Sunteți pe pagina 1din 23

Muntele Athos

 Plecarea din Oradea va fi joi 04.05.2017 pe la ora 3-4 dimineata;


 Joi seara ajungem in Salonic unde ne cazam peste noapte;
 Vineri dimineata ~ pe la 6.00 dimineata plecam spre Oudranopolis de unde ne ridicam vizele de
acces pe sfantul Munte Athos, parcam masina la locul de parcare unde ramane pana duminica dupa-
amiaza cand ne reintoarcem ;
 La ora 9.30 luam feribotul, (masina ramane pe tarm)
 Se recomanda sa avem un bagaj cat mai mic pentru ca il vom cara dupa noi; Imbracaminte usoara
dar calduroasa (bate vantul –ca la munte);Se poate pune mancare (conserve, chiar si de carne-nu
este interzis)
 Primul sediu(cazare-masa) va fi la Mănăstirea Lavra,si vom vizita cat mai multe manastiri din jurul
aceteia;
 A doua zi , la distanta de aprox. 1 ora de mers pe jos ajungem la al doilea sediu (cazare-masa) va fi
la schitul românesc Prodromul si la cat mai multe manastiri din jurul aceteia;.

Unitatea teritorială autonomă Muntele Athos


Ἅγιον Ὄρος
Capitală Kareia[1] / Karyes
Limbi oficiale greaca, rusa, sârba și bulgara
Lideri
Sef de stat Prokopis Pavlopoulos
Patriarh ecumenic Bartolomeu I
Regiune autonomă a Greciei
Înființare 23 aprilie 1975
Suprafață Total 335,63 km²
1
Muntele Athos sau Atos (în greaca modernă Άγιοv Όρος - Sfântul Munte) este un munte (2.033 m) și o
peninsulă (cu lungimea de 60 km și o lățime ce variază între 8 și 12 km, aria totală fiind de 360 km pătrați) în
nord-estul Greciei, în regiunea grecească Macedonia Centrală, unde își au locul 20 de mănăstiri,
12 schituri și o mulțime de chilii călugărești ortodoxe, în care trăiesc mai mult de 1500
de monahi ortodocși (datele recensământului grec din 2011 indică o populație de 1830 călugări.[2]).
Aproximativ jumătate dintre mânăstiri sunt conservatoare, urmând un regulament strict în privința
disciplinei și postului.[3] (comunitatea monastică de la muntele Athos se împarte în două tipuri de mânăstiri:
mânăstiri cenobite (numite și "cu viață de obște", proprietatea tuturor obiectelor fiind comună, și mânăstiri
idioritmice (numite și "cu viață de sine", unde proprietatea personală asupra unor obiecte este
permisă)).[4] De-a lungul istoriei călugării mânăstirilor de la muntele Athos au trăit în schituri, chilii, "kalive"
(chilii mai mici, unde câțiva călugări trăiesc ca intr-o familie[5]) sau ermitaje (numite și "isihasterion", ele
fiind niște chilii retrase, adesea doar mici grote sau scobituri în stâncă, în care trăiește întotdeauna numai
un singur călugăr (sihastru, pustnic sau anahoret); ce definește însă ermitajul este în primul rând localizarea
lui retrasă, căci există la Athos și un tip de locuințe în care trăiește un singur călugăr, dar care nu-s izolate și
retrase, ele fiind numite "kathisme". Alți călugări atoniți, numiți și "vagabonzi" [6] sau "girovagi"[7], preferă să
trăiască fără a avea un adăpost stabil.
Regiunea este autonomă din punct de vedere administrativ, alcătuind un stat monastic cu capitala
la Kareia[1], în greacă Καρυές, iar în transcriere cu alfabet latin, Karyes.

Geografie
Muntele Athos este situat pe cel mai estic promontoriu (numit "Akti" în greacă, sau "Actium" în latină) al
peninsulei Chalchidice din nord-estul macedonean al Greciei.[3] Șirul muntos central definește relieful
promontoriului și este orientat pe lungimea acestuia, fiind bine împădurit la nord (baza promontoriului, mai
puțin înaltă) și culminând (2033 m) cu masivul de marmură la extremitatea lui sudică, scăldată de
apele Mării Egee.[3] Relieful colinar al promontoriului Actium favorizează viticultura, ocupație îmbrățișată
din cele mai vechi timpuri de către călugării atoniți (în 1916, numai la mânăstirea Vatopedu erau
transformați în vin mai mult de 250 de tone de struguri).[8]
Accesul pe Muntele Athos
Accesul pe cale terestră pe teritoriul Republicii Autonome a Sfântului Munte nu este permis. Pe Muntele
Athos, nu este permis accesul femeilor. Intrarea pe Sfântul Munte se face, de regulă, cu feribotul, fie din
portul de la Uranopoli, aflat lângă Turnul Bizantin (pentru coasta de vest), fie de la Ierrisos (pentru coasta de
est). Înainte de îmbarcare, toți vizitatorii trebuie să fi obținut un diamonitirion, în alfabet
grec, Διαμονητήριο, o formă de viză bizantină care este redactată în limba greacă și datată
folosind calendarul iulian, fiind semnată de către patru secretari ai unor mănăstiri importante. Se atestă
permisiunea de acces pe Sfântul Munte și de cazare în mănăstirile de acolo, pe durata pelerinajului.
Pentru obținerea diamonitirion-ului, membrii clerului trebuie să dețină, în prealabil, binecuvântarea
Patriarhului de la Constantinopol.
Istorie
Numele muntelui Athos provine de la un personaj al mitologiei Greciei Antice, anume un gigant trac care în
confruntarea lui cu zeul grec Poseidon va fi zvârlit un bolovan imens înspre acesta, formând blocul abrupt
ieșit din mare care azi îi poartă numele.[9] Muntele Athos se bucură de celebritate în antichitatea greacă,
fiind considerat în unele tradiții locale a fi locul cel mai înalt de pe Pământ, unde, deasupra norilor, zeii se
adună să discute.[10]
Vitruviu (sec. I î.e.n.) relatează că Dinocrate, arhitectul lui Alexandru cel Mare, i-a propus acestuia din urmă
să sculpteze muntele Athos pentru a-i da forma patronului său, însă celebrul rege macedonean a refuzat cu
modestie, ilustrând o dată în plus idealul clasic al echilibrului, pentru care "mare" nu înseamnă întotdeauna
și "potrivit".[9]

