1

Noţiunea şi definiţia dreptului comercial

Avînd în vedere accepţiunea juridică a noţiunii de comerţ, dreptul comercial are o sferă mai cuprinzătoare, acesta
reglementînd activitatea comercială, definită ca o activitate de producere şi circulaţie a mărfurilor.

Prin urmare, dreptul comercial reprezintă ansamblul de reguli juridice speciale care reglementează raporturile izvorîte din
comerţ.

În doctrină, dreptul comercial este privit fie ca ramură de drept autonomoma fie ca o parte a dreptului civil (în funcţie de
faptul dacă este sau nu recunoscut dualismul dreptului privat în sistemul respectiv de drept), purtînd totodată şi diferite
denumiri: drept comercial, dreptul întreprinderilor, dreptul afacerilor, drept economic.

Este deosebită părerea autorului francez Jean-Bernard Blaise, care defineşte distinct dreptul afacerilor şi dreptul comercial
şi menţionează că „dreptul afacerilor înglobă (cuprinde) în sine şi prelungeşte (continuă) dreptul comercial, aceste două
ramuri completîndu-se reciproc, însă fără a se contopi (confunda)”.

Obiectul dreptului comercial

Dreptul comercial, a fost conceput ca un drept special aplicabil unor anumitor activităţi şi persoane, iar conţinutul său îl
formează raporturile juridice patrimoniale care au caracter comercial (acte şi fapte de comerţ) şi în subsidiar acele raporturi
nepatrimoniale care interesează activitatea comercială, în care comercianţii ca subiecte de drept privat, se găsesc unii faţă
de alţii pe poziţii de egalitate juridică.

Concepţia clasică despre dreptul comercial a consacrat două sisteme de adoptare a legislaţiei comerciale care permit
determinarea obiectului dreptului comercial:

1. sistemul subiectiv, este sistemul potrivit căruia dreptul comercial este considerat ca avînd drept obiect normele
juridice la care sunt supuşi comercianţii. Acest criteriu constă în a atribui prin lege caracter de acte comerciale, acele
acte care sunt săvărşite de comercianţi cu titlu profesional. Din această perspectivă dreptul comercial reprezintă un
drept profesional, aplicîndu-se numai persoanelor care au calitatea ce comerciant.
2. sistemul obiectiv, este sistemul prin care dreptul comercial este considerat ca avînd drept obiect normele juridice
aplicabile comerţului, adică acelor fapte, operaţiuni şi acte calificate drept fapte de comerţ, indiferent de persoana
care le săvîrşeşte. Fapta de comerţ este noţiunea primordială iar comerciantul este noţiunea secundară.

Dreptul comercial poate fi definit ca fiind ansamblu de norme juridice de drept privat care sunt aplicabile raporturilor
juridice izvorîte din actele şi operaţiunile considerate de lege ca fiind fapte de comerţ, precum şi raporturilor juridice la care
participa persoanele care au calitatea de comerciant şi societăţile comerciale.

Actele normative ca izvoare ale dreptului commercial

Noţiunea de izvor de drept desemnează totalitatea formelor de exprimare a normelor juridice comerciale care sunt
determinate de modul edictare sau sancţionare de către stat.

Printre actele normative care reglementează sfera comercială în Republica Moldova, putem enumera:

 Izvoare formale
2

1. Constituţia R. M.;
2. Legile naţionale:

 Codul civil este un izvor direct al dreptului comercial, definind noţiunea de comerciant şi activitate comerciantă,
reglementează societăţile comerciale, etc.;
 Legile speciale;
 Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, nr. 845, din 03.01.1992;
 Legea cu privire la S.R.L., nr. 135, din 14.06.2007;
 Legea cu privire la S.A., nr. 1134, din 02.04.1997;
 Legea cu privire la patenta de întreprinzător, nr. 93, din 15.07.1998;
 Legea vînzării de mărfuri, nr. 134, din 03.06.1994;

1. Acte normative subordonate legii (dispoziţii, hotărîri, ordonanţe):

 Regulamentul societăţilor economice, aprobat prin hotărîrea Guvernului R. M., nr. 500, din 10.09.1991 (abrogat);

Izvoare informale

1. Uzanţele, care au rolul de înlăturare a normelor formale, le înlocuieşte;

2. Doctrina juridică (avocaţii în pledoariile susţinute, fac trimitere la lucrările doctrinare din domeniul jurisprudenţei);
3. Practica judiciară (hotărîrile CSJ).

