dintr-o clasă mult mai vastă de fenomene –
conduitele simbolice – alături de gesturi, artele figurative, mimica etc. La baza tuturor acestor
fenomene, deci inclusiv a limbajului, se află funcţia semiotică. Funcţia semiotică desemnează
capacitatea de a utiliza semne/simboluri, adică semnificanţi ca înlocuitori ai obiectelor (semnificaţiilor)
şi de a opera cu aceştia pe plan mintal. Combinatorica mintală dobândeşte prin aceasta noi dimensiuni,
exercitându-se în absenţa obiectelor de cunoscut, realizând saltul de la real la posibil.
Limbajul verbal este deci una din formele de manifestare a funcţiei semiotice. Mimica,
gesturile, imagistica, deşi sunt forme ale funcţiei semiotice, nu sunt identice cu limbajul verbal. Acesta
a apărut ca urmare a supunerii funcţiei semiotice la rigorile comunicării sociale. Această comunicare
socială a impus arbitrarietatea semnelor lingvistice, neasemănarea lor fizică cu obiectul desemnat.
Comunicarea socială a operat o selecţie între diversele manifestări ale funcţiei semiotice, reţinând
expresia lingvistică drept cea mai adecvată. Ca urmare, cu toate că în comunicarea socială se utilizează
şi limbajul nonverbal (mimica, gesturile etc.), ponderea lor este relativ redusă faţă de codul lingvistic
care corespunde cel mai bine cerinţelor fixării şi comunicării de informaţii.
Limbajul verbal apare la intersecţia funcţiei semiotice cu comunicarea. El este acel tip de
limbaj care satisface în chipul cel mai adecvat cerinţele ambelor procese.
Prin asimilarea limbii, activitatea omului dobândeşte un conţinut specific, limbajul verbal
restructurează până în temelii activitatea psihică a omului. Determinarea socială a psihicului uman se
manifestă în mare măsură tocmai prin “natura verbală” a tuturor proceselor, stărilor şi însuşirilor
psihice ale personalităţii.
In această direcţie au fost întreprinse o serie de cercetări care abordează din perspectiva
psihologică propriu-zisă, pe de o parte, procesele de achiziţionare a limbajului de către copil, iar, pe de
altă parte, locul limbajului în sistemul general al psihicului uman, relaţiile dintre limbaj şi celelalte
fenomene psihice atât în timpul funcţionării lor la un moment dat, cât şi pe parcursul constituirii lor.
Capacitatea de a avea limbaj este, probabil, proprietatea cea mai importantă şi totodată unică a
conştiinţei umane. Momentul asimilării limbii marchează o cotitură decisivă în dezvoltarea copilului.
Se menţionează că pe lângă funcţia primordială de asimilare a comunicării dintre indivizi, limbajul
joacă un rol mediator în dezvoltarea şi desfăşurarea altor funcţii psihice, atât conştiente, cât şi
inconştiente.
În general, comportamentele lingvistice au fost clasificate după diverse criterii (suportul natural
al semnelor, caracterul lor etc.). Categoriile rezultate au fost numite “forme ale limbajului”. Încercând
să evităm aceste clasificări scolastice ne vom opri asupra dihotomiei limbaj verbal – limbaj nonverbal,
apoi vom insista asupra principalelor funcţii ale limbajului (verbal).
Limbajul nonverbal a făcut obiectul unor cercetări asidue în ultimii ani. Unii psihologi
estimează că circa 65% din semnificaţiile prezente într-o conversaţie sunt purtate de semnale
nonverbale (gesturi, expresii faciale, poziţii ale corpului, mişcări oculare, în spaţiu etc.).
Comunicarea nonverbală între adulţi este saturată în diferenţe transculturale. Contactul vizual,
de pildă, are semnificaţii diferite în culturi diferite. Doi europeni (sau nord-americani) aflaţi în
conversaţie privesc din când în când unul în ochii celuilalt (acest tipar l-a învăţat în copilărie: “uită-te
la mine când îţi vorbesc”, ne spuneau părinţii). Pentru un japonez, acest lucru e considerat o impoliteţe
gravă, el fixându-şi privirea pe gâtul partenerului de discuţie. Un european poate vedea în aceasta o
lipsă de interes din partea colegului său japonez şi va întrerupe conversaţia. Un arab însă e obişnuit să
privească fix, în ochi persoana cu care vorbeşte; pentru el, glisarea privirii e semnul lipsei de respect şi
al insolenţei. Fără luarea în considerare a acestor diferenţe, comunicarea nonverbală dintre personaje
din culturi diferite are de suferit.
Mai distingem limbaj:
 pasiv (acela pe care îl cunoaştem);
 activ (acela pe care îl folosim, mai redus);
 extern (limbaj oral - dialogat şi monologat);
 scris ( ideografic, hieroglific, alfabetic);
 intern (se desfăşoară în sfera mentală).

31
Un fenomen psihic atât de complex ca limbajul îndeplineşte variate funcţii în cadrul
personalităţii. Cele mai importante sunt:
 Funcţia comunicativă - Orice limbaj apare ca răspuns al necesităţilor de comunicare între
oameni (ex. limbajele naturale) sau între om şi maşină (ex. limbajele de programare).
Ideea de a studia un fenomen complex – cum este comunicarea verbală – plecând de la o
schematizare a procesului real, de la un model abstract, a devenit o cerinţă aproape curentă în ştiinţă.
Un gest care constituie prin el însuşi o informare – în loc să fie un semn care trimite la altceva –
poate fi numit comportament informativ. El este un mod de interacţiune, dar nu este o comunicare.
Comportamentul este comunicativ când participă la un cod.
Prin generalitatea sa, conceptul de comunicare face parte din sistemul categoric al psihologiei,
alături de alte categorii mai bine studiate, ca: activitatea, reflectarea, conştiinţa, personalitatea etc.,
toate împreună urmărind să dezvăluie natura, mecanismele, funcţiile şi legităţile de dezvoltare şi de
manifestare a psihicului. Fără îndoială, studierea multilaterală a psihicului uman trebuie să aibă în
vedere nu numai relaţia “subiect-obiect”, care se dezvăluie în categoria de activitate, ci şi relaţia
“subiect-obiect” (individual şi colectiv), care îşi găseşte expresia în categoria de comunicare.
 Funcţia cognitivă. Este un truism să spunem că limbajul (verbal) participa activ nu numai la
transmiterea, ci şi la dobândirea de noi cunoştinţe. Majoritatea operaţiilor logice (studiate de logica
clasică şi de psihologie) se sprijină pe codarea lingvistică a informaţiei asupra căreia operează.
Performanţele intelectuale (memorarea, înţelegerea, raţionamentul, rezolvarea de probleme etc.)
sporesc semnificativ prin dobândirea limbajului.
 Funcţia reglatoare. Nemijlocit sau prin concomitenţele sale neurofiziologice, limbajul exercită
o puternică funcţie reglatoare (autoreglatoare) a comportamentelor şi proceselor psihice. Instrucţiunile
verbale sporesc performanţele obţinute la sarcinile de discriminare perceptiva, memorare, rezolvare de
probleme etc. Rezultatele experimentale oferite îndeosebi de “şcoala sovietica” au dovedit că la
început funcţia de reglare a comportamentului copilului este exercitată doar de limbajul adultului. Abia
după 3,6 ani limbajul copilului începe să exercite funcţia de reglare (autoreglare). Chiar şi în cazul
limbajului adultului funcţia reglatoare a limbajului se exercita iniţial prin aspectele sale sonore urmând
ca dupa 5 ani aceasta să se realizeze prin componentele sale semantice. Intr-un experiment efectuat de
Ivanov-Smolenski aceştia au oferit copiilor o para de cauciuc (dotata cu un sistem de înregistrare a
mişcărilor de presare executate de copii. Se observa că copiii apasă ori de câte ori adultul formulează
un ordin (se declanşează un comportament indiferent de ordinul “strânge” sau “nu strânge”. Abia la 2,6
ani se observă diferenţierea comportamentelor.
Pe baza datelor actuale principalele repere în dezvoltarea funcţiei reglatorii a limbajului sunt
următoarele:
 la 18 luni limbajul (prin caracteristicile sale ritmice) poate declanşa un comportament motor
simplu;
 la 2,6 ani el poate stopa (inhiba) un comportament motor;
 la 3,6 ani prin limbaj se poate coordona un răspuns la un stimul vizual.
În cazul sarcinilor complexe realizarea acestei coordonări prin limbaj se eşalonează între 4 şi 7
ani. Începutul exercitării funcţiei reglatoare a limbajului prin aspectele sale semantice rămâne
deocamdată greu de demonstrat. Uneori valoarea reglatoare a limbajului este mediată de funcţia sa
sugestivă. Sporirea sugestibilităţii prin inducţii verbale sporeşte eficacitatea limbajului în reglarea
psiho-comportamentală. Aceste fenomene au putut fi constatate în hipnoză sau training autogen.
Forţa limbajului se manifestă elocvent în posibilitatea omului de a stăpâni voluntar reacţiile
somatice şi chiar vegetative ale propriului organism. Prin “comenzi” formulate fie în limbaj extern (cu
voce tare), fie în limbaj intern (“în gând”) noi putem să declanşăm sau să frânăm aceste reacţii, să ne
modificăm la un moment dat dispoziţia afectivă, să mobilizăm forţele organismului pentru a face faţă
unor situaţii neobişnuite, dificile (în condiţii de “stres”). Această “putere” a cuvântului se bazează pe
faptul că funcţiile organismului sunt designate verbal, posedă o “dublura verbala”. Modelarea verbala a
reacţiilor permite omului să le stăpânească, adică să le “programeze” pe plan mintal şi să comande
desfăşurarea lor ulterioară. Bineînţeles, pentru că la asemenea performanţe trebuie să efectuăm un
anumit antrenament, o adevărată “gimnastică psihică” (similară cu cea fizică). Numeroase cercetări
32
experimentale atestă sporirea considerabilă a capacităţii omului de a-şi regla voluntar conduita,
reacţiile organice ca efect al unui sistem special de autosugestie activă.