2
Primele mențiuni ale muntelui Athos apar încă din Antichitatea cea mai timpurie a Greciei, Homer (sec. VIII-
VII î.e.n.) amintind de el în Iliada. În secolul 492 î.e.n. perșii regelui Darius I pierd majoritatea flotei într-o
furtună în Marea Egee, în timp ce circumnavigau promontoriul Akti (Actium), fapt care relativizează
succesul militar terestru al lui Mardonius contra grecilor. În campaniile militare persane ulterioare,
succesorul lui Darius, regele Xerxes I, decide să taie în 480 î.e.n. un canal lung de aproape 2,5 km la baza
promontoriului, pentru a evita astfel laborioasa lui circumnavigare. Urmele acestei remarcabile
întreprinderi de inginerie militară marchează și azi istmul Actium.[3] Pentru propovăduirea creștinismului, s-
au orânduit sfinții apostoli, fiecare în câte o parte a lumii. Maica Domnului, a vestit creștinismul la muntele
Athos abătută de furtună din drumul spre insula Cipru, unde își propusese să îl viziteze pe episcopul Lazăr,
cel înviat a 4-a zi din morți.[11] Fiind un loc retras, sălbatic și greu accesibil, călugări creștini încep să-și
întemeiaze reședințe modeste pe muntele Athos începând cu cea de-a doua jumătate a secolului IX e.n. În
ultima jumătate a secolului X e.n., călugărul Atanasie de Trebizonda (cunoscut și sub numele de "Atanasie
Atonitul", sau "Sfântul Atanasie") întemeiază cu ajutorul patronului lui imperial Nicefor al II-lea Focas prima
mânăstire, fapt la care primii călugări deja stabiliți se opun. În ciuda obiecțiilor acestora la monasticismul
organizat, regula Sfântului Atanasie va fi impusă de împăratul Ioan I Tsimiskes.[3] În secolele următoare,
până în 1540, vor fi construite mai multe alte mânăstiri, prin 1400 numărul acestora atingând un maxim
istoric de 40 (la apogeul gloriei sale, statalitatea semiautonomă[3][12] de la Muntele Athos era populată de 40
000[10] de călugări), după care sub loviturile repetate ale incendiilor sau atacurilor din exterior (în secolul al
XIII-lea cruciații vor jefui așezarea, mai târziu în același secol împăratul bizantin (Mihai Paleologu) însuși
aplicând o represiune brutală contra călugărilor atoniți care se opuneau, ca toată tagma călugărească,
reunificării bisericii creștine[13], ocupația musulmană (a turcilor otomani) care a început în regiune cu
ocuparea Salonicului în 1430 o va sărăci, fapt care va conduce la liberalizarea regulamentului comunității, în
timp ce atacurile turcești mai recente, din secolul al XIX-lea, în perioada războiului de independență al
Greciei, o vor afecta încă și mai serios, cu această ocazie având loc noi incendieri, în care bibliotecile au
pierdut o bună parte din fondul de manuscrise și tipărituri)[3][14]) numărul lor se înjumătățește.[3]
În secolul al XV-lea o parte din mânăstiri abandonează regulamentul strict al comunității sub conducerea
unui stareț, pentru un sistem mai liberal, unde conducerea aleasă se află temporar în mâinile unor
"epitropoi", călugărilor permițandu-li-se sub acest regulament proprietatea personală a unor
obiecte.[3][12] Aproximativ jumătate (anume 11 în 1963[10]) dintre mânăstiri sunt conservatoare, urmând un
regulament strict în privința disciplinei și postului.[3] Sărăcia călugărilor parte din aceste mânăstiri
conservatoare este vizibilă în îmbrăcăminte și igiena personală (conform regulii, călugărul trebuie să fie
murdar și nepieptănat).[10]
În Grecia independentă a începutului de secol XX, muntele Athos încă n-a dobândit totuși o bine-meritată și
durabilă pace după atâtea agresiuni străine, întrucât conflictele teologice interne între călugări a provocat
în 1913 o criză internațională atât de serioasă încât a fost necesară intervenția marinarilor flotei militare
ruse pe solul atonit pentru a potoli patimile.[15] Totul a pornit de la scrierile lui Ilarion, un obscur călugăr rus
a cărui opinie era că repetarea "rugăciunii inimii", departe de a fi o simplă invocație creștină, "radiază
sfințenie".[15] O parte din călugării de pe muntele Athos au privit asta ca fiind o formă de idolatrie, în
Biserica Ortodoxă Rusă însăși existând teologi critici în ce privește conflictuala teză a lui Ilarion. [15] Disputa
teologică între călugări și oameni ai bisericii a decăzut repede în conflict deschis și violență, așa cum istoria
ne arată că s-a întâmplat prea des în istoria creștinismului, astfel că partizanii lui Ilarion au început să-i
persecute pe cei care nu le împărtășeau opiniile: după ani de conflict mocnit, în 1912 călugărul atonit rus
Anton (pe numele lui civil Alexandrî Bulatovici) a condus un grup de alți rebeli din mânăstirea lui care l-au
alungat în mod dezonorant pe bătrânul lor stareț, care nu le împărtășea pioșenia ilimitată, cu ghionți si
trăgându-l de barbă.[15] Anul următor Patriarhul Constantinopolului și o serie de înalte fețe bisericești ruse
eșuează și ei să pacifice populația călugărească de la Athos, drept pentru care țarul decide să intervină…
militar. O canonieră și două transportoare de trupe sunt trimise de urgență în apele republicii teocratice de
la Athos, militarii ruși debarcând și cu violență (istoricii încă n-au reușit să se pună de acord dacă a existat
sau nu moarte de om datorită intervenției armatei țariste) deportând sutele de elemente cel mai rebele ale

3
taberei "idolatrilor", scoase din celulele lor sub forța convingătoare a jetului tunurilor de apă, asta de îndată
ce într-un efort al ultimei șanse, un arhiepiscop adus la Moscova se declară incapabil să pacifice părțile în
conflict.[15] Conflictele între călugării ortodocși n-au dispărut însă o dată cu intrevenția trupelor imperiale
ruse: un articol din The Economist[15] demonstrează că rănile între cele două tabere încă nu s-au închis.
În ianuarie 2003 se deschidea un alt front de lupte intestine în lumea grecilor ortodocși, ca urmare a unei
dispute teologice pe atunci deja veche de 30 de ani, în legătură cu obiecțiile unor călugări atoniți la
tendințele (prea-)ecumenice ale bisericii ortodoxe.[16] Atoniții îi reproșau Patriarhului Ecumenic
constantinopolitan Bartolomeu că generează o schismă în biserica ortodoxă, și o dată în plus conflictul a
devenit mai mult decât teologic, și s-a soldat cu victime umane.[16]
Imperiul Bizantin s-a prăbușit în secolul al XV-lea, astfel că noul Imperiul Otoman, de religie islamică, a
preluat treptat și controlul teritoriilor balcanice. Au devastat multe mănăstiri creștine, însă unele mai izolate
au rămas mai puțin afectate sau chiar intacte. Populația de călugări s-a redus pentru că bunăstarea lor a
fost serios afectată timp de 5 secole prin faptul că satele „închinate” (prin impozite) acestor mănăstiri
aproape toate românești le-au fost luate. În Evul Mediu, puține mănăstiri și schituri au supraviețuit,
indeosebi datorită ajutorului material sistematic (bani și produse) venite
din Valahia și Moldova (astăzi România). Acest ajutor se datora legăturilor de sânge cu satele aproape toate
românești din jurul Muntelui Athos.[necesită citare] Treptat, în secolul al XIX-lea, prin donațiile noilor veniți din
țările ortodoxiei estice (slave), precum: Rusia, Bulgaria și Serbia, ansamblul de mănastiri s-a difersificat ca
origine etnică, fiecare țară exercitându-și influența asupra mănăstirilor subvenționate: era epoca statelor
naționale în plină expansiune. În 1912, în timpul Primului Război Balcanic, otomanii au fost forțați să plece și
Rusia, în interesul panslavismului politic, justificat prin „misiunea de continuatoare a creștinismului din
Bizanț” a revendicat controlul peninsulei. După conflictul asupra suveranității regiunii dintre noul stat
grecesc în formare, pe de o parte, și Rusia panslavistă, pe de alta parte, după Primul Război
Mondial peninsula a primit dela Marile Puteri statut de autonomie în cadrul Greciei.
Academia Atonită
La Muntele Athos a funcționat în perioada iluminismului neo-elenist din secolul al XVIII-lea o academie, în
care se studia și preda filozofia. „Academia patriarhală", cum era ea numită, fusese înființată în 1749 într-o
clădire a mânăstirii Vatopedu și din chiar primii ei ani de existență (mai precis din 1753) a fost condusă de
Eugen Vulgaris, un filozof și teolog cu oarecare deschidere față de ideile iluministe cu origine în
Occident.[17] Vulgaris a predat acolo filozofia lui Leibniz și Locke, însă deși era un teolog anti-catolic profund
tradiționalist, deschiderea moderată a lui Vulgaris în ce privește filozofia modernă l-au făcut dușmanul
călugărilor atoniți, filozofii și studenții fiind obligați să abandoneze academia (azi o ruină), care a fost închisă
în 1821.[17] Ulterior la Muntele Athos au mai fost deschise și alte școli care au purtat numele efemerei
instituții conduse de Vulgaris, însă acestea au avut o misiune și programă diferită: de exemplu, actualmente,
în capitala republicii atonite, mai funcționează încă o astfel de școală cu programă la nivel mediu (nivel
secundar și liceu), in care studiul religiei, în afara de programa impusă de statul grec, are o pondere
importantă.
Controverse
Controversa legată de discriminarea sexuală
Interdicția intrării femeilor la Muntele Athos a fost instituită în secolul al XI-lea, după ce unii călugări tineri
au fost seduși de femei cochete și probabil cu tendințe histrionice, care se dădeau ciobani pentru a intra în
contact cu aceștia, corupându-i să întrețină relații sexuale.[18]
În 2001 și în 2006 Parlamentul European a făcut apel la statul grec și la autoguvernarea atonită să
reconsidere regula care refuză accesul femeilor în această regiune a Greciei și care este deja declarată
patrimoniu mondial de către UNESCO (deci un obiectiv de interes turistic și academic internațional care prin
definiție aparține tuturor[19]) și al cărui program de renovare și întreținere este finanțat cu bani care provin
atât de la agenția O.N.U. amintită[20], cât și din fondurile europene[21][22]; Parlamentul European a cerut în
special reconsiderea legislației grecești care condamnă penal cu închisoare timp de un an femeile care