Uzanţa (obiceiul sau cutuma) reprezintă o regulă de conduită născută din practica socială, folosită o vreme îndelungată, deci
având o fiabilitate verificată în practică şi care, în consecinţă, se aplică şi este respectată întocmai ca o normă juridică
obligatorie. Ele chiar dobândesc un caracter formalizat atunci când sunt consacrate legislativ.

Conform art. 4, alin. 1, al Codului Civil R. M., uzanţa reprezintă o normă de conduită care, deşi neconsfinţită de legislaţie,
este general recunoscută şi aplicată pe parcursul unei perioade îndelungate într-un anumit domeniu al raporturilor civile.
Lacuna acestui alineat este faptul că legiuitorul vorbeşte despre faptul că uzanţa este neconsfinţită de legislaţie, cu toate că
vedem clar că legea civilă deja vorbeşte despre ea, prin urmare Codul Civil confinţind-o într-un sens sau altul.

Noțiunea activității de întreprinzător

Prin activitatea de întreprinzător este activitatea de fabricare a producției, de executare a lucrărilor şi de prestare a
serviciilor, desfășurată de cetățeni și de asociațiile acestora în mod independent, din propria inițiativă, în numele și cu riscul
propriu, sub răspunderea lor patrimonială, în scopul asigurării unei surse de venituri permanente. În calitate de întreprinzător
poate activa o persoană fizică sau juridică, care efectuează orice gen de activitate economică neinterzisă de lege.

Persoana fizică, fără a constitui o persoană juridică, poate desfășura activitatea dată, dacă:

 a obținut patenta de întreprinzător;

 a înregistrat o întreprindere individuală;
 a înregistrat o gospodărie țărănească.
3

Genurile activității de întreprinzător

Genurile activității de întreprinzător pot fi deduse din definiția dată de Legea cu privire la antreprenoriat şi
întreprinderi: fabricarea producției, executarea lucrărilor şi prestarea serviciilor. În definiţie nu a fost indicată cea mai
răspândită activitate – comercializarea mărfurilor şi a produselor.

Activitatea independentă presupune desfășurarea unei activități comerciale pentru obținerea unor venituri sau a unui profit
propriu. El îşi stabilește modalitatea de lucru şi se asigură că nimeni nu va interveni în afacerea sa. Exemplu: ÎI, SRL, deci,
poate atît un comerciat dar şi mai mulţi.

Activitatea din proprie inițiativă este activitatea care se exercită prin propriul spirit de întreprinzător și propria dorință.
Inițiativa trebuie să fie rațională, întemeiată, reală și legală.

Activitatea în nume propriu este desfășurată de întreprinzător sub denumirea de firmă proprie dacă este persoană juridică
cu scop lucrativ, iar dacă este întreprinzător individual, numele său trebuie să fie inclus în denumirea de firmă. Denumirea
de firmă şi numele individualizează întreprinzătorul în activitatea sa.

Activitatea pe riscul propriu şi sub răspunderea patrimonială proprie. La desfășurarea unei anumite activităţi, apare
pe lîngă cîştig şi riscul de a pierde, datorită fie unor datorii, fie datorită prezenţei distorsiunilor dintre activ şi pasiv etc.

Producerea mărfurilor este acel tip de activitate economică cu caracter general, care are ca obiect transformarea materiilor
prime şi a materialelor în produse noi cu o valoare mai mare.

Executarea lucrărilor este activitatea economică prin care întreprinzătorul se obligă să îndeplinească, într-un termen stabilit,
o anumită lucrare, fie din propriul material, fie din materialul beneficiarului. Acestea sunt lucrări de construcţii, montaj.

Prestarea serviciilor este acel gen de activitate economică destinată satisfacerii necesităţilor persoanelor fizice şi juridice
prin acordarea diferitelor servicii: consultative, de transport, de asigurare, de deservire socială etc.

Comercializarea mărfurilor şi produselor. Tot spectrul de produse şi servicii sunt destinate, în general, consumatorilor.
Comercializarea mărfurilor poate fi făcută direct şi nemijlocit de către producător prin magazine sau depozite angro proprii
ori prin intermediari (firme de distribuţie).

Limitele activităţii de întreprinzător

1.Activităţile interzise. Potrivit Codului penal, se interzic şi se sancţionează:

1. activitatea mercenarilor (art.141),

2. traficul de fiinţe umane (art.165),
3. traficul de copii (art.206),
4. munca forţată (art. 168),
5. practicarea ilegală a medicinii şi activităţii farmaceutice (art.214),
6. proxenetismul (art.220) etc.
7. Activităţile monopol de stat sunt desfăşurate exclusiv de organe ale statului sau de persoane juridice constituite de
stat. Monopolul de stat este definit ca situaţie în care un număr limitat de agenţi economici sunt învestiţi de către
autorităţile administraţiei publice cu dreptul exclusiv sau cu drepturi exclusive de desfăşurare a unei anumite activităţi
aducătoare de profit. Acestea sunt:
4

Ministerul Finanţelor confecţionarea ordinelor şi medaliilor,

Ministerul Agriculturii asistenţă veterinară animalelor infectate cu boli deosebit de periculoase, fabricarea produselor din
tutun.