XIII.Tema: ACTIVITATEA UMANĂ ŞI SFERA MOTIVAŢIONAL-VOLITIVĂ.

1. ACTIVITATEA UMANĂ. FORMELE ACTIVITĂŢII.


Activitatea omului este un fenomen complicat. Aceasta este o categorie social-istorică. În
realitate, orice activitate individuală are legătură strânsă cu activitatea societăţii, orice individ – cu alţi
oameni. Din această cauză aici principalul este – studierea activităţii individuale în sistemul relaţiilor
sociale, ce se formează în societatea dată, la etapa dezvoltării istorice date.
În activitate se formează, dezvoltă, manifestă într-un mod sau altul tot sistemul de proces, stări
şi particularităţi ale individului, care, de regulă, sânt desemnate ca psihice.
Sursa activităţii omului, ca şi a oricărei fiinţe vii, sânt necesităţile lui, adică starea individului,
ce exprimă dependenţa lui de condiţiile concrete ale existenţei şi dezvoltării.
Necesităţile pot fi divizate conform provenienţei şi conform obiectului. Conform provenienţei
sale necesităţile pot fi naturale (organice) şi culturale. Necesităţile naturale ţin de necesitatea păstrării
33
şi menţinerii vieţii omului şi a urmaşilor lui (hrană, somn, protecţie contra frigului şi căldurii etc.) .
Nesatisfacerea necesităţilor naturale generează moartea omului sau generarea lui. Obiectele
necesităţilor culturale includ atît obiectele ce servesc pentru satisfacerea unei necesităţi naturale
(furculiţa, farfuria), cît şi obiectele necesare pentru comunicarea cu alţi oameni, pentru participarea în
viaţa socială. Nesatisfacerea necesităţilor culturale nu generează moartea fizică a omului, dar
generează moartea socială.
Conform caracterului obiectele necesităţii pot fi divizate în materiale. Ce ţin de obiectele
culturii materiale (hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, obiectele de uz casnic) şi spirituale, ce determină
dependenţa de produsele conştiinţei sociale (necesitatea de împărtăşire a gândurilor şi sentimentelor,
de primire a informaţiei, de a asculta muzică etc.). Este evidentă legătura tuturor necesităţilor între ele.
Însă necesitatea de sine stătător nu iniţiază o activitate conştientă, iar în cel mai bun caz poate fi
cauza comportării instinctive sau impulsive. Pentru apariţia activităţii, orientate spre un anumit scop
este necesar a corela necesitatea cu obiectul, prin care poate fi satisfăcută necesitatea dată. Necesitatea
conştientizată devine motivul comportării. Noţiunilor motiv şi scop le revine un rol important în
analiza psihologică a activităţii. O activitate nemotivată, la fel ca şi o activitate fără scop, nu poate
exista. Motivul şi scopul formează prin esenţa sa vectorul activităţii, ce determină direcţia ei, precum şi
mărimea eforturilor depuse de subiect în procesul desfăşurării ei. Acest vector organizează tot sistemul
proceselor şi stărilor psihice, ce se formează, desfăşoară în procesul activităţii.
Atunci cînd se vorbeşte despre motivele activităţii omului (comportării lui în întregime), se au
în vedere careva impulsuri la activitate retrăite subiectiv. Pentru subiect motivul se manifestă ca o forţă
stimulatoare nemijlocită, ca cauza comportării lui.
Însă, fiind un impuls intern la activitate, motivul nu determină caracteristicile ei concrete. Cum
anume va fi activitatea, ca rezultat al unui motiv concret, se determină de scop. Motivul se referă la
necesitate, care stimulează activitatea, scopul – la obiectul, asupra căruia este orientată activitatea şi
care trebuie să fie în procesul desfăşurării ei transformat în produs.
Scopul activităţii este imaginarea ideală a rezultatului ei ulterior, care, ca legitate, determină
caracterul şi aptitudinea omului. Anume scopul şi motivul stabilesc selectivitatea percepţiei,
particularităţile atenţiei, extragerea informaţiei din memorie etc. Sarcina analizei psihologice a
activităţii constă în studierea influenţei activităţii asupra dezvoltării proceselor psihice, stărilor şi
proprietăţilor omului, structura psihică a omului în întregime.
Deci, activitatea este sistemul dinamic al interacţiunii omului şi lumii, în procesul căreia se
realizează apariţia imaginii psihice şi întruchiparea lui în obiect. Imaginea dată se manifestă ca scopul
conştientizat al activităţii. Care n-ar fi nivelul conştientizării activităţii, conştientizarea scopului
totdeauna va rămâne particularitatea ei necesară.
După evoluţia sa ontogenetică, sunt cunoscute cîteva tipuri de activitate umană, şi anume :
comunicarea, jocul, învăţarea, munca. Fiecare dintre aceste activităţi devine dominantă într-o anumită
perioadă de dezvoltare a fiinţei umane:
 Comunicarea este prima formă de activitate extrem de complexă, ce are menirea de a stabili
relaţii de colaborare, de a face schimb de informaţie între persoane.
 Jocul este activitatea fizică sau mentală realizată din plăcere. Acest fel de activitate este
dominant la vîrsta preşcolară, dar se practică lşi la celelalte vîrste ca distracţie, pentru petrecerea orelor
de odihnă activă, ca activitate de formare, de degajare a încordării, de relaxare. Jocurile pot fi :
 cu obiecte ;
 de rol (pentru copii) ;
 jocul de rol instructiv şi formativ (elevi şi adulţi) ;
 jocul proiectiv (folosit în psihoterapie).
 Învăţarea, este un proces planificat de însuşire sistematică a cunoştinţelor, de formare a
abilităţilor şi deprinderilor.
 Munca este o activitate orientată la crearea unui produs util, care ar satisface trebuinţele
omului. De muncă sînt legate crearea şi perfecţionarea mijloacelor de muncă.Este benefică munca în
comun a adulţilor şi copiilor: în cadrul ei la copii se dezvoltă deprinderile de cooperare, se transmite
experienţa avansată a predecesorilor.
34
2. MOTIVAŢIA: FORMELE ŞI FUNCŢIILE EI.
Un om are scopuri clar formulate, dispune de un potenţial intelectual, de cunoştinţe, de cerinţe,
de deprinderi, de aptitudini deosebite, dar atâta timp cât el nu este împins, determinat, stimulat şi
susţinut energetic (din interior) nu are şansa de a duce la bun sfârşit o activitate sau de a obţine
performanţe prea grozave.
Motivul determină cauza conduitei noastre chiar dacă uneori nu ne dăm seama de ce facem
acest lucru. Motivaţia are un sens mai larg ca termenul motiv. Ea reprezintă un ansamblu de motive
care explică de ce acţionăm întrun fel sau altul.
Motivaţia – reprezintă o totalitate de factori dinamici ce determină conduita omului. Motivaţia
este determintă de :
 Trebuinţe – sunt expresia psihică a omului. Ele stimulează decisiv schimbarea conduitei unei
persoane. Trebuinţele semnalizează prezenţa sentimentului de insatisfacţie cauzat de deficitul
biopsihosocial al omului. Ele stimulează şi reglează conduita în căutarea “obiectului” care ar putea să
le satisfacă acest impediment. Trebuinţele duc după sine organismul, suscită dezvoltarea anumitor
procese psihice până în momentul cţnd vor fi satisfăcute nevoile apărute.
 Scopuri – scopul ocupă al doilea loc ca importanţă, după trebuinţe. Scopurile reflectă rezultatul
intermediar conştientizat spre care este orientată acţiunea legată de activitatea ce satisface trebuinţa.
Scopul prezintă obiectivul atenţiei, ocupă volumul memoriei operative, în care sunt implicate procesul
de gândire şi trăirile emoţionale. Scopul reprezintă mijlocul de satisfacere a motivelor.
 Interese – reprezintă orientări selective, relativ stabile şi active spre anumite domenii de
activitate. Ele sunt stări motivaţionale complexe cu caracter cognitiv, care nu sunt legate de o anumită
trebuinţă şi sunt specifice activităţilor creative şi ştiinţifice.
 Intenţii – ele evidenţiază orientarea motivului spre scopuri şi se referă la ceea ce individul
încearcă să facă.
 Aspiraţii – reflectă standardul pe care o persoană speră să-l atingă.De nivelul aspiraţiilor
depind eforturile pe care le depune subiectul pentru îndeplinirea unei sarcini. Nivelul de aspiraţii
trebuie să fie în concordanţă cu aptitudinile omului.
În existenţa concretă a omului, sunt puse în funcţiune diferite forme ale motivaţiei, clasificate
în perechi opuse.
 Motivaţia pozitivă – negativă:
 Motivaţia pozitivă – motivaţia produsă de stimulări premiale (lauda).
 Motivaţia negativă – produsă de folosirea unor stimul aversivi (pedeapsa).
 Motivaţia intinsecă – extrinsecă: raportarea motivaţiei la sursa ce o produce.
 Motivaţia intinsecă – sursa se află în subiect, în nevoile şi trebuinţele lui
personale, iar motivaţia este solidară cu activitatea subiectului; motivaţie satisfăcută prin desfăşurarea
activităţii respective, nu prin recompensa finală.
 Motivaţia extrinsecă – numită şi indirectă, are sursa în afara subiectului, fiindu-i
sugerată sau chiar impusă acestuia de o altă persoană şi nu reese din specificul activităţii subiectului.
 Motivaţia cognitivă – afectivă:
 Motivaţia cognitivă – îşi are originea în activitatea exploratorie, în nevoia de a
şti, de a cunoaşte. Forma ei tipică este curiozitatea.
 Motivaţia afectivă – este determinată de nevoia omului de a obţine aprobarea din
partea altor persoane, de a se simţi bine în compania altora.
În anii 30 ai sec XX a fost elaborată teoria trebuinţelor. Unul din adepţii acestei teorii
psihologul american A.Maslow, a sitematizat aceste trebuinţe în două mari categorii:
 Trebuinţe primare – care apar în urma unei lipseşi includ primele patru clase de trebuinţe:
 fiziologice;
 de securitate;
 de iubire şi afiliere;
 stima de sine.
 Trebuinţe secundare – care includ ultimele trei clase de trebuinţe:
35
 cognitive;
 estetice;
 de autorealizare.
Această sistematizare poartă denumirea de piramida lui A.Maslow.
Din studiile efectuate s-au determinat mai multe tipuri de motivaţii. În conformitate cu acestea
există diferite funcţii ale lor:
 Funcţia de activare internă difuză şi de semnalizare a unui dezechilibru fiziologic sau
psihologic: stare de necesitate care nu încă declanşează acţiunea; este specifică trebuinţelor, care
debutează cu o alertă internă, continuă cu o agitaţie crescută, cu o stare de mare încordare internă şi se
finalizează prin satisfacerea lor.
 Funcţia de mobil sau factor declanşator al acţiunilor efective: este specifică motivului,
identificând trebuinţa şi declanşând acţiunea de satisfacere.
 Funcţia de autoreglare a conduitei: imprimă conduitei un caracter activ şi selectiv; eficienţa
reglatorie a motivaţiei este dependentă de energizare şi direcţionare.

