Sunteți pe pagina 1din 33

Curs de fotografie

 Intrări (RSS)

 Comentarii (RSS)

 Acasă

Filtre in fotografie
Posted by: dnlau on: decembrie 30, 2008
 In: Uncategorized

 2 Comentarii
Filtrele fotografice sunt accesorii utile care, utilizate corect, ajuta la realizarea unor fotografii mai
interesante. Iata cum se impart aceste filtre:
Filtrul de polarizare se foloseste pentru a reduce reflexiile (de pe suprafete de genul apei sau
sticlei), pentru a obtine culori mai saturate sau pentru a obtine un cer mai interesant prin cresterea
contrastului dintre nori si cer. Filtru de polarizare scade cantitatea de lumina care patrunde in camera
foto, expunerea fiind redusa cu 1-2 f-stopuri. Desi exista multe softuri care pot fi utilizate pentru a
obtine efectul unor filtre, efectul unui filtru de polarizare nu poate fi obtinut prin post-procesare. Exista
doua tipuri de filtre de polarizare: liniare si circulare. In general, filtrele de polarizare liniara nu
functioneaza cu camere SLR cu auto-focus, in timp ce filtrele de polarizare circulara functioneaza pe
orice tip de camera foto.
Filtre ND (de densitate neutra) micsoreaza cantitatea de lumina care patrunde in aparatul foto.
Acestea sunt clasificate in functie de densitate si implicit de cantitatea de lumina pe care o elimina. Un
filtru ND de 0,3 reduce cantitate de lumina din scena cu 1 f-stop, unul de 0,6 reduce lumina cu 2 f-
stopuri, etc.
Filtre GND (graduale de densitate neutra) se folosesc pentru a fotografia cadre cu diferente mari
de luminozitate (cu interval dinamic mare). Acestea sunt de mai multe tipuri dar, in mare, pot fi
clasificate in filtre soft edge si hard edge.
Filtre colorate accentueaza anumite culori dintr-o scena si implicit, in fotografia alb-negru scot in
evidenta subiectele avand culoarea respectiva. Efectul lor ar fi cam asa: filtrul galben creste
luminozitatea obiectelor de culoare rosie, galbena sau portocalie; filtrul rosu intuneca albastrul si
verdele dar lumineaza portocaliul, rosul, rozul; filtrul verde lumineaza culorile verde si albastru si
intuneca tonurile de rosu sau portocaliu; filtrul portocaliu intuneca verdele si albastrul dar lumineaza
rosul si portocaliul; filtrul albastru intuneca culorile rosu, galben si portocaliu.
Filtre UV sunt utilizate pentru a micsora cantitatea de radiatii UV care produc de obicei o tenta de
albastru in fotografiile realizate la altitudine mare.
Filtre close-up (macro) functioneaza ca o lupa, marind dimensiunea subiectului, imbunatatind
capacitatea de fotografiere macro. Cu ajutorul acestor filtre pot fi realizate fotografii la distante mai
mici fata de subiect.De obicei, aceste filtre se comercializeaza la set si au capacitati macro diferite:
+1, +2, +4.
Etichete: curs foto, densitate neutra, Filtre, filtru, macro, polarizare

Despre blitzuri
Posted by: dnlau on: noiembrie 30, 2008
 In: Uncategorized
 Scrie un comentariu
Blitzul este sursa de lumina artificiala care ne ajuta sa putem fotografia atunci cand lumina
inconjuratoare este insuficienta. O utilizare neindemanatica a blitzului duce la doua frecvente greseli:
lumina dura, frontala, care distruge relieful subiectului si aparitia fenomenului de ochi rosii.
Cum functioneaza un blitz
Indiferent daca este inclus in corpul aparatului sau este extern, un blitz este format din urmatoarele
parti principale:
a) baterii galvanice, alcaline sau acumulatori, care furnizeaza energia electrica necesara;
b) prin intermediul unui transformator ridicator de tensiune, un condensator electrolitic inmagazineaza
energia furnizata de baterii;
c) un al doilea transformator ridica tensiunea la cateva mii de volti, necesara pentru amorsarea
descarcarii in becul blitzului;
d) un tub de descarcare in gaze rare (de regula xenon), in care se injecteaza energia electrica din
condensatorul electrolitic. Atomii de xenon se ionizeaza iar electronii de pe ultimul strat avanseaza pe
un strat superior; revenirea electronilor pe un strat inferior se realizeaza cu eliberarea unei cuante de
lumina (foton).
e) un circuit de comanda al descarcarii blitzului la momentul potrivit;
f) circuite suplimentare de control si comanda.
Puterea blitzului
Puterea luminoasa a blitzului depinde de energia electrica aplicata si de durata descarcarii in gaze si se
masoara in jouli sau watti.sec. Energia electrica disponibila depinde de capacitatea condesatorului
electrolitic de stocare; cu cat capacitatea lui este mai mare, cu atat energia disponibila este mai mare.
Durata de emisie a luminii este controlata, la blitzurile moderne, cu ajutorul unui tiristor, care
intrerupe alimentarea becului blitzului cand se considera necesar. La randul sau, tiristorul este
controlat de un circuit de comanda Auto TTL.
Temperatura de culoare a luminii de blitz
Datorita energiei variabile, eliberate de electronul care revine pe orbita de baza, si energia fotonului
eliberat este varabila; altfel spus, lungimea de unda a luminii emisa de blitz se intinde pe tot spectrul
vizibil, asemanator luminii naturale de zi.
Tipul de gaz din tubul blitzului si tensiunea aplicata la bornele sale pot modifica ponderea cu care sunt
reprezentate anumite culori (temperatura de culoare a luminii emise).
Numarul director
Numarul director al unui blitz, numit si numar ghid, este un index depdendent de puterea blitzului si
care stabileste o relatie de proportionalitate cu distanta dintre blitz si diafragma recomandata pentru o
expunere corecta.
Numarul director se gaseste in documentatia blitzului unde este raportat, de exemplu, sub forma: “ND
= 32 / 100 ISO si 1 m” si care ne arata ca, pentru un subiect aflat la 1 m de blitz, vom obtine o
expunere corecta daca folosim diafragma f:32 pentru un film cu sensibilitatea ISO 100.
Etichete: blitz, fotografie, lumina, Numarul director

Cateva idei despre fotografie de exterior


Posted by: dnlau on: noiembrie 9, 2008
 In: Uncategorized

 6 Comentarii
Pentru expuneri mai mari de cateva secunde pe un trepied instabil se poate utiliza urmatoarea
smecherie: acoperiti fata obiectivului cu mana (fara a-l atinge dar cu grija sa nu intre ceva lumina pe
langa), apasati declansatorul si-l blocati. Dupa stabilizarea aparatului, descoperiti obiectivul, numarati
timpul de expunere si-l acoperiti din nou deblocand apoi declansatorul.
Imagini neclare sau miscate
Cauza: Viteza de declansare prea lenta
Solutie: Pentru imagini cu subiecte fixe, foloseste o viteza de declansare nu mai mare de 1/30 daca
aparatul este tinut in mina. Ptentru subiecte in miscare, foloseste viteza cea mai mica posibila, nu mai
mare de 1/250.
Cauza: Sustinere incorecta a aparatului in mina
Solutie: Aparatul se sustine cu o mina, cealalta sustinind obiectivul. Mina care tine obiectivul trebuie
sa fie sub obiectiv, obiectivul sa se sprijine in palma. Reglarea distantei focale sau/si a diafragmei se
face cu unul-doua degete, fara sa misti mina de sub obiectiv. Apasa incet si continuu pe butonul de
declansare.
Cauza: Reglare incorecta a distantei
Solutie: Reglarea distantei se face in general urmarind imaginea in vizor, folosind prisma de ajutor din
centrul vizorului, ori diversele automatisme oferite de aparat. Pt. purtatorii de ochelari, este necesara
adaugarea de lentile corectoare pe vizor daca aparatul permite aceasta optiune.
Cauza: Obiective murdare
Solutie: Un obiectiv cu pete de grasime, plin de praf, nu va oferi o imagine la posibilitatile sale optime;
curatirea obiectivului periodic, folosind numai hirtie ori materiale specific destinate acestui scop, ca si
folosirea unui filtru incolor UV atasat permanent, va elimina aceasta problema.
Fulgerele
Fulgerele se pot fotografia cu usurinta daca aveti pe aparat timp de expunere B sau T. Un stativ si un
declansator flexibil cad bine. Este recomandat ca timpul de expunere sa fie destul de lung ca fundalul
sa se expuna corect (arata bine un oras iluminat sau un cer cu nori de o nuanta inchisa de albastru).
Nu va mai ramane decat sa apasati, sa asteptati sa intre 1-2 fulgere si sa va luati degetul. Atentie!
Imaginile cu mai mult de 3 fulgere pot fi foarte incarcate, evitati-le!
Stropi de apa cu zahar
La fotografierea florilor sau a diferitelor obiecte arata mai bine daca sunt stropiti cu apa. Daca
amestecam putin zahar in apa, avem doua avantaje:
1. Stropii stau mai bine, nu curg, lichidul fiind mai vascos.
2. Insectele “par” mai interesate de floare.
Florile
Trei trucuri utile pe care le puteti folosi atunci cand fotografiati flori. 1. Folositi un camp de profunzime
cat mai mic 2. Pozitionati florile pe un fundal inchis (pentru asta puteti folosi o haina) 3. Fotografiati in
contra-lumina.
Momentul zilei
Cele mai bune momente de fotografiat sunt dimineata si seara atunci cand lumina cade lateral fata de
subiect si lasa umbre lungi. Toamna tarziu, iarna si primavara se poate totusi fotografia si in timpul
zilei. Pentru o fotografie nocturna de oras cel mai bun moment este seara dupa ce soarele a apus si
incep sa se aprinda luminile. Atunci cerul inca este luminat iar lumina strazii compenseaza lumina
cerului.
Etichete: curs foto, digital, exterior, foto, fotograf, fotografie

Profunzimea de câmp – de la teorie la practică


Posted by: dnlau on: octombrie 28, 2008
 In: Uncategorized

 4 Comentarii
În momentul fotografierii, fiecare fotograf s-a confruntat cu dilema ajustării distanţei focale, mai ales
în situaţia în care avea de înregistrat pe peliculă scene cu mai multe obiecte, aflate la distanţe diferite
de obiectivul aparatului fotografic: să încerce să reproducă cât mai clar toate obiectele din aria de
vizare sau să încerce să direcţioneze atenţia privitorului spre un obiect clar, celelalte fiind reproduse
mai mult sau mai puţin clar? Decizia este simplu de luat şi este în funcţie de ideea care stă la baza
fotografiei. Dacă se doreşte, de exemplu, obţinerea unui peisaj, atunci, de regulă, toate obiectele –
atât cele din prim plan cât şi cele din planul cel mai îndepărtat, trebuie să fie clare. Din contră, dacă se
doreşte obţinerea, de ex. a unui instantaneu, poate că este mai bine de a obţine o imagine clară a
subiectului, în timp ce obiectele din mediul înconjurător, mai apropiate sau mai îndepărtate în raport
cu subiectul principal, să fie redate neclar, pentru a putea sugera spaţiul tridimensional.
Dacă decizia este simplu de luat, transpunerea ei pe negativ este însă mai dificilă. în cele ce urmează,
încercam să vă dăm câteva idei.
Termenul “clar” nu poate fi definit prin unităţi de măsură, acesta fiind mai mult o noţiune subiectivă.
Principalul “vinovat” este ochiul. Dată fiind structura “digitală” a retinei, compusă din celule
fotosensibile capabile să ofere informaţii de tipul “tot-sau-nimic”, o persoană cu vederea perfectă nu
poate distinge ca fiind separate, două punte sau linii decalate la mai puţin de un minut de arc. Aceasta
se traduce astfel: la distanţa obişnuită de vedere a unei fotografii în format 20 x 30 cm, adică cca. 30
cm de ochi, nu se pot distinge pete sau puncte sub 0,3 mm. în schimb, petele de difuziune – obţinute
prin defecte de focalizare -, mai mari de 0,3 mm, pot fi observate. O astfel de fotografie se obţine prin
mărirea de aproximativ zece ori a unui negativ în format 135 (24 x 36 mm), ceea ce ne duce imediat
la concluzia: petele mai mici de 0,03 mm de pe negativ, nu vor fi vizibile pe copia pozitivă, chiar şi de
o persoana cu vederea perfectă, în condiţiile de mărire şi vizionare expuse mai sus. Iar reciproca –
pentru a apărea clare, imaginile de pe negativ trebuie să aibă o pata de difuziune mai mica de 0,03
mm.
Putem deci observa că dacă focalizăm pe un anumit subiect, alte obiecte, situate atât în faţa cât şi în
spatele celui focalizat, vor fi reprezentate pe negativ acceptabil de clar, dacă pata de difuzie nu
depăşeşte limitele convenite mai sus. Spaţiul în care obiectele sunt redate suficient de clar poartă
numele de profunzime de câmp de claritate (profunzime de câmp sau Deep of Field – DOF) şi se poate
demonstra că se dispune 1/3 în faţa obiectului focalizat şi 2/3 în spatele obiectului focalizat.
Profunzimea de câmp depinde de o serie de factori:
a) cel mai important factor – şi care a fost prezentat în deschiderea acestui articol – este limita
considerată acceptabilă a petei de difuziune; pentru formatul 135 am arătat că aceasta este, pe
negativ, de 0,03 mm (comunicat de Nikon, Pentax, Sigma), deşi unii producători de obiective declară
0,025 mm (Carl Zeiss); pentru formatul lat (120), pata de difuziune acceptabilă este considerată 0,05
mm (Hasselblad); între dimensiunea petei de difuziune şi profunzimea de câmp este o relaţie direct
proporţională;
b) lungimea focalei obiectivului folosit – aflată în relaţie invers proporţională cu profunzimea de câmp;
c) distanţa de fotografiere – aflată în relaţie direct proporţională cu profunzimea de câmp;
d) diafragma utilizată – aflată în relaţie direct proporţională cu profunzimea de câmp; la deschideri
mari ale diafragmei, profunzimea de câmp este redusă, iar aberaţiile lentilelor obiectivului sunt
maxime; pe măsură ce se închide diafragma, creşte profunzimea şi scad aberaţiile lentilelor;
caracterul ondulator al luminii determina însă difracţia la trecerea printr-o fantă sau orificiu
(diafragma); la închideri mari ale diafragmei, proporţia razelor luminoase care au suferit difracţie la
trecerea prin fanta realizată de iris, devine tot mai importantă, alterând contrastul general al
negativului, şi deci trebuie evitată, deşi profunzimea de câmp continuă să crească. în general se
consideră că efectul de difracţie devine sesizabil la diafragme cu valoarea peste 8 – 11, în funcţie de
tipul obiectivului;
e) un factor extrem de greu de controlat este lipsa planeităţii filmului, care determină decalaje
importante între planul în care obiectivul focalizează imaginea, şi stratul fotosensibil; decalajele de
planeitate se situează la aparatele fotografice de tipul 135 la cca. 0,1 mm (o suta de microni!), ceea
ce se traduce prin apariţia unei pete de difuzie la nivelul unui obiect perfect focalizat de aproximativ
0,05 mm dacă diafragma este 2 (valoarea se calculează după formula: abaterea de
planeitate/valoarea diafragmei); la aceste valori ale petei de difuziune, negativul este de neutilizat!
Testele au arătat că planeitatea filmului se ameliorează după cca. 30 minute de la armarea aparatului,
dar asta nu ajuta prea mult!
Reglând claritatea pe un obiect aflat la o distanţă medie şi închizând treaptă cu treaptă diafragma, se
observă o creştere treptată a profunzimii de câmp; de notat sporul de claritate mai accentuat în planul
îndepărtat.
La o anumită valoare a diafragmei, profunzimea în planul îndepărtat devine atât de mare încât poate fi
considerata infinită. În acest caz se obţin suficient de clar imagini ale obiectelor aflate de la o anumită
distanţă (limita proximală a câmpului de profunzime) până la infinit, situaţie denumită “hiperfocală”.
Iată şi formulele de calcul:
Notaţii:
D = diafragma
Df = distanţa pentru care se reglează claritatea (in metri)
F = distanţa focala a obiectivului (in milimetri)
Pd = diametrul petei de difuzie (in milimetri)
Hf = hiperfocala (in metri)
Pd = F/1000 (pata de difuzie = 0,05 mm) sau Pd = F/1600 (pata de difuzie = 0,03 mm)
Hf = F/(D/1000000) – pentru un Pd = 0,05 mm
Hf = F/(D/1600000) – pentru un Pd = 0,03 mm
Plan apropiat = (Hf*Df)/(Hf + Df)
Plan îndepărtat = (Hf*Df)/(Hf – Df)
Notă: dacă numitorul (Hf – Df) < 0, planul îndepartat se consideră infinit.
Etichete: fotografie, imagine, Profunzimea de camp