4
încalcă această interdicție.[23] Parlamentarii europeni au considerat că statul grec și autoguvernarea atonită
se fac solidar vinovați de discriminarea pe criterii de sex, și de încălcarea egalității între bărbat și femeie,
fapt care încalcă convenții internaționale semnate de statul grec.
Criticii din țară și străinătate subliniază că există precedente istorice din lumea monastică greacă și chiar
dinlăuntrul teritoriului grec actual (de exemplu, al doilea complex monastic ca dimensiune în Grecia,
"Muntele Meteora", care în trecut a fost și el intrezis sexului frumos) în care astfel de restricții teritoriale în
ce privește femeile au fost la un moment dat abolite, pentru a se adopta reguli care se aplică unor mânăstiri
anume, și nu unei regiuni întregi.[24][25] Trebuie menționat că atât restricția în sine cât și pedepsele sunt
totuși administrate de comunitatea monastică și statul grec cu moderație și chiar cu mare parcimonie,
dovadă că atunci când în mai 2008 patru tinere moldovence au fost debarcate din Turcia în republica
monastică a muntelui Athos fără să aibă cunoștință de interdicție, autoritățile la toate nivelurile s-au arătat
complet clemente.[26] Istoric vorbind, călugării înșiși au traficat femei din familiile de care aparțineau
(mame, de ex.) în pitorescul lor refugiu montan în timpul războiului de independență al Greciei, iar femei
occidentale din familia elitei politice care a însoțit poporul grec pe calea lui spre independență, au reușit și
ele să viziteze insula travestindu-se.[27]
Scandalurile proprietăților funciare[modificare | modificare sursă]
În 2012 cel mai important stareț al comunității atonite (starețul mânăstirii Vatopedu) [41] a fost arestat de
poliția greacă pentru implicarea lui în afaceri de vânzare ilegală de pământuri ale comunității atonite, în
detrimentul statului grec. Ancheta legată de aceste vânzări ilegale este veche, fiind declanșată în 2008. Se
afirmă că statul elen a fost înșelat de stareț cu sute de milioane de euro, și pentru asta egumenul s-a folosit
de fals în acte.[42][43] Starețul a primit fonduri pentru renovarea mânăstirii sale și de la Uniunea
Europeană.[44] Apetitul de proprietăți funciare al călugărilor de la Muntele Athos a provocat și în trecut
conflicte nu numai cu statul grec, ci și cu cetățeni din diverse comunități rurale afectate de revendicările
atoniților pe baza unor documente medievale aflate în arhivele lor, prin care potențați feudali, prinți și
împărați bizantini, le-au acordat în epocile apuse generoase și întinse fiefuri.[45] Într-o astfel de manifestație,
mai multe femei au intrat pe teritoriul comunității monastice, protestând contra revendicărilor mai multor
mânăstiri atonite asupra pământurilor pe care se află satele și gospodăriile lor.[46] Faptul că pentru vastele
lor proprietăți funciare aflate în afara peninsulei lor călugării atoniți refuză să plătească impozit, chiar și
când statul grec se află în stare de faliment iar poporul grec suferă de o sărăcie nemaiîntâlnită de decenii,
reprezintă un alt gest care nu e de natură să aplaneze asperitățile dintre părțile aflate în dispută. [47]
Influențe
România
Schitul românesc "Sfântul Ioan Botezătorul" (în grecește Prodromu) aparține Sfintei Mănăstiri a Marii Lavre.
Este situat între Kavsokalyvia și Marea Lavră, pe un deal stâncos, la mică altitudine. În 1857, a fost cumpărat
de către 2 călugări români, cu numele monahal Nectarie și Nifon, după care a fost amenajat și recunoscut
drept schit. Azi, este locuit de 25 de călugări de origine română și urmează principiul cenobitic al vieții
monastice ortodoxe.
O altă așezare monastică românească este Schitul "Sfântul Dumitru Valahu" (zis și Schitul Lacu), situat la 3-4
ore distanță de mers pe jos de la Mănăstirea "Sfântul Pavel", de care aparține. Este construit la o altitudine
de 280 m, între Marfonu și Antiathon. A fost fondat în secolul X de călugări din zona Țării Moldovei. Astăzi
este format din 8 chilii și este locuit de 39 de călugări români. Proschinatarul "Sfântul Munte al Atonului",
scris de ieromonahul Serafim și tipărit la București în 1856, în tipografia celui cunoscut ca Iosif Românul
(Iosif Romanov), prin bogăția de informații și gravuri, constituie o adevărată carte de referință privind
istoricul sfintelor lăcașuri, totodată și o dovadă a enormei contribuții românești la realizarea centrului de
spiritualitate ortodoxă de la Muntele Athos. Practic, de-a lungul a peste 5 secole, contribuția românească
totală în complexul monastic Athos este prima ca mărime, depășind de departe oricare alta, chiar dacă
originile poporului român sunt latine.
Bulgaria[modificare | modificare sursă]

5
Mănăstirea Zografu este situată în partea de sud-vest a peninsulei. A fost construită în secolul al X-lea de
către călugării Moise, Aron și Ioan din Ohrid. Este dedicată Sfântului George. În perioada bizantină târzie,
mănăstirea a fost distrusă de trupele catalane și recontruită cu sprijinul dinastiei Paleologan, precum și cu
sprijinul conducătorilor din Europa ortodoxă.
Ocupă locul 9 în ordinea ierarhică a celor 20 de mănăstiri atonite. Este locuită de 15 călugări. Toți călugării
sunt bulgari, din 1845, și serviciul religios este efectuat în bulgară.
Rusia[modificare | modificare sursă]
Mănăstirea Sfântul Pantelimon este construită în partea de sud-vest a peninsulei. Mănăstirea rusă a fost
construită în actuala locație în 1765, în timp ce clădirea originală datează din secolul al XI-lea.
Construcția actualei mănăstirii a fost realizată în primele două decade ale secolului al XIX-lea, cu ajutorul
financiar al conducătorului Moldo-Valahiei, Skarlatos / Scarlat Calimacul / Scarlat Callimachi. Paradoxal,
mănăstirea este ulterior locuită de călugări ruși, în număr de 1.000 la 1895 și 1.446 în 1903. Urmare a
regimului bolșevic ateu care a îngreunat cum a putut legăturile, astăzi numai 35 de călugări locuiesc în
mănăstire, însă numărul lor ar putea fi în creștere.
Serbia[modificare | modificare sursă]
Mănăstirea Hilandaru este situată în partea de nord-est a peninsulei. Numele său derivă cel mai probabil de
la fondatorul vechii așezări monastice din acest loc, care se numea Chelandaris (Calendarius). Mănăstirea a
fost fondată la sfârșitul secolului al XII-lea de către conducătorul sârb Ștefan Nemanya I și fiul său Ratsko. În
timpul secolului al XIV-lea, dezvoltarea mănăstirii a atins apogeul, acumulând bogății din donații voievodale
și private.
Este considerată a fi principalul centru spiritual la Athos al sârbilor. Deține locul patru în ordinea ierarhică a
mănăstirilor și este locuită de 46 de călugări (1990).

Limbi[modificare | modificare sursă]


Limba vorbită în mănăstirile grecești este greaca, în Sfântul Pantelimon rusa (35 călugări),
în Hilandaru sârba (46 călugări), în Zografu bulgara (15 călugări), iar în schiturile Lacu și Sf. Ioan Botezătorul
(zisă și Prodromu) se vorbește româna (64 călugări). Câteva comunități sunt mai cosmopolite decât altele.
Un aspect al înnoirii recente este faptul că, spre deosebire de călugării provenind din fostele state ortodoxe
comuniste, grecii sunt mai activi, mai bine educați și mai umblați prin lume decât în trecut. Dat fiind acest
interes naționalist grec și engleza este vorbită în prezent pe Munte.

MĂNĂSTIREA MAREA LAVRĂ


(Pe teritoriul Mănăstirii Lavra, se află și schitul românesc Prodromul.)

6
Marea Lavra este prima mare manastire zidita in Sfantul Muntele Athos, fiind intemeiata in jurul anului 963,
prin nevointa Sfantului Atanasie Athonitul din Trapezunt, cu ajutoare banesti date de imparatii bizantini
Nichifor Focas (963-959) si Ioan Tzimikes (969-973). Manastirea a fost inchinata Bunei Vestiri, insa dupa
adormirea Sfantului Atanasie, manastirea a luat drept hram Adormirea Cuviosului, care se praznuieste in
data de 5 iulie. In aceasta manastire a trait cel mai cunoscut imnograf bizantin, Sfantul Ioan Cucuzel.

Sfantul Atanasie si-a ales drept loc de nevointa cea mai salbatica zona a Sfantulu Munte, anume capatul
estic al acestuia. Aici, apa este mai putina, plantele mai mici si mai rare, iar pamantul mai pietros si mai arid.
Descoperirea acestui izvor este o lucrare minunata a Maicii Domnului, ea fiind purtatoarea de grija a
calugarilor de Athos.

Sfantul Atanasie Athonitul s-a nascut in Trapezunt, din parinti crestini. Ramas orfan la o varsta frageda, a
fost crescut de un ofiter. Pe cand era copil, isi conducea prietenii in padure sau in apropierea unei pesteri si
juca rolul de egumen. Acest lucru a fost o prorocie, caci mai tarziu avea sa ajunga staret.