Ministerul transporturilor prestarea serviciilor poştale,

Ministerul Sănătăţii: acordarea unor categorii de asistenţă medicală cum ar fi: certificate despre starea sănătăţii psihice,
expertiza privind pierderea capacităţii de muncă etc.

Ministerul Apărării: repararea armamentului.

Banca Naţională a Moldovei: emisia şi baterea monedei.

Activităţile monopol natural. Prin monopol natural legiuitorul desemnează situaţia în care prestarea anumitor tipuri de
servicii se află sub controlul direct al unuia sau mai multor agenţi economici, alţii decît statul.

Lista activităţilor monopoluri naturale este aprobată prin Hotărârea Guvernului cu privire la reglementarea monopolurilor.
Astfel de activităţi sunt:

 activităţile legate de exploatarea căilor ferate;

 activităţile legate de exploatarea gărilor feroviare;
 activităţile legate de exploatarea autostrăzilor, etc.

4.Activităţile supuse licenţierii. Activităţile de întreprinzător supuse licenţierii sunt stabilite la art.7 din Legea privind
licenţierea unor genuri de activitate. Exemplu: activitatea de audit; activitatea de evaluare a bunurilor imobile şi (sau) de
efectuare a expertizei mărfurilor; activitatea bursieră; activitatea în domeniul asigurărilor; activitatea de administrare a
activelor fondurilor nestatale de pensii; activitatea asociaţiilor de economii şi împrumut ale cetăţenilor; activitatea legată de
metale preţioase şi pietre preţioase; funcţionarea caselor de amanet;

5.Activităţile practicate în baza patentei de întreprinzător. Activităţile de întreprinzător care pot fi desfăşurate în baza
patentei de întreprinzător sunt stabilite la anexa nr.l a Legii privind patenta de întreprinzător. De exemplu: comerţul cu
amănuntul la tarabe, tejghele, tonete, în chioşcuri (gherete), pavilioane şi din autovehicule în pieţe şi/sau în locuri autorizate
de autoritatea administraţiei publice locale; servicii logopedice, servicii veterinare, zootehnice.

6.Activităţile care pot fi practicate fără autorizaţii speciale. Întreprinzătorii persoane fizice şi persoane juridice pot
desfăşura genurile de activitate care nu sunt supuse licenţierii fără vre-o autorizaţie sau permisiune specială dacă alte legi
nu stabilesc altfel. De exemplu: acordarea unor servicii medicale veterinare de informare sau de consultaţie medicală.

7.Activităţile liberale. În această categorie au fost incluse prestaţiile acordate de avocaţi, medici, arhitecţi, notari, profesori,
artişti, etc. Exerciţiul activităţii libere constă în punerea la dispoziţia celor interesaţi a cunoştinţelor, competenţei şi
abilităţilor contra unui onorar. Activitatea liberului profesionist aşadar nu este legată de punerea în circuit a unor bunuri, iar
autorul nu suportă riscul la care este pus un întreprinzător.

Eliberarea licenţelor pentru desfăşurarea anumitor genuri de activitate în R. M.

5

La genurile de activitate licenţiate se atribuie genurile de activitate a căror practicare în mod neregulamentar poate prejudicia
drepturile, interesele legale şi sănătatea cetăţenilor, mediul ambiant şi securitatea statului şi a căror reglementare nu se poate
efectua altfel decît prin licenţiere.

Participanţi la procesul de licenţiere sînt:

1. Camera de licenţiere;
2. Banca Naţională a Moldovei;
3. Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare;
4. Agenţia Naţională pentru Reglementare în Energetică;
5. Agenţia Naţională pentru Reglementare în Telecomunicaţii şi Informatică;
6. Consiliul Coordonator al Audiovizualului;
7. Autorităţile administraţiei publice locale,
8. Organul abilitat al Comitetului executiv al Găgăuziei;
9. Autorităţile administraţiei publice centrale de specialitate;
10. Solicitanţii de licenţă;
11. Titularii de licenţă.