3. VOINŢA: FAZELE ŞI CALITĂŢILE EI.


Voinţa este forma superioară de reglaj psihic. De la conduita spontană, nedirecţionată de
prezenţa scopului şi neimplicând nici un fel de efort, drumul parcurs de formele de reglare psihică este
lung şi anevoios. Faptul că voinţa reprezintă unul dintre nivelurile cele mai înalte ale vieţii psihice, cel
mai recent, cel mai complex, dar şi cel mai fragil, şi cel mai puţin organizat, a fost intuit de nenumăraţi
autori.
J.H. Jackson, un profesor englez de neurologie, descrie cum arhitectura personală a individului
reproduce filogeneza, ajungând până la cele mai înalte forme de organizare. Influenţa acestor autori
care consideră voinţa ca un nivel înalt de organizare a vieţii psihice este atât de mare încât se regăseşte
şi în definiţiile actuale ale voinţei: actul voluntar este actul care se constituie în prezentul istoriei şi
care face sinteza dinamică a arheologiei organismului şi a capacităţilor sale reflexive (el este deci
complex şi de aceea singular şi personal) pentru a acţiona într-o realitate actual raţională şi pentru a
pune iniţiativele dincolo de raţiunea însăşi”.
Voinţa este o însuşire psihică complexă reglatoare a conduitei şi a acţiunilor legate de
înlăturarea obstacolelor în vederea realizării scopului.
Ca formă şi expresie a nivelului conştient al psihicului, activitatea voluntară se caracterizează
prin doua atribute esenţiale:
1. Diferenţierea şi determinarea pregnantă a verigilor componente: motivul, mijlocul si scopul;
cu posibilitatea transformării, la nevoie, a fiecaruia dintre ele în „obiect” de analiză specială şi de
evaluare;
2. Prezenţa condiţionării, atât în declanşarea acţiunii, cât şi în modul de desfăsurare a ei,
conditionare care constă în corelarea raportului dintre dorinţe, scopuri, pe de o parte, şi posibilităţile pe
de alta parte, între efortul întreprins şi rezultatele înregistrate.
De aici decurge şi caracterul serial-discursiv şi multifazic al desfăşurării actului voluntar. Se
pot evidenţia astfel, că având un specific propriu, urmatoarele cinci faze:
1. Actualizarea unor motive şi proiectarea pe baza lor a unui scop.
2. Analiza şi lupta motivelor.
3. Deliberarea sau luarea hotărârii.
4. Executarea hotărârii.
5. Evaluarea rezultatelor.
În structura actului voluntar, s-au stabilit următoarele etape:
 conceperea situaţiei (stabilirea obiectivului ce urmează a fi realizat);
 deliberarea (examenul soluţiilor disponibile, inventarierea argumentelor “pro” şi “contra” în
funcţie de sistemul de valori de care ele dispun, ezitările şi pendulările între diversele altenative);
 decizia (reţinerea unei singure variante acţionale din cele disponibile);
 execuţia (traducerea în fapt a actului respectiv şi realizarea obiectivelor propuse).

36
Dacă procesualitatea se opreşte în una dintre faze, înaintea executării, nu avem de a face cu un
act voluntar propriu-zis, ci cu procese cognitive, afectiv-motivaţionale, raţional-decizionale.

XIV.Tema: SFERA AFECTIVĂ A PERSONALITĂŢII.

1. DEFINIREA PROCESELOR AFECTIVE.


Afectivitatea, poate fi considerată ca o mişcare sau o vibraţie în acelaşi timp organică, psihică
şi comportamentală. Ea este o energie ce susţine adaptarea, fiind implicată în demersurile adaptative şi
dobândind configuraţiile procesului adaptativ. Este tensiunea cu efecte de atracţie sau respingere,
trăirea subiectivă a unor autentice relaţii cu lumea şi a dezvoltării acestor relaţii în raport cu cerinţele
pe care subiectul le exprimă în raport cu lumea şi în acelaşi timp cu cerinţele pe care ambianţa socială
le adresează subiectului.
37
Procesele afective sânt diverse ca şi relaţiile cu lumea şi evenimentele la care subiectul
participă printr-o atitudine personală asupra realităţii, atitudine activă şi subiectivă, corespunzător
trebuinţelor, nevoilor lui care îi satisfac sau nu interesele, aspiraţiile, dorinţele, impulsurile, idealurile
— într-un cuvânt şi nu numai — sistemul motivaţional.
Intre stimulii interni (motivaţionali) şi cei externi (realitatea), pot avea loc confruntări şi
ciocniri, conflicte şi disonanţe. Subiectul prin întreaga fiinţă este un instrument reactiv, generator de
consonanţe (armonizări) şi disonanţe (conflicte), a căror efect sânt tocmai procesele afective.
Psihologia consonantistă încearcă prin termeni şi modele fizice, să prezinte acordurile dintre
subiect şi ambianţă şi de asemenea armonizările sau conflictele interne.
O altă caracteristică esenţială a proceselor afective constituie faptul că pe primul plan se află nu
obiectul, ci valoarea şi semnificaţia pe care o are pentru subiect. Nu atât obiectul în sine este important,
cît relaţia dintre el şi subiect, pentru că numai într-o asemenea relaţie capătă semnificaţii în funcţie de
gradul şi durata satisfacerii trebuinţelor. Unul şi acelaşi obiect produce stări afective variate unor
persoane diferite (ex. trandafir) şi chiar la una şi aceeaşi persoană (în momente diferite).
Se poate vorbi de asemeni de asimilare emoţională (afectivă), pentru că emoţia nu este numai
trăire ci şi comunicare evolutivă, conduită afectivă. De asemenea există un tempou şi un ritm afectiv, al
fiinţei, care este adaptat la ritmurile cosmice şi planetare, asigurat prin ceasurile biologice. Pe aceste
ritmuri se acumulează punctele desfăşurării tensionale. La baza „melodiei” emoţionale este cadenţa (ca
în muzică).
O altă caracteristică este natura socială a proceselor afective, care evidenţiază existenţa unor
tipare (patterns) de afectare, de declanşare interioară şi de expresie afectivă, cultural determinată. Ne
impresionăm şi ne exteriorizăm afectiv după modele structurale preluate din comunitate. Stările şi
trăirile afective ale oamenilor sînt configurate, promovate sau reprobate de societate.
Procesele afective sînt în interacţiune cu procesele cognitive; cînd conflictele afective şi
cognitive sînt solidare - randamentul intelectual creşte. Dacă tensiunea afectivă scade (indiferenţă), se
reduce şi capacitatea individului.
Ca definire sintetică, procesele psihice care reflectă relaţiile dintre subiect şi obiect sub formă
de trăiri, uneori atitudinale, poartă denumirea de procese afective.

2. CLASIFICAREA TRĂIRILOR AFECTIVE.


Se cunosc clasificări a trăirilor emotive după mai multe criterii în funcţie de:
 proprietăţile de care dispun (intensitate, durată, mobilitate, expresivitate);
 gradul lor de conştientizare;
 nivelul calitativ al formelor motivaţionale din care izvorăsc.
Prin corelare se pot delimita 4 categorii de procese afective (cu nenumărate subspecii):
 procese afective primare - au un caracter elementar, spontan, sînt slab organizate,
apropiate instinctiv (biologic) mai puţin elaborate cognitiv şi care tind să scape conştientului;
 complexe - au un grad mai mare de conştientizare şi intelectualizare (emoţiile curente,
dispoziţiile afective: negative sau pozitive
 superioare - se referă la restructurarea şi raportarea valorică şi sînt situate la nivel de
personalitate.
Sentimentele sânt: trăiri afective intense; de lungă durată, relativ stabile, specific umane, con-
diţionale social - istoric; au grad mare de stabilitate şi generalitate transformându-se în atitudini
afective, care se păstrează uneori toată viaţa; datorită stabilităţii se poate anticipa conduita afectivă a
subiectului.
Sentimentele (dragoste; ură; invidie; gelozie; admiraţie; recunoştinţă; năpastă) pot fi:
 intelectuale (curiozitate, mirare, îndoială, dragoste e adevăr);
 estetice (admiraţie, extaz, reflectă frumosul);
 morale (patriotism, datorie - reflectă binele);
 religioase (credinţa - reflectă spiritualitatea).
Pasiunile antrenează întreaga personalitate («Fără pasiuni omul nu e decît o forţă latentă»). Ele
pot fi şi negative (patimi, vicii, deviaţii comportamentale, jocuri de noroc, sexy, beţii, zgîrcenie).
38
Pasiunile sufletului se refera la feluri de pasiuni ca: dorinţe, emoţii, sentimente şi trăsături de caracter
şi îmbogăţesc sufletul, sânt unilaterale, stimulează intelectul şi voinţa într-o anumită direcţie.

XV.Tema: PERSONALITATEA ŞI DIMENSIUNILE SALE ( I ).