Dupa ce si-a desavarsit educatia, a intrat in monahism. La rugamintea lui Nichifor Focas (963-969), Sfantul
Atanasie va ridica o biserica inchinta Maicii Domnului (Buna Vestire). In vremea Sfantului Atanasie Athonitul
in manastirea Marea Lavra traiau mai bine de doua mii de calugari. Plin de dumnezeiescul har, Atanasie s-a
invrednicit de venirea la el a Nascatoarei de Dumnezeu. Aceasta a scos in chip minunat apa dintr-o stanca, si
i-a fagaduit ca ea va fi intotdeauna Stareta Lavrei.

Trecerea sa la cele vesnice i-a fost descoperita de Dumnezeu sfantului Atanasie. Inainte de a inspecta
lucrarile de extindere a bisericii din Marea Lavra, Sfantul Atanasie si-a imbracat hainele de sarbatoare. In
momentul in care urca pe schele, se prabuseste cupola bisericii atat peste Sfantul Atanasie, cat si peste
ceilalti frati care lucrau la zidurile bisericii. Desi cupola a cazut peste el, trupul sau a ramas nevatamat,
neavand decat o rana la picior. Din aceasta rana a curs atunci sange, care a fost luat de frati cu graba si cu
care s-au facut multe vindecari. Dupa trecerea sa la cele vesnice, Sfantul Atanasie s-a infatisat de mai multe
ori inaintea fratilor lui, uneori ca sa-i mangaie si sa-i intareasca, iar alteori ca sa-i certe.

7
Manastirea Marea Lavra - Sfantul Munte Athos

Sfantul Munte Athos se afla in nordul Greciei, in regiunea Macedonia. Muntele Athos este un munte cu
inaltimea maxima de 2.033 metri - Varful Athon - ce isi inalta culmea de piatra pe o peninsula lunga de 60
de kilometri si lata de 8-12 kilometri, aria totala a acestuia fiind de 360 de kilometri patrati. Careia - Karyes -
este capitala Athosului, iar portul de acces catre aceasta se numeste Dafne - Daphne. Din Careia se pleaca
spre toate manastirile din Sfantul Munte.
Sfantul Munte Athos este o republica monastica cu regim administrativ autonom in cadrul Greciei, avand
capitala la Careia. Sfantul Munte gazduieste douazeci de manastiri mari, zise imparatesti, cu drepturi egale,
care conduc tot Muntele.

8
Cele douazeci de manastiri atonite sunt urmatoarele: Manastirea Marea Lavra, Manastirea
Vatoped, Manastirea Iviron, Manastirea Hilandar, Manastirea Dionisiu, Manastirea Cutlumus, Manastirea
Pantocrator, Manastirea Xiropotamu, Manastirea Zografu, Manastirea Dochiariu, Manastirea
Caracalu, Manastirea Filoteu, Manastirea Simonos Petras, Manastirea Sfantul Pavel, Manastirea
Stavronikita, Manastirea Xenofont, Manastirea Grigoriu, Manastirea Esfigmenu, Manastirea Sfantul
Pantelimon si Manastirea Constamonitu. Pe langa marile manastiri mai functioneaza inca 12 schituri si o
multime de chilii monahale ortodoxe, in care traiesc multime de calugari ortodocsi.

Manastirea Marea Lavra - scurt istoric


Manastirea Marea Lavra este cea dintai asezare chinoviala din Athos si prima din eparhia Sfantului Munte.
Aceasta manastire athonita a fost intemeiata pe la anul 963 prin osardia pustnicului Atanasie din
Trapezunda, si cu ajutoare banesti date de catre imparatii Bizantini, Nichifor Focas (963-959) si Ioan
Tzimisca (Ioannis Tzimikes: 969-973). Ea este asezata la capatul peninsulei, aproape de tarm. Manastirea
avea pe vremuri ca la 200 de calugari greci.

9
Manastirea Lavra a crescut practic prin grija Sfantului Atanasie Athonitul, a carui viata se impleteste
inseparabil cu inceputurile manastirii. Se stie insa ca viata monahala curgea in Athos cu mult inaintea venirii
placutului lui Dumnezeu Atanasie, dupa traditie chiar din vremea Sfantului imparat Constantin cel Mare,
insa Sfantul Atanasie este cel care a statornicit viata de obste in acest loc binecuvantat de Dumnezeu si
ocrotit de Maica Domnului.

Stim despre Sfantul Atanasie ca s-a nascut in Asia Mica, in cetatea Trapezunda, din parinti dreptcredinciosi,
care i-au dat din botez numele de Avramie. Ramas orfan din copilarie, a fost crescut de o maica de la care a
si deprins rugaciunea, postul si infranarea. Inca de mic, sfantul a vadit o inclinatie spre invatatura scrierii si
gramaticii.

Dupa moartea maicii, ramanand pentru a doua oara orfan, tanarul Avramie a ajuns, prin purtarea de grija a
lui Dumnezeu, la Bizant. Aici a deprins filosofia si tot aici l-a intalnit pe viitorul imparat Nichifor Focas, cu
care a ramas prieten pana la moarte.

Iubitor de liniste, Sfantul Atanasie s-a retras la Athos, iar imparatul Nichifor Focas a fost cel dintai ctitor al
Lavrei, ridicand aici primele constructii, biserica si zidul de incinta si daruind manastirii particele din lemnul
Sfintei Cruci, sfinte moaste si odoare de mare pret. Asta se intampla in secolul X, catre anul 960 dupa
Hristos.

10
Initial Manastirea Lavra a fost inchinata Bunei Vestiri, insa a luat hramul Adormirii Cuviosului Atanasie dupa
savarsirea acestuia, hram care se praznuieste in 5 iulie. Manastirea a ramas in atentia imparatilor bizantini,
dintre care trebuie sa pomenim pe Andronic al V-lea, Ioan I si Ioan al II-lea din dinastia Paleologilor. Si
despotii sarbi Stefan Milutin si Stefan Dusan au facut mari danii Marii Lavre.

Dintre voievozii romani, Vladislav I, domnul Tarii Romanesti, este primul ctitor (secolul XIV) despre care
avem informatii. El a daruit manastirii o vestita si frumoasa icoana a Sfantului Atanasie. Pe ferecatura, de o
parte si de alta a sfantului, sunt reprezentati voievodul dimpreuna cu sotia sa, Doamna Ana. Icoana se
pastreaza si astazi in tronul arhieresc din biserica mare.
Mai tarziu, Neagoe Basarab, iubitorul de Hristos si marele sprijinitor al Sfantului Munte, va ajuta manastirea
cu bani, va darui vase de cult si vesminte si va acoperi biserica cu plumb. Vladislav al III-lea va innoi
invelitoarea de plumb, iar Vlad Vintila va sustine repictarea bisericii de catre vestitul Teofan Cretanul.
Frescele cu care acesta a impodobit catoliconul sunt intre cele mai frumoase din Sfantul Munte si de
referinta pentru pictura bisericeasca in fresca. Cu bani sau mosii au ajutat si Petru Schiopul, Alexandru cel
Rau, Ieremia Movila si Gavriil Movila.

Episcopul Luca de Cipru al Buzaului, viitorul mitropolit al Ungrovlahiei, a daruit Manastirii Lavra o frumoasa
Evanghelie cu miniaturi, iar Matei Basarab a daruit doua Evanghelii si un chivot din argint smaltuit. Tot
Matei Basarab a ridicat pe cheltuiala sa un paraclis in incinta manastirii, in cinstea Sfantului Mihail
Marturisitorul, episcopul Sinadelor.

Capul Sfantului Mihail fusese adus in procesiune din Sfantul Munte in Muntenia, pentru alungarea
lacusetelor care invadasera tara. Minunea s-a produs prin mijlocirea sfantului si, drept multumire,
dreptcredinciosul voievod a ridicat acest paraclis.

11
Tot atunci a platit rascumparare pentru a pastra cateva parti din moastele Sfantului Mihail, pe care le-a
ferecat in aur, argint si pietre pretioase, lasandu-le la Manastirea Arnota. Mai tarziu el adus si o parte din
mana Sfantului Apostol Filip, pe care a lasat-o tot acolo, la Arnota, ctitoria sa.

Grigore Ghica si Serban Cantacuzino s-au adaugat si ei intre ctitori, iar mai tarziu li s-a alaturat si Constantin
Brancoveanu, care va aduce si el in procesiune capul Sfantului Mihail Marturisitorul, spre a scapa de invazia
lacustelor. La 1713 Constantin Brancoveanu construieste un paraclis in cinstea icoanei "Cucuzelita".

Domnii fanarioti au ocrotit si ei Lavra. Nicolae Mavrocordat va aduce pentru a treia oara capul Sfantului
Mihail in Tara Romaneasca, iar Constantin Racovita pentru a patra oara. In 1747, Grigore Ghica va aduce in
Moldova moastele Sfantului Teodor cel Sfintit. Acestia, dar si Grigore Alexandru Ghica al III-lea si Alexandru
Scarlat Ghica au ajutat cu sume insemnate manastirea, care avea mari datorii la bancherii evrei din
Tesalonic.