Licenţa conţine:

 denumirea autorităţii de licenţiere;

 seria, numărul şi data eliberării licenţei;
 denumirea, forma juridică de organizare, adresa juridică a titularului de licenţă întreprindere sau organizaţie, persoană
juridică sau fizică, ori numele, prenumele şi adresa titularului de licenţă persoană fizică;
 data şi numărul certificatului de înregistrare de stat a întreprinderii sau organizaţiei, codul lor fiscal ori seria şi numărul
buletinului de identitate, codul fiscal al persoanei fizice;
 genul de activitate, integral sau parţial, pentru a cărui desfăşurare se eliberează licenţa;
 termenul de valabilitate a licenţei;
 semnătura conducătorului autorităţii de licenţiere sau a adjunctului acestuia autentificată prin aplicarea ştampilei
acestui organ.

Camera de Licenţiere adoptă decizia privind eliberarea licenţei sau privind respingerea cererii de eliberare a licenţei în
termen de cel mult 15 zile lucrătoare, începînd cu data primirii cererii împreună cu documentele anexate.

Licenţa se perfectează în termen de 3 zile lucrătoare, începînd cu ziua primirii documentului care confirmă achitarea taxei
pentru eliberarea licenţei. Menţiunea despre data primirii documentului, care confirmă achitarea taxei pentru eliberarea
licenţei, se face pe borderoul documentelor primite de la solicitant.

Dacă solicitantul de licenţă, în termen de 30 de zile de la data la care i s-a expediat (înmînat) înştiinţarea despre adoptarea
deciziei privind eliberarea licenţei, nu a prezentat documentul ce confirmă achitarea taxei pentru eliberarea acesteia sau nu
s-a prezentat pentru a i se elibera licenţa perfectată, Camera este în drept să anuleze decizia privind eliberarea licenţei sau
să adopte decizia privind recunoaşterea licenţei ca fiind nevalabilă.
6

Pentru fiecare filială sau altă subdiviziune separată a titularului de licenţă, la care va fi efectuată activitatea pe baza licenţei
obţinute, titularului de licenţă i se eliberează copii autorizate de pe aceasta. Copiile confirmă dreptul filialei sau al altei
subdiviziuni separate de a desfăşura activităţi pe baza licenţei obţinute.

În cazul în care titularul de licenţă creează o nouă filială sau o altă subdiviziune separată, care va desfăşura activităţi conform
licenţei obţinute, titularul este obligat să depună la Cameră o cerere referitoare la eliberarea unei copii de pe licenţă.

În caz de lichidare a filialei sau a altei subdiviziuni separate a titularului de licenţă, care a desfăşurat activităţi conform
licenţei obţinute, sau în caz de încetare de către aceasta a activităţii respective, titularul de licenţă este obligat să expedieze
către Cameră, în termen de 7 zile lucrătoare de la data lichidării sau încetării activităţii, o înştiinţare scrisă. Modificările
respective se includ în registrul licenţelor nu mai tîrziu de ziua imediat următoare datei în care s-a primit înştiinţarea.

În cazul în care titularul de licenţă intenţionează să desfăşoare genul de activitate indicat în licenţă după expirarea termenului
ei de valabilitate, acesta este obligat să obţină o nouă licenţă în modul stabilit de prezenta lege. O nouă licenţă se eliberează
nu mai devreme de ultima zi lucrătoare pentru care a fost valabilă licenţa precedentă.

Persoana fizică ca subiect de drept comercial

Conform legislaţiei în vigoare, persoana fizică este omul privit individual, ca titular de drepturi şi obligaţii. Persoana fizică
are dreptul să practice activitatea de întreprinzător , fără a constitui o persoană juridică, din momentul înregistrării de
stat în calitatea de întreprinzător individual (Cod civil al RM, art. 26, alin. 1) Odată cu adoptarea legii cu privire la
proprietate, fiind repusă în drepturile omului proprietatea privată, pentru prima dată în R.Moldova îşi găseşte oglindire
dreptul persoanei fizice de a practica activitatea de întreprinzător, stipulat în legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi.