1. INDIVID-PERSOANĂ-PERSONALITATE.
Omul, evoluând din lumea animală datorită muncii şi, dezvoltându-se în societate, desfăşurând
o activitate comună cu alţi oameni şi comunicând cu ei, devine personalitate, subiect al cunoaşterii şi
reorganizării active a lumii materiale, societăţii şi a sine însăşi.
Omul se naşte pe lume deja om. Această afirmaţie numai la prima vedere pare a fi un adevăr, ce
nu necesită demonstrare. Faptul este că la embrionul omului în gene sînt programate premise naturale
39
pentru dezvoltarea particularităţilor şi calităţilor proprie omeneşti. Configuraţia corpului noului născut
presupune posibilitatea mersului în poziţie verticală, structura creierului asigură posibilitatea
dezvoltării intelectului, structura mâinii – perspectiva folosirii uneltelor de muncă etc., şi prin acestea
pruncul – este deja om prin totalitatea posibilităţilor sale – se demonstrează faptul apartenenţei
pruncului neamului omenesc, ce se fixează în noţiunea individ (spre deosebire de puiul de animal, care
îndată după apariţia pe lume şi pînă la sfârşitul vieţii este numit făptură). În noţiunea „individ” este
întruchipată apartenenţa de origine a omului. Individ poate fi considerat şi noul născut şi cel matur la
etapa primitivă şi locuitorul foarte instruit al ţării civilizate.
Prin personalitate în psihologie se desemnează calitatea de sistem (socială), dobândită de
către individ într-o activitate concretă şi comunicare şi ce caracterizează măsura reprezentării
relaţiilor sociale în individ. Prin urmare, personalitatea poate fi concepută doar în sistemul relaţiilor
stabile dintre personalităţi, care se exprimă prin conţinut, valori, sensul activităţii comune pentru
fiecare participant. Aceste relaţii între personalităţi se manifestă în particularităţi individuale concrete
şi faptele oamenilor, formând o calitate deosebită a însăşi activităţii în grup.
După cum noţiunile „individ” şi „personalitate” nu sînt identice, personalitatea şi
individualitatea, la rândul său, formează o unitate, dar nu identitate.
Totalitatea motivelor stabile, ce orientează activitatea personalităţii şi relativ independenţi faţă
de situaţiile existente, se numeşte tendinţa personalităţii omului. Rolul fundamental al tendinţei
personalităţii revine motivelor conştientizate.
Interesul – este un motiv ce contribuie la orientarea într-un oarecare domeniu, iniţierea cu
faptele noi, reflectarea mai deplină şi profundă a realităţii. Subiectiv – pentru individ – interesul se
observă în tonul emoţional pozitiv, care-l capătă procesul de cunoaştere, în dorinţa de a face cunoscut
mai profund cu obiectul, a cunoaşte mai mult despre el, a-l înţelege mai bine.
Aşadar, interesele se manifestă în calitate de mecanism stimulator permanent al cunoaşterii.
Interesele – latura importantă a motivării activităţii personalităţii, dar nu unica. Un motiv esenţial
al comportării constituie convingerile.
Convingerile – un sistem de motive ale personalităţii, ce o stimulează a proceda în
conformitate cu părerile, principiile şi concepţiile sale. Conţinutul necesităţilor, ce se folosesc în
formă de convingeri, sînt cunoştinţele despre lumea înconjurătoare a naturii şi societăţii, conceperea
lor determinată. Atunci cînd aceste cunoştinţe formează un sistem reglementat şi organizat de concepţii
(filozofice, estetice, etice, natural-ştiinţifice etc.), ele pot fi examinate ca concepţie despre lume.
Imaginea „Eu”, prin acest fapt, se include în sistemul personalităţii. Ea se manifestă ca o
directivă faţă de sine. Ca orice directivă, imaginea „Eu” include trei componente:
 componentul cognitiv: reprezentare despre aptitudinile sale, aspect, importanţa socială etc.
 componentul emoţional de apreciere: respectul pentru propria persoană, autocritica, iubirea de
sine (egoismul), autoînjosirea.
 componentul de conduită (de voinţă) – tendinţa de a fi înţeles, a cuceri simpatie, a-şi ridica
statutul (calitatea) sau dorinţa de a rămânea noebservat, a evita aprecierea şi critica, a ascunde
neajunsurile sale etc.
Imaginea „Eu” – reprezintă un sistem de concepţia a individului despre sine însuşi, nu
todeauna conştientizat, retrăit de către individ ca irepetabil, în baza căruia îşi făureşte interacţiunea sa
cu alţii. Imaginea „Eu” este şi premisă, şi consecinţă a interdependenţei sociale. Faptic psihologii
fixează nu o singură imagine „Eu” la om, ci o mulţime de „Eu-imagini” ce se schimbă una pe alta
alternativ, ori acţionând pe primul plan al autocunoştinţei, ori pierzându-şi semnificaţia în situaţia dată
a interdependenţei sociale. „Eu-imaginea” – este o formare nu statică, ci dinamică a personalităţii
individului „Eu-imaginea” poate fi retrăită ca o reprezentare despre sine chiar în momentul retrăirii, de
obicei menţionată în psihologie ca „Eu real”, dar, posibil, mai corect ar fi de numit „Eu curent” sau
momentan al subiectului.
„Eu-imaginea” concomitent este şi „Eu-l ideal” al subiectului – acel, care el ar fi trebuit să
devină, după părerea sa, ca să corespundă criteriilor interioare ale reuşitei.
Să indicăm încă o variantă a apariţiei „Eu-l imaginii” – „Eu-l fantastic” – aşa cum subiectul ar
dori să devină, dacă ar fi posibil pentru el, cum ar dori să se vadă. Construirea fantasticului „Eu”
40
propriu este specifică nu doar tinerilor, dar si oamenilor maturi. La aprecierea semnificaţiei motivate a
acestui „Eu-imagine”, este important a cunoaşte, nu s-a dovedit a fi substituită conceperea obiectivă de
către individ a poziţiei şi locului său în viaţă cu „Eu-l” fantastic al său. Predominarea reprezentărilor
fantastice despre sine în structura personalităţii, ce nu sînt însoţite de fapte, ce ar contribui la realizarea
celor dorite, dezorganizează activitatea şi autoconştiinţa omului şi, în sfârşit, îl poate trauma crud din
cauza necorespunderii evidente a celor dorite cu realitatea.
Măsura adecvată a „Eu-lui imagine” se clasifică la studierea unuia din cele mai importante
aspecte – autoaprecierea personalităţii.
Autoaprecierea – aprecierea personalităţii a sine însuşi, posibilităţilor sale, calităţii şi locului
printre alţi oameni. Aceasta este latura cea mai esenţială şi mai mult studiată în psihologie a
autoaprecierii personalităţii. Cu ajutorul autoaprecierii are loc reglarea comportării personalităţii.
Autoaprecierea exagerată duce la aceea, că omul este predispus să se supraaprecieze în situaţii,
care nu dau nici un motiv pentru aceasta. În rezultat el deseori se loveşte de reacţiunile celor din jur,
care-i resping pretenţiile, se irită, manifestă suspiciune, neîncredere, mândrie, îngâmfare preconcepută,
agresivitate şi, în cele din urmă, poate pierde contactele necesare dintre personalităţi, se poate izola,
devenind retras, rezervat.
Autoaprecierea excesiv de joasă poate mărturisi despre dezvoltarea complexului inferiorităţii,
neîncrederii stabile în sine, refuzului iniţiativei, indiferenţei, autoacuzării şi neliniştii.
Pentru a înţelege un om este necesar a ne imagina clar acţiunea formelor ce se cristalizează
inconştient, de dirijare a personalităţii prin comportamentul său, a acorda atenţie asupra sistemului
total de aprecieri, prin care omul se caracterizează pe sine şi pe alţii, a vedea dinamica schimbării
acestor aprecieri.

2. APTITUDINILE: CARACTERISTICA ŞI CLASIFICAREA LOR.


Aptitudinile – sânt asemenea particularităţi ale omului, de care depinde reuşita însuşirii
cunoştinţelor, priceperilor, deprinderilor, însă care nu se reduce la prezenţa acestor cunoştinţe,
deprinderi şi priceperi.
Aptitudinile şi cunoştinţele, aptitudinile şi priceperile, aptitudinile şi deprinderile nu sînt
identice unele altor. Referitor la deprinderi, priceperi şi cunoştinţe aptitudinile se manifestă ca o
oarecare posibilitate.
Aptitudinile – sînt posibilităţi, iar nivelul necesar de măiestrie într-un oarecare domeniu – este
actualitatea. Aptitudinile muzicale ce s-au descoperit la un copil, nici într-un caz nu este garanţia, că
acest copil va deveni muzician. Aptitudinile se arată numai în activitatea care nu poate fi realizată în
lipsa acestor aptitudini. Nu se poate vorbi despre aptitudinile omului pentru desen, dacă nu s-a încercat
a-l învăţa să deseneze, dacă nu a însuşit nici o deprindere, necesară pentru desen.
Vorbind despre aptitudini, este necesar a caracteriza particularităţile lor calitative şi cantitative.
Pentru un pedagog în mod egal este important să cunoască şi faţă de ce manifestă aptitudini elevul, iar
ca urmare, care particularităţi individuale ale personalităţii lui se includ în procesul de activitate ca
condiţii obligatorii a reuşitei (caracteristica calitativă a aptitudinilor), şi în ce măsură este capabil
elevul să execute cerinţele, înaintate de această activitate, cît de repede, mai uşor şi mai fundamental el
însuşeşte deprinderile, priceperile şi cunoştinţele în comparaţie cu alţi elevi (caracteristica cantitativă a
aptitudinilor).
Aptitudinile reprezintă o totalitate a calităţilor psihice, cu o structură compusă. Aptitudinile
generale sau calităţile generale ale personalităţii – sânt manifestări psihologice destul de concrete, care
deja au început să fie cercetate de psihologi. La asemenea calităţi generale ale personalităţii, care în
condiţii de activitate concrete se pot manifesta ca aptitudini, se referă calităţile individual-psihologice
ale omului, ce caracterizează apartenenţa lui unuia din cele trei tipuri de oameni.
Pentru tipul artistic este specifică claritatea imaginilor, apărute în rezultatul influenţei directe,
impresiilor vii, emoţiilor. Pentru tipul gânditor – predominarea abstracţiilor, construcţiilor logice,
teoretizării. Apartenenţa omului tipului artistic nici într-un caz nu indică faptul, că el este total destinat
activităţii artistice. Este evident altceva – reprezentantului acestui tip îi este mai uşor decît altui să

41
însuşească o activitate, ce necesită impresionabilitate, atitudine emoţională, asupra evenimentelor,
expresivitate şi viabilitate a fanteziei.
Aşadar, structura fiecărei aptitudini concrete ca pregătire a personalităţii pentru activitatea dată,
se distinge printr-o complexitate înaltă, include în sine un complex de calităţi, printre care sînt
principale şi secundare, comune şi speciale.
Pentru fiecare activitate sunt necesare un anumit grup de aptitudini, în funcţie de criteriul
propus.

