Nu prea mai există competiție sportivă de copii și juniori la care să

nu vezi pe margine o cohortă de mămici isterice și tătici agitați. Zbiară,

gesticulează, se ceartă cu arbitrii, cu adversarii, își dirijează odraslele din
tribună ca și cum ar ști orice mai bine ca antrenorul. La final, invadează
terenul și se transformă în fotoreporteri, călcând pe oricine în picioare
pentru o poză făcută cu mâna lor. Asta dacă le convine rezultatul. Dacă nu,
devin agresivi, înjură, contestă, tună și fulgeră de față cu cei mici.

Această categorie de părinți face mult rău cadrului general în care se desfășoară
sportul de performanță, chiar dacă pare implicată și pasionată. Iar propriilor
copii le denaturează mult imaginea unei competiții adevărate, profesioniste,
arătându-le că nu e mare diferență față de o miuță la iarbă verde sau în parcarea
din fața blocului.

Recent, am fost la un turneu de minifotbal pentru copii de 7-8 ani. La final, s-au
premiat echipele câștigătoare și s-au dat câteva cupe speciale. Printre care și
unul acordat celui mai bun portar. Un premiu subiectiv, la opinia
organizatorului, greu de evaluat la această vârstă.

Văzând că altul a luat trofeul și nu copilul lui, un părinte a avut o ieșire nervoasă
nu doar nepotrivită, ci de-a dreptul paranoică. ”Hoții, hoții, sunteți niște hoți. Al
meu merita cupa, hoțule care ai organizat turneul”, striga ca un apucat, de la un
metru distanță de careul copiilor care participau la festivitate. Filma cu telefonul
mobil, ca și cum ar fi surprins în flagrant o mare fraudă și se agita de mama
focului în fața propriului copil, jenat de ceilalți colegi de echipă. ”Lasă, tată,
uite, ți-am făcut eu o cupă. Că tu o meritai!”, a zis la un moment dat și i-a dat
băiatului un trofeu, probabil pregătit de acasă.

O astfel de atitudine, mai ales la vârsta la care se formează caracterul, spiritul de

luptă, de echipă, de fair-play și toate celelalte lucruri bune ce se deprind prin
sport, e greu de înțeles. Ca și cum ai vrea să-i faci rău cu mâna ta propriului
copil. El va crește cu frustrarea că cineva îl dezavantajează, îl fură, îl
nedreptățește, nu că el ar avea vreo vină.

Ce s-ar întâmpla dacă nea caisă din poveste și alții ca el ar proceda la fel și la
școală. ”Lasă, tată, tu ești cel mai bun, profesorul e hoț și prost”, ar putea zice
într-o zi, intrând în clasă peste dascăl.

Și-apoi, ce autoritate, ce prestanță mai vrei tu să aibă antrenorul dacă-l faci

troacă de porci în fața copilului. Pe cine să mai asculte el, când antrenorul îi
spune ceva de pe banca de rezerve, tatăl îi strigă exact invers de pe partea
cealaltă, iar mămica îi șoptește la pauză (jur, am auzit asta) ” puiule, nu te obosi
așa, transpiri și te răcești”.

Fie că sunt total lipsiți de orice educație în domeniul sportului, fie că sunt foști
sportivi sau actuali iubitori de sport, mulți părinți își pierd simțul măsurii, al
realității. Și cred că dragostea pentru odrasla lor dar și banul pe care îl cheltuie
cu sportul copilului justifică acest tip de comportament. Nu-i deloc așa, e chiar
pe dos!

De-aia, zic. Măi, părinților, alegeți-vă cu mare grijă antrenorii, ramura

sportivă și clubul unde ați vrea să facă sport copilul vostru. Și după ce-ați
ales în cunoștință de cauză, lăsați antrenorii să-și facă treaba. Încurajați-vă
copiii să aibă încredere în cei pe mâna cărora îi dați zi de zi.

Nu mai umiliți antrenorii chicotind la fiecare antrenament. Stați acasă, în treaba

voastră, cum nici la școală nu-i nevoie să-l însoțiți în bancă. Iar la meciuri,
găsiți-vă un colț retras, ca să nu-i distrageți atenția și să se poată concentra la
antrenor.

Și bucurați-vă, dar bucurați-vă de-a dreptul, că face mișcare, că se încadrează

într-un grup, într-un program, că deprinde o atitudine sănătoasă pe care o va
urma toată viața.