Pentru ca persoana fizică să fie recunoscută ca subiect al dreptului comercial, trebuie să dispună de capacitatea juridică care,
la rândul său, se împarte în capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. Conform art. 18 al Codului civil al R.M. –
capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii civile se recunoaşte, în egală măsură, tuturor persoanelor fizice. Capacitatea de
folosinţă a persoanei fizice apare la momentul naşterii şi încetează odată cu moartea. Spre deosebire de capacitatea de
folosinţă, capacitatea de exerciţiu presupune aptitudinea persoanei de a dobândi prin fapta proprie şi de a exercita drepturile
civile, de a-şi asuma personal obligaţii civile şi de a le exercita. Capacitatea de exerciţiu apare la 18 ani. Pornind de la
dispoziţiile Codului civil al R.M., se permite practicarea activităţii de întreprinzător, până la atingerea vârstei de 18 ani, în
trei cazuri, şi anume: conform art. 20 al Codului civil al R.M. minorul dobândeşte prin căsătorie capacitatea deplină de
exerciţiu. Al doilea caz este atunci când este recunoscută capacitatea de exerciţiu deplină a minorului care a atins vârsta de
16 ani, dar care lucrează în baza unui contract de muncă sau cu acordul părinţilor, tutorilor, curatorilor, practică activitatea
de întreprinzător (cazul al treilea).

Specific pentru recunoaşterea statutului de întreprinzător al individului constituie faptul că persoana fizică trebuie să fie
înregistrată la organele de stat competente.

Fără înregistrarea de stat, desfăşurarea activităţii de întreprinzător este interzisă şi se sancţionează administrativ şi penal.
Capacitatea persoanei fizice înregistrate ca întreprinzător individual are un spaţiu mai extins decât până la înregistrare.
7

În legătură cu extinderea capacităţii, legea instituie o prezumţie a profesionalismului în efectuarea de operaţiune, punând în
sarcina întreprinzătorului obligaţii suplimentare ce privesc protecţia drepturilor consumatorului, mediului, desfăşurarea
afacerilor în limitele concurenţei loiale.

Dreptul persoanei fizice de a practica activitatea de întreprinzător rezultă din capacitatea de folosinţă a persoanei fizice, care
se recunoaşte în măsură egală tuturor persoanelor fizice. Capacitatea de folosinţă a persoanelor fizice este universală,
incluzând în sine posibilitatea de a dobândi şi exercita orice drepturi şi obligaţii civile. Reieşind din caracterul universal al
capacităţii de folosinţă, întreprinzătorul individual poate dispune, în baza dreptului de proprietate, de orice bun, cu excepţia
bunurilor care sunt scoase din circuitul civil sau care se află în proprietatea exclusivă a statului.

Întreprinzătorul individual. Conform art. 26 Cod Civil al R.M., persoana fizică are dreptul să practice activitatea de
întreprinzător, fără a constitui o persoană juridică, din momentul înregistrării de stat în calitate de întreprinzător
individual sau în alt mod prevăzut de lege.

Indiferent de faptul că legislaţia în vigoare conţine dispoziţii ce reglementează în mod diferit aceleaşi relaţii, putem menţiona
că persoana fizică, ca întreprinzător individual, poate desfăşura activitatea de întreprinzător doar dacă:
 a înregistrat o întreprindere individuală (Legea, nr. 845/1992);
 a înregistrat o gospodărie ţărănească (Legea, nr. 1353/2000);
 a dobândit patenta de întreprinzător (Legea, nr. 93/1998).

O altă posibilitate a persoanei fizice de a desfăşura activitatea individuală de întreprinzător, reieşind din legislaţia în vigoare,
nu există.

Întreprinderea individuală este întreprinderea care aparţine cetăţeanului, cu drept de proprietate privată, sau membrilor
familiei acestuia, cu drept de proprietate comună.

Din dispoziţiile art. 13 alin.(2) şi ale art. 14 din Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr. 845/1992 reiese că
întreprinderea individuală este o activitate, metodic organizată, a unui individ care presupune repetiţia profesională a
actelor potrivit unei organizări sistematice, bazate pe anumite mijloace materiale. Altfel spus, întreprindere individuală
este activitatea persoanei fizice care practică activitatea de întreprinzător în nume propriu şi din cont propriu,
administrează personal afacerile, emite independent decizii, asigură întreprinderea cu cele necesare şi poartă răspundere
pentru rezultatele ei..

Persoana juridică ca subiect al dreptului comercial

Subiect de drept nu este numai omul izolat, considerat în sensul dreptului ca persoană fizică. Viaţa în societate şi multiplele
interese care nu pot fi satisfăcute prin activitatea singulară a individului l-au determinat să intre în diferite colectivităţi.
Aceste colectivităţi, organizate ca entităţi distincte de membrii care le compun şi sprijinite economic pe o masă de bunuri
comune în vederea satisfacerii unor interese comune, au devenit subiecte de drept de sine stătătoare. Ele sunt persoane
8

juridice sau morale. Conform art. 57 al Codului civil al R.M., nr. 1107/2002, persoanele juridice sunt de drept public sau de
drept privat care, în raporturile civile, sunt situate pe poziţii de egalitate.