APTITUDINI

Senzorial Speciale
e

Intelectua Psiho-
le motorii
Ştiinţifice
Practice

 După criteriul de participare a proceselor psihice în aptitudini se delimitează :


o aptitudini senzoriale (acuitate vizuală, auditivă, olfactivă) ;
o aptitudini psiho-motorii (dexteritate manuală);
o aptitudini intelectuale (inteligenţa).
 După gradul de specializare există:
o aptitudini generale: prezintă un sistem de însuşiri intelectuale ale personalităţii care
pune în evidenţă uşurinţa în însuşirea cunoştinţelor şi o productivitate relativă în activitatea ştiinţifică,
mai sunt denumite ca inteligenţă;
o aptitudini speciale: includ sistemul de însuşiri ale personalităţii care mijlocesc eficienţa
activitîţii întrun domeniu special (mutică, sport, tehnică).
 După gradul de implicare a gândirii:
o aptitudini teoretice (gândirea teoretică): mai sunt numite ştiinţifice şi constituie
categoria superioară a aptitudinilor intelectuale. Ele implică gândirea convergentă şi gândirea
divergentă;
o aptitudini practice (gândirea practică).
Aptitudinile teoretice şi practice rar se întâlnesc împreună, doar în cazul persoanelor talentate.

XVI.Tema: PERSONALITATEA ŞI DIMENSIUNILE SALE ( II ).

1. TEMPERAMENTUL: PARTICULARITĂŢI ŞI TIPOLOGII.


Problema, despre care va merge vorba, preocupă omenirea mai mult de 25 veacuri. Interesul
pentru ea ţine de caracterul evident a deosebirilor individuale dintre oameni. Psihicul fiecărui om este
42
unical, excepţionalitatea lui ţine atât de particularităţile construcţiei biologice şi fiziologice şi
dezvoltarea organismului, cît şi compoziţia relaţiilor şi contactelor sociale, unică în felul său. La
substructurile biologic condiţionate ale personalităţii se atribuie în primul rând temperamentul. Când
se vorbeşte despre temperament, se au în vedere deosebirile psihice dintre oameni – deosebiri conform
profunzimii, intensităţii, stabilităţii emoţiilor, impresiei emotive, ritmului, energiei acţiunilor şi alte
particularităţi dinamice, individual-statornice ale vieţii psihice, comportării şi activităţii. Cu toate
acestea, temperamentul şi în prezent rămâne în multe privinţe o problemă discutabilă şi nesoluţionată.
Însă, necatând la variaţiile abordării problemei savanţii şi practica recunosc, că temperamentul este o
temelie biologică pe care se formează personalitatea cu fiinţa socială.
Fondatorul ştiinţei despre temperament se consideră medicul din Grecia Antică Hipocrat (sec.
V î.e.n.). El afirmă, că oamenii se deosebesc prin corelaţia celor patru „sucuri ale organismului” de
bază: sângelui, flegmei, fierei galbene şi fierei negre, ce intră în componenţa lui. Reieşind din această
doctrină, cel mai renumit medic antic după Hipocrat Claudiu Galenus (sec. II î.e.n.) a elaborat prima
tipologie a temperamentelor. Conform doctrinei lui, tipul temperamentului depinde de predominarea
unuia din sucuri în organism. El a evidenţiat temperamentele, care şi în prezent se bucură de o mare
popularitate: sanguinic (din latină sanguis - sânge), flegmatic (din greacă phlegma-flegmă), holeric
(din greacă chole – bilă, fiere) şi melancolic (din greacă melas chole – bilă, fiere neagră). Această
concepţie fantastică a avut o influenţă puternică asupra savanţilor pe parcursul a multor secole.
Aşadar, temperamentul este totalitatea individual-specifică, natural condiţionată a
manifestărilor dinamice ale psihicului, care se manifestă identic în activitatea diversă, indiferent de
conţinutul, scopurile şi motivele ei, rămânând permanente la vîrsta matură şi în legătura lor reciprocă
caracterizează tipul temperamentului.
În prezent ştiinţa dispune de un număr enorm de date, ca să dea o caracteristică deplină tuturor
tipurilor de temperament conform unui program armonios. Însă pentru alcătuirea caracteristicilor
psihice a celor patru tipuri tradiţionale, de obicei se evidenţiază următoarele particularităţi de bază ale
temperamentului.
Senzitivitatea se determină prin faptul, care este cea mai mică putere a acţiunilor externe pentru
apariţia unei reacţii psihice a omului şi care este viteza apariţiei acestei reacţii.
Reactivitatea se caracterizează prin gradul de spontaneitate a reacţiilor la acţiunile exterioare şi
interioare de aceeaşi putere (observaţie critică, cuvânt jignitor, ton ridicat, chiar şi un sunet).
Activitatea demonstrează faptul, cît de intensiv (energic) omul influenţează asupra lumii
externe şi depăşeşte obstacolele în realizarea scopurilor (insistenţa, orientarea spre un anumit scop,
concentrarea atenţiei).
Raportul între reactivitate şi activitate determină, de ce depinde în mai mare măsură activitatea
omului: de circumstanţele neprevăzute externe sau interne (dispoziţie, evenimente neprevăzute) sau de
scopuri, intenţii, convingeri.
Plasticitate şi rigiditate – dovedesc, cît de uşor şi maleabil se adaptează omul la influenţele
externe (plasticitate) sau cît de inactivă (inertă) şi refractară la nou este comportarea lui.
Ritmul reacţiilor caracterizează viteza de dezvăluire a diferitor reacţii şi procese psihice, ritmul
vorbirii, dinamic gesturilor, agerimea minţii.
Extraversia, introversia determină de ce depind preponderent reacţiile şi activitatea omului-de
impresiile exterioare, ce apar în momentul dat (extravert), sau de la imaginile, reprezentările şi
gîndurile ce ţin de trecut şi viitor (introvert).
Excitarea emoţională se caracterizează prin faptul, cît de neînsemnată influenţa este necesară
pentru apariţia reacţiei emotive şi cu ce viteză ea apare.
Ţinând cont de proprietăţile enumerate, se fac următoarele caracteristici psihologice ale
tipurilor principale ale temperamentului:
Sangvinic – este omul cu o vădită activitate psihică, ce reacţionează iute la evenimentele din
jur, ce tinde spre schimbarea deasă a impresiilor, comparativ uşor retrăieşte insuccesele şi neplăcerile,
este mai vioi, mobil, cu o mimică şi mişcări expresive, extravert.
Flegmatic este omul stăpânit, calm cu tendinţe şi dispoziţie ferme, cu perseverenţă şi
profunzime a simţurilor, cu regularitate în acţiuni şi vorbire, cu exprimare externă neînsemnată a
43
stărilor sufleteşte. De regulă, el se împrietineşte greu cu oamenii noi, reacţionează slab la impresiile
externe, este introvert.
Coleric – om foarte energic, capabil a se considera lucrului cu o deosebită pasiune, este rapid şi
impulsiv, nestăpânit, predispus spre izbucniri emoţionale impetuoase şi schimbări bruşte a dispoziţiei,
cu mişcări iuţi. Sânt posibile dificultăţi în comutarea atenţiei, el este mai degrabă, extravert.
Melancolic – om sensibil, cu retrăiri profunde, impresionabil, dar în aparenţă ce reacţionează
slab la lumea înconjurătoare, cu mişcări reţinute şi vorbire înăbuşită. Majoritatea melancolicilor sînt
introverţi.
Se poate considera stabilit faptul, că tipul temperamentului la om este înnăscut, iar de care
anume particularităţi ale organizării lui înnăscute el depinde nu este stabilit definitiv.