Combinaţii de culori
Posted by: dnlau on: octombrie 25, 2008
 In: Uncategorized

 Scrie un comentariu
În ceea ce priveşte combinaţiile de două culori, cel mai bine se potrivesc culorile plasate la distanţe
mari sau la distanţe mici. În primul caz (când punem laolaltă 2 culori plasate la distanţă mare una de
cealaltă) putem să vorbim despre contrast (de culori). Dacă ne uităm pe cercul culorilor, asta
înseamnă albastru cu galben, purpuriu cu verde sau roşu cu albastru verzui. Contrast se mai poate
crea şi între culori calde (roşu, oranj, galben) şi culori reci (albastru, violet, verde). De exemplu
combinaţia verde-roşu este deosebit de plăcută.
De obicei compoziţiile cu contrast dau dinamism, tensiune imaginii, pe când cele cu armonie
sugerează linişte, calm.
Când combinăm 2 culori apropiate putem să vorbim de armonie (de culori). În această categorie
putem să încadrăm fotografiile cu mai multe nuanţe ale aceleiaşi culori, sau împerecheri de culori
calde sau reci.
Culori care sunt plăcute separat, tind să fie plăcute şi în combinaţii. În general roşu şi albastru sunt
culorile care plac cel mai mult, pe când galben şi portocaliu cel mai puţin. Dacă se măreşte strălucirea
şi/sau saturaţia unei culori ea place şi mai mult, acest lucru fiind adevărat şi în cazul combinaţiilor.
Etichete: Combinaţii de culori, curs foto

Numărul de aur
Posted by: dnlau on: octombrie 25, 2008
 In: Uncategorized

 2 Comentarii
Dacă privim lucrările unor mari artişti, fie ei pictori, sculptori, arhitecţi sau fotografi, se observă că
multe dintre ele au la bază regula de aur. Conform acesteia, “pentru ca un întreg împărţit în părţi
inegale să pară frumos, trebuie să existe între partea mică şi cea mare acelaşi raport ca între partea
mare şi întreg” (Marcus Pollio Vitruvius, arhitect roman).
Rudolf Arnheim (psiholog, s-a ocupat de psihologia artei) dă o explicaţie acestui lucru astfel: “Acest
raport este considerat ca deosebit de satisfăcător datorită modului în care îmbină unitatea
cu varietatea dinamică. Întregul şi părţile sunt perfect proporţionate, astfel că întregul
predomina fără să fie ameninţat de o scindare, iar părţile îşi păstrează în acelaşi timp o
anumita autonomie” (în “Arta şi percepţia vizuală”).
Raportul de aur este un număr iraţional, 1,618033…, putând fi definit în diferite moduri, cel mai
important concept matematic asociat cu regula de aur fiind şirul lui Fibonacci, un şir de numere în care
fiecare se obţine din suma celor două dinaintea sa: 0,1,1,2,3,5,8,13,21,34,55 etc. Împărţind orice
număr la predecesorul său, se obţine aproximativ numărul de aur. Aceste valori au mai puţină
importanţă practică, nimeni nu stă să măsoare exact atunci când creează o operă de artă, dar arată că
există o legătură strânsă între matematică şi artă.
Primii care l-au folosit au fost egiptenii, majoritatea piramidelor fiind construite ţinând cont de
numărul de aur. Grecii au fost însă cei care l-au denumit astfel, folosindu-l atât în arhitectură cât şi
pictură şi sculptură. Dealtfel el se mai notează şi cu litera grecească “fi”, de la sculptorul grec Phidias.
El a construit Parthenonul pornind de la raportul de aur. În pictură a fost folosit mai ales în Renaştere,
probabil cea mai discutată utilizare a acestui concept fiind în tabloul lui Leonardo da Vinci, “Mona
Lisa”. Capul, ca şi restul corpului e compus utilizând raportul de aur-raportul divin, cum ii spunea da
Vinci. În prima jumătate a secolului trecut pictorul Piet Mondrian utilizează în picturile sale
“dreptunghiul de aur”, având raportul laturilor de aproximativ 1.618… De fapt, lucrările sale sunt
alcătuite numai din asemenea dreptunghiuri. Aceasta e considerată cea mai armonioasă dintre formele
geometrice. Cu toate astea, rareori e folosit pentru cadraje. Până şi în muzică apare acest raport, se
presupune ca Bach sau Beethoven au ţinut cont de el în compoziţiile lor.
Numărul de aur nu este prezent doar în artă, ci mai ales în natură. Aproape peste tot în jurul nostru îl
găsim: flori (dispunerea petalelor), insecte (de pilda furnica are corpul împărţit în trei segmente, după
diviziunea de aur), cochilia melcului (spirala de aur). Chipul omului are la bază acest principiu. De
exemplu, raportul dintre distanţa de la linia surâsului (unde se unesc buzele) până la vârful nasului şi
de la vârful nasului până la baza sa este aproximativ raportul de aur. Şi în mod sigur nu simţi că dinţii
sunt dispuşi tot conform aceluiaşi principiu şi că, deşi fără să-l cunoască, medicii stomatologi îl
folosesc în anumite cazuri… Sau că, atunci când scrieţi, duceţi instinctiv linia din mijloc a literei E
aproximativ la 2/3 de bază=raportul de aur. La fel şi cu A,F,B,R…
Toate astea arată importanţa acestui număr, astfel că toţi marii fotografi au ţinut şi ţin cont de el în
organizarea unei fotografii.
Dacă se împarte fiecare latură a cadrului fotografic în opt părţi egale şi se unesc punctele de pe laturile
opuse corespunzătoare diviziunilor trei şi cinci se obţin astfel aşa numitele linii forte ale cadrului.
Punctele aflate la intersecţia liniilor se numesc puncte forte. Practic se pot împărţi laturile în trei părţi
egale, rezultatul e aproape acelaşi. Se presupune că subiectul amplasat pe aceste linii sau în aceste
puncte determină o împărţire armonioasă a imaginii astfel încât ea nu e nici simetrică, plictisitoare,
nici prea dezechilibrată. De exemplu, două fotografii de Robert Doisneau, “L’accordioniste”, 1951 şi
“The cellist”, 1957. Sau fotografia “Poplar Trees” a lui Minor White în care toate liniile converg spre un
punct forte.
Legat de reguli în fotocompoziţie, trebuie amintit că ele nu sunt rigide, nu trebuie să devenim la fel de
mecanici ca aparatul nostru – aici se poate spune cel mai bine că legile sunt făcute pentru a fi
încălcate. O fotografie cu subiectul principal pus într-unul din punctele forte nu înseamnă nici pe
departe că e o fotografie bună, după cum o fotografie care nu respectă aceste reguli nu e neapărat
fără valoare. Legile fotocompoziţiei trebuie să stea la baza interpretării personale a subiectului, ele
trebuie modelate în funcţie de personalitatea fiecăruia şi de ceea ce vreţi să transmiteţi prin respectiva
imagine. Dacă simţiţi că fotografia are valoare cu subiectul în centru, atunci încălcaţi regula diviziunii
de aur! Subiectul trebuie să fie în armonie cu celelalte elemente din cadru. Dacă astfel se verifică şi
diviziunea de aur, perfect! De remarcat că punctele forte sunt situate pe diagonalele cadrului!
Ansel Adams se impotrivea cu înverşunare regulilor, canoanelor. El spunea:“… aşa zisele ‘reguli’ de
fotocompoziţie sunt… invalide, irelevante şi imateriale… nu exista reguli de compoziţie în
fotografie, există doar fotografii bune. Cei mai mulţi fotografi încalcă “regulile
fotocompoziţiei”.Cu toate astea se poate observa şi în imaginile lui diviziunea de aur, de exemplu în
fotografia “Aspens”, 1958.
Asta nu înseamnă decât că, deşi nu era de acord cu ele, le cunoştea foarte bine. La fel cred că ar
trebui să facem cu toţii.
Etichete: curs foto, fotocompoziţie, Numărul de aur, Raportul de aur

Subiect si compozitie
Posted by: dnlau on: iunie 9, 2008
 In: Uncategorized

 1 Comentariu
In realizarea unei fotografii bune, determinant este interesul sincer al fotografului fata de subiect.
Acesta este primul pas in realizarea unei fotografii care sa reprezinte cu adevarat subiectul. Din pacate
majoritatea fotografilor, neglijeaza acest aspect (al subiectului) punand in prim plan partea tehnica a
realizarii fotografiei (aparatul, obiectivul, filtru, ultimele achiziiti in acest domeniu). Astfel se explica
multitudinea de fotografii care “nu spun nimic”, plictisitoare, lipsite de interes. Asadar succesul sau
insuccesul fotografiei este in primul rand rezultatul atitudii fotografului fata de subiect combinata cu
abordarea prin mijloace tehnice a subiectului.
Fotograful pus in fata subiectului ales trebuie sa-l inteleaga, sa intre in legatura cu el. Sa afle ceea ce
e caracteristic pentru acel subiect, ce trebuie scos in evidenta, ce trebuie eliminat. Toate fotografiile
vor reprezenta viziunea fotografului asupra acelui subiect. Daca acelasi subiect va fi imortalizat de doi
fotografi imaginile lor vor fi diferite.
Ce privim prin vizorul aparatului fotografic? Ce proportii folosim intre latura mica si latura mare. Cum
facem incadrarea? Pe lat sau pe inalt? Unde trebuie plasate obiectele?
Iata cateva intrebari la care fotograful amator trebuie sa-si raspunda inainte de a realiza o fotografie
de calitate. In randurile de mai jos incercam sa dam cateva raspunsuri.
Ce privim prin vizorul aparatului fotografic? La prima privire prin vizorul aparatului observam o
insiruire de subiecte plasate in cadru intr-o anumita ordine sau raspandite la intamplare. Astfel,
suprafata cadrului contine o multitudine de elemente si posibile subiecte care se ofera fotografului. El
trebuie sa discearna ce anume va pastra in cadru si ce va elimina. Ce este mai reprezentativ si ce nu
este. Pastreaza toate detaliile, cateva sau numai unul singur care sa reprezinte subiectul. Aceasta
alegere este una din cele mai importante in procesul realizarii unei fotografii.
Ce proportii folosim intre latura mica si latura mare. Cum facem incadrarea? Pe lat sau pe inalt?
Proportiile intre latura mica si cea mare a fotografiei corespund formatelor standard de filme si de
hartie fotografica. Sunt proportii armonioase folosite la majoritatea fotografiilor. Fotograful nu este
totusi obligat sa respecte aceste standarde, alte formate putand contribui la redarea subiectului in
modul in care fotograful doreste. Asadar avem un dreptunghi cadru. Acest dreptunghi il putem aseza
pe latura mica sau pe cea mare. (pe orizontala sau pe verticala). Din pacate considerentul dupa care
se face aceasta alegere la majoritatea fotografilor amatori este bazat pe ideea ca “pe inalt prind si
varful muntelui, crucea bisericii …etc.”
Asadar pentru subiectele de tipul: peisaj in liniste, odihna, deplasare pe orizontala etc. vom alege in
majoritatea cazurilor incadrarea pe orizontala.
Incadrarea pe verticala pare instabila, pare ca “se poate reasturna”. In cazul unor subiecte cum ar fi:
deplasare pe verticala, deplasare in adancime, tensiune, inaltime etc. este indicata incadrarea pe
verticala.
Formatul patrat de fotografie se potriveste cel mai bine la compozitii simetrice.
Unde trebuie plasate obiectele? In general tendinta la fotografilor amatori este aceea de a plasa
subiectul in mijlocul cadrului. Aceasta plasare a subiectului este neindicata. Daca privim subiectul
pentru cateva clipe constatam ca nu-l mai vedem decat pe el. Excesul de simetrie face ca alte detalii
din fotografie sa se estompeze pana la disparitie. Asadar centrul fotografiei este considerat un punct
slab al cadrului. In general subiectul se plaseaza in centrul fotografiei in compozitiile unde este nevoie
de o constructie foarte echilibrata.
Aceste modele de compozitie sunt doar principii de baza. Exista foarte multe lucrari considerate foarte
reusite care nu respecta aceste modele. O fotografie construita dupa aceste principii nu va fi ratata.
Indepartarea de la aceste principii poate conduce la o fotografie foarte buna sau foarte rea.
Etichete: compozitie, fotografie, Fotograful