12
In capela Sfintilor 40 de Mucenici, aflata in partea stanga a bisericii centrale, in interior, se gaseste
mormantul Sfantului Atanasie Athonitul. Langa mormantul sfantului se afla bastonul de fier, in patru
muchii, al sfantului Atanasie si o cruce de lemn, ferecata in fier, pe care o purta la piept sfantul. In curtea
manastirii se afla cel mai vechi chiparos din lume, plantat de insusi Sfantul Atanasie Athonitul.

In biserica se pastreaza cateva particele din Sfanta Cruce si multe sfinte moaste. Printre odoarele de mare
pret, se numara si urmatoarele: Capul Sfantului Vasile Cel Mare, Capul Sfantului Ioan Cucuzel, Capul
Sfantului Mihail al Sinoadelor, o bucatica din capul Sfantului Ioan Botezatorul, mana Sfantului Apostol
Andrei si mana stanga a Sfantului Ioan Gura de Aur.

In tezaurul Manastirii Lavra se pastreaza lucruri de mare pret: mitra si sacosul care au apartinut imparatului
Nichifor Focas (963-969), ferecaturi, vesmite si alte odoare. In aceasta Manastire se afla catre 2.050 de
manuscrise, dintre care 650 pergamente, mai multe din ele sunt in legatura cu Tara romaneasca. Biblioteca
manastirii mai detine 165 de codici vechi si mai mult de 30.000 de carti tiparite, fiind cea mai importanta
biblioteca atonita. Biblioteca este cea mai bogata din Sfantul Munte.

In aceasta manastire a trait cel mai cunoscut imnograf si compozitor bizantin, Ioan Cucuzel. Sfantul Ioan
Cucuzel, numit si "cel cu glas ingeresc", a trait in manastirea athonita Marea Lavra, intre anii 1280-1360, in
vremea imparatului Alexie Comneanul. Sfantul s-a nascut in localitatea Dirrachia - Dirahion, in Bulgaria.
Orfan de tata, mama lui l-a dat la scoala, spre a invata stiinta sfintelor carti. Inscris la scoala imperiala de

13
cantareti bisericesti din Constantinopol, tanarul psalt va deveni cel mai bun din generatia lui. In cele din
urma, el va ajunge in Sfantul Munte Athos.

Icoana "Cucuzelita". Se spune despre aceasta ca Sfantul Ioan Cucuzel a adormit la o priveghere iar Maica
Domnului i-a spus din icoana: "Canta-mi, Ioane, si ma lauda, ca si eu nu te voi lasa!"

Icoana "Econoama". Sfantul Athanasie fiind ingrijorat din pricina banilor care nu ajungeau, Maica Domnului
i-a grait: "Nu te intrista, Athanasie, de acum eu voi fi economul acestei manastiri", si de atunci pana in zilele
noastre manastirea nu are econom.

Icoana "Portarita". Un turc a tras in icoana cu pistolul si al treilea glonte s-a intors si l-a lovit pe el. Minunea
a facut din aceasta icoana pazitoarea manastirii.

14
Este manastirea tutelara peste tot Muntele si are jurisdictie asupra tuturor schiturilor si sihastriilor din jurul
varfului Athos, inclusiv asupra Schitului romanesc Prodromul. Schitul romanesc, apartinand de Marea Lavra,
a fost intemeiat de calugarii moldoveni Iustin, Patapie si Grigore in anul 1810. In anul 1840 schitul a fost
pustiit de armatele turcesti. In anul 1848 alti doi monahi moldoveni, Nifon si Nectarie, construiesc un nou
schit in locul celui risipit, cu ajutor de la domnitorul Grigore Ghica. A fost terminat si sfintit in anul 1866.

Pe teritoriul Lavrei sunt schituri si chilii, multe locuite de parinti romani. Schitul romanesc Prodromu, Schitul
Sfanta Ana, Kerasia, Kavsokalivia, Katunakia si Karoulia precum si chilia "Danieleilor" sunt cateva din cele
mai cunoscute.

În fața bisericii mari a Lavrei, se află doi chiparoși care au fost răsădiți - unul de Sfântul Atanasie și altul de
ucenicul lui. Se povestește că, într-un timp, pe când Sfântul Atanasie se afla la rugăciune, a văzut o mulțime
de diavoli, care se înarmau împotriva călugărilor, zicând: „Mult rău ne-a făcut acest Atanasie, venind în
acest loc pustiu, care era al nostru, și adunând sute de călugări care ne ard cu rugăciunea! Hai să năvălim
asupra lor și să-i izgonim". Atunci, Sfântul Atanasie și-a luat bastonul, care era din fier și a început să-i
lovească, gonindu-i din mănăstire. Pe când îi izgonea și mai rămăseseră o parte din ei, ce se urcaseră în
chiparoșii mănăstirii, s-a auzit vocea Maicii Domnului care a zis:
- Ce faci, Atanasie?
Alung spurcăciunile acestea, care nu lasă călugării în pace, a răspuns sfântul.
- Lasă-i, căci aceștia sunt mântuirea voastră, căci fără ei a-ți cădea în trândăvie; dar așa, cu cât veți fi războiți
mai tare, cu atât veți lupta și voi mai mult, încununându-vă.
și așa au mai rămas în Lavră diavolii care se cățăraseră în chiparoși. De la această minune se păstrează o
vorbă în Lavră: atunci când iese vreo ispită, auzi pe câte un călugăr zicând: „Iarăși au coborât cei din
chiparoși".
Între cei doi chiparoși, se află un vas foarte mare, din marmură, în care se face agheasmă la hramul
mănăstirii. Odată, când a venit sultanul în Lavră și l-a văzut, i-a plăcut foarte mult și a poruncit să-i fie adus

15
la Constantinopol, pentru a face baie în el. Auzind acestea, unul din călugări a luat un ciocan mare și a lovit
vasul, crăpându-l într-o margine. Văzând sultanul aceasta, a poruncit ca pe acel călugăr să-l spânzure de
unul din chiparoși. Apoi, văzând vasul crăpat, a renunțat să-l mai ia.
Pe timpul cruciaților, Mănăstirea Lavra a avut o cădere. Doi preoți din Lavra, din cauza fricii și fiind siliți de
trimișii papei de la Roma, au acceptat să slujească Liturghia împreună cu catolicii. După moartea lor, acei
doi preoți au rămas neputreziți. De câte ori au fost îngropați, pământul arunca trupurile lor afară. Arătau
îngrozitor! Le crescuseră părul și unghiile. Lucrul acesta s-a petrecut până mai recent, când Mănăstirea
Lavra i-a luat și i-a dus într-o peșteră la malul mării și au zidit-o. Acești doi preoți neputreziți au fost văzuți
de un părinte român, care se mai află în viață.
În timpul de față, în Mănăstirea Lavra sunt în jur de 40 de călugări, în afară de cei din schituri și chilii.
Continuând călătoria pe versantul de răsărit al Athonului, întâlnim peștera unde s-a nevoit Sfântul Petru
Atonitul, unul din cei mai mari pustnici. Apoi, la o oră de mers pe jos, întâlnim peștera Sfântului Nil,
Izvorâtorul de Mir. Se spune că după adormirea lui a izvorât atât de mult mir din moaștele sale, că ajungea
până în mare. După un timp, corăbierii care treceau au început să-l adune și să-l vândă pentru bani. Din acel
moment, au încetat moaștele cuviosului să mai izvorască mir.
Puțin mai sus, s-a nevoit Sfântul Maxim Kafsokalivitul, care a ajuns la așa sporire duhovnicească încât uneori
era răpit în văzduh și mutat în altă parte. Despre acest lucru ne mărturisește Sfântul Grigorie Palama. Mulți
spuneau despre Sfântul Maxim că este înșelat. Atunci, Sfântul Grigorie s-a dus la coliba lui, să se
încredințeze de adevăr. Ajungând acolo, nu l-a găsit acasă. S-a așezat pe o piatră să-l aștepte până va veni.
Privind pe valea muntelui în jos, l-a văzut pe Sfântul Maxim la o distanță foarte mare, urcând la deal, apoi l-a
văzut ridicându-se în văzduh și, zburând prin aer, până în fața lui. Atunci, Sfântul Grigorie, stând de vorbă cu
el, a cunoscut că nu numai că nu era înșelat, dar se și afla pe culmea nepătimirii, unde foarte puțini ajung.
Ce vom putea spune despre înfricoșata Karulie, unde trăiesc călugării pe stâncile fără verdeață și unde în
timpul verii este o căldură de nesuportat! Se cere multă osteneală, pentru a se putea urca cineva pe cărările
primejdioase, care trec pe marginea prăpăstiilor.
Nu departe, la Katunachia, s-a nevoit părintele Efrem, fost ucenic al cuviosului Iosif Isihastul. Apoi, întâlnim
chilia vestiților cântăreți și pictori numită „a Danieleilor". Aici, a trăit marele duhovnic Daniil, care este și
întemeietorul ei.
La Schitul „Sfânta Ana" îl găsim pe cuviosul Gherontie, întemeietorul schitului, la chilia căruia se nevoiește
acum un părinte român. Pe când trăia cuviosul Gherontie, nu se afla apă la acea chilie. Atunci, s-a rugat
Maicii Domnului și a izvorât un izvor dintr-o stâncă, deasupra chiliei. După un timp, ucenicul cuviosului
Gherontie, fiind tânăr și având putere, l-a rugat pe cuvios să-i dea voie să facă o mică grădină și să pună
legume, de care să se folosească. După multă insistență, a primit binecuvântarea cuviosului de a se ocupa
de grădină, dar Maicii Domnului nu i-a plăcut lucrul acesta și a doua zi a secat izvorul. Văzând acestea,
cuviosul și-a dat seama de greșeala lui și s-a rugat Maicii Domnului să le ierte greșeala și să le dea din nou
apă. După multă rugăciune s-a arătat Maica Domnului și i-a spus: „Oare până acum v-a lipsit ceva? Nu m-am
îngrijit eu de toate? De ce, dar, v-ați apucat de făcut grădină? Iar dacă vreți să vă osteniți, atunci ia o piatră
și arunc-o la vale!". Luând cuviosul o piatră și aruncând-o, în locul unde a căzut piatra a izvorât un izvor cu
apă curată și rece. Atunci Maica Domnului s-a făcut nevăzută. Acel izvor curge și astăzi și se află la 200 de
metri mai jos de chilie.