2. CARACTERUL ŞI COMPONENTELE SALE DE BAZĂ.


În traducere din greacă „caracterul” înseamnă „imprimare”, „indiciu”. Într-adevăr, caracterul
reprezintă nişte indicii speciali, care îi capătă omul, trăind în societate. La fel cum individualitatea
personalităţii se manifestă în particularităţile desfăşurării proceselor psihice (memorie bună, imaginaţie
bogată, agerime etc.) şi în trăsăturile temperamentului, ea se observă şi în trăsăturile de caracter.
Caracterul reprezintă totalitatea particularităţilor individuale stabile ale personalităţii ce se
formează şi manifestă în activitate şi comunicare, condiţionând metodele de comportare tipice pentru
individ.
Personalitatea omului se caracterizează nu doar prin ceea ce el face, dar şi prin ceea cum el face
aceasta. Acţionând în baza intereselor şi concepţiilor comune, tinzând spre aceleaşi scopuri în viaţă,
oamenii pot depista în comportarea lor în societate, în faptele şi acţiunile lor, particularităţi individuale
inegale, uneori contrare.
Particularităţile individuale, ce formează caracterul omului se atribuie mai întâi de toate la
voinţă (de exemplu, fermitatea sau incertitudinea, timiditatea) şi la sentimente (de exemplu, optimism
sau deprimare) şi într-o oarecare măsură şi la intelect (de exemplu superficialitate sau chibzuinţă). De
astfel, manifestările caracterului sînt formaţiuni complexe şi într-un şir de cazuri, practic, nu pot fi
repartizate conform categoriilor volitive, emoţionale şi proceselor intelectuale (de exemplu,
suspiciunea, mărinimia, dărnicia, vrăjmăşia, etc.).
Un moment important în formarea caracterului este faptul cum omul se atârnă faţă de mediul
ambiant şi faţă de sine însuşi – aşa şi faţă de altul. Aceste relaţii constituie baza pentru clasificarea
celor mai importante trăsături de caracter.
Caracterul omului se manifestă, în primul rând, prin faptul cum el se atârnă faţă de alţi oameni:
rude şi apropiaţi, colegi de serviciu şi de studii, cunoscuţi etc. Ataşarea stabilă sau instabilă,
principialitatea şi lipsa de principialitate, sinceritatea şi falsitatea, tactul şi brutalitatea) demonstrează
atârnarea omului faţă de alţii.
În al doilea rând, specific pentru caracter este atârnarea omului faţă de sine: amorul propriu,
sentimentul propriei demnităţi, umilinţa, sau neîncrederea în propriile puteri. La unii oameni pe primul
plan se plasează amorul propriu şi egocentrismul (plasarea pe sine însuşi în centrul evenimentelor), la
alţii – spiritul de sacrificiu оn lupta pentru scopul comun.
În al treilea rând, caracterul se observă în relaţiile omului faţă de acţiune. Astfel, la cele mai
preţioase trăsături ale caracterului se referă conştiinciozitatea şi punctualitatea, seriozitatea,
entuziasmul, responsabilitatea pentru lucrul însărcinat şi preocuparea pentru rezultatul lucrului.
În al patrulea rând, caracterul se manifestă în atârnarea omului faţă de obiecte: nu numai
atârnarea în general faţă de proprietate, ci şi acurateţea sau neglijenţa în adresarea cu obiectele sale, cu
îmbrăcămintea, încălţămintea, cărţile, materialele didactice etc.
Activitatea omului şi comportarea lui, mai întâi de toate, se determină de acele scopuri, care şi
le pune în faţă şi determinanta principală a comportării lui şi activităţii totdeauna rămâne orientată
personalităţii lui – totalitatea intereselor, idealurilor şi concepţiilor lui. Însă doi oameni, la care în
orientarea personalităţii se observă multe nuanţe comune şi scopurile cărora coincid, pot esenţial să se
deosebească prin metodele de realizare a acestor scopuri, folosite de ei. În baza acestor diferenţe stau
particularităţile caracterului personalităţii. În caracterul omului ca şi cum ar fi instalat un program al
44
comportamentului lui tipic în circumstanţe tipice. Trăsăturile de caracter astfel posedă un anumit
stimul, o forţă de motivare, care în cea mai mare măsură se descoperă în situaţii de criză la necesitatea
de a face o alegere a acţiunilor, depăşirea dificultăţilor considerabile.
Caracterul, ca şi temperamentul, demonstrează dependenţa de particularităţile fiziologice ale
omului şi, înainte de toate, de tipul sistemului nervos. Particularităţile temperamentului lasă o
amprentă asupra manifestărilor caracterului, determinând particularităţile dinamice ale apariţiei şi
decurgerii lor. În ultima instanţă trăsăturile temperamentului şi caracterului formează, practic, un aliaj
indisolubil, ce determină oblic chipul general al omului, caracteristica lui individuală.
Particularităţile temperamentului se pot opune sau pot contribui la dezvoltarea anumitor laturi
ale caracterului. Unui flegmatic îi este mai greu decît unui holeric sau sanguinic să-şi formeze
iniţiativa şi fermitatea. Pentru un melancolic o problemă serioasă este depăşirea timidităţii şi
neliniştirii. Formarea caracterului, ce se înfăptuieşte într-un grup de un nivel înalt de dezvoltare,
creează condiţii favorabile pentru dezvoltarea la holerici a stăpânirii de sine mai mari şi autocriticii, la
sanguinici - sârguinţa, la flegmatici-activitatea.
Individul atinge maturitatea socială, posedând un sistem de trăsături de caracter formate.
Omul se naşte cu diferite particularităţi ale funcţionării creierului, sistemului endocrin. Aceste
particularităţi determină condiţiile în care se vor dezvolta psihicul personalităţii. Aceste deosebiri în
condiţiile fiziologice este doar prima cauză a diferenţelor caracterelor oamenilor.
Se va ţine cont şi de faptul, că „condiţiile de viaţă similare” (chiar şi într-o familie) este o
noţiune foarte şi foarte relativă. Doar acest fapt, că fratele mai mare s-a obişnuit să se considere mai
matur şi în ceva superior celui mic, creează circumstanţe absolut nesimilare, ce contribuie şi împiedică
formarea a asemenea trăsături de caracter, cum sânt: trufia şi grija, responsabilitatea şi indiferenţa,
spiritul de sacrificiu sau invidia.
Însă odată cu acestea există şi multe alte condiţii, care nu sînt identice. Caracterul în mult este
rezultatul autoeducaţiei. În caracter se acumulează deprinderile omului. Caracterul se manifestă în
activitatea oamenilor, însă în ea el şi se formează. Caracterul nu este dat omului de la natură. Nu există
caracter, care nu ar fi posibil de corectat. Referirile la aceea că „eu am aşa caracter şi num pot face
nimic cu mie” din punct de vedere psihologic sînt neîntemeiate. Fiecare om este responsabil de
manifestările caracterului său şi este în stare să se ocupe de autoeducare.
Aşadar, caracterul este o însuşire a personalităţii, obţinută în timpul vieţii, ce se include în
sistemul relaţiilor sociale, în activitatea în comun şi comunicarea cu alţi oameni şi, astfel, obţinând
individualitatea sa.
Imprimându-se asupra exteriorului omului, caracterul capătă o exprimare mai clară prin faptele
lui, comportament, activitate. Despre caracter se judecă, în primul rând, în baza faptelor oamenilor,
prin care mai deplin se reflectă esenţa lor.
Este cunoscută zicala orientală: „Seamănă fapte, vei culege deprinderi, seamănă deprinderi –
vei culege caracter, seamănă caracter – vei culege soarta”. Sistemul acţiunilor şi faptelor obişnuite
reprezintă fundamentul caracterului omului. De la analiza faptelor spre sinteza lor în caracter în
chipul psihologic al personalităţii şi de la caracterul înţeles – la faptele aşteptate şi preconizate – iată
calea de pătrundere în esenţa caracterului individual.
Omul în esenţa sa este activ. Mişcările şi acţiunile, îndeplinirea cărora în anumite condiţii devin
o necesitate pentru om, precum e cunoscut, se numesc obişnuinţe. Cel mai reuşit portret nu va da atâtea
date despre caracterul omului, cît vor da mişcările şi acţiunile obişnuite de el.
Şi totuşi, datele obiective şi incontestabile despre caracterul omului le redau nu aceste acţiuni şi
mişcări spontane ale omului şi nu trăsăturile exterioare ale chipului său, ci acţiunile şi faptele lui
conştiente şi intenţionate. Anume după fapte judecăm despre ceea ce reprezintă omul.
Aşadar, caracterul are o esenţă socială, adică depinde de concepţia despre lume a omului,
conţinutul şi caracterul activităţii lui, de grupul social în care el trăieşte şi activează, de interacţiunea
activă cu alţi oameni.
XVII.Tema: PSIHOLOGIA RELAŢIILOR INTERPERSONALE.
1. COMUNICAREA ŞI TIPURILE EI.

