Sunteți pe pagina 1din 5

Autor Raisa Dobrescu 12705 vizualizări



Persia apare în scena internaţională la începutul secolului XX, cu o lovitură de stat în


1921, când primul Pahlavi a schimbat numele ţării în Iran. Reza Han, primul suveran al
noii dinastii proaspăt întronate, fusese un obscur comandant de cosacial armatei regale
ce s-a transformat în protagonistul loviturii de Stat din 1921, cu ajutorul imperiului
britanic, şi care a reuşit ca Parlamentul să-l proclame Şahul Persiei.Noul Şah era un tip
inteligent care ajunge să se proclame republican înainte de a se încorona ca rege, numindu-se
apărătorul săracilor, al muncitorilor şi ţăranilor umili:pentru asta a iniţiat unele reforme în
retrograda sa ţara. Şahul a reuşit aproape imediat să fie urât de către poporul său, din cauza
atitudinii sale care umilea poporul. În 1941, Şahul este obligat să abdice. Cel care îi succede
la tron este fiul său.

În politica exterioară, cea de după al doilea război mondial, se schimbă mult priorităţile
pentru Imperiul Britanic, iar Reza Pahlavi avea afinităţi pentru nazim, lucru ce Marea
Britanie nu putea ignora. În consecinţă se reuşeşte o alianţă între Germania şi Reza în Pahlavi
în care germanii puteau intra în Iran. Relaţiile pe care Iranul le căuta aveau de a face cu buna
vecinătate cu Uniunea Sovietică, puţin forţată pentru momentul politic şi pentru alianţele de
război dintre sovietici, britanici şi americani.

În 1951, se naţionaliza petrolul graţie doctorului Mossadegh, în plină sfidare a marilor


companii petrolifere. În anii 60, Shahul are iniţiativa unei politici de modernizare ce mai
târziu s-a numit „revoluţia albă”, dar în iunie 63, din nou, se produc revolte populare.
Revoltele sunt înfrânte de Sah, cu ajutorul militarilor şi al SAVAK-ului, ce era poliţia secretă
a Iranului. Din aceste cauze se ajunge şi la mai mari revolte, şi în final se ajunge la ceea ce
este cunoscut sub denumirea de „revoluţie islamică” din 1979. Moment marcat de autocraţia
lui Khomeini.

Iran se transformă din monarhie în ceea ce, actual, este o republică islamică. Republica avea
o ideologie populistă şi naţionalistă. Revoluţia lasă economia capitalistă pentru a suferi o
incredibilă modernizare. Influenţele occidentale au avut un impact important.

Religia – un factor important în dezvoltarea politică

Majoritatea iranienilor sunt musulmani, 89% din populaţie este de origine şiită, de altfel
religia oficială a Iranului. 9% sunt musulmani suniţi. Şiismul=şiiţii-cred în Ali, primul fiu al
profetului Mohamed, ca succesor al său. Suniţii – mare parte a suniţilor cred că numele
„Suni” vine de la cuvântul „Suna”, ce semnifică învăţăturile lui Mohamed. Suniţii se bazează
în învăţăturile Coranului şi în Suna. Constituţia Iranului recunoaşte trei grupuri mai mici de
religii:Zoroatrismul, Iudaismul şi Creştinismul.

Importanţa revoluţiei islamice


După cum semnalează istoricul Eric Hobsbawm, Revoluţia irană a introdus o noutate în
istoria secolului XX, fiind prima revoluţie contemporană care nu a avut rădăcini în
ilustraţia/exemplul european/ă, cum este cazul revoluţiilor naţionaliste, liberale sau socialiste,
moştenitoare mai mult sau mai puţin directe ale tradiţiei revoluţionare inaugurate de
Revoluţia Franceză.

Succesul revoluţiei irane au inspirat şi au patronat formarea organizaţiilor Jidhaiste cum ar fi


Hezbollah în Liban. Sub aspect economic, revoluţia irană conjugată cu războiul cu Irak a fost
detonant pentru cea dea doua Criză a Petrolului ce s-a produs între 1979 şi 1981.