Pe teritoriul Mănăstirii Lavra, se află și schitul românesc Prodromul.

16
Schitul Prodromul(Romanesc)apartine de MĂNĂSTIREA MAREA LAVRĂ
Schitul românesc Prodromu

Intrarea Schitului Prodromu


Prodromu sau “Schitul vremurilor de pe urmă”
I

17
În Istoria Mănăstirilor Athonite, alcătuită în 10 tomuri de Irinarh Schimonahul (1845-1920) şi păstrată cu
evlavie printre cele peste 200 de manuscrise şi 5000 de vechi volume tipărite din biblioteca Schitului
românesc Prodromu din Sfîntul Munte Athos, citim şi această minunată istorisire:
“Pe la anul 1337, cuviosul Marcu, ucenicul Sfîntului Grigorie Sinaitul, avîndu-şi locuinţa deasupra Marii
Lavre, pe dealul ce se numeşte Palama, iată că într-o noapte, ieşind din chilie şi stînd la rugăciune, văzu în
partea dinspre răsărit, la locul ce se numeşte Vigla, o doamnă şezînd pe un tron precum cele împărăteşti,
înconjurată de îngeri şi sfinţi care tămîiau împrejur, cîntînd şi închinîndu-se Împărătesei a toate. Şi întrebînd
cuviosul Marcu pe Sfîntul Grigorie, stareţul său, ce va fi însemnînd oare aceasta, i s-a tîlcuit că Maica Dom-
nului voieşte ca în timpurile mai de pe urmă să se ridice în acele părţi un locaş dumnezeiesc, spre slava
Sfinţiei sale” (subl. mea).
Este tocmai locul pe care avea să se ridice mai tîrziu Schitul românesc Prodromu, în a cărui parte dinspre
apus, lîngă clopotniţa de 23 de metri, se află paraclis închinat Adormirii Maicii Domnului, ce veghează astfel
intrarea principală în schitul sfinţeniei româneşti.

Dacă nu un paradox, este în orice caz o curiozitate a istoriei faptul că tocmai românii – ale căror generoase
danii către Sfîntul Munte sînt atestate de mii de documente, începând de la primii Basarabi şi urmînd pînă la
ultimii voievozi din secolul al XIX-lea [1] – nu au avut acolo nici un lăcaş de închinare propriu pînă acum un
veac şi jumătate. Din cele 20 de mari mănăstiri (lavre) athonite [2], 17 sunt greceşti, una rusească, una sîr-
bească şi una bulgărească…

Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Prodromiţa”


De data aceasta nu de nevrednicie poate fi vorba, căci românii, dincolo de daniile făcute de-a lungul timpului
tuturor celor 20 de mănăstiri (pe unele chiar rezidindu-le în întregime), au fost o prezenţă constantă şi
adeseori exemplară în “Grădina Maicii Domnului” [3]. Este atestat încă din secolul al IX-lea că vlahii
ajungeau cu turmele lor pînă pe coastele Athosului [4], iar Mănăstirea Cutlumuş, rectitorită de voievodul
Nicolae Alexandru Basarab către 1360 şi numărând nu puţini monahi de origine română, a fost supranumită
multă vreme “Marea Lavră a Ţării Româneşti”. Trebuie să fie vorba, mai degrabă, sau de vitregia istoriei
(care i-a împiedicat atîtea veacuri pe români să se unească într-un singur Stat puternic şi într-o singură Bise-
rică autonomă), sau de o anume măsură (discreţie) a manifestărilor noastre în lume (care, de pildă, pe plan re-
ligios, ne-a făcut să nu avem în calendar, pînă în secolul XX, sfinţi canonizaţi de noi înşine, deşi toată istoria
noastră este presărată cu mari trăitori şi martiri învederaţi ai dreptei credinţe). O explicaţie plauzibilă este şi
cea dată de Părintele Arhimandrit Petroniu Tănase (strămutat la Domnul în 2011), stareţ la Prodromu:
“Sihaştrii din Carpaţi mergeau la Athos fiindcă găseau acolo condiţii de viaţă sihăstrească mai deplină. De
aceea nu şi-au întemeiat o mănăstire a lor, ci, când s-a întîmplat să se stabilească în chinovii [mănăstiri de
obşte], au trăit împreună cu ceilalţi fraţi: la Cutlumuş, la Zografu, la Esfigmenu; dar, în general, au trăit viaţă
sihăstrească, în chilii răspîndite pe tot cuprinsul Athosului. Abia în secolul al XIX-lea, cînd apar statele
naţionale, s-au gîndit şi monahii români aghioriţi să aibă un lăcaş al lor, şi au întemeiat Schitul Prodromu”.
(Este de altfel grăitor, pentru această chemare sihăstrească a înduhovniciţilor români, că primii 3 stareţi de la
Prodromu – Nifon, Damian şi Ghedeon – s-au retras din stăreţie şi şi-au încheiat zilele ca sihaştri, în peşteri
sau chilii din apropiere, iar cel dintîi a refuzat din smerenie cinstea de arhimandrit, rămînînd pînă la capăt
doar ieroschimonah.)

18
Icoana făcătoare de minuni a Sfîntului Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul (Prodromos)
II
Dinaintea altarului bisericii mari de la Prodromu (ridicată între 1857 şi 1866, cu hramul Botezului Domnului)
arde necontenit o candelă ce aduce aminte că acolo odihnesc osemintele cuviosului Nifon (strămutat la
Domnul în 1899), întemeietorul şi cel dintîi stareţ al Schitului Prodromu, „acest sfînt locaş românesc… cu
viaţă chinovitică… fondat ca azil al tuturor românilor, fără deosebirea lor” (cum stă scris în pisania de
deasupra intrării în biserică, neostentativ încadrată de tricolorul românesc).