Folosirea flash-ului ca lumina de umplere


Posted by: dnlau on: iunie 4, 2008
 In: Uncategorized

 Scrie un comentariu
Flashul ne da posibilitatea ca pe linga iluminarea in conditii de lumina slaba, sa il folosim ca o lumina
suplimentara in timpul zilei. De multe ori avem ocazia sa fotografiem subiecte in contre-jour [contra
lumina, cu soarele in spate], si in majoritatea cazurilor subiectele apar pe film prea intunecate ca sa
putem obtine detalii in subiect.
O metoda folosita deobicei pentru a “lumina” subiectul in aceste cazuri, este supraexpunerea, sau
expunerea pentru portiunile din umbra, ceea ce inevitabil duce la o supraexpunere in fundal, unde
lumina este cu cel putin 1-2 trepte de expunere mai mare. Flashul poate sa elimine aceasta
supraexpunere, rezultand o imagine balansata atit in fundal cat si in subiect.
Principiul de baza care trebuie inteles este ca expunerea cu flash pentru compensare este de fapt o
dubla expunere simultana. O expunere este corecta pentru lumina ambienta, a doua expunere fiind
data de lumina flashului. Daca expunerea pentru ambient este data de relatia viteza de obturare +
diafragma, expunerea data de flash este controlata de puterea flashului, durata luminii data de flash,
daca este cu autoexpunere ori manual, si in final de distanta fata de subiect ori de deschiderea de
diafragma folosita. Viteza de obturare nu are influenta asupra acestui mod de iluminare, atita timp cit
este cea indicata pentru sincronizarea cu flashul.
Atentie trebuie acordata mai ales in natura, deoarece puterea declarata a flashului este mult mai mica
decit intr-un studio ori un spatiu inchis. Numerele directoare [puterea] ale flashului sunt mai mult
indicatoare specifice date de fabricanti, si nu exista o standardizare in acest sens. Pe linga acest
aspect, majoritatea flashurilor destinate amatorilor sunt supralicitate la capitolul putere, in mod
obisnuit, numarul ghid asociat fiind cu cel putin 1/2-1 trepte de expunere supraapreciat.
In spatiu deschis, neexistind obiecte care sa reflecte lumina flashului inspre subiect, puterea acestuia
trebuie mai departe reconsiderata negativ. O formula matematica nu exista, si de aceea fiecare
utilizator trebuie sa testeze flashul din dotare in aceste conditii.
Multe dintre aparatele moderne si flashurile avansate au posibilitati de calcul automat a luminii de
umplere data de flash, dar pentru a avea control deplin asupra imaginii finale, o combinatie de flash
TTL [masurare a luminii data de flash direct de pe suprafata filmului] si un aparat cu masurare
interioara, vor da imagini optime.
Iata un exemplu numeric de folosire a luminii de umplere cu flash [expunere manuala]:
1. determina expunerea pentru lumina ambienta: presupunem ca ne gasim in aer liber, soare, peisaj,
cu un subiect asezat cu spatele la soare. Lumina ambienta de da o expunere corecta de 1/250 la F16.
2. determina cata lumina este necesara pentru a obtine un balans de iluminare intre fata subiectului si
fundal: o lumina prea puternica de flash va da o supraexpunere a subiectului fata de fundal si o
imagine artificiala; o lumina prea slaba de umplere, nu va fi suficienta pentru a obtine detalii in figura.
3. viteza de declansare a obturatorului trebuie sa fie egala sau mai mica decit cea de sincronizare a
flashului [in acest caz X=1/250, ori X=1/60, etc.].
4. calculul pentru lumina de flash: presupunand ca subiectul se afla la o distanta de 2m, folosind nr.
ghid al flashului [NG=32 de ex.] si diafragma necesara pentru fundal [F16], rezulta ca distanta de 2m
este optima pentru o iluminare corecta a subiectului cu lumina de flash. Dar, nu uitati de faptul ca NG
este mai mic in spatiu liber! Aici, cum spuneam mai sus, nu exista o formula de calcul, dar se poate
pleca in testari de la o compensare de +1, +2 diafragme.
5. compensind aceasta scadere de randament a luminii de flash, rezulta ca diafragma necesara pentru
a obtine o expunere normala pe subiect creste la F8-F11. Daca nu dorim sa supraexpunem fundalul,
va trebui sa corectam corespunzator viteza de obturare, in acest caz la 1/1000. Dar in acest caz,
flashul nu se va mai sincroniza corect cu aparatul! Ce facem???
6. o solutie ar fi sa montam flashul mai aproape de subiect pentru a mentine expunerea corecta
pentru fundal si viteza de sincronizare pentru flash, ceea ce presupune un mod de conectie la aparat
pentru sincronizare. Greu de realizat in natura si fara dispozitive ori cablu suplimentar si probabil un
suport separat pentru flash.
7. solutia cea mai simpla este insa sa nu facem modificari de acest gen: o lumina de flash corecta pe
subiect, la randamentul maxim posibil, va rezulta intr-o imagine totusi artificiala, lumina de flash fiind
prea evidenta in spatiul ambient. De obicei se prefera ca subiectul sa fie subexpus cu 1/2-1 trepte de
expunere fata de fundal, deci pentru ca fundalul si lumina de flash sa fie balansate, ajustam
expunerea la 1/250 si F11. Aceasta combinatie va rezulta intr-o subexpunere de <1 diafragma pentru
lumina de flash, si o supraexpunere de 1 diafragma pentru fundal, ceea ce se poate mari pe hirtie fara
a da mari probleme. Daca se doreste o expunere mai exacta, se poate jongla cuplul viteza –
diafragma ori distanta flash – subiect.
In final, aceasta tehnica de expunere va da imagini mult mai detaliate in umbre decat s-ar putea
obtine folosind supraexpunerea ori diversele automatisme de expunere. Cu putina experimentare,
fiecare poate sa o foloseasca odata stiind randamentul flashului din dotare in spatiu deschis.
Etichete: diafragma, expunere, Flash, imagine, lumina, TTL

Minighid de tipar
Posted by: dnlau on: iunie 3, 2008
 In: Uncategorized

 1 Comentariu
Despre culori
Culoarea este senzatia vizuala care implica o sursa de lumina, obiecte
colorate si ochii/creierul observatorului uman. Aceste elemente
interactioneaza unul cu celalalt si produc senzatia de culoare. Ochiul omului
este sensibil la lumina rosie, verde si albastra iar nuanta perceputa ca fiind
culoarea unui obiect depinde de cata lumina rosie, verde, albastra este
reflectata de obiect si ajunge la ochiul observatorului. Obiectele iluminate de
o lumina slaba pot fi vazute dar ochii sunt incapabili sa le perceapa culoarea.
Orice obiect tiparit apare colorat deoarece este acoperit de pigmenti sau
vopsele iar acestea absorb/transmit sau reflecta parti din spectrul luminii ce
ajunge la ele. Efectul vizual poate fi diferit depinzand de obiect, sursa de
lumina, conditiile de vizualizare si observator. Acest lucru explica de ce
conditiile de vizualizare cu o lumina avand o culoare constanta si intensitate
uniforma sunt importante pentru evaluarea culorii in diferite locatii, pentru
evaluarea tipariturilor la intervale diferite de timp sau compararea lor cu
proof-ul.
Atributele culorii
Culoarea are urmatoarele atribute importante: nuanta, saturatie sistralucire. Toate trei trebuie sa
fie controlate pentru a reproduce culorea, tinand cont de definirea lor. Astfel:
Nuanta (HUE) descrie “culoarea” culorii, daca este rosie, verde, albastra, cyan, magenta, galbena,
etc. Nuanta rezulta din lungimea de unda dominanta a luminii.
Saturatia (SATURATION) descrie intensitatea culorii si departarea fata de gri, putand sa varieze de la
tare la slab. Un exemplu pentru schimbarea saturatiei este adaugarea de pigment in vopsea. Cu cat se
adauga mai mult pigment cu atat creste saturatia, neschimbandu-se nuanta.
Stralucirea (BRIGHTNESS) descrie iluminarea culorii putand fi mai inchisa sau mai deschisa. De
exemplu, un rosu foarte saturat poate fi inchis (un vin rosu) sau stralucitor (o floare ex. muscata).
Teoria aditiva a culorii
Aceasta teorie descrie cum impreunarea culorilor unei lumini produce alte culori. Daca aproximam
spectrul vizibil in trei grupuri acestea au ca si culori predominante (se mai numesc si
primare) rosu (RED), verde (GREEN) sialbastru (BLUE). Pentru a demonstra aceasta teorie
proiectam trei lumini avand culorile de mai sus, pe o suprafata alba. In locul in care se suprapun toate
cele trei culori, observatorul are senzatia ca vede o lumina alba. In locurile de suprapunere a cate
doua fascicule luminoase se vor regasi culorile cyan (CYAN), magenta (MAGENTA), galben (YELLOW).
Din combinarea luminii albastre cu rosu rezulta magenta, din rosu + verde rezulta galben, din verde +
albastru rezulta cyan iar din rosu + verde + albastru rezulta alb. Cantitati diferite din cele trei culori
primare producgama de culori (COLOR GAMUT) al acelui echipament ce foloseste acest sistem (ex.
monitor, echipamente de printare laser RGB)
Teoria substractiva a culorii
Acest procedeu se foloseste in tiparirea culorilor pe suprafete albe, acestea
reflectand toate culorile spre observator. In procesul de tiparire cu 4 culori
(asa numita policromie) culorile sunt compuse cu ajutorul celor trei pigmenti
transparenti (cyan, magenta si galben) numiti si culori de proces si
identificati cu initialele cuvintelor in engleza Cyan, Magenta, Yellow. Fiecare
cerneala absoarbe o treime din spectrul vizibil si transmite celelalte doua.
Cerneala Cyan absoarbe culoarea rosie, Magenta absoarbe culoarea verde, Yellow absoarbe lumina
albastra. Cand lumina rosie este absorbita, lumina verde si albastra este reflectata iar observatorul
vede Cyan.
Cand lumina albastra este absorbita, lumina rosie si verde este reflectata iar observatorul vede Yellow.
Cernelurile absorb o parte din lumina iar hartia reflecta partea neabsorbita catre observator.
De retinut: Cu cernelurile de proces, hartia reflecta lumina si nu cernelurile, aceasta insemnand ca
suprafata hartiei joaca un rol foarte insemnat in perceperea culorii.
Daca oricare doua culori de proces sunt tiparite impreuna, ele absorb doua treimi din spectrul vizibil si
creaza culorile rosu, verde sau albastru. Daca toate cele trei culori de proces sunt tiparite impreuna si
suprapuse se va absorbi toata lumina rezultand negru. In practica, din cauza impuritatii culorilor,
culoarea rezultata este, de fapt,un maro inchis. Din aceasta cauza pentru a avea nuante inchise in
zonele de umbra este necesara si o a patra culoare si anume negru. Datorita vechiului termen din
tipar pentru negru (in engleza “key”) se foloseste initiala K pentru a nu se crea confuzii cu litera B de
la BLUE (albastru).
Procesul de tiparire in patru culori (policromia)
Folosind acest proces de tiparire, este posibil sa reproducem culorile originale variind grosimea
stratului de cerneala. Acest lucru se realizeaza prin crearea unor puncte (raster) de dimensiuni, forme
diferite specifice echipamentului de tipar folosit. Aceste puncte de raster sunt generate de programe
speciale (RIP – Raster Image Processor) avand setari specifice pentru realizarea atributelor scrise mai
sus, utilizand un limbaj specific de descriere a acestora, cel mai utilizat limbaj pentru aceasta
descriere fiind PostScript.
Pana acum discutia a fost limitata la teoria culorii, o discutie necesara pentru a intelege problemele ce
apar in reproducerea unui original. Originalul poate fi o pictura, un desen, o imagine capturata pe un
film fotografic (negativ sau pozitiv) sau camera digitala sau chiar poate fi generata cu ajutorul unor
programe grafice direct sub forma de fisiere grafice. De pe filmul fotografic imaginea poate fi folosita
direct de pe film (metoda de scanare prin transparenta) cu ajutorul unui scanner de film (preferabil)
sau un flatbed cu adaptor de transparenta sau de pe fotografia aferenta cadrului dorit (metoda de
scanare reflectiva) caz in care vom folosi un scanner flatbed fara adaptor de transparenta.
Intotdeauna este preferabila varianta scannerului de film atunci cand imaginea grafica se gaseste pe
film. Designerul sau fotograful trebuie sa vada imaginea-original si sa decida cum va fi reprodusa
aceasta comunicand acest lucru celor care vor face separatia de culoare. De obicei instructiunea este
sa fie conform cu cromalinul. De multe ori mai sunt instructiuni aditionale pentru modificari minore
pentru imagine de tipul “deschide zonele umbrite”, “Intuneca cerul”, “creste saturatia culorii X”,
“scoate culoarea rosie din piele”, etc. Oricum orice dorinta de modificare a aparentei reproducerii
trebuie comunicata intre cel care doreste modificarea si cel care o va face.
Un prim set de separatii se face la scanarea originalului. Negativul, diapozitivul sau printul pe hartie
este analizat printr-un filtru rosu, verde si albastru. Al doilea pas este conversia RGB in CMYK (fac
exceptie echipamentele de printare RGB, pentru care conversia nu mai este necesara). Pentru o cat
mai buna reproducere a originalului, aceasta conversie se face tinand cont de setarile recomandate de
catre cei care fac separatia de culoare. Astfel, daca conversia se face in Photoshop (lucru recomandat
de altfel) in meniul EDIT->COLOR SETTINGS se editeaza spatiul de culoare CMYK “custom CMYK”
In fereastra de “custom CMYK” se introduc informatiile pentru tipul cernelii,
valoarea dot gain, limita cernelii negre, limita totala de cerneala, etc. valori
care difera de la o masina de tiparit la alta.
Verificarea separatiei facute de RIP se face cu asa numitul “color proof” care este realizat prin tiparirea
pe o imprimanta calibrata, conform filmelor rezultate la separare, tinand cont de punctele de raster
existente pe fiecare film in parte.
Punctele de raster sunt dispuse intr-o retea de puncte egal distantate intre ele de diametre diferite in
functie de nuanta de culoare ce trebuie sa o reproduca.
Punctele de raster sunt necesare deoarece cele mai multe masini de tiparit nu pot tipari cantitati
variabile de cerneala. Fiecare nuanta poate fi astfel reglata intre 0 si 100% din cantitatea maxima de
culoare de proces. De importanta mare il are si asa numitul “screen ruling” adica numarul de randuri
si coloane din reteaua de puncte raster pentru minimizarea “dot gain”-ului (marirea diametrului
punctului de raster in urma tiparului propriu-zis, datorita presiunii cilindrilor de imprimare si
patrunderii cernelii in suportul pe care se imprima). Cu cat echipamentul de printare poate tipari
detalii mai fine (rezolutie mai mare) cu atat mai mare este “screen ruling”.
Punctele de raster al fiecarei culori de proces sunt dispuse pe niste linii asezate la unghiuri diferite
intre ele pentru ca, in urma tiparului sa nu apara acel fenomen numit “moire”, o interferenta neplacuta
intre liniile retelelor de puncte de raster.Acest fenomen este minimizat prin dispunerea acestor retele
specifice fiecarei culori mai puternice la 30 grade diferenta una de alta iar galbenul la 15 grade.
Un caz particular il reprezinta printarea pe imprimante cu jet de cerneala la care punctele de raster
sunt dispuse “stochastic” (imprastiate aparent aleator dupa un algoritm care creaza diferite nuante de
culori prin variatia numarului de puncte de tipar de aceiasi dimensiune), fapt care nu genereaza moire.
Tipuri de fisiere si programe folosite
Datorita faptului ca inainte de tipar fisierul trece obligatoriu printr-un RIP, dupa cum am mai spus
acesta trebuie sa contina instructiuni compatibile postscript ceace inseamna ca fisierul trebuie sa fie
unul din tipurile eps, ps, pdf. Unele RIP-uri poseda module si pentru alte tipuri de fisiere dar numai de
tip bitmap. Din cauza limitarii tipurilor de fisiere este clar ca trebuie folosite acele programe care le pot
genera fara a avea probleme la conversia dintr-un format propriu in formatele enumerate mai sus.
Programele pe care le recomand pentru acest scop sunt: Adobe Illustrator, Macromedia Freehand
pentru grafica vectoriala (grafica descrisa prin ecuatii matematice) sau in combinatii cu imagini bitmap
respectiv Adobe Photoshop pentru grafica bitmap (grafica realizata prin alaturarea unui numar fix de
puncte pe unitatea de masura). In primul caz de grafica nu avem probleme cu rezolutia imaginii, mai
exact indiferent de cate ori marim imaginea aceasta se redeseneaza dupa acele ecuatii, avand de
fiecare data o trecere uniforma intre doua puncte. In cazul imaginii bitmap trebuie sa tinem cont de
rezolutia finala de tiparire pentru ca sa pregatim imaginea la o rezolutie potrivita (in general un
compromis) intre dimensiunea fizica a imaginii (masurata in multiplii unitatii bit -B, KB, MB, GB) si
rezolutia necesara pentru a nu pierde din detalii si a nu aparea fenomenul de pixelare a imaginii (ex.
linii frante in locul unora drepte).
Programul CorelDraw desi este foarte raspandit, usor de folosit si permite folosirea unor efecte care
mai de care mai spectaculoase a fost foarte urat de-a lungul timpului de firmele DTP/pre-press din
cauza problemelor mari de incompatibilitate intre formatul propriu si exportarea acestuia in formatul
eps. Versiunile cele mai noi (ver.10-11) par sa mai rezolve ceva din aceste probleme chiar daca nu
asigura o compatibilitate cu aceste formate macar se reuseste printr-o convertire la bitmap sa rezolve
macar “conservarea” efectului facut in acest program.
O alta grupa de programe este cel care include programele de paginatie din care se remarca de
departe QuarkExpress. Acesta permite salvarea paginii de lucru in format eps si nu pune mari
probleme decat la gestionarea fonturilor (de parca problema fonturilor ar fi nesemnificativa).
Indiferent in care program se lucreaza compunerea diferitelor imagini vectoriale cu cele bitmap se
prefera includerea acestora din urma sub forma unui link, acest lucru ducand la usurinta lucrului cu
fisierul stiind ca imaginile bitmap (in general de foarte mari dimensiuni) sunt mari consumatoare de
resurse ale calculatorului. In plus, daca mai exista nevoia unor modificari ale acestor imagini, este
mult mai simpla deschiderea acestora separat, intr-un program de grafica bitmap, operarea
modificarilor, salvarea lor si automat programul care “gazduieste” link-ul le actualizeaza. Imaginea
vazuta prin acel link este una de mica rezolutie avand doar rolul de preview al imaginii originale. Este
deci obligatoriu ca atunci cand trimitem aceste fisiere sa includem si fisierele link-uite + fonturile
folosite in fisiere (desi este de preferat transformarea acestora in curbe pentru a nu mai avea
probleme cu ele). De asemenea este de preferat ca imaginile bitmap incluse in fisier sa fie deja
pregatite CMYK la fel ca si celelalte obiecte din fiser. Degeaba vor fi colorate intr-un cod pantone, in
final (cu exceptia cazului in care se tiparesc culori speciale) ele vor fi convertite tot in CMYK.
Alta recomandare este ca sa verificam bine dimensiunile fisierului, sa se lucreze la scara, sa nu existe
obiecte transparente in afara paginii noastre (se verifica prin comanda “select all” si se verifica
dimensiunea), toate putand sa genereze timpi pierduti, rebuturi, nervi si la urma urmei bani.
In final mai fac o recomandare de etica profesionala, incercand sa nu ne credem superiori fata de cei
cu care suntem/vom fi in contact fie ei colegi de breasla sau clienti, chiar daca informatiile de
specialitate avute, mai multe sau mai putine, ne indeamna sa ne purtam ca atare si sa nu uitam ca
intotdeauna mai este ceva de invatat si mai ales ca de fapt nimeni nu s-a nascut invatat!
Etichete: culori, lumina, Nuanta, policromia