Războiul Iran-Irak

A fost un război între Iran şi Irak care a avut locîntre anii 1980 şi 1988 şi finalizat fără un
învingător clar. Originile sale se găsesc în lunga animozitate arabă-persă şi în rivalităţile
regionale;în concret, Irak vroia să investească în delimitarea frontierelor între cele două state
arabe, stabilită în Acordurile din Argelia (1975), pentru a obţine anexa regiunii Shatt al-
Arab.

Cauzele războiului

Deja în 1971, Irak rupsese relaţiile diplomatice cu Iran, datorită conflictelor teritoriale. În
plus, Irak era preocupat de propaganda religioasă dirijată de către noua Republică Islamică a
Iranului cu ayatolahul Khomeini la conducere, contra regimului baaziztlaic al Bagdadului, şi
în special se temea să piardă loialitatea şiiţilor.

Fără îndoială, principalul motiv al războiului a fost credinţa preşedintelui Irak-ului, Saddam
Hussein, că puterea militară a Iranului fusese debilitată în mare măsură din cauza Revoluţiei
iraniene din 1979, cea care a răsturnat regimul Şahului Mohamed Reza Pahlavi, şi că ajutorul
pe care îl obţinea din partea Occidentului îi permitea să obţină uşor victoria, recucerind Shatt
al-Arab şi provincia irană Juzestanpentru Irak.

Invazia irakiană

Războiul a început cu invazia Iranului în 16 septembrie când forţele irakiene au atacat


provincia Juzestan, bogată în petrol, unde trăiau 3 milioane de arabi. Deşi forţele irakiene au
înregistrat succese la început, Saddam a reţinut trupele sale, fapt ce a dat timp Iranului să
reorganizeze forţele sale şi să lanseze contraatacul. În acest moment guvernul Iranului a
chemat tinerii ţării sale să meargăîn faţă ca voluntari. Aproape imediat s-au prezentat 100.000
de soldaţi şi 200.000 de miliţieni. În acest mod războiul de tip blitzkriegpe care îl aşteptau
irakienii s-a tranformat într-un război de uzurăpe un front de 300km. Către 1982, trupele
irakiene au fost expulsate din majoritatea Iranului, fapt ce a respins posibilitatea de începere a
unui proces de pace şi au continuat un război pe care gândeau că puteau să îl câştige.

Între 1982 şi 1987 forţele iraniene au organizat ofensiva de-a lungul frontierei, fundamental
în sud, unde principalul obiectiv era cucerirea Al Ba”ra în acelaşi timp cu tăierea şoselei care
unea Bagdadul cu Basora. Atacurile iraniene asupra poziţiilor anti-tranşee irakiene aminteau
de tacticile de uzurădin Primul Război Mondial. Iran a început să utilizeze o numeroasă
infanterie sărac înarmată. În acest tip de război se avea avantajul asupra inamicului, iar în
acel moment Iran avea 54 de milioane de locuitori şi Irak doar 16 milioane. Irakienii au
compensat inferioritatea lor numerică cu folosirea de arme chimice.
S-au relatat unele cazuri în care copii erau trimişi pe front fără absolut nici o armă, utilizând
tactica de revărsare. În alte cazuri se trimiteau tineri iranieni în masă şi fără arme pe
câmpurile minate, ca să detoneze explozibilul şi să lase drmurile curate pentru a trece
tancurile. Băieţilor li se dădeau chei de plastic făcute în Taiwan, considerate ca şi cheile
Paradisului. Între 1983 şi 1988, ani de constante ofensive iraniene contra Basora, au murit 60
de mii de persoane. Anii cei mai decisivi au fost 1985 şi 1986.