Înainte de actualul schit, pe locul respectiv se înălţa doar paraclisul Sfîntului Ioan Botezătorul (care dăinu-
ieşte şi azi, de mai multe ori refăcut), atestat abia la 1754, cînd „a fost reînnoit de monahul Iosif Hiotul” (cum
aflăm dintr-o inscripţie de pe peretele sudic), dar probabil datînd încă din secolul anterior. De aici se trage şi
numele schitului (în greceşte: prodromos, „înaintemergător”), iar icoana făcătoare de minuni a Botezătorului,
care cu privirea sa încruntată i-a izgonit pe turci la 1821, este cea mai veche dintre icoanele ocrotitoare ale
obştii. Pe la începutul secolului 19 se osteneau pe lîngă acest paraclis 3 sihaştri români (duhovnicul Iustin, cu
ucenicii săi Patapie şi Grigorie), care cei dintîi au pus de gînd să ridice acolo un schit, „ca să aibă şi Românii
sfînt locaş în Grădina Maicii Domnului, în care să slujească în frumoasa limbă românească”, cerînd pentru
aceasta binecuvîntarea Marii Lavre, care n-a întîrziat să vină (1820). Din păcate, proiectul nu s-a putut
împlini atunci, ci numai cîteva decenii mai tîrziu, cînd iniţiativa a fost reluată de monahii moldoveni Nifon şi
Nectarie, cărora Marea Lavră le-a reînnoit aprobarea (1851) şi care în 1856 au căpătat şi înalta binecuvîntare
a Patriarhiei de la Constantinopol (Patriarhul Kiril). Domnitorul Moldovei, Grigore Ghica, a sprijinit
începerea lucrărilor cu 3000 de galbeni şi a dat încuviinţare să se strîngă ajutoare de la norodul bine-
credincios.
Aşa s-a întemeiat, supus Marii Lavre, schitul care astăzi, restaurat în întregime, cu biserica mare, cu cele trei
paraclise (al Adormirii, al Bunăvestirii şi al Botezătorului), cu moaştele şi icoanele sale făcătoare de minuni
(dintre care cea mai vestită este Maica Domnului „Prodromiţa”), cu impunătoarea clopotniţă, cu sinodiconul
(sala de reuniuni), cu biblioteca, cu arhondaricul (casa de oaspeţi), cu bolniţa (spitalul), cu atelierele, cu
chiliile şi trapeza (sala de mese), cu marea cisternă subterană şi cu celelalte acareturi, alcătuieşte o lume în
sine, după sfînta rînduială athonită, mărturisind exemplar „prezenţa monahismului şi spiritualităţii româneşti
în Centrul Ortodoxiei” (după cuvîntul stareţului Petroniu).

19
Dacă trăim de-acum „în timpurile mai de pe urmă”, atunci Prodromu este, în marea oştire athonită, o căpită-
nie românească de toată nădejdea, pregătită în fiecare clipă pentru Armaghedon şi pentru Judecata din urmă a
neamurilor. Fi-vom vrednici pînă la capăt de acest bastion duhovnicesc? Nu sînt profet ca s-o spun, dar mă
rog, pe limba lui Ştefan cel Mare şi a lui Neagoe Basarab, „ctitori a toată Sfetagora”, ca aşa să ne ajute
Dumnezeu.

Dintre sfintele moaște care se află în biserica schitului amintim pe cele de la: Sfinții Ierarhi Ioan Gură de
Aur, Grigorie Teologul și Modest, Patriarhul Ierusalimului, Sfântul Apostol Matei, Sfânta Mare Muceniță
Varvara, Sfinții 40 de Mucenici din Sevastia, Sfântul Mucenic Trifon, Sfinții Doctori fără de arginți Cosma și
Damian și Cuviosul Antipa de la Calapodești.

În prezent în acest sfânt locaș se nevoiesc 25 de călugări români.

Lista mănăstirilor

1) Mănăstirea Marea Lavră (greacă: Μεγίστης Λαύρας)


2) Mănăstirea Vatopedu (greacă: Βατοπαιδίου)
3) Mănăstirea Iviru (greacă: Ιβήρων)
4) Mănăstirea Hilandaru (greacă: Χιλανδαρίου, sârbește: Хиландар)
5) Mănăstirea Dionisiu (greacă: Διονυσίου)
6) Mănăstirea Cutlumuș (greacă: Κουτλουμουσίου)
7) Mănăstirea Pantocrator (greacă: Παντοκράτορος)
8) Mănăstirea Xiropotamu (greacă: Ξηροποτάμου)
9) Mănăstirea Zografu (greacă: Ζωγράφου)
10) Mănăstirea Dochiaru (greacă: Δοχειαρίου)
11) Mănăstirea Caracalu (greacă: Καρακάλλου)
12) Mănăstirea Filoteu (greacă: Φιλοθέου)
13) Mănăstirea Simonos Petras (greacă: Σίμωνος Πέτρας)
14) Mănăstirea Sfântul Pavel (greacă: Αγίου Παύλου)
Schitul Lacu (Romanesc)aparține de Mănăstirea Sfântul Pavel.
Acest schit mai este cunoscut și sub numele de Schitul Sfântul Mucenic Dimitrie. Se află în partea centrală a
Peninsulei, între Turnul Amalfino și Mănăstirea Sfântul Pavel. Schitul este locuit de călugări români și
aparține de Mănăstirea Sfântul Pavel.

«Lako» (cu litere grecești) în traducere înseamnă «groapă», adică «Schitul din groapă». Într-adevăr, este
înconjurat din trei părți de munți, cu o singură ieșire spre mare, pe valea pârâului.

Pe aceste locuri au locuit călugării sârbi încă din secolul al XIV-lea, viețuind în asceză și pustnicie, într-un
Pateric Atonit se spune că Schitul Lacu era numit „Pustia cea mai dintru adânc" sau „Tebaida Sfântului
Munte", fiind un loc pustnicesc foarte retras. În timpul ocupației turcești, schitul a cunoscut și perioade de
pustiire, însă pe la anul 1760 a fost reînființat de monahul moldovean Daniil. După 1830, au venit mulți
călugări români, iar schitul a cunoscut o mare înflorire. În 1855 erau 5 chilii cu paraclise și 16 colibe, iar
numărul călugărilor ajunsese la 32, majoritatea fiind veniți din Mănăstirile Cernica și Căldărușani. În 1849 a
fost ridicată bisericuța cimitirului, cu hramul Sfântul Lazăr cel a patra zi înviat.

Între anii 1898 și 1904 s-a construit biserica mare a schitului închinată Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, iar
pe parcurs s-au mai construit și alte chilii, ajungând la 24, numărul călugărilor trecând de 100.

20
După al doilea război mondial, a început să scadă și numărul monahilor români din Schitul Lacu, ca de altfel
din întreg Sfântul Munte. În anul 1991 mai erau doar două chilii populate cu trei călugări. De atunci însă,
prin grija Maicii Domnului și a Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, schitul a început să reînvie, venind și alți
călugări din România. În momentul de față schitul se află în mare înflorire având opt chilii locuite, care au
fost reconstruite prin multă osteneală. Numărul călugărilor a ajuns la frumoasa cifră de 33.

Chiliile Schitului Lacu sunt:


a) Chilia Buna Vestire,
b) Chilia Sfântului Mare Mucenic Artemie,
c) Chilia Sfântului Ierarh Nicolae,
d) Chilia Acoperământul Maicii Domnului,
e) Chilia înălțarea Domnului,
f) Chilia întâmpinarea Domnului,
g) Chilia Sfântului Prooroc Ilie,
h) Chilia Cuviosului Antonie cel Mare.

Fiecare chilie are câte un stareț sub ascultarea căruia se nevoiesc cei care fac parte din obștea lui. În timpul
săptămânii, fiecare chilie își are programul ei, iar duminica și în sărbători se întâlnesc cu toții la biserica
mare a schitului, numită Kiriacou (adică biserica de duminică), unde săvârșesc slujbele împreună. La
sărbătorile mari se fac privegheri de toată noaptea. După privegheri se retrag din nou la chilii, unde petrec
în liniște și rugăciuni restul săptămânii.

Starețul schitului se schimbă anual, adică fiecare chilie are un an conducerea schitului. Starețul schitului
poartă numele de Dicheu - adică cel care este drept și face dreptate.

O mare mângâiere a părinților din schit este icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului numită
«Lacuschitiotisa». Icoana este de o rară frumusețe, fiind pictată după modelul icoanei «Prodromița».

Spunea unul din părinții schitului că, mergând odată în Cipru, a trecut pe la o familie cunoscută. Aceștia
aveau o fetiță în spital, grav bolnavă, urmând să fie operată. Călugărul a fost rugat să meargă la spital și să
le binecuvânteze fetița. La spital, monahul a scos o iconiță cu Maica Domnului «Lacuschitiotisa», a
binecuvântat pe bolnavă făcându-i semnul crucii pe cap și i-a dat să sărute iconița. Imediat fetița s-a ridicat
din pat și a zis mamei sale:

- Mamă, nu mai sunt bolnavă! Nu mai am nevoie de operație! Să mergem acasă, că m-a vindecat Maica
Domnului.

Cu ajutorul Maicii Domnului, în primele două chilii, a Bunei Vestiri și a Sfântului Mucenic Artemie, se
săvârșește Sfânta Liturghie zilnic.

La una din colibele schitului s-a nevoit părintele Gherasim, care cânta foarte frumos. Se spune că veneau
călugării greci și-l chemau să cânte la hramuri.

La biserica mare a schitului se află o părticică din Lemnul Sfintei Cruci și câte o părticică din moaștele
Sfântului Haralambie și a Sfinților Mucenici de la schitul Ivirului: Eftimie, Ignatie și Acachie.

De asemenea, la Chilia Sfântului Mare Mucenic Artemie se găsește o părticică din Lemnul Sfintei Cruci și
părticele din moaștele mai multor sfinți: Sfântul Mare Mucenic Artemie, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe,
Sfântul Mare Mucenic Pantelimon, Cuviosul Siluan Atonitul, Cuviosul Sofronie Caliga (care a fost stareț al
Mănăstirii Sfântul Pavel) ș.a.