45
Comunicarea este un proces multilateral al dezvoltării contactelor între oameni, iniţiat de
necesitatea activităţii în comun. Comunicarea include în sine schimbul de informaţie între participanţii
ei, care poate fi caracterizat în calitate de latură comunicativă a comunicării. A doua parte a
comunicării – interacţiunea celor ce comunică-schimbul nu numai de cuvinte în procesul vorbirii, ci şi
schimbul de acţiuni, fapte şi, în sfârşit, a treia latură a comunicării presupune perceperea reciprocă a
celor ce comunică. În procesul unitar al comunicării, se evidenţiază, ca regulă, trei laturi:
comunicativă; interactivă şi perceptivă. Comunicarea cercetată în aspectul unităţii acestor trei laturi se
manifestă ca un mijloc de organizare a activităţii în comun şi relaţiilor între oameni încadraţi în
această activitate.
Latura comunicativă a comunicării este transmiterea informaţiei. În procesul comunicativ se
desfăşoară nu numai „circularea informaţiei”, ci şi un schimb activ de informaţie. Un rol aparte pentru
fiecare dintre participanţi îl are importanţa informaţiei cu condiţia că informaţia nu numai este primită,
ci şi înţeleasă, pricepută.
Caracterul schimbului de informaţie dintre oameni se determină prin faptul că cu ajutorul unui
sistem de semne partenerii pot influenţa unul asupra altuia. Altfel spus, schimbul de asemenea
informaţie presupune obligatoriu o influenţă asupra partenerului. Influenţa comunicativă ca rezultat al
schimbului de informaţie este posibilă doar în cazul, când ambii participanţi dispun de un sistem unic
de codificare.
În condiţiile comunicării umane pot apărea bariere de comunicare absolut specifice, care poartă
un caracter social şi psihologic. Deosebirile pot fi sociale, politice, religioase, profesionale etc.
Transmiterea oricărei informaţii este posibilă doar cu ajutorul semnelor, mai exact – sistemelor
de semne. Ca regulă, se deosebesc comunicarea verbală şi nonverbală. Fiecare dintre ele formează
sistemul de semne proprii.
Comunicarea verbală este procesul de comunicare prin intermediul limbii; foloseşte în calitate
de sistem de semne vorbirea umană. Prin vorbire aici se subînţelege limba vorbită (sonoră) naturală.
Comunicarea neverbală este referinţa emoţională, ce însoţeşte o exprimare verbală, sistemul
de semne, ce include în sine gesturile, mimica, tembrul glasului, diapazonul, tonalitatea, plânsul, râsul,
tempoul vorbirii.
2. DEFINIRE, CARACTERIZARE, TIPURI DE RELAŢII INTERPERSONALE.
Omul ca personalitate se formează într-un grup şi este un reprezentant direct şi indirect
(mediatizat) al relaţiilor din acest grup. Grupul – este o comunitate limitată la număr, evidenţiată din
totul social în baza unor criterii (caracterului activităţii executate, apartenenţei sociale sau de clasă,
structurii, componenţei etc.). Colectivul este un grup, unde relaţiile interpersonale se mediatizează
prin conţinutul social-preţios şi personal – important al activităţii în comun, şi în această constă
deosebirea lui de bază de alte grupuri.
A fost făcută o încercare de a compara influenţa asupra personalităţii de către un grup
neorganizat şi un colectiv stabilit. Absolut pe neaşteptate s-a clarificat, că influenţa de convingere a
părerii oamenilor adunat întâmplător se manifestă într-o măsură mai mare asupra individului, dec
părerea unui colectiv organizat, din care face parte acest individ. Însă caracterul paradoxal al acestui
aspect întemeiat experimental este doar aparent. Cunoscând bine colectivul în general, mulţi membri ai
lui, individul conştient, selectiv reacţionează la părerea fiecăruia, orientându-se la relaţiile şi
aprecierile, care s-au format în activitatea în comun, la valorile, care sînt acceptate şi afirmate de către
toţi. Însă starea individului într-un grup întâmplător, neorganizat în condiţiile deficitului informaţiei
despre persoanele ce formează acest grup, contribuie la majorarea sugestibilităţii. Astfel, dacă
comportamentul omului într-un grup neorganizat, întâmplător, se determină doar de poziţia, care şi o
alege pentru sine mai des – intenţionat, într-un colectiv există încă o posibilitate specifică –
autodeterminarea colectivistă a personalităţii. Personalitatea se atărnă selectiv faţă de influenţa unei
comunităţi concrete, acceptând una şi respingând alta, în dependenţă de factorii mediatori - aprecieri,
concepţii, idealuri.
Autodeterminarea colectivă a personalităţii apare în acele cazuri, cînd comportamentul
personalităţii în condiţiile presiunii special organizate a grupului, este determinat, in general, de
scopurile grupului şi sarcinile de activitate, orientările valorice stabile.
46
În alt plan al cercetărilor psihologice a fost determinat un fenomen, care şi-a primit denumirea
de identificare colectivistă. Acesta este fenomenul legăturilor interpersonale, care presupune o aşa
motivaţie a atitudinii faţă de tovarăş ca membru al colectivului, cînd subiectul, reieşind din principiile
conceptuale de o înaltă moralitate se atârnă faţă de alţii ca şi faţă de sine însuşi şi către sine însuşi ca şi
faţă de toţi alţii în colectiv, cînd contrapunerea „Eu” şi „Ei” se înlocuieşte cu concepţia „Noi”.
Integrarea colectivistă în egală măsură presupune dezicerea de la atotiertarea altruistă şi de atârnarea
egoistă şi de consumator faţă de cei din jur. Umanismul, grija de prieten, ca şi exigenţa faţă de dânsul,
este o normă a relaţiilor colectiviste. Aşa apare o climatul psihologic favorabil pentru o dezvoltare
multilaterală şi armonioasă a personalităţii. O încălcare a principiilor integrării psihologice este
comportamentului; cînd individul faţă de sine şi faţă de alţii în aceeaşi situaţie sau situaţie similară,
aplică diferite norme morale şi îşi bazează faptele sale, reieşind din asemenea norme.
În rezultatul interacţiunii active cu alţi membri ai grupului, hotărând sarcini concrete, individul
obţine orientări valorice proprii. Însuşirea lor presupune şi un gen de control asupra personalităţii;
exercitat real de către grup sau de o persoană împuternicită din grup. Orientarea spre valorile grupului,
asupra concepţiei lui, impune personalitatea de a evidenţia un cerc de persoane poziţia şi aprecierea
cărora sînt mai esenţiale pentru el. Cum ar trebui de numit acest grup de persoane în interiorul
colectivului, care îl alege individual, pentru a se conduce de pierderile, aprecierile lor, grupul de
persoane, care obţine un statut de preferinţă pentru subiect? Acest grup de persoane este numit, de
obicei, ca grup de referinţă.
Grup de referinţă se numeşte grupul, care a atras prin ceva un om, de normele şi valorile
căruia el se conduce sau tinde a se adapta la ele, membru al căruia ar deveni cu plăcere. În
conceperea grupului de referinţă cel mai important este factorul aprecierii: orientarea subiectului
asupra aprecierii faptelor sale, calităţilor lui personale, circumstanţelor de o importanţă esenţială ale
activităţii şi altele din partea grupului de referinţă. Din mulţimea de oameni ce î-l înconjoară individul
îi alege pe acei, pe care el îi înzestrează cu o calitate aparte, subiectiv importantă pentru el – o calitate
de referinţă (etalon). În condiţiile comunicării cercul său de referinţă personalitatea, ca subiect al
cunoaşterii devine un obiect al autocunoaşterii, conştient sau inconştient evidenţiind indivizi, capabili
s-o aprecieze conform parametrilor pe care ea însăşi îi consideră ca cei mai importanţi. Aşadar, fiecare
om îşi are grupul său de referinţă, de cerinţele căruia el, indiscutabil, ţine cont, la părerea căruia el se
orientează. Este bine, dacă cerinţele, aşteptările, interesele idealurile şi alte valori ale orientării tuturor
grupurilor referente pentru personalitatea dată mai mult sau mai puţin coincid sau se dovedesc a fi
apropiate şi, ce este foarte important, ţin de scopurile şi idealurile social importante. Dacă acestea
lipsesc, apoi personalitatea apartenenţă a două grupuri de referinţă, orientate opus, retrăieşte un
conflict intern grav. Valorile, care constituie un fundament adânc al activităţii sociale importante a
grupului, formează concomitent şi baza pentru preferinţele în interiorul grupului şi alegerii conform
indicilor de referinţă. Individul, care a acumulat un număr maxim de asemenea alegeri de referinţă, se
manifestă ca liderul grupului dat.
Liderul este o personalitate, după care ceilalţi membri ai grupului recunosc dreptul de a-şi
asuma deciziile de răspundere, ce ating interesele lor, direcţiile principale şi caracterul activităţii,
grupului în general. Astfel, fiind personalitate cu cea mai mare autoritate, liderul are un rol central în
organizarea activităţii în comun şi reglementarea relaţiilor reciproce în grup.
Aproape că cea mai importantă caracteristică a liderului este legată de selectivitate, preferinţei,
care îl este atribuită de către membrii grupului, evidenţiindu-l dintre toţi conform unor criterii, ce
urmează a fi supuse unui studiu psihologic. Ce constituie baza acestei alegeri? Este demonstrat
experimental, că aici totul depinde de nivelul de dezvoltare al grupului. Cu cît este mai înalt nivelul de
dezvoltare al grupului, cu cît mai mult relaţiile interpersonale sânt mediatizate prin conţinutul şi valori
ale activităţii sociale în comun, cu atît este mai probabil, că apariţia şi stabilizarea liderului în grup se
desfăşoară ca realizarea anume a acestor relaţii. În esenţă, liderul – este cea mai referentă persoană din
grup în raportul cu activitatea în comun, un oarecare membru mediu al relaţiilor interpersonale, ce îşi
manifestă influenţa asupra eficacităţii activităţii grupului.
GLOSAR AL TERMENILOR UTILIZAŢI