Cu ajutorul marilor donaţii şi împrumuturi de la statele arabe din regiunea Golfului Persic
(mai ales Arabia Saudită) şi furnizarea de armament (între alţii Uniunea Sovietică, Statele
Unite şi Franţa), Irak a rezistat la sol, în timp ce forţele aeriene atacau oraşele iraniene şi
instalaţiile petrolifere în Golful Persic.

Iran a început represalii contra statelor care ajutau Irak, în timp ce Saddam Hussein căuta să
implice alte state în conflict. În 1987, Statele Unite şi alte puteri şi-au asumat
responsabilitatea de a proteja tranzitul de nave petroliere în Golful Persic.

Irak a primit ajutor tehnic şi arme din partea Statelor Unite. Armele sale chimice au fost
produse cu materiale de dublu uz acordate de către Statele Unite şi unele companii germane.
Se calculează că 50.000 de soldaţi iranieni au murit pe durata conflictului datorită armelor
chimice.

În 2002 jurnalul britanic The Independent a dezvăluit o listă de 22 de companii americane


care au ajutat la fabricarea armelor chimice pentru regimul Saddam.

Negocieri şi încetarea focului

În 1988, Iran continua războiul, dar forţele irakiene au lansat o serie de ofensive cu succes. În
iulie 1988, Iran şi Irak s-au văzut împinse să accepte Rezoluţia 598 – adoptată de către
Consiliul de Securitate al ONU în 20 iulie 1987 – văzând că nu puteau să învingă în conflict.

În final se ajunge la pace în 22 septembrie 1988 asupra bazei de întreţinere a situaţiei


teritoriale anterioare confruntării belice. Se calculează că războiul s-a soldat cu un milion de
morţi (60% dintre ei fiind iranieni) şi aproape două milioane de răniţi, în plus de enormele
pagube materiale care au lăsat economia ambilor combatanţi într-o situaţie foarte precară.

Khomeini a afirmat că acceptarea păcii a fost pentru el ca „ băutul unui pahar de venin”. Între
cauzele care au întreţinut conflictul, inclusiv când ambii adversari erau epuizaţi, a fost în
aportul continuu de arme predate de către ţările străine.

Politica de „nici orient, nici occident” a semnficat în Orientul Apropiat convergenţa politicii
iraniene cu interesele unor puteri imperialiste, în ciuda aspectelor contradictorii. Cu mişcarea
de nealiniere pe care au făcut-o este un acord cu blocul anticomunist.

Fără îndoială, au survenit unele mici fracţiuni naţionaliste burgheze înăuntrul regimului
iranian, şi o data cu ele profunda ură contra comunismului şi a URSS, aşa numita
neintervenţie ale SUA în regiune şi respingerea tuturor „valorilor occidentale” inclusiv
democraţia. Aceasta a provocat apariţia unei tendinţe agitatoare şi a unei campanii contra
„Marelui Satan” (SUA) şi a aliaţilor săi în Orientul Mediu, de o formă ce a influenţat unele
activităţi contra Statelor Unite, Arabiei Saudite şi unor regate din Golf, în special Liban. Fără
îndoială, toate acestea au fost date într-un context de creare a unei marje de manevră şi, de
asemenea, au avut un efect reacţionar în regimurile pro-capitaliste din regiune.

Statele Unite şi Iran au avut o relaţie de confruntare începând cu stabilirea Republicii


Islamice, după revoluţia din 1979. Având în vedere interferenţele trecute dintre Statele Unite
în Iran, şi în mod particular lovitura de Stat din 1953, ce a înapoiat puterea Şahului Reza
Pahlavi, după cum şi ajutorul acordat de către noul regim iranian pentru diverse grupuri
radicale, nu este de mirare că ambele state s-au suspectat reciproc şi nu au stabilit mai mult
decât o cooperare ocazională.

Iran reprezintă pentru Statele Unite şi Israel o provocare strategică mai serioasă chiar decât
Siria. Atât Damascul cât şi Teheranul ajută Hezbolah, Hamas şi Jidhadul Islamic, şi ambele
fără să fie inamicii Al Qaeda. Ambii au arme chimice şi pot avea arme biologice, deşi nu
există dovezi concludente pentru cele dim urmă. Dar există trei diferenţe fundamentale între
Iran şi Siria.