Histograma
Posted by: dnlau on: iunie 2, 2008
 In: Uncategorized

 Scrie un comentariu
Introducere
Histograma este un grafic ce indică numarul de pixeli corespunzători unui canal de culoare. În funcţie
de tipul imaginii (respectiv spaţiul de culori – RGB, HSV, LaB etc.) se pot afişa graficele
corespunzătoare fiecărui canal al unei imagini. Pentru o imagine pe 8 biţi, histograma va afişa pe
numărul de pixeli pentru fiecare valoare de culoare posibilă (256 valori).
Utilitatea histogramei este cel mai evidentă în prelucrarea imaginilor (sau filmului) care sunt digitizate
după peliculă sau sunt capturate direct in format digital. Fiecare metodă de a transforma o imagine
reală în una digitală are neajunsurile ei, de aici apărând necesitatea unei caracterizări mai precise
decât observarea cu ochiul liber (care implică şi un anumit talent). Evaluând o imagine cu ajutorul
histogramei permite o apreciere rapidă a paşilor necesari pentru a imbunătăţii calitatea imaginii, adică
la o corecţie a culorilor de calitate.
Pentru cei veniţi din lumea fotografiei tradiţionale, se poate spune că histograma permite corectarea
problemelor de expunere. În lumea digitală ajustarea expunerii este de cele mai multe ori automată
(putând fi eventul modificaţi parametrii de gain), iar în cazul imaginilor randate este practic
inexistentă. În special în ultimul caz sunt necesare multe imagini de test pentru a reuşi o potrivire a
luminilor care să cuprindă întregul spectru.
În principiu, aceeaşi corecţie a unei imagini se poate face în mai multe feluri. Histograma şi Curves
duc cam la aceleaşi rezultate, diferenţa fiind ca în cazul al doilea spline-urile permit o ajustare mult
mai fină.
Parametrii
O histogramă are următorii parametrii:
 canalul de imagine
În funcţie de tipul imaginii poate exista unul sau mai multe canale de culori. La imaginile comune
exista RGB (luminanţa), R, G şi B.
 input
Ajustează contrastul imaginii prin remaparea tonurilor de gri pe alb sau negru; de exemplu, dacă se
setează valoarea minimă pe 50, pixelii cu valori ale culorilor mai mici de 50 sunt mapaţi pe 0, iar cei
cu valori mai mari de 50 sunt mapaţi corespunzător. Dacă este aleasă valoarea maximă de 150, toţi
pixelii cu valori mai mari sunt mapaţi pe 255
 output
Acest slider este folosit pentru scăderea contrastului unei imagini. De exemplu, dacă se setează o
valoarea minimă de 50, unui pixel cu valoarea 0 i se dă valoarea 50, iar celor mai mari de 0 li se dau
culorile corespunzătoare.
În funcţie de programul folosit, se mai pot alege tonurile asupra cărora se fac remapările: shadows,
midtones, highlights.
Exemple de utilizare
Dintre cazurile care se pot corecta cu ajutorul histogramei se numără:
 supra/sub expunerea
 contrastul scăzut/mare
 banding
 clipping
Supra-expunerea
În cazul acesta spectrul întunecat al imaginii nu este folosit. Problema apare mai ales la începători
care doresc să facă vizibile toate zonele imaginii.
Ajustarea imaginii se face modificând nivelul de output al histogramei prin aducerea lui în zone unde
apar primii pixeli la input.
Sub-expunerea
Aici nu sunt folosite decât valorile intunecate ale paletei. Probabil cauza este lipsa unei iluminări
suficiente sau folosirea greşită a filmului.
Contrastul slab
Histograma arată predominanţa unor tonuri şi concentrarea celorlalte în jurul lor. Tehnic, sub/supra
expunerea sunt forme de contrast scăzut. Imaginile cu contrast scăzut sunt bune pentru fundal.
Contrastul mare
Histograma e divizată în două zone întunecate şi luminoase cu puţine tonuri între ele. Aceste imagini
au un efect dramatic crescut. O astfel de imagine va capta atenţia privitorului, dar multe zone vor fi
ascunse prin sub/supra expunere.
Banding
Acest efect apare în cazul procesării excesive a unei imagini şi apare în cazul sub-expunerii. Efectul se
caracterizează prin lipsa gradienţilor fini la trecerea de la un ton la altul şi prezenţa unor “benzi” între
culori (ca la imaginile pe bază de paletă).
Din cauza ajustării imaginii, valorile remapate ale pixelilor pot duce la dispariţia unor culori.
Nu toate imaginile care prezintă coloane lipsă într-o histogramă sunt o problemă. Multe imagini bune
calitativ au o predominanţă a unor tonuri.
Clipping
Problema apare mai ales la imaginile scanate. O imagine scanată sau randată poate avea pixeli cu
valori de alb extrem de mari, dar diferite, iar aceştia vor fi remapaţi pe valoarea maximă admisă de
adâncimea de biţi folosită. De aceea există programe speciale de scanare pt scanerele de 48 de biţi
care permit salvarea imaginilor în format HDRI (High Definition Range Image) unde nu există
remapare.
Şi filmul fotografic are limite pentru cât de luminoasă sau întunecată poate fi o parte din imagine.
Totuşi, spre deosebire de sistemele digitale, panta nu se termină aşa abrupt şi de accea banding-ul
este în special o problemă în formatul digital.
Alte utilizări
Corecţie gamma
Valoare gamma exprimă legătura între ceea ce dispozitivul primeşte şi ceea
ce afişează. Spre exemplu, o imprimantă are o valoare gamma care exprimă
legătura între diferite nuanţe ale unei imagini şi cerneala care este folosită; un
monitor are o gamma care arată relaţia între semnalul video şi luminozitatea afişată.
La tipărirea unei imagini se poate observa că în locuri unde pe ecran se observă un anumit gri, pe
hârtie acel gri este mult mai spre alb sau negru. Corecţia de gamma ajustează o imagine pentru a
compensa difereţele între dispozitive.
Modificarea valorii gamma a unei imagini pare să schimbe luminozitatea, dar de fapt aceasta lasă
nemodificate valorile spre apropiate de negru sau alb (aşa cum ajustarea de gain afectează doar
nuanţele luminoase). Gamma controlează viteza de tranziţie între alb şi negru.
Notă pentru utilizatorii de Photoshop
Pentru afişarea histogramei, folosiţi Image/Histogram.
Dacă doriţi să ajustaţi imaginea cu ajutorul histogramei folosiţi funcţia deLevels Image/Adjust/Levels.
Pentru Corecţia gamma folosiţi Curves Image/Adjust/Curves.
Pentru mai nulte informatii vizitati:
http://dnlau.wordpress.com/category/tutoriale/
Etichete: culoare, histograma, Photoshop

Experimente fotografice
Posted by: dnlau on: iunie 2, 2008
 In: Uncategorized

 Scrie un comentariu
Va prezint un experiment de scanare care a dat fotografiei originale o granulatie proprie stilului
documentar. Poate fi interesant, în cazul când urmarim o nuanta veche a fotografiei. Cred ca se
potriveste mai ales pentru fotografia alb-negru.
Cliseul trebuie sa aiba un contrast foarte bun si trebuie sa ne asumam faptul ca vom pierde multe din
tonurile de gri si multe din detalii. De fapt, acesta va fi “farmecul” fotografiei. În mod normal negativele se
scaneaza cu scanere fabricate special pentru ele. Folosind astfel de aparate, fotografiile imprimate vor
avea o rezolutie si o definitie a detaliilor foarte bune.
Cu un scaner special pentru negative si cu o imprimanta buna, desigur si cu un calculator care sa
controleze cele doua aparate, putem înlocui un întreg laborator clasic de developare a fotografiilor.
Aparatele pentru scanarea fotografiilor deja imprimate pe hârtie, fotografii care au fost marite în laborator,
sunt cu totul altfel construite si nu vom avea o calitate buna a imaginii, daca vom scana cu ele cliseele de
pe negative.
Experimentul prezentat tocmai în asta consta: în scanarea negativului cu un scaner pentru fotografii
imprimate. Negativul folosit pentru poza aceasta este un Fujicolor de 100ASA, iar aparatul este un Zenit
E cu distanta focala de 58mm. Diafragma este 2, iar timpul de expunere este 30. Am folosit programul
Adobe PhotoShop, iar de aici functia Preview pentru ca sa apreciez parametrii scanarii: gamma,
stralucire si contrast. Cliseul fiind mic, sunt dificil de apreciat valorile optime ale parametrilor, dar acestea
se pot ajusta si mai târziu. Dupa ce am gasit o valoare acceptabila a lor, am încadrat doar cliseul
respectiv pentru a micsora capacitatea de memorie a calculatorului pe care o voi ocupa. Am trecut la
scanare cu o rezolutie mare (1200 puncte/inch), asa încât atunci când voi mari fotografia sa nu imi scada
rezolutia foarte mult. Eu am urmarit o scanare pentru web si aici aveam nevoie în final doar de o rezolutie
de 75 puncte/inch si o dimensiune maxima pe lungime, sau latime de 7 inch. Am scanat în modul alb-
negru (de fapt optiunea se numeste “gray-scale” – scara de gri). Se negativeaza imaginea obtinuta si
abia acum, când avem o imagine “normala”, putem sa ajustam din nou parametrii gamma, stralucire si
contrast “dupa gust”. Am taiat putin din poza în dreapta si în stânga pentru compozitia actuala, apoi am
modificat dimensiunile fotografiei si rezolutia ei dupa cum am avut nevoie. Va doresc succes si va astept
cu sugestii.
Etichete: fotografie

Lumina – esenta oricarei fotografii


Posted by: dnlau on: mai 24, 2008
 In: Uncategorized

 3 Comentarii
Tehnici de utilizare a luminii in natura
Pentru ca o imagine sa existe, sunt trei elemente pe care un fotograf trebuie sa le inteleaga:
lumina, compozitia si subiectul. Subiectul unei imagini este direct legat de scopul imaginii.
Plasarea subiectului in cadru este critica pentru realizarea unei compozitii reusite. Dar
lumina este cea care va face sau va desface o fotografie.
Fara lumina, o imagine nu ar putea fi inregistrata pe film. Iar “Fotografie” inseamna in cele
din urma “a scrie cu lumina”… va puteti imagina ceva mai sublim?…
Ceea ce am invatat de-a lungul anilor este ca la fiecare imagine se potriveste o anumita
lumina. Daca lumina nu este buna, fotografia nu va fi reusita. Un subiect excelent, cu o
compozitie buna, vazut intr-o lumina plata, cenusie si plictisitoare, va duce negresit la o
imagine plata, cenusie si plictisitoare. Pe de alta parte, un subiect de zi cu zi, cu o
compozitie decenta, intr-o lumina radianta si dramatica va duce la o imagine care se va
regasi in fisierul meu de reusite.
Lumina din fata
Este lumina pentru incepatori, cand soarele lumineaza fata subiectului peste umarul
fotografului, oferind uniformitate. Va amintiti de zilele in care un unchi aseza intreaga
familie frumos in plin soare cu lumina in ochi? Si toti se strambau, deh, este greu sa stai cu
ochii deschisi, sa zambesti si sa dai bine in poza, cu lumina soarelui in ochi…
Umbrele sunt minime, din cauza luminii plate. In lumina aceasta este destul de usor de
lucrat, dar rezultatele nu vor fi prea bune. Nu exista adancime, texturile sunt ca si
inexistente, detaliile sunt sterse.
In fotografia de natura, lumina din fata isi are avantajele si dezavantajele ei, dar pentru
pentru un fotograf de peisaj, este de cele mai multe ori un dezastru. Scena nu are nici o
dimensiune, nu are dinamism, este stearsa, ceea ce reprezinta defecte importante pentru
dramatismul unei imagini.
Pe de alta parte, multi fotografi de animale salbatice prefera lumina din fata. Desi nu va
produce cel mai impresionant efect, poate, in schimb, prezenta animalul la intreaga lui
maretie, cu toate detaliile. In toata perfectiunea si splendoarea lui.
Lumina din fata poate fi un aliat in cateva alte circumstante: fiecare fateta a subiectului este
iluminata, in acest fel oferindu-se o cantitate maxima de informatie. Spre exemplu,
fotografii de arhitectura pot reda toate detaliile unei cladiri.
Lumina din fata este o buna sursa de exercitiu pentru fotografii incepatori. Sa obtii expuneri
corecte este destul de usor, caci exista putine umbre sau zone luminate puternic, care sa
poata pacali sistemul de masurare al camerei. Aceasta lumina este in general utilizabila, dar
nu este o idee buna sa te bazezi numai pe ea.
Lumina din Spate (contre-jour, “in lentila”)
Aici intram deja in alte chestiuni… Cu lumina din spate se pot obtine rezultate cat se poate
de dramatice. Forma se poate reda ca umbra sau inconjurata de o corola luminoasa. Acest
tip de lumina poate da rezultate exceptionale. Perfect, si atunci de ce sa nu utilizezi lumina
din spate tot timpul? In principal, pentru ca este greu de stapanit. Trebuie sa te descurci
inconjurat de probleme de tip flare, expunere dificila, contrast crescut…
Cea mai buna metoda de a trata lumina din spate este de a folosi un spotmetru. Daca
aparatul de fotografiat pe care il folosesti nu are asa ceva, trebuie sa te apropii si sa faci o
citire a luminii in zona cea mai critica, pe care sa o folosesti mai apoi ca valoare a expunerii,
cu sau fara corectie, dupa cum doresti sa exprimi subiectul…
Ce banal! Ce simplu este! Unde sunt problemele majore de care spuneai? – veti intreba.
Mda, dar acum ca ai expunerea corecta pentru subiect, fundalul este probabil complet
sters… Subiectul tau arata perfect, dar din tot restul imaginii nu se vede nimic, totul este alb
si indescifrabil… Daca lucrezi pe negativ color, se poate realiza o printare cu mascare si alte
trucuri fotografice, iar ceva din detaliile din fundal pot fi recuperate. Daca folosesti dia,
problema este mult mai distrugatoare, din cauza plajei de expunere mult mai redusa.
Filmele dia accepta o plaja de contrast mult mai mica. Greselile de expunere costa si, de
obicei, nu pot fi recuperate.
Eh, dar nu trebuie sa disperi. Exista solutii… Cel mai simplu este sa te apropii de subiect, sa
elimini cat mai mult din fundal din imagine. Daca poti muta subiectul, pune-l intr-o zona in
care fundalul distrage cat mai putin atentia. De exemplu, fundalurile mai inchise la culoare
sau cele care pot fi scoase din focus merg destul de bine.
Pentru un rezultat mai “PRO” (-fesional), se poate folosi un reflector. In afara de efectul
asupra subiectului, trebuie luat in calcul si efectul asupra imaginii tale: oricine te vede cu
reflectoarele, va zice : “e clar ca asta este profesionist, jos caciula…”. Reflectoarele
(suprafete reflectorizante colorate in general in alb – pentru o lumina mai blanda, argintiu –
pentru o lumina mai dura, sau auriu – pentru o lumina mai calda) nu fac decat sa
redirectioneze lumina soarelui (sau lumina principala) spre subiect. In acest fel simplu, cu
mai multa lumina pe subiect, va fi mai usor de echilibrat imaginea, pastrandu-se in acelasi
timp dinamismul luminii din spate.
Flash-ul Fill-in poate de asemenea da o nuanta profesionala imaginii. In zilele noastre, cand
pana si aparatele “point-and-shoot” beneficiaza de posibilitatea de fill-in, aceasta modalitate
este usor de folosit si da rezultate foarte bune. Dar si aici exista ceva probleme. Lumina
directa de la flash este destul de dura. Dar se poate utiliza un reflector de dimensiuni mai
mici pentru flash… Indiferent de modificare, cu TTL vei avea lumina corecta necesara unei
expuneri bune.
O alta problema: flare. Adica cerculetele sau hexagoanele luminoase care apar pe imagine
atunci cand fotografiezi cu sursa de lumina in fata (geometria flare-ului este data de forma
diafragmei).
Plus pierderea contrastului in imagine. Uneori este interesant, dar nu prea des. Asa ca este
o idee buna sa blochezi lumina directa in lentila, fie cu un parasolar, fie cu mana, fie cu
altceva.
Se poate fotografia mai orisice cu lumina din spate. Dar de un dramatism special sunt
siluetele. Este simplu, masoara lumina de pe fundal si expune pentru valoarea obtinuta.
Lumina laterala
Accentueaza tridimensionalitatea subiectului: forma, textura, umbre, toate devin mai
evidente. Apar culmi si vai de lumina si umbra. Adancimea subiectului creste prin alternarea
acestor mici zone de contrast.
Daca folosesti soarele ca sursa principala de lumina laterala, trebuie sa fotografiezi fie la
apus, fie la rasarit. In studio, in schimb, este la latitudinea ta cum pozitionezi luminile si
subiectul.
Lumina laterala poate fi folosita pentru a separa un subiect de fundal. Acest truc poate face
dintr-o imagine de duzina o fotografie castigatoare.
Lumina blanda (soft)
Este nondirectionala si produce un efect de invaluire a subiectului. Nu exista lumini si umbre
prea puternice, asa ca nu se pierd detalii. In exteror, aceasta lumina caracterizeaza zilele
luminoase dar cu cer acoperit, sau zonele cu umbra uniforma. In interior, acelasi efect poate
fi obtinut cu ajutorul unei cutii de lumina, a unei umbrele, sau prin reflectarea luminii pe un
tavan sau perete/panou alb.
Florile si oamenii sunt doua subiecte care sunt favorizate de lumina blanda. Umbrele urate
de sub nas si ochi sunt ca si inexistente. Pentru flori, toate detaliile pot fi redate cu rezultate
excelente in lumina blanda din zilele noroase. In lumina soarelui, contrastul este de obicei
prea mare ca sa poata fi redat corect de pelicula, iar un flash ar da destul de multa lumina
brutala.
In studio, pentru portrete, fotografii copiaza conditiile cu lumina blanda, care te ajuta mult
la expunere si nu accentueaza ridurile si liniile.
Concluzie
In functie de subiect, trebuie invatat cum sa utilizezi lumina pentru a obtine rezultatele pe
care le doresti.
Si mai ales, trebuie sa poti recunoaste acele situatii cu totul speciale, care ofera ceva
extraordinar. Pentru mine, acestea vor fi intotdeauna asociate cu lumina portocalie
reflectata de peretii lui Navajo Canyon. Aproape ca puteai atinge lumina…
Etichete: contre-jour, expunere, Flash, fotografia, imagine, lumina