21
Multe mici părticele de sfinte moaște sunt și la celelalte chilii ale Schitului Lacu

15) Mănăstirea Stavronichita (greacă: Σταυρονικήτα)


16) Mănăstirea Xenofont (greacă: Ξενοφώντος)
17) Mănăstirea Grigoriu (greacă: Γρηγορίου)
18) Mănăstirea Esfigmenu (greacă: Εσφιγμένου)
19) Mănăstirea Sfântul Pantelimon (greacă: Αγίου Παντελεήμονος)
20) Mănăstirea Constamonitu (greacă: Κωνσταμονίτου)
Alte locașuri românești
Chilia Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan de la Provata unde se nevoiesc patru părinți români din
Basarabia;

Chilia Sfântului Ioan Botezătorul tot de la Provata unde se nevoiesc doi părinți români (aceste două chilii se
găsesc pe teritoriul Lavrei);

Chilia Intrarea în biserică a Maicii Domnului, care aparține Mănăstirii Dionisiu și alte colibe unde se nevoiesc
părinți români.

Chilia Sfântului Mare Mucenic Gheorghe de la Capsala unde se nevoiesc trei părinți români;

Chilia Sfinților Doctori fără de arginți Cosma și Damian din Capsala unde se nevoiește un român;

În zona Capsalei, ce se află pe teritoriul Mănăstirii Pantocrator, au fost multe chilii românești în care au
viețuit părinți cu viață sfântă. Amintim pe părintele Trifon care a trăit într-o sărăcie totală. Casa îi era
aproape dărâmată, iar când ploua, apa se găsea peste tot în chilia sa. Părintele Trifon nu se îngrijea de nimic
pământesc. Un alt cuvios a fost părintele Irodion. Acesta a avut darul înainte vederii și se prefăcea nebun.
Părintele Fanurie avea o viață sfântă și așa au fost mulți alții, doar de Dumnezeu știuți.

La Colciu se află chilia Sfântului Mare Mucenic Gheorghe unde se nevoiesc opt părinți români, între ei se
află părintele Dionisie ce a depășit vârsta de 90 de ani și este orb de aproape cinci ani. Părintele este
duhovnic și mângâietor de suflete.

Altă chilie de la Colciu, cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul, adăpostește doi părinți români.

Nu departe de Colciu, puțin mai în vale, se află chilia Sfântului Ipatie unde se nevoiesc trei părinți români.
Zona în care se găsește chilia are o climă foarte bună și livezi bogate. Aceste trei chilii sunt pe teritoriul
Mănăstirii Vatopedu.

Chilia Adormirii Maicii Domnului se găsește pe teritoriul Mănăstirii Xeropotamu și aici se nevoiesc doi
părinți români.

La Schitul Sfânta Ana, un părinte român se nevoiește la chilia Sfântul Pantelimon.

La trei kilometri distanță de Schitul Prodromul, pe drumul ce duce spre coliba Sfântului Nil, se nevoiește de
mulți ani un părinte român, care trăiește singur într-o colibă. Acest părinte iese foarte rar și numai pentru
cele necesare. Mai în adâncul pustiei se nevoiește de patru ani un alt părinte român.

Poate vor mai fi și alți părinți pustnici, ce se nevoiesc neștiuți de oameni, pe care îi vede și îi cunoaște doar
Bunul Dumnezeu, pe Care ei îl slăvesc neîncetat.

22
In cartea „Livada de flori duhovnicești" se spune că era un duhovnic cu viață sfântă, care avea multe vedenii
și descoperiri. La sfârșitul vieții sale s-a învrednicit de o minunată și înspăimântătoare vedenie:

A văzut pe Domnul nostru Iisus Hristos șezând pe scaunul slavei și de-a dreapta Lui pe Preacurata Stăpână.
Toată oastea cerească sta așteptând porunca Stăpânului. A poruncit Domnul unui înger să sune din trâmbița
cea înfricoșată pe care o ținea în mâini și a ieșit un astfel de sunet, încât s-a cutremurat toată lumea ca o
frunză de copac când o bate vântul. După puțină vreme a făcut iarăși semn Domnul către înger să
trâmbițeze a doua oară și îndată a trâmbițat.

Maica lui Iisus, cunoscând că după al treilea sunet al trâmbiței are să se sfârșească lumea, s-a sculat de pe
scaunul său și căzând la Preacuratele picioare ale Dreptului Judecător se ruga cu stăruință să dea vreme de
pocăință păcătoșilor, ca să-și plângă păcatele lor. Domnul i-a răspuns, zicând: „știi, Maica Mea preaiubită,
câte lucruri de rușine săvârșește lumea cea nemulțumitoare, în fiecare zi. Așadar, nu este cu bună cuviință,
nici cu dreptate ca în vreun chip să-i miluiesc, căci nu numai bărbații mireni și femeile, dar chiar și clericii și
monahii Mă rănesc în cele dinlăuntru și Mă răstignesc și cu totul au necinstit sfântul chip și îngereasca
petrecere, prin desfrânările lor".

Atunci Stăpâna se ruga mai cu stăruință, zicând: „Fiul meu Cel Preadulce, ascultă-mă pe mine, Maica Ta, ca,
pentru milostivirile îndurărilor Tale și pentru Preacuratele Patimi ce ai răbdat să Te înduri spre cei păcătoși".

Iar El a zis: „Cunosc, o, Maica Mea, că de multe ori prin rugăciunile și cererile tale M-ai îmblânzit și nu M-ai
lăsat să fac judecata ce li se cuvenea. Dar oamenii nicidecum nu s-au făcut mai buni și nici nu s-au abătut de
la răutatea și vicleșugul lor de mai înainte; ci mai vârtos s-au făcut mai răi, defăimând Crucea și Patima Mea.
Ighemonii și boierii muncesc cu nerușinare poporul cel supus lor și necinstesc sfintele legi prin petrecerea
lor cea desfrânată. Poporul cel de obște iarăși leapădă și defaimă poruncile Mele, săvârșind voile lor cele
trupești: desfrânările, uciderile, nedreptățile și alte fărădelegi pline de rușine și aducătoare de moarte".

Atunci Stăpâna iarăși a zis: „Toate acestea sunt adevărate, Preadulcele meu Fiu, dar mă rog ție, ca pentru
nemărginita Ta milostivire să le trimiți lumina darului Tău, ca să-și cunoască păcatele lor și, întorcându-se la
Tine, să dobândească iertare. Așa, Mult-Milostive Doamne, auzi-mă pe mine și împlinește cererea aceasta,
nu pentru că li se cuvine lor, că nevrednici sunt de milă și de iertare, ci pentru dragostea mea și a tuturor
sfinților care și-au vărsat sângele pentru numele Tău și și-au dat la felurite morți trupurile și au defăimat
toate plăcerile lumii, pentru a avea dragostea Ta. Deci, ascultă, Mult-Milostive, rugăciunea noastră".

Atunci toți sfinții s-au închinat cu Preasfânta Fecioară, rugând pe Domnul să facă milă.

Judecătorul Cel Preaîndurat, înduplecându-Se prin rugăciunile Maicii Sale și ale tuturor sfinților, a răspuns
cu față lină: „M-ai biruit, Maica Mea, prin rugăciunea ta cea milostivitoare și ai îmblânzit dreapta Mea
mânie. Să se facă dar voia ta. Iar voi, prietenii Mei, prin rugăciunile voastre ați schimbat mânia Mea întru
milă. Așadar, trimit iarăși în lume învățători și propovăduitori să îndrepteze pe cei ce păcătuiesc".

Acestea zicând Stăpânul, a luat sfârșit vedenia pe care a povestit-o preotul cel zis mai sus tuturor fraților
mănăstirii. Și pentru a-i încredința cum că a fost adevărată vedenia, le-a spus și oarecare greșeli ascunse ale
fiecăruia, deosebi, pe care i le-a descoperit Domnul, ca să le spună fraților și să se îndrepteze. Acestea
zicând, cuviosul și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

Vedeți, frații mei, câtă putere are rugăciunea Preasfintei Fecioare către Preaînduratul său Fiu, Iisus Hristos?
Deci, veniți să ne plângem aici păcatele și fărădelegile noastre, ca să nu le plângem mai târziu, veșnic și fără
folos. Veniți să cădem cu toții la preacuratele picioare ale Maicii lui Dumnezeu și să strigăm cu credință: Ușa
milostivirii deschide-o nouă binecuvântată Născătoare de Dumnezeu Fecioară, ca să nu pierim cei ce
nădăjduim întru tine, ci să ne mântuim prin tine din nevoi, că tu ești mântuirea neamului creștinesc. Amin.
23