În primul rând, Iran încearcă stabilirea unui ciclu complet de energie nucleară, ceea ce ar
putea să îi permită fabricarea armelor nucleare dacă aşa s-ar decide. De asemenea, dezvoltă
rachete ce pot lansa focoase nucleare contra vecinilor săi, inclusiv Israel. Acesta este motivul
pentru care israelienii se referă la Iran ca la o ameninţare „existenţială”. Iran nu va avea
capacitatea să atace teritoriu american cu rachete nucleare de aici în mult timp, dar oricare
armă ce dezvoltă va putea fi utilizată contra forţelor americane staţionate în Orientul Apropiat
sau contra ţărilor europene.

În al doilea rând, unii lideri iranieni, şi în particular actualul preşedinte Mahmud


Ahmadineyad, au făcut comentarii perturbatoare, punând în sub semnul întrebării
Holocaustul evreu şi dreptul de existenţă al Israelului. Deşi cererea lui Ahmadineyad cum că
Israel „ dispare din paginile timpului”, sau „ ştergerea din paginile istoriei”, adesea a fost
tradus în mod eronat ca o cerere de distrugere fizică a Israelului, de exemplu „ştergerea
Israelului de pe hartă”, nu lasă să fie o declaraţie ofensivă destinată să deranjeze profund pe
israelieni şi pe atâţia alţii. Sponsorizarea de către Iran a unei conferinţe despre Holocaust în
decembrie 2006, ce anunţa audierea unor proeminenţi revizionşti ai Holocaustului şi alţi
extremişti de asemenea discreditaţi, nu a făcut mai mult decât să consolideze preocuparea
generală cu privire la intenţiile Iranului.

În al treilea rând, Iran este statul islamic cel mai puternic din Golful Persic, şi are ca potenţial
pentru a domina toată această regiune bogată în petrol. Aceasta este în special adevărat având
în vedere ceea ce s-a întâmplat în Irak începând cu invazia americană din martie 2003. Irak a
fost principalul rival al Iranului în regiune, dar acum nu este mai mult decât o societate
divizată şi sfâşiată de război, care nu se găseşte în posibilitatea de a controla Iranul. Acest
ultim punct are legătură cu unele facţiuni şiite dominante în Irak, ceea ce îi permite
exercitarea unei influenţe mult mai mari asupra evoluţiei Irakului, decât atunci când o avea
Saddam Husein pe când guverna în Bagdad. Acest schimb radical în echilibrul de putere din
regiune explică de ce unii cred că „Iran pare a fi adevăratul învingător în războiul cu Irak”.
Cum este evident, avantajul de putere pe care îl are Iran asupra vecinilor săi ar fi încă mai
flagrant în cazul dobândirii unui arsenal nuclear.

Creşterea puterii Iranului nu este bună pentru Statele Unite, care face istorie în încercarea de
prevenire ca un singur stat să câştige hegemonia în Golful Persic. Acest principiu bazic
explică de ce administraţia Reagan a ajutat pe Saddam în anii 80 când părea că Iran putea să
înfrângă Irakul în sângerosul război. Pe de altă parte, Statele Unite are numeroase stimulente
pentru a împiedica ca Iran să obţină arme nucleare. Israel este în egală măsură împotrivă ca
Iranul să domine Golful-un centru de putere de acest tip în regiune poate fi o ameninţare
strategică pe termen lung. Perspectiva ca Iranul să obţină capacitate nucleară este încă şi mai
îngrijorătoare pentru liderii israelieni, care tind să-şi imagineze acest scenariu ca pe cel mai
rău coşmar al lor.

In final doar viitorul va decide rolul pe care Iranul îl va juca, având în vedere poziţia cheie pe
care o ocupă în regiune.

S-ar putea să vă placă și