Despre alegerea titlului fotografiei


Posted by: dnlau on: mai 18, 2008
 In: Uncategorized

 1 Comentariu
Alegerea titlului unei fotografii este mai degraba o problema filosofica decat una concreta,
care s-ar putea descrie printr-o reteta. Diferiti artisti vad problema in mod diferit, eu va voi
prezenta niste pareri de-ai cunoscutilor mei. Pornind de la ideea ca fotografia este o arta
vizuala, ea spune ce are de spus prin imagine (continut, compozitie, forma, lumina) si nu
prin cuvinte, acestea din urma fiind elementele literaturii. De obicei cand o fotografie este
apreciata, sunt luate in considerare doar elementele vizuale din imagine, de cele mai multe
ori chiar fara cunoasterea titlului. Cei care cunosc metodele de jurizare la diferitele saloane
sau concursuri, stiu ca juriul voteaza fara a cunoaste titlul lucrarilor.
Desigur, exista si exceptii, dar sunt foarte rare. Mentorul meu, Tamas Andras este de parere
ca in aceste cazuri titlul fotografiei are doar functia de a separa o fotografie de celelalte,
rolul de a ajuta fotograful la tinerea evidentei fotografiilor sale si la urmarirea rezultatelor
diferitelor saloane. Aceasta teorie este sustinuta si de alti fotografi, putandu-se intalni titluri
de genul: „Nud 23“, „Peisaj XXI“, „Helena 5“ etc. Sunt cazuri cand o fotografie apeleaza la
imaginatia privitorului, fotograful creand o imagine care pentru diferiti privitori provoaca
diferite sentimente, in functie de personalitatea si gandirea lor. In asemenea cazuri
delimitarea fanteziei si imaginatiei lor printr-un titlu concret si neinterpretabil ar fi un pacat.
Oare, trebuie sa dam fiecarei fotografii un titlu? Oare este motivat gestul de a nu da
fotografiilor titlu?
Concluzia la care am ajuns eu este ca titlul poate ridica valoarea unei lucrari, daca o
completeaza prin informatia transmisa. In cazul trimiterilor la saloane un titlu este necesar
pentru identificarea fotografiei. In alte cazuri insa (de exemplu expozitie personala, album,
diverse forme de prezentare) daca nu pot sa-i dau fotografiei un titlu bun, mai bine nu-i dau
nici una. In orice caz evit titlurile de genul “Nud”, “Peisaj”, “Portret”, etc. si pe cele care n-
au nici o legatura cu imaginea, nu dau ca titlu unor fotografii de natura cuvinte cu inteles
filosofic sau cu mare incarcatura spirituala. Daca nu gasesc ceva mai bun, dau numele
locului unde a fost facuta poza sau numele speciei care apare pe imagine.
Etichete: compozitie, fotografie, lumina, Nud, Peisaj, Portret

Cum sa facem oamenii sa arate bine in fotografii


Posted by: dnlau on: mai 18, 2008
 In: Uncategorized

 Scrie un comentariu
Lumina: de obicei nu ne gindim prea mult la iluminare cind avem de fotografiat un subiect
care este grabit sau nu coopereaza cu fotograful. Lumina folosita insa ajuta cel mai mult la
redarea unei imagini de buna calitate. Daca subiectul este in aer liber, stim cu totii zicala:
“cu soarele in spate”. Dar asta nu ajuta prea mult pe subiect, care in mod sigur o sa inchida
ochii din cauza luminii directe prea puternice. Solutia este de a ruga subiectul sa nu
priveasca direct in Soare, si sa compensam umbrele aparute pe fata cu un flash. In interior,
aseaza subiectul aproape de fereastra si foloseste lumina difuza de afara. Un film de
sensibilitate mare, 400ISO/ASA, o sa ajute la reducerea contrastului si la obtinerea unui
timp de expunere suficient de mic pentru o expunere clara.
Unghiul de fotografiere:alege un unghi care favorizeaza subiectul. Aparatul trebuie sa fie
la nivelul ochilor subiectului, dar daca vrem sa “ascundem” niste imperfectiuni, putem sa
schimbam unghiul.
Incadreaza cit mai mult subiectul: eliminind elementele neesentiale din imagine, ajuta
la accentuarea subiectului. Vino aproape de subiect, incadreaza de la mijloc in sus, foloseste
un tele obiectiv sau zoom tele.
Atentie la ochi: ochii sint de multe ori partea cea mai interesanta la o persoana. Un flash
direct de pe aparat in mod sigur o sa rezulte in asa zisii “ochi de pisica”, pete rosii pe hirtie
acolo unde ochii erau de fapt albastrii. Foloseste flashul cu lumina reflectata din tavan sau
dintr-un perete (de preferinta alb de culoare), si o sa obtii o lumina difuza placuta, fara
contraste mari pe fata.
Terapia de grup: stringe un grup de oameni atit cit permite spatiul, fara sa se urce unul in
spinarea altuia. Tine minte ca fetele sint cele mai importante si lasa picioarele unde sint. Nu
uita de “uite pasarica!” si totul o sa fie bine.
Etichete: fotograf, ochi de pisica, zoom
Cum poate un peisaj sa devina o
fotografie deosebita?
Posted by: dnlau on: mai 18, 2008
 In: Uncategorized

 Scrie un comentariu
Cateva sugestii
1. Culoarea. Prezenta culorilor este probabil cel mai bun indiciu ca potentialul pentru
fotografiere este foarte bun. Rosul este culoarea cea mai placuta ochiului uman. Daca
reusesti sa gasesti aceasta culoare, sau o nuanta in natura, chiar si in pete de mici
dimensiuni, aranjeaza-ti trepiedul si pregateste aparatul de fotografiat. Daca mai acorzi si
ceva atentie plasarii acestor pete colorate in imagine, reusita fotografiei este foarte posibila.
2. Norii. Aproape nimic nu ma entuziasmeaza mai mult in fotografierea unui peisaj decat
prezenta unor nori cu forme deosebite. Cel mai bine se prezinta formatiunile noroase de
deasupra orizontului, din apropierea zonei din peisaj vizate. La apus sau rasarit, aceste
formatiuni pot capata culori absolut extraordinare. Formatiunile noroase pot crea un centru
de interes dinamic si complementar care poate conferi forta centrului de interes din
fotografie. Norii pot fi foarte folositori atunci cand fotografiezi in orele “negre” ale zilei, adica
in jurul amiezii. Ei pot fi pusi la treaba sa difuzeze lumina destul de aspra in acest moment
al zilei, sau pot fi utilizati la intarirea ideii din fotografie.
3. Calmul. Pentru fotograful de peisaj, o atmosfera calma, lipsita de vant, poate ajuta
uneori foarte mult. Vantul afecteaza florile, frunzele, copacii, iarba, lacurile si bazinele cu
apa. Daca te gandesti sa combini un film de rezolutie mare, cateva filtre, o diafragma mica
pentru a beneficia de hyperfocala si o lumina placuta de apus, care crezi ca iti va fi timpul
de expunere? De cele mai multe ori, raspunsul va fi 1/10-1/15. Fotografiezi “din mana”
peisajul pe care nu vei mai ajunge sa il revezi prea curand? Probabil ca este mai prudent sa
folosesti un trepied si, de preferinta, unul bun. Apoi iti tii rasuflarea si te rogi ca “mama
Natura” sa faca la fel. Si apesi pe declansator in momentul in care vantul pare sa se
odihneasca pentru o clipita.
4. Vremea. De cate ori am auzit ca “azi nu fac poze pentru ca ploua…”? Vremea rea poate
fi vreme foarte buna pentru fotografiat. Ceata, pacla, ninsoarea, ploaia pot conferi unor
peisaje cotidiene o putere si un impact nebanuit.
5. Pozitia geografica. De cate ori este posibil, incearca sa te plazezi fie la nord, fie (mai
ales) la sud de peisajul pe care doresti sa il fotografiezi. De ce? Pentru ca asa vei beneficia
de lumina laterala. La ce este buna lumina laterala? Mai intai aceasta lumina accentuaza
relieful si texturile, formele si umbrele. In plus, lumina laterala permite si folosirea optima a
unui filtru polarizant.
6. Primul plan. Cele mai bune peisaje sunt, de obicei, cele care au un prim plan puternic.
Copaci, tufe, pietre, smocuri de iarba sau de muschi, dune de nisip, flori, aproape orice
poate fi folosit pentru producerea unei adancimi deosebite in imagine. Un astfel de amanunt
poate da o iluzie de tridimensionalitate foarte importanta pentru impactul imaginii.
7. Reflexiile. Apele linistite ofera ocazii perfecte pentru realizarea de fotografii in oglinda.
Acest efect poate fi folosit pentru a dubla frumusetea unui peisaj. Dar daca doresti sa faci
astfel de imagini, trebuie sa fi pregatit sa te uzi la picioare.
Etichete: Culoarea, fotografie, Peisaj, Reflexiile

Combinatii de culori
Posted by: dnlau on: mai 15, 2008
 In: Uncategorized
 Scrie un comentariu
Atentie! Ideile prezentate mai jos nu sunt retete, sunt doar idei.
Acest articol se adreseaza acelor fotografi care au obiceiul de a combina culori, si mai ales
acelora care fotografiaza „prea color”.
În ceea ce priveste combinatiile de doua culori, cel mai bine se potrivesc culorile plasate la
distante mari sau la distante mici. În primul caz (când punem laolalta 2 culori plasate la
distanta mare unul de celalalt) putem sa vorbim despre contrast (de culori). Daca ne uitam
pe cercul culorilor, asta înseamna albastru cu galben, purpuriu cu verde sau rosu cu
albastru verzui. Contrast se mai poate crea si între culori calde (rosu, oranj, galben) si culori
reci (albastru, violet, verde). De exemplu combinatia verde-rosu este deosebit de placuta.
Când combinam 2 culori apropiate putem sa vorbim de armonie (de culori). În aceasta
categorie putem sa încadram fotografiile cu mai multe nuante ale aceleiasi culori, sau
împerechieri de culori calde sau reci.
De obicei compozitiile cu contrast dau dinamism, tensiune imaginii, pe când cele cu armonie
sugereaza liniste, calm.
Culori care sunt placute separat, tind sa fie placute si în combinatii. În general rosu si
albastru sunt culorile care plac cel mai mult, pe când galben si portocaliu cel mai putin.
Daca se mareste stralucirea si/sau saturatia unei culori ea place si mai mult, acest lucru
fiind adevarat si în cazul combinatiilor.
Etichete: culori