Statul şi unităţile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public care participă la raporturi juridice
civile pe poziţii de egalitate cu celelalte subiecte de drept. Deşi sunt în drept să participe la raporturi juridice civile, ele nu
au calitatea de întreprinzător şi nu desfăşoară afaceri în nume propriu. Guvernul, prin delegarea împuternicirilor autorităţilor
publice centrale, poate constitui întreprinderi de stat pentru desfăşurarea oricărui gen de activitate prevăzut în statutul ei, cu
excepţia celor interzise de legislaţie. De asemenea, activităţile-monopol de stat sunt desfăşurate de întreprinderile de stat.

Persoanele juridice de drept privat se pot constitui liber doar în una din formele prevăzute de lege. Codul civil (art. 59)
clasifică persoanele juridice de drept privat în persoane juridice cu scop lucrativ (comercial) şi cu scop nelucrativ
(necomercial).

Persoanele juridice cu scop lucrativ sunt societăţile comerciale, întreprinderile de stat şi municipale, cooperativele de
producţie şi de întreprinzător, acele subiecte prin care se desfăşoară majoritatea activităţilor de întreprinzător.

Întreprinderea de stat este agent economic independent cu drepturi de persoană juridică care, pe baza proprietăţii de stat
transmise ei în gestiune, desfăşoară o activitate de întreprinzător. Organul autoadministrării locale poate forma o
întreprindere municipală. Aceasta se constituie în exclusivitate pe baza proprietăţii municipale care, prin utilizarea ei
judicioasă, produce anumite tipuri de mărfuri, execută lucrări şi prestează servicii, necesare pentru satisfacerea cerinţelor
fondatorului şi realizarea intereselor sociale şi economice ale colectivului de muncă.

Persoanele juridice cu scop nelucrativ se fondează pentru satisfacerea intereselor spirituale, profesionale, culturale,
ştiinţifice etc. Din cadrul acestora fac parte: asociaţia, fundaţia şi instituţia. Legislaţia prevede că organizaţiile necomerciale
sunt în drept să desfăşoare orice gen de activitate neinterzis de lege, care ţine de realizarea scopurilor prevăzute de statut.
Organizaţia necomercială este în drept să desfăşoare o activitate economică ce rezultă nemijlocit din scopurile prevăzute în
statut. Venitul realizat de organizaţia necomercială din activitatea economică nu poate fi împărţit între membrii ei, ci este
destinat realizării scopurilor propuse, membrii neavând drepturi patrimoniale transmisibile faţă de ea. Excepţie de la această
regulă fac organizaţiile necomerciale care atribuie membrilor săi drepturi patrimoniale ca, de exemplu, membrii asociaţiei
de locatari în condominiu. Pentru practicarea activităţii economice care nu rezultă nemijlocit din scopul prevăzut în statut,
organizaţiile necomerciale pot fonda societăţi comerciale şi cooperative.

CONSTITUIREA PERSOANELOR JURIDICE CU SCOP LUCRATIV

1. CONDIŢII GENERALE DE CONSTITUIRE A PERSOANELOR JURIDICE CU SCOP LUCRATIV. Drept fondatori

ai persoanei juridice cu scop lucrativ po apărea persoanele fizice, persoanele juridice, statul şi unităţile sale administrativ
teritoriale. Persoana fizică poate participa la constituirea unei persoane juridice, cu excepţia întreprinderii de stat ,
municipale şi a cooperativei de întreprinzător, dacă are capacitate deplină de exerciţiu şi dacă acest fapt nu îi este interzis
prin lege sau hotărâre de judecată. Persoana juridică pot apărea în calitate de fondator al altei persoane juridice doar dacă
acest fapt nu este interzis prin lege sau hotărâre a instanţei de judecată. Persoanele juridice nu pot constitui cooperative de
9