47
Nr. Noţiunea Conţinutul (definiţia)
Psihologie Ştiinţa despre suflet (în traducere din greacă
antică)
Metodele empirice Observaţia asupra anumitor evenimente,
clasificarea lor, stabilirea legăturilor legitative
între ele, includ observarea, autoobservarea
metodele experimentale (de laborator, naturală,
de formare); psihodiagnostice (teste, anchete,
interviuri, discuţii); analiza produselor activităţii;
metoda biografică.
Metoda de prelucrare a datelor Analiza materialului; include în sine metodele
cantitative (utilizarea statisticii matematice,
prelucrării datelor la calculator) şi metodele
calitative (diferenţierea materialelor pe grupuri)
Animism (din lat. „anima” – spirit, suflet) – concepţii
antice; conceperea sufletului ca o esenţă
independentă de corp, ce dirijează toate obiectele
vii şi nevii
Platon Savant şi filozof din Grecia Antică (a. 428-348 î
e. n.); reprezenta sufletul ca o unitate armonioasă
a bazei raţionale, tendinţelor mobile şi dorinţelor,
vorbea despre unitatea vieţii spirituale a omului
Aristotel Savant şi filozof din Grecia Antică (a. 384-322 î
e. n.); considera că sufletul nu are corp, el este
forma corpului viu, pricina şi scopul tuturor
funcţiilor vitale ale ei
I. Secenov Întemeietorul psihologiei ştiinţifice ruse, a
interpretat procesele psihologice prin cele
fiziologice
Behaviorism (din eng. „behavor” – comportament); o direcţie
în psihologia sec XX., ce neagă conştiinţa ca
obiect al studiului ştiinţific şi reducând psihicul
la diverse forme al comportamentului ca o
reacţie a organismului la mediul exterior;
fondator – J. Watson)
Freudism Un cuvînt în psihologia sec. XX, în care se
desfăşoară complexitatea exclusivă a vieţii
psihice a omului, se pune întrebarea vieţii lui
sexuale; fondator - I. Freud
Psihologia cognitivă Concepţia despre organismul uman ca un sistem,
preocupată de căutări active a informaţiei şi
prelucrarea ei; reprezentanţii – A. Noisser, A.
Pavliio
Psihologia umanistă Obiectul cercetării – personalitatea creativă
sănătoasă, scopul căreia este autorealizarea şi
autoactualizarea; reprezentant A. Maslou
Psihicul omului Conştiinţa omului, fenomenele psihice interne,
imaginarea aspectului subiectiv al omului
Conştiinţa Forma supremă de integrare a psihicului,
rezultatul condiţiilor social-istorice a formării
omului în activitatea de muncă în permanenţă
comunicare cu oamenii
48
Individ Apartenenţa de origine a omului
Personalitate O calitate de sistem a omului, obţinută de individ
în activitatea de muncă şi comunicare, şi care
caracterizează măsura reprezentării relaţiilor
sociale în individ
Aspectul (imaginea „Eu-lui”) Un sistem de închipuiri al individului despre sine
însuşi, stabil, nu totdeauna conştientizat, retrăit
ca irepetabile, în baza căruia el îşi construieşte
interacţiunea sa cu alţi oameni
Senzaţia Un proces psihic simplu, ce constă în reflectarea
unor particularităţi ale obiectelor şi fenomenelor
lumii materiale, deasemenea şi stărilor interne
ale organismului la acţiunea directă a excitanţilor
asupra receptorilor corespunzători
Percepţia Reflectarea în conştiinţa omului a obiectelor sau
fenomenelor la acţiunea lor directă asupra
organelor si simţ
Memoria Memorarea, păstrarea şi reproducerea ulterioară
a urmelor experienţei anterioare
Gândirea Un proces psihic de căutare şi descoperire a
noului esenţial, social condiţionat, indivizibil
legat cu vorbirea, un proces de reflectare
generalizată a realităţii în procesul de analiză şi
sinteză al ei
Imaginaţia Un proces psihic de creare a imaginilor, ce
include preconizarea rezultatului activităţii
intuitive şi care asigură crearea programei de
conduită în acele cazuri, cînd situaţia
problematică se caracterizează prin
nedeterminare
Voinţa Reglementarea conştientă de către om a
comportamentului şi activităţii proprii, exprimată
prin însuşirea de a depăşi dificultăţile interne şi
externe la săvârşirea acţiunilor şi faptelor cu un
anumit scop
Emoţii Retrăirea temporară a unui sentiment oarecare
Temperament Totalitatea manifestărilor dinamice ale
psihicului, individual – specifică, natural –
condiţionată
Sangvinic Un om cu activitatea psihică, ce tinde la o
schimbare rapidă a impresiilor, ce retrăieşte uşor
nereuşitele, mobil, cu o mimică şi gesturi
expresive
Flegmatic Un om imperturabil, cu tendinţe şi dispoziţie
stabile, cu sentimente permanente, cu exprimarea
externă slabă a stărilor sufleteşti
Coleric Un om energic, capabil a se consacra acţiunii cu
o pasiune aparte, un om iute şi impulsiv,
predispus spre izbucniri emoţionale impetuoase
şi schimbări bruşte ale dispoziţiei
Melancolic Un om impresionabil, sensibil, însă, care extern
reacţionează slab la împrejurimi, cu mişcări
49
reţinute, voce înăbuşită
Caracter O totalitate a particularităţilor stabile, individuale
ale personalităţii, totalitate ce se formează şi se
exprimă în activitate şi comunicare
Aptitudini Particularităţi psihologice ale omului de care
depinde reuşita însuşirii cunoştinţelor,
perceperilor, deprinderilor, însă care singure nu
se reduc la prezenţa acestor conştiinţe, priceperi,
deprinderi
Comunicarea Un proces multiplan al dezvoltării contactelor
între oameni, iniţial de necesitatea activităţii în
comun
Grup O comunicare limitată ca număr, evidenţiată din
totul social în baza anumitor criterii
Colectiv Un grup, unde relaţiile interpersonale se
mediatizează prin conţinutul social-preţios şi
social-important al activităţii în comun

SURSE BIBLIOGRAFICE

1. ABRIC, Jean-Claude. Psihologia comunicării: teorii si metode. Iaşi: Editura Polirom, 2002.
206 p.
2. BABAN, A. Stres şi Personalitate. Iaşi: Еditura Presa Universitară Clujeană, 2000. 231 p.
3. BUTLER, G.; MCMANUS, F. Psihologia. Foarte scurtă introducere. Bucureşti: Editura
ALLFA, 2002. 208 p.
4. CHEMAMA, R. Dicţionar de psihanaliză. Bucureşti: LAROUSSE UNIVERS
ENCICLOPEDIC, 1997. 384 р.
5. COSMOVICI, A. Psihologie generală. Iaşi: Polirom, 1997. 235 p.
6. COSMOVICI, A.; IACOB, L. Psihologie şcolară. Iaşi: Polirom, 1999. 304 p.
7. DAFINOIU, I. Personalitatea. Metode calitative de abordare. Observaţia şi interviul. Iaşi:
Polirom, 2002. 248 p.
8. DORON, R.; PAROT, F. Dicţionar de psihologie. Bucureşti: Humanitas, 2006. 886 p.
9. DRAPEAU, Ch. Învaţă să înveţi repede. Bucureşti: Teora SRL, 2006. 175 p.
10. ENĂCHESCU, C. Tratat de igienă mintală. Iaşi: Polirom, 2004. 408 p.
11. GOLEMAN, D. Inteligenţa emoţională. Bucureşti: Curtea Veche Publishing, 2001, 424 p.
12. HAWKINS, J.P. Hipnoza şi stresul: ghid pentru clinicieni. Iaşi: Polirom, 2009. 419 p.
13. KEIRSEY, D. Personalitate şi temperamente: descriere şi compatibilităţi. Iaşi: Polirom, 2009.
285 p.
14. LÉGERON, P. Cum să te aperi de stres.Bucureşti: Editura Trei, 2003. 342 p.
15. LUBAN-PLOZZA, B. Dimensiunea psihosocială a practicii medicale. Bucureşti: Infomedica,
2003. 409 p.
16. MICLEA, M. Psihologie cognitivă.Cluj-Napoca: Casa de Editură GLORIA S.R.L., 1994. 488
p.
17. MOREL, C. ABC-ul interpretării viselor. Iaşi: Polirom, 2008. 398 p.
18. ROSENBERG, M. Comunicarea non-violentă. Limbajul vieţii. Chişinău: Epigraf, 2005. 224 p.
19. SAVCA, L. Psihologie: Manual pentru licee. Chişinău:Lumina, 2005. 192 p.
20. SILLAMY, N. Dicţionar de psihologie. Bucureşti: LAROUSSE Univers Enciclopedic, 1998.
348 р.
21. BRAISBY, N.; GELLATLY, A. Cognitive Psychology. Oxford : Oxford University Press, 2005.
684 p.
22. АБРАМОВ, Ю.А.; ДЕМИН, В.Н. 100 великих книг. М.: Вече, 2003. 480 с.
50
23. БОЙКО, Е.И. Мозг и психика. (Физиология, психология, кибернетика). М.:
Просвещение, 1969. 191 с.
24. ВЕКИЛОВА, С.А. История психологии: конспект лекций. М.: АСТ; СПб.: Сова. 2005. 156
с.
25. ГАМЕЗО, М.В.; ДОМАШЕНКО, И.А. Атлас по психологии: Информ.-метод. пособие по
курсу «Психология человека». М.: Педагогическое общество России, 2004. 276 с.
26. ДРУЖИНИНА, В.Н. Психология. Учебник для экономических вузов. СПб.: Питер, 2002.
672 с.
27. ИЗАРД, К. Психология эмоций. СПб.: Питер, 1999. 464 с.
28. ИЛЬИН, Е.П. Эмоции и чувства. СПб.: Питер, 2001. 752 с.
29. КАРВАСАРСКИЙ, Б.Д. Клиническая психология: учебник. СПБ.: Питер, 2004. 960 с.
30. КОЭН, Д. Язык жестов. М: ЭКСМО, 2004. 176 с.
31. ЛУРИЯ, А. Потерянный возвращенный мир. М: Изд-во МГУ, 1971. 125 с.
32. МАТЮГИН, И.Ю.; ЖЕМАЕВА, Е.Л. Магия памяти. Д.: Сталкер, 1998. 416 с.
33. НЕМОВ, Р.С. Психология. Учеб. для студ. высш. пед. учебн. заведений М.: Гуманит. изд.
центр ВЛАДОС, 2002. Кн.1 688 с.
34. НЭПП, М. Невербальное общение. Полное руководство. СПБ.: ПРАЙМ-ЕВРОЗНАК,
2007. 512 с.
35. ПЕТРОВСКИЙ, А.В.; ЯРОШЕВСКИЙ, М.Г. История и теория психологии. Том 1.
Ростов-на-Дону: Изд. Феникс, 1996. 416 с.
36. ПЛАТОНОВ, К. Занимательная психология. СПБ.: Питер Пресс, 1997. 288 с.
37. РАЙГОРОДСКИЙ, Д.Я. Психология и психоанализ характера. Хрестоматия по
психологии и типологии характеров. Самара: Издательский Дом «БАХРАХ-М», 2002. 640 с.
38. РЕЙД, М.; ХЭММЕРСЛИ, Р. Как развить навыки успешного общения: Практическое
руководство. М: ЭКСМО, 2003. 352 с.
39. САНДОМИРСКИЙ, М.Е. Защита от стресса. Физиологически-ориентированный подход
к решению психологических проблем (Метод РЕТРИ). М.: Изд-во Института Психотерапии,
2001. 336 с.
40. СТЕПАНОВ, С. Язык внешности. М: ЭКСМО, 2003. 416 с.
41. ХЕРМАНИ, Д.; ГРЮНБЕРГ, М. Язык памяти. М: ЭКСМО, 2007. 256 с.
42. ХОК, Р. 40 исследований, которые потрясли психологию. СПб.: Прайм-ЕВРОЗНАК,
2006. 509с.
43. ШУЛЬЦ, Л. Язык интуиции. М: ЭКСМО, 2003. 448 с.
44. ЩЕРБАТЫХ, Ю. Психология стресса. М: ЭКСМО, 2005. 304 с.
45. ЭКМАН, П. Психология эмоций. Я знаю что ты чувствуешь. СПБ.: Питер, 2010. 334 с.
46. ЯРОВИЦКИЙ, В. 100 великих психологов. М.: Вече, 2004. 432 с.

51