JPG – cu bune si cu rele


Posted by: dnlau on: mai 10, 2008
 In: Uncategorized

 Scrie un comentariu
JPEG (se pronunta “gey-peg”) este nu mecanism de compresie, propus de Joint
Photographic Expert Group (J.P.E.G.) si care a fost destinat comprimarii imaginilor alb-
negru sau color luate din realitate. Algoritmul de comprimare se bazeaza pe sensibilitatea
crescuta a ochiului uman la variatiile mici de luminanta si sensibilitatea redusa la variatiile
mici de culoare. In aceasta idee, algoritmul acorda mai multa atentie – deci mai multi bytes,
pentru modificarile fine de luminanta si mai putina atentie pentru culoare, intrucat imaginea
comprimata este destinata observarii de catre oameni, iar nu determinarilor colorimetrice.
Comprimarea JPEG este cu pierderi (“lossy compression scheme”), adica o parte din informatiile
detinute de imaginea initiala sunt inlaturate definitiv. Daca aveti nevoie de toate informatiile din
fotografia initiala, alegeti o metoda fara pierderi (lossless), cum este TIFF; dar in aceasta situatie,
fisierul va fi mult, mult mai mare.
O proprietate intersanta a algoritmului jpeg este capacitatea acestuia de a avea un grad variabil,
determinabil, de comprimare. aceasta inseamna ca daca doriti obtinerea unui fisier de imagine cat mai
mic, se poate alege o rata mare de comprimare, in dauna calitatii; invers, pentru a mentine calitatea
la o cota ridicata, se alege un grad redus de comprimare. La prima comprimare a imaginilor, chiar si
pentru un grad mediu, pierderea de calitate este minora. Asa se face ca toate aparatele fotografice
digitale, pentru a realiza economie de spatiu pe cartela de memorie, prezinta posibilitatea de a
comprima imaginea descarcata de CCD in imagine comprimata .jpg in diverse rapoarte (1:5 – 1:20),
fara o alterare semnificativa. Daca insa fisierul .jpg este deschis, prelucrat, salvat, apoi din nou
deschis, prelucrat … de mai multe ori, pierderile de calitate devin tot mai evidente. In seria de mai jos,
imaginea din stanga (foto 1) a fost obinuta in urma unei singure prelucrari, iar imaginea din dreapta,
desi usor mai mare, este rezultatul unor prelucrari succesive de patru ori.
De ce dorim imagini comprimate? Daca vrem ca imaginile noastre sa fie afisate pe internet,
acestea trebuie transmise in retea (upload) si, de acolo, vizitatorul site-ului le descarca
(down-load) in navigatorul sau de internet. O prima limitare este impusa de viteza de
descarcarea care se face cu o viteza mica (cativa kb pe secunda, mai mica chiar pentru
utilizatorul “casnic” de internet, conectat prin modem si dial-up); un fisier foarte mare se
descarca greu si pune la “munci grele” rabdarea vizitatorului. In seria de mai jos, foto 3 are
aproape 63 k si se descarca printr-un modem conectat la 28,8 kbps in 21 secunde, pe cand
foto 4, cu aceeasi dimensiune de pixeli, are un grad mai mare de comprimare, masoara 23
k si se descarca prin aceeasi conexiune in doar 8 secunde. Ce alegeti? Depinde de dvs.
O a doua limitare este determinata de rezolutia monitorului vizitatorului site-ului nostru.
Exista multi utilizatori cu sisteme de calcul mai ieftine si care afiseaza imaginea pe monitor
la o rezolutie de 800 x 600 pixeli (uneori chiar mai putin). Daca pagina web mai contine
chenare, texte, etc., cei 600 pixeli pe verticala se reduc la 400 sau 300, disponibili pentru
fotografia inclusa in pagina; o poza de dimensiune mai mare fi vazuta doar in parte, ceea ce
ar impune derularea paginii, lucru destul de neplacut.
Cat de mult se poate comprima o imagine? Daca plecam de la un fisier imagine de 1 MB, sa zicem,
putem obtine un fisier jpg de 50 K (rata de compresie 1:20), fara alterari importante ale calitatii
vizibile a imaginii. O comprimare la o rata de 1:40 – 1:50 aduce fisierul-imagine la 20 – 25 K cu
pierderi perceptibile / moderate. Este posibila comprimarea de pana la 1:100, imaginea obtinuta avind
doar 1 K si pastreaza mai multe detalii decat ofera multe programe de manipulare a imaginilor in
modul “thumbnail”.
GIF contraataca
Multi sunt speriati de termenul “lossy compression” dar, in ceea ce priveste inregistrarea imaginilor,
nici o imagine digitala nu se compara cu imaginea oferita de ochiul uman. Mai vechi decat JPEG,
pentru unele imagini, GIF (“graphic interchange format”) este superior in privinta calitatii imaginii, a
ratei de comprimare sau a ambelor, dar are un pacat: acestea sunt valabile pentru imagini cu o paleta
redusa de culori, deoarece, prin conventie, GIF are maximum 256 culori (codificare pe 8 biti). De
exemplu, arii largi cu exact aceeasi culoare, sunt comprimate foarte eficient de algoritmul GIF. Dar,
pentru o imagine fotografica, transpusa digital prin scanare sau inregistrata cu aparate fotografice
digitale, adancimea de culaore este de cel putin 24 biti (16 milioane de culori), ceea ce determina o
alterare severa a pozei. Imaginile optime pentru comprimare prin metoda GIF sunt cele cu linii si
suprafete uniform colorate, cum sunt cele desenate cu programul Microsoft Paint. Cu cat imaginea
este mai complexa iar nuantele mai multe, cu atat JPEG se descurca mai bine. GIF se descurca bine cu
marginile netede, cum ar fi chenarele fotografiilor sau conturul literelor aplicate peste o imagine, pe
care JPEG le reda mai difuz, datorita rotunjirilor inerente in calculele matematice pe care le efectueaza
algoritmul de compresie.
Cat de puternic comprima GIF? In privinta fotografiilor, am facut urmatorul test: fotografia originala –
in format TIFF – are 6,7 MB; am taiat o mica portiune din imaginea originala si aceasta a fost salvata
in format GIF, dar si in format JPEG.
Dar, in opinia mea, nu aceasta este principala diferenta, ci modalitatea de reprezentare a
culorilor: 256 la .gif, 16 milioane pentru .jpg, fapt care se traduce printr-o redare mai buna
a variatiilor fine de culoare la formatul .jpg.
Cu cine votam?
De la bun inceput, as dori sa subliniez ca nu exista o alegere definitiva. Fiecare imagine trebuie
analizata si aleasa cea mai adecvata metoda de comprimare.
Pe linia de start a cursei, cele doua metode de compresie se prezinta astfel:
1. GIF comprima fara pierderi, in timp ce JPEG produce pierderi in calitate, ami ales in ceea ce
priveste culorile, si mai putin informatiile de luminanata – bila alba pentru GIF;
2. Comprimarea JPEG poate fi efectuata intr-un grad variabil, ales de utilizator, in functie de destinatia
imaginii, pe cand GIF are o rata fixa – bila alba pentru JPEG;
3. Codificarea GIF se face “la plecare”, iar la “sosire” aceasta nu mai necesita prelucrari; JPEG in
schimb, necesita decomprimare la sosire, astfel incat puterea calculatorului utilizatorului final este
importanta; – o bila neagra pentru calculatoarele modeste!
4. GIF se descurca foarte bine cu marginile nete, contrast, ca de ex. un cadru in jurul unei imagini, in
schimb, JPEG afiseaza aceste cadre cu un grad sesizabil de “incetosare”, cu o reducere a functiei de
transfer (cum ar spune specialistii);
5. JPEG pastreaza – cel putin teoretic – 16 milioane de culori, in timp ce GIF face o reducere severa
(color selection sau color reduction), la cel mult 256 – uneori mai putine – culori, ceea ce, in opinia
mea, este tot un proces “lossy”. Ideea ca ar mai exista vizitatori pe Internet ale caror monitoare pot
afisa doar 256 culori, nu mai are sustinere astazi, cand chiar si cele mai ieftine monitoare permit 16
milioane. Reducerea paletei de culori aduce multe bile negre pentru GIF.
In opinia mea, pentru imaginile fotografice, cea mai buna metoda ramane totusi JPEG.
Cum procedam?
Pentru a transpune capodoperele noastre fotografice in formatul .jpg, va trebui sa spunem
programului de prelucrare cu care lucram sa salveze imaginea curenta nu in formatul
implicit (de regula proprietar), ci in cel .jpg, comanda aflata de regula, in meniul File > Save
as.. Alte programe necesita procedura File > Export… Trebuie sa mentionam de la bun
inceput ca nivelul de compresie afisat in caseta de dialog a unui program nu corespunde cu
cea afisata in caseta de dialog a altui program, adica 60% compresie la programul X nu
produce un fisier identic cu 60% compresie la programul Y. Mai mult decat atat! La unele
programe, procentele se refera la calitatea imaginii rezultate (procente mari inseamna
fisiere mari), iar la alte programe procentele se refera la gradul de comprimare (procente
mari inseamna fisiere mai mici), si aceasta deoarece standardul JPEG nu include specificatii
in acest sens iar fiecare producator a procedat cum a gasit de cuviinta. Ceea ce trebuie sa
faceti insa, indiferent de programul cu care lucrati, este sa salvati o copie necomprimata, in
formatul proprietar al programului cu care lucrati, pentru orice eventualitate!
Pe piata exista un mare numar de programe dedicate prelucrarii imaginilor digitale. O mica
parte din utilizatori folosesc Mac-uri sau Linux, iar softul dedicat este restrins; articolul de
fata nu li se adreseaza. Pentru majoritatea dintre noi, cu sisteme PC-Windows, oferta este
insa foarte generoasa. Din aceasta pleiada de programe am ales doua programe care, in
opinia mea exceleaza: ACDSee – in topul clasamentului “Cele mai multe formate acceptate”,
iar Adobe Photoshop in topul clasamentului “Performanta”
Sa le luam pe rand…
1. ACDSee
Unul dintre programele cele mai folosite este ACDSee, ajuns la versiunea 4. Programul este
shareware si permite utilizarea fara a plati nimic, o perioada de timp, avind insa toate
functiunile activate. Dupa efectuarea tuturor prelucrarilor asupra fotografiei, se alege din
meniul File submeniul Save as… Apare o fereastra in care alegem formatul fisierului (dintr-o
caseta aflata in partea de jos a ferestrei de dialog), numele si calea/directorul unde va fi
salvat fisierul. In coltul din dreapta jos se afla caseta de dialog “Options”, prin selectarea
careia apare o alta fereastra de dialog. In aceasta fereastra, cea mai importanta optiune se
refera la calitatea imaginii/rata comprimarii. Ajustarea se poate face prin mutarea cursorului
fie spre stanga – compresie mai mare si fisier mai mic, sau spre dreapta – compresie mai
mica si imagine mai buna; se poate folosi caseta spin aflata imediat mai jos. Ajustarea unui
nivel de peste 90% nu produce un fisier mai bun, doar mai mare; pe de alta parte, un nivel
sub 5% produce imagini de calitate foarte slaba si care pot fi folosite doar ca “tumbnail”. In
partea mediana a casetei de dialog, se afla caseta “Progressive”, si care se refera la modul
in care se descarca imaginea in exploratorul de Internet al utilizatorului. O schita a imaginii
salvate “progressive” va apare foarte rapid pe ecranul vizitatorului dar la o calitate redusa
si, dupa 3 – 5 imagini intermediare in care detaliile devin tot mai fine, apare imaginea
finala. In acest fel vizitatorul vede rapid – chiar daca aproximativ, imaginea de pe site.
Numarul de scanari se ajusteaza din caseta spin “Smoothing”. Selectarea unui numar sub 3
anuleaza viteza de afisare a schitei de imagine, iar peste 5 salvarea in modul progresiv
produce o imagine usor mai mare, deci care se descarca intr-un timp ceva mai lung. Altfel
imaginea va fi invizibila pana cand computerul primeste si ultimul bit al fisierului .jpg. Din
punctul meu de vedere, chiar daca dureaza putin mai mult, as prefera salvarea imaginii in
modul progresiv, deoarece am la ce ma uita cat timp se descarca intreaga pagina.
O proprietate foarte interesanta a programului ACDSee (versiunea 3 si mai buna) este
conferita de plug-in-ul JPEG-Transform (aflat in folderul Plugins, sub numele de
CX_JPEGTrans.apl) si care realizeaza rotiri si reflexii in oglinda ale fisierelor .jpg fara
pierderi! Vestea rea este ca rotirea este lossless doar pentru fisierele al caror numar de
pixeli pe lungime si inaltime este multiplu de 8. Vestea buna este ca marea majoritate a
aparatelor fotografice digitale actuale genereaza fisiere .jpg cu dimensiuni multiplii de 8.
2. Adobe Photoshop
Existent pe piata in diverse versiuni complete (5, 5.5, 6, recent anuntat 7), limitate (5 L.E.)
sau chiar reduse (rebotezat Adobe PhotoDeluxe), Adobe Photoshop permite conversia
fisierului proprietar (.psd pentru Photoshop, respectiv .pdd pentru PhotoDeluxe) in fisier
.jpg.
Prima modalitate de conversie este cea bine cunoscuta: din meniul File se alege Save as…;
apare o fereastra de dialog in care se precizeaza calea, numele fisierului (implicit este afisat
untitled-1), si formatul (implicit Photoshop .psd si pdd). De la nivelul acestei ultime optiuni
se face click pe sageata in jos si se alege din lista derulanta optiunea JPEG. Se face click pe
Save si apare o noua caseta de dialog referitoare la optiunile fisierului. Photoshop ofera
nivele de compresie de la 0 la 12 si nu lasa loc nici unui dubiu referitor la cifrele afisate pe
ecran: calitatea imaginii, gradul de compresie, nivelul de calitate. Bifarea casetei Preview
determina programul sa calculeze dimensiunea fisierului .jpg dar si durata aproximativa a
timpului de descarcare printr-un modem cu o viteza “domestica” (14,4 28 sau 56 kbps).
O a doua modalitate de conversie este alegerea din meniul File a submeniului Save for Web.
Se deschide o fereastra care are in colutul stang – sus patru taburi: Original, Optimized, 2-
Up si 4-Up; ultima – cea mai utila. Daca alegem 4_Up, partea centrala a ecranului va fi
ocupata de imaginea originala si trei imagini comprimate in grade variabile; la fiecare se
afiseaza dimensiunea in KB, calitatea imaginii dar si timpul estimat de descarcare printr-un
modem conectat la o viteza selectabila (implicit 28 kbps). In partea dreapta a ecranului se
alege modalitatea de comprimare: JPEG sau GIF; in imediata apropiere a listei derulante se
afla o sageata spre dreapta – click pe sageata deschide un dialog din care merita a fi
mentionat in mod special “Optimize To File Size…”
Putem introduce aici dimensiunea in KB pe care o dorim iar programul calculeaza rata
necesara de compresie si salveaza fisierul la setarea aleasa. Tot in dreapta, dar mai jos,
este afisata o alta fereastra de dialog, cu doua tab-uri; as mentiona tab-ul “Image Size”,
prin selectarea caruia putem alege o noua dimensiune in pixeli a imaginii: in valori absolute
sau in procente. In acest fel, noul fisier poate fi micsorat sau marit, pentru a se incadra, in
dimensiunile de pixeli impuse, de ex. de Fotomagazin. Tot aici se afla caseta “Constrain
Proportions” care este implicit setata si care asigura o reducere/crestere proportionala a
dimensiunilor in pixeli.
Etichete: ACDSee, Adobe Photoshop, foto, GIF, JPEG, JPG