producţie, deoarece calitatea de membru în acestea o are doar persoana fizică. În acelaşi timp dreptul la constituirea
persoanei juridice îl are atât persoana juridică cu scop lucrativ cât şi cea fără scop lucrativ. Statul şi unităţile administrativ
teritoriale au dreptul de a constitui persoane juridice în condiţiile legii. Astfel statul, prin intermediul Guvernului şi a
autorităţilor publice centrale poate participa la constituirea întreprinderilor de stat, iar unităţile administrativ teritoriale pot
constitui întreprinderi municipale pentru atingerea scopurilor sale. În acelaşi timp persoanelor juridice de drept public li se
permite prin lege să participe la constituirea societăţil0or cu răspundere limitată şi a societăţilor pe acţiuni. În conformitate
cu prevederile art. 62 a Codului Civil persoana juridică activează în baza contractului de constituire sau în baza contractului
de constituire şi a statutului sau doar în baza statutului. Conform prevederilor art. 108 a Codului Civil în actul de constituire
al societăţii comerciale trebuie să se indice: a) numele, locul şi data naşterii, domiciliul, cetăţenia şi datele din actul de
identitate al fondatorului persoană fizică; denumirea, sediul, naţionalitatea, numărul de înregistrare al fondatorului persoană
juridică; b) denumirea societăţii; c) obiectul de activitate; d) participaţiunile asociaţilor, modul şi termenul lor de vărsare;
e) valoarea bunurilor constituite ca participaţiune în natură şi modul de evaluare, dacă au fost făcute asemenea aporturi; f)
sediul; g) structura, atribuţiile, modul de constituire şi de funcţionare a organelor societăţii; h) modul de reprezentare; i)
filialele şi reprezentanţele societăţii; j) alte date, stabilite de lege pentru tipul respectiv de societate. Actul de constituire al
societăţii comerciale poate deroga de la prevederile prezentei secţiuni doar în cazurile prevăzute expres. Actul de constituire
al societăţii comerciale poate prevedea şi alte clauze ce nu contravin legii. Actul de constituire al societăţii comerciale se
întocmeşte în limba de stat şi se semnează de către toţi asociaţii fondatori.

2. ÎNREGISTRAREA DE STAT A SOCIETĂŢILOR COMERCIALE Întreprinderea conform prevederilor codului civil

devine subiect de drept doar după înregistrare de stat. Conform art. 35 a Legii, înregistrarea de stat se efectuează de către
Î.S. „Camera Înregistrării de Stat” sau la oficiile sale teritoriale conduse de către Registratori. Principiile înregistrării: -
publicitatea informaţiilor (toţi doritorii au acces la informaţia din Registrul de Stat contra plată); - autenticitatea datelor
prezentate – se presupune că toate datele prezentate sunt veridice. În conformitate cu prevederile art. 7. a Legii, pentru
înregistrare se depune: I. Cererea de înregistrare, conform modelului stabilit de Cameră; II. Hotărârea de constituire sau
actul de constituire în dependenţă de forma juridică de organizare, în două exemplare; III. Documentul ce confirmă achitarea
taxei de stat. Cu toate că din textul legii a fost exclusă cerinţa cu privire la prezentarea documetului ce confirmă depunerea
de către fondatori a aportului în capitalul social al persoanei juridice în mărimea şi în termenul prevăzut de legislaţie
registratorii vor fi în drept să solicite un astfel de document deoarece art. 113, al. 3 a Codului Civil prevede că la data
înregistrării societăţii comerciale, fiecare asociat este obligat să verse aportul sub formă de mijloace băneşti în mărime de
cel puţin 40 procente din aportul subscris dacă legea sau statutul nu prevede o proporţie mai mare. Pentru înregistrarea de
stat a persoanelor juridice cu investiţii străine se vor depune suplimentar: a) extrasul din registrul naţional din ţara de
reşedinţă a investitorului; b) actele de constituire ale persoanei juridice străine. Documentele pentru înregistrarea de stat se
perfectează în limba de stat şi se depun la organul înregistrării de stat de către fondator sau de către reprezentantul acestuia,
împuternicit prin procură autentificată în modul stabilit de lege. Se consideră ca dată a depunerii documentelor pentru
înregistrarea de stat data primirii lor de către organul înregistrării de stat. La primirea cererii şi a documentelor pentru
înregistrarea de stat, deponentului i se eliberează un bon de confirmare a primirii cererii, în care se indică numărul cererii şi
data primirii acesteia, denumirea oficiului, lista documentelor depuse, data stabilită pentru eliberarea actelor. În cazul
primirii documentelor prin reţeaua electronică, solicitantului i se expediază prin reţea aceeaşi confirmare. Organul
înregistrării de stat nu este în drept să refuze primirea cererii de înregistrare sau să solicite alte documente decât cele
prevăzute de lege. Denumirea persoanei juridice Denumirea persoanei juridice trebuie să corespundă cerinţelor prevăzute
la art.66 din Codul civil. Persoana juridică a cărei denumire conţine denumirea oficială a statului sau a unei unităţi
10