Arhivarea fotografiilor digitale


Posted by: dnlau on: mai 10, 2008
 In: Uncategorized
 1 Comentariu
Arhivarea fotografiilor digitale, operatiune prin care intelegem stocarea lor pentru perioade
lungi de timp, devine o necesitate a timpului prezent. Inmultirea exponentiala a aparatelor
fotografice digitale accesibile ca pret, se insoteste de obtinerea unui numar foarte mare de
fotografii, si care, chiar si pentru un amator, ocupa rapid spatiul liber al harddisk-ului
calculatorului.
Ce-i de facut ? Unica solutie ar fi transferul imaginilor pe un alt suport.
CE NE OFERA PIATA ?
1. Un alt harddisk – contra unei sume intre 100 si 200 USD putem cumpara un harddisk nou, cu o
capacitate de 60 – 80 GB sau mai mult; orice placa de baza moderna este prevazuta cu doua
conectoare EIDE, pe fiecare putind fi atasate cate doua device-uri (harddisk-uri, CD-ROM, CD-RW,
etc). Au avantajul ca sunt foarte rapide (la scriere/citire, la identificarea unei poze, etc). Partea
neplacuta este insa ca un virus de calculator (si sunt multe in zilele noastre), poate incurca tabela de
fisiere (FAT) iar informatia de pe disc poate deveni inaccesibila. Un harddisk suplimentar este solutia
optima pret – performanta, dar cu acest risc (inacceptabil pentru mine) de securitate a datelor.
2. Unitatile de banda magnetica, de tipul DDT (Digital Data Tape), pot stoca o cantitate mare de
date dar au doua dezavantaje majore: accesul la date se face secvential (ca pe o caseta de casetofon)
adica lent, iar pretul este destul de mare.
3. Mediile magnetice amovibile: unitatile Zip si Jaz sunt neinteresante datorita capacitatii relativ
mici pe unitate (sute sau mii de megabytes), comparativ cu pretul destul de mare. Pe de alta parte,
un camp magnetic puternic aflat in vecinatate, poate sterge informatiile de pe aceste unitati!
4. CD-urile inscriptibile au ajuns la un pret extrem de atragator (sub 30 eurocenti pentru un CD +
carcasa de plastic). Inscriptionarea unui CD este facila, iar capacitatea relativ mica (cca 700 MB) este
pe deplin compensata de pretul foarte mic. CD-RW poate reprezenta o solutie de moment, dar riscul
stergerii accidentale a informatiei este real in mainile unui utilizator neglijent (cum am patit si eu!).
Cat rezista un CD? Depinde de tipul CD-ului si de modul de pastrare si utilizare. Opiniile sunt
divergente, dar cei mai pesimisti estimeaza cel putin 10 – 15 ani pentru un CD pastrat corect (protejat
de caldura si de radiatiile UV) si folosit ocazional. Pentru a putea pastra in maxima siguranta
fotografiile dvs., optim ar fi sa aveti 2 arhive identice: una de uz curent, pentru a descarca imaginile,
si una de rezerva, depozitata in conditii de temperatura constanta. La preturile actuale, va puteti
permite. Exista cateva voci care sustin ca “arderea” CD-ului este facuta cel mai bine la viteze mici
(4x).
5. DVD-urile inscriptibile reprezinta o noua stea pe firmament. Avind o capacitate considerabila
(peste 4,7 GB, in functie de model), au insa un dezavantaj care tine de bolile “copilariei”: lipsa unui
standard comun pentru toti producatorii. Exista riscul ca, peste cativa ani, sa se ajunga la un standard
total diferit de ce se “fumeaza” astazi, iar inregistrarile dvs. sa nu mai poata fi citite, si as aminti,
pentru comparatie, “batalia” dintre standardele Betacam si VHS din domeniul video.
CUM PROCEDZ EU?
Dupa descarcarea pozelor din camera digitala, folosesc un program de vizualizare a imaginilor (de ex.
PIE – Picture Information Extractor), care-mi permite trei lucruri esentiale (in opinia mea):
a) Rotirea imaginii cu 90 grade – deoarece foarte putine camere digitale dispun de senzor de
pozitie, imaginile descarcate vor fi mai greu de vazut daca nu sunt poztionate corect. Majoritatea
producatorilor de camere digitale utilizeaza cipuri CCD/CMOS al caror numar de pixeli este multiplu de
8, astfel incat chiar si unele programe ieftine/shareware/freeware (de ex. PIE sau ACDSee), rotesc
imaginea .jpg fara pierderi;
b) Redenumirea automata a fisierului dupa modelul [anul][luna][ziua]-[ora][minutul][secunda]-
[sutimi de sec].jpg, de ex. “021123-1122-23.jpg”, date care sunt preluate din header-ul fisierul .jpg
compatibil EXIF
c) Atasarea fiecarei poze de cuvinte cheie; de ex., in urma cu o saptamana, am facut cateva poze
intr-o padure, cu vegetatie de toamna; cuvintele cheie ar putea fi chiar: vegetatie, padure, toamna,
sau ce credeti ca ar fi mai potrivit.
Definesc un director pe harddisk, de ex.: “Toamna 2002″ cu sub-directoare intitulate sugestiv, de ex.:
“Lansare carte dl. XYZ”, “Vernisarea expozitiei …”, etc. si trec pozele in subdirectoarele adecvate.
Pentru arhivare, utilizez pozele descarcate din camera, fara nici o prelucrare, cu exceptia rotirii cu 90
grade. Fotografiile prelucrate le asez in alte subdirectoare, intitulate, de ex. “Prelucrari poze lansare
carte”. Cand se aduna circa 640 MB, transfer datele pe 2 CD-uri: unul pentru arhiva “de lucru” si altul
pentru arhiva “de rezerva”. Inscriu CD-urile cu un CD-writer la viteza de 4 x, apoi le inscriptionez cu
un flow-master si le asez in casete de plastic; pentru arhiva “de rezerva” se gasesc in comert casete
pentru 4 sau chiar pentru 6 CD-uri. Pentru cele “de lucru” utilizez casete normale, pentru care fac
coperti si pe cotorul copertii scriu clar si mare continutul. Nu-mi place sa ravasesc un raft intreg de
CD-uri ca sa gasesc pe unul anume.
COPERTI PENTRU CD-URI
Pentru a identifica dintr-o privire daca poza pe care o cautam in arhiva se afla pe acel CD, putem
realiza cu ajutorul Photoshop-ului copertile pentru carcasa CD-ului.
Pentru a crea o coperta de CD (portiunea din spate), se procedeaza astfel:
1. Alegeti File > Automate > Contact Sheet II
2. Apare panelul de optiuni pentru Contact Sheet II, unde precizati:
In caseta Source Folder se alege:
a) locul in care se afla pozele pe care doriti sa le prelucrati
b) sa includa sau nu pozele din subdirectoarele folder-ului stabilit la punctul (a)
In caseta Document se opteaza pentru:
c) dimensiunea imaginii; pentru coperta din spate a unei carcase normal de groase, dimensiunea este
de 13,8 * 11,8 cm, la care se adauga doua fasii de 6 mm pe fiecare latura ingusta pentru cotor;
d) se alege o rezolutie a imaginii intre 200 si 300 dpi
e) se lasa modul RGB implicit
f) se bifeaza optiunea “Flatten all layers” asa incat sa se obtina un singur strat, cu toate pozele
In caseta Thumbnails se precizeaza:
g) modalitatea de aranjare a pozelor: in ordine pe randuri (across first) sau pe coloane (down first)
h) numarul de coloane si de randuri; daca aveti multe poze puteti alege pentru coperta din spate chiar
si 6 coloane si 6 randuri, imaginile avind aproape 2 * 2 cm, iar pe hartie de calitate Xerox, raman
identificabile;
In caseta Use filename As Caption:
i) bifarea casetei determina afisarea sub fiecare imagine a numelui fisierului si a extensiei
j) puteti alege fontul si marimea; va recomand o marime de sub 10 puncte daca aveti sase coloane.
3. In dreapta panelului veti observa o schita a copertei. Daca totul este in regula, apasati <OK> si
urmariti cum programul incarca fiecare poza, o prelucreaza, o reduce la dimensiunile necesare si o
aseaza in pagina. Obtineti astfel o imagine similara cu cea de mai jos, numai buna de imprimat.
Inainte de imprimare, din caseta de dialog “Printer Setup” aleg optiunea de imprimare (punctata) a
marginilor documentului (cu nume variabil, in functie de modelul de imprimanta).
Ce ne facem daca avem mai multe poze?
Carcasa de grosime normala are prevazut loc pentru coperta si la capac. Pasii sunt similari cu cei
descrisi mai sus, doar ca dimensiunile pentru coperta care se insera in interiorul capacului sunt de 120
* 120 mm., sau chiar coperta dubla (120 * 240 mm.) si puteti opta pana la 11 coloane * 6 randuri,
adica 66 poze pe fiecare fata a hartiei.
CE OBTINEM?
Daca utilizati coperta de capac (120 *120) imprimata pe ambele fete + coperta din spate, aveti acces
dintr-o privire la 108 poze perfect identificabile, nemaivorbind de pastrarea ordonata si in siguranta a
muncii dvs. E mult? E putin? Dvs. hotarati…
Pentru un tutorial adecvat postarii de galerii web intrati pe
adresa:http://dnlau.wordpress.com/2008/02/20/galerie-de-fotografii-pentru-web/
Etichete: Arhivare, digital, poze

Acumulatori NICHEL-METAL HYDRIDE (NiMH) pentru


aparatele fotografice
Posted by: dnlau on: mai 10, 2008
 In: Uncategorized

 3 Comentarii
Introducere
Camerele fotografice digitale din zilele noastre sunt produse electronice, dotate cu blitz, procesoare
puternice, memorii de stocare, motoare electrice care actioneaza mecanismul de punere la punct,
zoom-ul sau diafragma, un ecran cu LCD pentru a vedea subiectul sau fotografia captata etc., toate
consumatoare de energie. Utilizarea intensiva a acestor componente epuizeaza rapid bateriile de tip
Volta, chiar si pe cele “heavy dutty”. De o perioada de timp au fost introduse in exploatare baterii de
acumulatori care furnizeaza un amperaj mai mare si au marele avantaj al reincarcarii. Desi investitia
initiala in baterii si in incarcator este mai mare, pe termen lung, acestea isi dovedesc rentabilitatea.
Pana in urma cu circa un deceniu, bateriile cu NiCd tronau suverane in oferta de acumulatori, dar in
ultimii ani au apărut si s-au extins cu repeziciune noile baterii cu Nichel-Metal-Hidrid (NiMH).
In cele ce urmeaza ma voi ocupa in principal de cele mai moderne si larg raspandite pe piata baterii
de acumulatori: cele cu NiMH, in formatul AA. Ele utilizeaza acelasi principiu ca cele cu NiCd, dar
inlocuiesc electrodul negativ de nichel-cadmiu – responsabil de absorbtia hidrogenului – cu un aliaj
(aloy) nichel-metal
Acestea au trei avantaje majore:
- capacitate de stocare a energiei sporita cu peste 40% comparativ cu cele cu nichel-cadmiu
- eliminarea pericolului pentru mediu reprezentat de toxicitatea cadmiului
- compatibilitatea perfecta ca forma si utilizare cu mai vechile baterii de tip NiCd.
Comparatie intre bateriile disponibile pentru aparatele digitale