administrativ-teritoriale se înregistrează dacă utilizarea acesteia a fost permisă în modul şi în condiţiile stabilite de lege.
Persoana juridică este în drept să utilizeze denumirea sa din momentul înregistrării de stat. Sediul persoanei juridice Organul
înregistrării de stat înscrie în Registrul de stat datele cu privire la sediul persoanei juridice indicate în actele de constituire
şi nu este în drept să ceară alte documente pentru confirmarea acestor date. Răspunderea pentru autenticitatea datelor
prezentate cu privire la sediu o poartă persoana juridică. Sediul se consideră schimbat şi este opozabil terţelor persoane din
momentul înregistrării acestui fapt în Registrul de stat. Procedura înregistrării Registratorul verifică legalitatea
documentelor depuse pentru înregistrare şi, în termen de cel mult cinci zile lucrătoare va adoptă decizia de înregistrare sau
de a refuza înregistrarea. Persoanei juridice la înregistrare i se atribuie un număr de identificare de stat (IDNO), care se
indică pe foaia de titlu a actelor de constituire. Persoana juridică se consideră înregistrată la data adoptării deciziei de
înregistrare. Decizia de înregistrare poate fi contestată în instanţa de judecată şi poate fi anulată numai de instanţa de
judecată. Refuzul înregistrării de stat a persoanei juridice survine în următoarele cazuri: a) nedepunerii tuturor documentelor
necesare pentru înregistrare; b) necorespunderii actelor de constituire sau altor documente depuse pentru înregistrare
cerinţelor prevăzute de lege; c) încălcării procedurii legale de constituire, reorganizare, lichidare, suspendare sau reluare a
activităţii persoanei juridice, de modificare a actelor de constituire ale persoanei juridice; c 1 ) constituirii unei noi persoane
de către fondatorul persoanei juridice radiată din Registrul de stat ca rezultat al aplicării art.1741 din Codul fiscal - în
decursul a 3 ani d) încălcării, din motive neîntemeiate, a termenului de depunere a documentelor pentru înregistrarea
modificărilor operate în actele de constituire sau în datele înscrise în Registrul de stat. Înregistrarea de stat nu poate fi
refuzată pentru motive de inoportunitate. Refuzul înregistrării de stat nu poate împiedica depunerea repetată a documentelor
în vederea înregistrării dacă au fost înlăturate cauzele care au servit drept temei pentru refuzul înregistrării. Decizia de a
refuza înregistrarea poate fi contestată în instanţa de judecată şi poate fi anulată numai de către instanţa de judecată.

3. CONSECINŢELE NERESPECTĂRII CONDIŢIILOR DE VALABILITATE A ACTULUI DE CONSTITUIRE ŞI A

MODULUI DE ÎNREGISTRARE A PERSOANEI JURIDICE CU SCOP LUCRATIV. TEMEIURILE DE NULITATE A
SOCIETĂŢILOR COMERCIALE. EFECTELE NULITĂŢII SOCIETĂŢII COMERCIALE. Consecinţele nerespectării
condiţiilor de valabilitate a actului de constituire sunt destul de serioase pentru întreprindere cît şi pentru fondatorii acvesteia.
Conform prevederilor art. 110 Cod Civil societatea comercială poate fi declarată nulă prin hotărîre judecătorească. Hotărîrea
privind nulitatea societăţii comerciale poate fi pronunţată numai atunci cînd: a) actul de constituire lipseşte sau nu este
autentificat notarial; b) obiectul societăţii este ilicit sau contrar ordinii publice; c) actul de constituire nu prevede denumirea
societăţii, participaţiunile asociaţilor, mărimea capitalului social subscris sau scopul societăţii; d) dispoziţiile legale privind
capitalul social minim nu au fost respectate; e) toţi fondatorii au fost incapabili la data constituirii societăţii. Dispozitivul
hotărîrii de declarare a nulităţii societăţii comerciale se inserează în publicaţiile societăţii în termen de 15 zile de la data
rămînerii definitive a hotărîrii. Efectele declarării nulităţii societăţii comerciale sunt prevăzute de art. 111 a Codului Civil.
Astfel, pe data la care hotărîrea judecătorească de declarare a nulităţii societăţii comerciale rămîne definitivă, aceasta se
dizolvă şi intră în lichidare. Prin hotărîre judecătorească de declarare a nulităţii se desemnează lichidatorul societăţii.
Nulitatea societăţii comerciale nu afectează actele juridice încheiate în numele ei. Dacă societatea comercială declarată nulă
este insolvabilă, lichidarea ei se efectuează conform legislaţiei cu privire la insolvabilitate. Asociaţii cărora le este imputabilă
nulitatea societăţii comerciale răspund nelimitat şi solidar faţă de ceilalţi asociaţi şi faţă de terţi pentru prejudiciul cauzat
prin nulitatea societăţii.