Caracteristica NiMH NiCd Litiu


Tensiune medie 1,25 v 1,25 V 1,5 V
Capacitate
Pana la 2000 mAH Pana la 1000 mAh > 2000 mAh
inmagazinata
Profilul descarcarii Aproape plat Aproape plat Aproape plat
Comportament la
descarcare in Foarte bine Foarte bine Foarte bine
curent mare
Curent la
temperatura Foarte bun Foarte bun Excelent
ridicata
Curent la
Foarte bun,
temperatura
Mult redus Mult redus pana la – 10
scazuta (< 0
grade C
grade C)
Incarcare rapida cu Incarcare fara
Încarcarea indisponibil
controlul necesitatea
supraincarcarii pe contolului
cale electronica supraincarcarii
Neglijabil
(durata
Autodescarcare 1 – 2 % zilnic 1 – 2 % zilnic estimata de
viata: cinci –
zece ani)
Durata de viata 500 – 1000 cicluri 500 – 1000 cicluri 1 (unu)
Compatibilitate
Echivalente Echivalente Echivalente
mecanica
Necesita prelucrari
speciale impuse de
Ecologie Fara probleme Fara probleme
toxicitatea
cadmiului
Cost pe 1000
4 USD 2 USD 1000 USD
cicluri/element
Electrochimie
Principiul de functionare se bazeaza pe capacitatea unor aliaje metalice de a capta (formand hidrizi) si
elibera hidrogen. Pentru ca procesele sa se desfasoare la temperatura mediului ambiant, cele mai
adecvate aliaje au fost identificate cele cu nichel si “pamanturi rare” (lantan, zirconiu).
La incarcare, in bateriile NiMH se produc următoarele reactii:
1. la polul negativ, prin aplicarea unui potential electric, apa este descompusa:
Aloy + H20 = ALOY(H) + OH+
2. la polul pozitiv, se produce oxidarea hidroxidului de nichel:
Ni(OH)2 + OH+ = NiOOH + H2O + e-
La descarcare (in exploatare) procesele se desfasoarain sens invers, reactiile fiind reversibile.
Raportul dintre electrozii pozitiv si negativ este ajustat in asa fel incat sa protejeze bateria: la
supraincarcare, electrodul pozitiv va fi primul saturat; in acest moment incepe electroliza apei si se
degaja oxigen care difuzeazasi este fixat la nivelul electrodului negativ. Electrolitul din baterie este o
solutie de hidroxid de potasiu. Realizarea mecanica a bateriei este aproape identica cu cea a uneia
NiCd. Cutia exterioara este metalica si serveste drept pol negativ, iar electrodul axial este polul
pozitiv. La una din extremităti – pe unde patrunde afara electrodul pozitiv se afla o rondela izolatoare
fixata, de unii producatori, printr-o garnitura-ventil de siguranta, care se deschide in cazul in care
hidrogenul sau oxigenul sunt generate in cantitate prea mare (supraincarcare marcata).
Profilul de descărcare
Principalul parametru la acumulatori este timpul de descarcare (functionare) la un anumit
curent drenat de consumator. Evaluarea curenta a bateriilor este prescurtata “C” (capacity)
si este rezultatul masurarii descarcarii unei baterii noi dar bine “conditionata”, proaspăt si
complet incarcate. Pentru bateriile NiMH, C reprezinta curentul (in mA) pentru un timp de
descărcare standard este de 5 ore, adică 0,2 C. Unii producători folosesc curentul minim, iar
altii curentul mediu; diferentele rezultate in determinarea C sunt de circa 10%.
O baterie proaspat incarcata furnizeaza la borne, la 20°C, o tensiune de 1,4 volti. In sarcina tipica de
0,2 C – de ex 400 mA pentru una de 2000 mAh – se produce rapid o scadere a tensiunii la 1,25 V si
apoi tensiunea scade incet (la 1,2 V pentru 50% C) pana la 85 % C, dupa care urmeazao scadere
rapida a tensiunii la borne. Exista referenti care sustin ca si bateriile au “memorie”, adica au o curba
de descarcare intrucatva influentata de precedentele cicluri de incarcare si descarcare. Experimente de
laborator au arata o scadere de pana la 150 mV a tensiunii la borne si au emis teoria ca aceasta este
influentata de cadmiu. Înlocuirea cadmiului in celulele cu NiMH au inlăturat aceasta problema.
Temperatura din mediul ambiant influenteazasemnificativ capacitatea de descarcare a celulelor cu
NiMH; astfel, intre 10 si 40°C, bateria furnizeazapeste 95% din capacitate; in schimb, la 0°C
capacitatea scade la 80% si ajunge doarala 20% la – 10°C; vestea buna este ca, readuse la
temperaturi pozitive, bateriile isi recapata complet capacitatea la care au fost incarcate. Acest fapt se
explica prin scaderea vitezei de reactie la temperaturi joase.
Spre deosebire de elementele galvanice, bateriile NiMH pot furniza tensiuni nominale chiar si la
descarcari in circuite mari consumatoare de curent; capacitatea actuala se mentine peste 85% pana la
4*C, adica peste 1,05 V la 6 A pentru elemente de 1500 mAh.
Continuarea pastrarii in sarcina dupa descarcare completa a componentei pozitive, produce o
inversare a polaritatii, prin descarcarea componentei negative (prevazuta de producator cu o
capacitate mult mai mare). In continuare, se produce inversarea polaritatii si la electrodul negativ, cu
inversarea tensiunii furnizate de element, producerea abundenta de hidrogen, degradarea ireversibila
a electrozilor si cresterea substantiala a presiunii din celula; presiunea ridicata deschide valva de
etansare si se elimina astfel pericolul exploziei. Data fiind capacitatea electrodului negativ de a capta
cantităti foarte mari de hidrogen, bateriile cu NiMH sunt mai “rezistente” la supradescarcare decat cele
cu NiCd.
Pentru majoritatea consumatorilor care utilizeazaelemente cu NiMH, cel mai bun indicator al opririi
descarcarii este atingerea la borne a tensiunii de 0,9 V care corespunde la o descarcare de 75%;
pentru consumatorii care solicita peste 1 C, atingerea tensiunii de 0,9 V la borne se produce prematur,
astfel incat in baterie ramane o cantitate mare de energie restanta, cu atat mai mare cu cat se solicita
multiplii de C. Folosirea tensiunii de 0,9 V este dictata de prevenirea degradarii ireversibile a bateriilor
NiMH. Este posibil ca unii consumatori sa-si inceteze functionarea cu mult inainte de aceasta valoare!
Majoritatea consumatorilor necesita insa baterii de celule, pentru atinge tensiunea necesara
bunei functionari. Utilizarea criteriului – O,9 V * numarul de celule – ca semnal al opririi
descarcarii poate duce la inversarea polaritatii si potentiala distrugere a celui mai slab
element din baterie. De aceea producatorii recomanda pentru baterii de elemente folosirea
formulei:
TOD= [(T50%-150mV)(n-1)]-200mV
Unde: TOD = tensiunea de oprire a descarcarii
T50% = tensiunea la 50% descarcare in circuitul respectiv
n = numarul de elemente din baterie
Încarcarea celulelor NiMH
Încarcarea corecta a bateriilor cu NiMH este esentiala pentru conservarea caracteristicilor si o utilizare
indelungata. Încarcarea trebuie facuta cat mai rapid, complet, dar evitand pe cat posibil
supraincarcarea. In general, elementele NiMH sunt mai sensibile la supraincarcare decat cele NiCd,
asa incat utilizarea unui incarcator ieftin si mai vechi, poate produce pe termen lung, cheltuieli mai
mari decat pretul unui incarcator “inteligent”.
Un incarcator pentru bateriile NiMH ar trebui, in mod ideal sa indeplineasca urmatoarele conditii:
1. sa incarce bateriile in trei faze (vezi mai jos)
2. sa folosească mai multe metode de determinare a supraincarcarii (al temperaturii si al tensiunii)
3. sa dispuna de un sistem de oprire generala care sa anuleze curentul in aparat in caz de incalzire
excesiva – de regula 90°C.
Evenimente legate de incarcare
Desi comportamentul la descarcare este similar cu elementele cu NiCd, celulele NiMH au un profil de
incarcare foarte diferit, determinat de specificul electrochimic diferit al celor doua tipuri de baterii.
Daca celulele NiCd se incarcă endotermic, celulele NiMH degaja căldura la incarcare. Exista de
asemenea, diferente legate de presiunea din celule ca si de curba tensiunii la borne.
La atingerea capacitatii complete la incarcare (C = 100%), tensiunea la borne creste rapid si
apoi scade lent, temperatura din element creste treptat iar presiunea creste rapid. La
C>100% productia de hidrogen depaseste capacitatea de captare si inmagazinare a
electrodului negativ; de asemenea, o mare parte din curentul care intra in celula este
transformat in caldura. Continuarea incarcarii determina deschiderea ventilului de siguranta
sau – daca acesta nu functioneaza- la distrugerea iremediabila a elementului. Pe de alta
parte, capacitatea de incarcare se reduce semnificativ si proportional cu cresterea
temperaturii din mediu, astfel incat incarcarea in conditii de temperatura ridicata reprezintă
o problema.
Curentul de incarcare se evalueazaraportat la capacitatea bateriei si cel mai sigur este la < C/10, dar
timpul necesar pentru incarcare devine intolerabil. Au fost proiectate incarcatoare rapide, care
furnizeazacurent chiar la capacitate si care permit incarcarea intr-o ora! La incarcatoarele rapide insa,
controlul supraincarcarii este extrem de important, avand in vedere cele expuse mai sus.
Controlul supraincarcarii prin determinarea temperaturii pare a fi cea mai buna metoda, in acest
moment. Încarcatoarele moderne monitorizeazaatat temperatura cat si tensiunea. La acestea,
incarcarea se face in trei etape:
a) in prima etapa se furnizeazacurent la 1 C, asigurand incarcarea a circa 90% C, după care
b) in a doua etapa curentul scade la 0,1 C, pentru a incărca intreaga capacitate a bateriei
c) in a treia etapa se asigura un curent de 0,025 C, suficient pentru a compensa autodescărcarea.
Încarcatoarele mai ieftine incarca celulele in doua etape:
a) incarcarea subunitara relativ la C – cel mai sigur 0,1 C dupa cum am mentionat, dar cu o durata de
18 – 24 ore (overnight charger), moment in care un timer reduce curentul;
b) intretinerea incarcarii cu un curent de C/40.
Încarcatoarele in trei trepte sunt mai scumpe, deoarece includ sisteme electronice mai
complexe, dar protejeazacelulele la supraincarcare, astfel ca pe termen lung, sunt mai
economice.
Temperatura din mediul ambiant in timpul incarcarii influenteaza semnificativ strategia de
incarcare. Curentul de incarcare trebuie redus sub 0,1 C data temperatura din mediu scade
sub 10°C si nu se recomanda incarcarea in medii sub 0°C, deoarece, in acest fel sunt
anulate unele mecanisme de protectie la supraincarcare. Similar, peste 45°C.
Păstrarea bateriilor NiMH
Toate celulele de acumulatori se autodescarca, datorita unor scurgeri parazite de curent in interior.
Întrucat reactiile electrochimice sunt dependente de temperatura, modificari relativ mici ale
temperaturii din mediu induce modificari importante in curba de descarcare. In general, o crestere cu
10° a temperaturii de mediu, dubleazarata autodescarcarii. La 60°C bateria se autodescarca complet
in 10 zile, in timp ce la 25°C chiar si după 30 zile mai pastreaza peste 50% din capacitate.
Recomandări de depozitare:
- stocati bateriile incarcate la cea mai redusa temperatura posibila (in frigider);
- extrageti bateriile din lăcasul consumatorului si depozitati-le separat; multi consumatori – chiar opriti
– utilizeazaun curent slab, de cativa miliamperi, pentru mentinerea informatiilor din unele componente
de memorie; pentru perioade lungi de timp – luni de zile – se depăseste pragul admisibil pentru
descarcare, bateria isi inverseazapolaritatea, apar scurgeri de electrolit si se corodeazaatat celulele cat
si aparatul consumator!
- depozitati intr-un loc curat si uscat;
- pentru a preveni autodescarcarea inutila utilizati principiul FIFO (first-in-first-aut) daca aveti mai
multe seturi de acumulatori.
Celulele depozitate si repuse in utilizare isi dobandesc capacitatea nominala după prima reincarcare.
Celulele depozitate necorespunzator – perioade lungi de timp sau la temperaturi ridicate, au nevoie de
mai multe cicluri de incarcare-descarcare pentru a-si recapata capacitatea nominala.
Durata de viata
In acest moment, celulele cu NiMH au o durata de viata (cicluri de incarcare-descarcare) similara cu
cele cu NiCd, adica de 500 – 1000 cicluri, in conditiile unei intretineri corecte. Celulele de
degradeazatreptat, prin oxidarea electrodului negativ – care induce o scadere a tensiunii la borne, si
oxidarea electrodului pozitiv – care induce o reducere a capacitatii. Reducerea capacitatii impune
reincarcarea precoce; reducerea tensiunii la borne insa poate impiedica functionarea consumatorului.
Pentru a avea o durata maxima de viata, utilizatorul trebuie sa controleze incarcarea in ceea ce
priveste: timpul si ritmul si sa evite supraincarcarea. Un mic grad de supraincarcare este util deoarece
asigura incarcarea completa a bateriei dar mentinerea incarcarii la un curent mare pentru perioade
lungi de timp reduc durata de exploatare a celulei.
Întrucat temperatura ridicata accelereazatoate reactiile chimice, expunerea celulelor NiMH la
temperaturi inalte accelereazasi procesul de imbatranire. Încarcarea in chargere de calitate modesta
determina cresterea peste limitele acceptate ale temperaturii bateriilor si scurteazaciclul de viata.
Supradescarcarea – imprejurare in care una dintre celulele bateriei isi inverseazapolaritatea – repetata
de mai multe ori scurteazain mod cert durata de viata. De asemenea, mentinerea in consumatori pe
perioade lungi poate duce la supradescarcare si la scurgeri de electrolit.
Masuri generale de protectie
In general bateriile NiMH se comporta foarte bine in exploatare, sunt rezistente la socuri de intensitate
mica, si au o durata lunga de viata. Totusi in timpul manipularii trebuie respectate o serie de conditii:
- incarcarea este un proces exotermic si trebuie facuta in locuri racoroase; in timpul incarcarii pot
apare scapari de gaze (hidrogen) foarte inflamabile si trebuie asigurata ventilatia;
- la scurtcicuitarea terminalelor, datorita curentului mare debitat, se pot produce scantei care pot
aprinde gazele inflamabile sau pot produce arsuri electrice;
- electrolitul poate produce arsuri chimice;
- bateriile sunt livrate de producator in stare complet descarcata, pentru a preveni aceste accidente;
inainte de utilizare trebuie incarcate; este nevoie de cateva cicluri (3 – 5) de incarcare – descarcare
pentru a atinge maximum de performanta;
- nu depozitati bateriile in conditii de temperatura si umezeala ridicata;
- evitati manipularea excesiva a celulelor incarcate;
- pentru a diminua autodescarcarea, pastrati bateriile incarcate in frigider.
Elementele uzate, care se scot din folosinta:
- se vor descarca complet
- nu se incinereaza, nu se demonteazasi nici nu se inteapa
- se recomanda trimiterea la un serviciu specializat.
Etichete: baterii, Camerele fotografice, diafragma, LCD, NiMH, protectie

Sfaturi utile pentru fotografia de iarna


Posted by: dnlau on: mai 10, 2008
 In: Uncategorized

 Scrie un comentariu
Pregateste-te pentru anotimpul rece.
A face fotografie la vreme de iarna presupune ca atat echipamentul foto cat si
imbracamintea trebuie sa fie corespunzatoare temperaturilor scazute. Daca in privinta
echipamentului foto anumite lucruri sunt cunoscute – digitalul echipat cu HD nu
functioneaza, aparatele cu elecrtonica mai veche dau rateuri la frig, diafragma de la
obiectivele vechi nu se inchide la valoarea preselectata – ceea ce e mai putin luat in
considerare este imbracamintea. Este bine sa adopti stilul de imbracaminte cu cat mai multe
straturi subtiri in detrimentul celei groase in starturi putine. Pe linga lejeritatea in miscari,
mai multe straturi subtiri formeaza intre ele straturi multiple de aer care maresc izolarea
termica a imbracamintei. Corpul pierde 50% din caldura prin regiunea capului. Deci acesta
trebuie protejat cu o caciula sau sapca dintr-un material care impiedica formarea
transpiratiei dar are o izolatie termica buna. Pentru aceasta polartec-ul sau flis-ul sunt
foarte bune.
Pantaloni din polartec, acoperiti cu suprapantaloni din goretex (membrana unisens care lasa
corpul sa respire dar nu lasa vantul si umezeala sa intre), camasa de piele, si doua randuri
de pulovere subtiri din polartec peste care se imbraca haina de goretex sunt cea mai buna
varianta impotriva frigului. Daca stati nemiscat o perioada de timp mai lunga e necesara o
haina cu puf de gasca care se imbraca pe deasupra. Incaltamintea trebuie sa fie lejera,
impermeabila iar principiul multistrat se aplica si aici. Cand este foarte frig si stai mult timp
la exterior e bine sa ai manusi subtiri din piele cu 5 degete pentru manevrarea aparatelor
peste care se trag supramanusi cu un singur deget. Daca situatia impune si trebuie sa te
deplasezi prin zapada adanca mai mult timp, parazapezile sunt necesare.
Cauta locatiile pentru fotografie din timp.
Zapada face deplasarea in teren mult mai dificila. Cu cat e mai multa zapada cu atat vei
pierde mai mult timp pentru deplasarea de la un obiectiv la altul. Pentru mers pe jos timpul
de parcurs al unei distante se dubleaza sau chiar se tripleaza.
Nu parcurge niciodata traseele singur.
Iarna orice obstacol isi dubleaza dificultatea. Un coechipier face inaintarea mai usoara,
urmele se sparg cu randul, iar in caz de accident – chiar si unul banal – coechipirul e
singurul care te poate ajuta.
Perioada de fotografiere.
In timpul iernii soarele este mult mai jos pe cer astfel incat pe toata durata zilei lumina este
buna, mai ales in zonele de deal si de munte. Totusi rasariturile si apusurile sunt cele mai
spectaculoase momente ale zile. Zapada amplifica cromatica calda a acestor momente.
Stabilirea expunerii.
Exponometrele care masoara lumina reflectata, adica acelea cu care sunt aparatele tind sa
faca o subexpunere accentuata a filmului. Daca nu ai exponometru pentru masurarea
luminii incidente atunci masoara expunerea pe figura umana, pe un element colorat al
imbracamintei sau aplica regula diafragmei 16: intr-o zi cu cer senin fara nori, in soare,
expunerea corecta este 1/ISO la f=16.
Daca cerul este acoperit cu o patura subtire de nori luminosi, expunerea este 1/ISO f=11; si
asa mai departe. Intotdeauna faceti bracketing pe supraexpuneri.
Bateriile sau acumulatorii
Sunt repede goliti de temperaturile joase. Asigura-te ca ai la tine baterii de schimb. Nimic
nu e mai neplacut ca in preajma unor subiecte pline de chiciura sa ti se termine bateriile de
la camera foto. Pe cele epuizate nu le arunnca. Tine-le in buzunar un timp si vei vedea ca
mai au energie suficienta pentru a le folosi mai departe.
Filtrele
Cele mai utilizate pe timpul iernnii sunt cele UV la altitudini mai mari de 1000 m. Dar din
trusa nu trebuie sa lipseasca cel de polarizare si eventual un warming up de tipul 81A sau
skylight. Pentru fotografia alb negru filtrele galben, portocaliu si chiar rosu pot fi folosite cu
succes pentru a creste dramatismul si contrastul.
Condensul
Este unul din inamicii fotografiei pe timp de iarna. Cand intri intr-o camera incalzita nu
deschide imediat trusa foto. Lasa sa traca macar o ora si apoi scoate filmul din camera foto.
Pe vreme extrem de rece incearca sa eviti sa expiri direct pe camera cand faci cadratura.
Altfel te trezesti ca ai camera acoperita de un strat subtire de gheata. Cand vei intra la
caldura acesta se va transforma in umezeala care poate sa-ti afecteze aparatul foto
Timpii de expunere
Trebuie astfel alesi incat sa nu fie mai scurti de 1/500 pentru a nu afecta partile in miscare
ale obturatorului. Aceasta se aplica la temperaturi sub -25, – 30 gr. C.
Lista cu lucrurile
Obligatorii pe care trebuie sa le iei cu tine iarna:
a. trusa de prim ajutor
b. harti
c. busola
d. telefonul mobil
e. manusi si caciula de rezerva
f. haine de rezerva
g. snur de avalansa daca te deplasezi in zona inalta
h. termosul cu ceai cald pentru o tura de o zi
i. energizante
j. ochelarii de soare
Etichete: expunere, Filtre, foto, fotografie, lumina, Timp de expunere

Search
Search for:
Articole recente
 Filtre in fotografie
 Despre blitzuri
 Cateva idei despre fotografie de exterior
 Profunzimea de câmp – de la teorie la practică
 Combinaţii de culori
 Numărul de aur
 Subiect si compozitie
 Folosirea flash-ului ca lumina de umplere

ACDSee Adobe Photoshop Arhivare bateriiblitz Camerele fotografice Combinaţii de culori compozitie contre-
jour culoareCuloarea culori curs fotodensitate
neutra diafragma digitalexpunere exterior Filtre filtruFlash foto fotocompoziţie fotograff

otografia fotografie Fotograful GIF histograma imagineJPEG JPG LCD lumina macro
NiMHNuanta Nud Numarul director Numărul de aur ochi de
pisica Peisaj Photoshoppolarizare policromia Portret pozeProfunzimea de camp protectie Raportul de
aur Reflexiile Timp de expunere TTLzoom

Blogroll
 Fashion SHOP
 Foto blog
 Funny blog
 Jokes Blog

Top Posts
 Despre blitzuri
 Folosirea flash-ului ca lumina de umplere
 Filtre in fotografie
 Lumina - esenta oricarei fotografii
 Acumulatori NICHEL-METAL HYDRIDE (NiMH) pentru aparatele fotografice

Flickr Photos
More Photos
Blog Stats
 67,119 hits

Bloguieşte pe WordPress.com.
The Albeo Theme.
Follow

Follow “Curs de fotografie”

Get every new post delivered to your Inbox.

Sign me up

Powered by WordPress.com