Sunteți pe pagina 1din 10

EDUCATIA FORMALA, INFORMALA, NON-FORMALA

Termenul de educaţie este de origine latină: „educo-educare (educere)” – a creşte, a

cultiva, a îndruma, a educa; „educatio” – creştere, cultivare, îndrumare, educaţie.

Educaţia este un fenomen socio-uman care asigură transmiterea acumulărilor teoretice

(informaţiilor) şi practice (abilităţilor) obţinute de omenire de-a lungul evoluţiei social-

istorice tinerelor generaţii, formându-le personalitatea şi profesionalitatea necesară

desfăşurării de activităţi utile în plan social.

Educaţia reprezintă obiectul de studiu specific pedagogiei (ştiinţelor pedagogice sau

ştiinţelor educaţiei) care vizează activitatea de formare-dezvoltare a personalităţii umane,

realizabilă prin corelaţia educator – educat, într-un context deschis.

Importanţa educaţiei este deosebită, întrucât sistemul educaţional se bazează pe premisa

că fiecare individ poate fi ajutat să treacă de la o etapă la alta, atâta timp cât influenţele

educative se adresează “zonei proximei dezvoltari“ .

Izvorul dezvoltării psihice îl constituie, după cum se ştie, contradicţiile interne care apar

ca urmare a solicitărilor externe. Crearea mijloacelor necesare pentru depăşirea şi

rezolvarea acestor contradicţii revine, în primul rând, educaţiei. Pe de o parte, educaţia

ofera conţinuturile ce urmează să fie asimilate, pe de altă parte ea se preocupă de modul

în care să fie asimilate, de formarea capacităţilor omului. Rolul conducător al educaţiei

apare în intervenţia acesteia în crearea unui climat educaţional favorabil, cu valenţe

educative puternice asupra formării personalităţii umane.


De aceea, nu este deloc greşită sau inoportună afirmaţia că “ educaţia este o artă “.

Educaţia, prin intermediul învăţământului, realizează cel mai important “produs” - omul

pregătit şi creativ, factorul esenţial al dinamizării progresului şi dezvoltării societăţii.

Tradiţional, educaţia oferită de şcoală a fost considerată educaţie formală, activităţile

educative organizate de alte instituţii, cum ar fi muzeele, bibliotecile, cluburile elevilor

etc., drept educaţie nonformală, iar influenţele spontane sau neorganizate din mediu,

familie, grup de prieteni, mass media etc., educaţie informală. Delimitarea între aceste

trei forme ale educaţiei este una teoretică, în practică ele funcţionând ca un complex ale

cărui graniţe sunt dificil de trasat. Mai mult, în ultima perioadă asistăm la o dezvoltare şi

la o "formalizare" a educaţiei nonformale, care se apropie din ce în ce mai mult de spaţiul

şcolar. Şi şcoala - ca instituţie - a răspuns provocărilor sociale prin lărgirea sferei de

activitate şi iniţierea unor parteneriate cu societatea civilă, comunitatea locală sau cu

diferite instituţii culturale. Aceasta deoarece învăţarea „nu este legată numai de şcoală

sau de alte contexte organizate. Concepţia despre învăţare are la bază ideea şi

observaţia că un număr mare al experienţelor noastre de învăţare s-au desfăşurat în

afara sistemului de educaţie formală: la locul de muncă, în familie, în diferite organizaţii

şi biblioteci.” (Pasi Sahlberg, “Building Bridges for Learning – Recunoaşterea şi

valorificarea educaţiei nonformale în activităţile cu tinerii”).


EDUCATIA FORMALA

Acest tip de educaţie face legătură dintre majoritatea influenţelor intenţionate şi

sistematice, create în cadrul instituţiei specializate, cum ar fi şcolile sau universităţile, şi

are ca scop suprem formarea omului, ca personalitate.

Educaţia formală este explicată pe baza unor obiective clar definite, iar procesul

educaţional se caracterizează prin intensitate, concentrare şi continuitate. ţelul acestui tip

de educaţie este de a informa elevii prin cunoştinţe noi, familiarizarea cu tehnici

educativi, care le va da indivizilor o anumită independenţă educativă.

Pentru acest tip de educaţie sunt elaborate programe de specialitate, care sunt pregătite de

specialişti, cu o pregătire în acest sens. Cunoştinţele primite sunt alese şi structurate, fiind

caracterizate prin conţinut ştiinţific.

Educaţia formală ajută la o asimilare continuă a cunoştinţelor şi uşurează dezvoltarea

unor aptitudini, capacităţi, atitudini a individului, introducerea persoanei în societate. O

latură importantă a educaţiei formale o constituie evaluarea, care uşurează reuşita şcolară,

succesul formării elevilor.

Evaluarea, în afară de faptul că evaluează cunoştinţele elevilor, mai are scopul de a trezi

în individ, capacitatea de autoaprecierea, autoevaluare. Individul se simte frustat, atunci

cînd persoana de alături este apreciat mai bine. Acest lucru, în cazul în care este o notare

corectă, să trezească eul propriul, şi să se ridice la aşteptările cuvenite. Deşi acest tip de

educaţie este necesară, totuşi are unele goluri, din cauza programelor de învăţămînt

încărcate.
Acest fapt cauzează lipsa neobişnuitului, creativismului, şi are caracter de rutină şi

monotonie. Lipsa de explicare şi argumentare, face ca cunoştinţele transmise să aibă un

caracter pur informativ, fără a trezi minţi şi a descuia idei măreţe.

Educaţia formală este caracterizată prin următoarele:

- la bază are, introducerea persoanelor în studiu intelectual;

- posibilitatea de a lega cunoştinţele, avînd la bază cunoştnţele teoretice;

- recunoaşterea cunoştinţelor proprii;

- formarea şi concretizarea cunoştinţelor şi în alte forme educative, din puct de vedere

social.

EDUCATIA NONFORMALA

Educaţia nonformală oferă un set de experienţe sociale necesare, utile pentru fiecare

copil, tânăr sau adult, complementarizând celelalte forme de educaţie prin:

• valorificarea timpului liber al elevilor, din punct de vedere educaţional;

• oportunităţi pentru valorificarea experienţelor de viaţă ale elevilor, prin cadrul mai

flexibil şi mai deschis şi prin diversificarea mediilor de învăţare cotidiene;

• participare voluntară, individuală sau colectivă;

• modalităţi flexibile de a răspunde intereselor elevilor - gama largă de activităţi pe care

le propune şi posibilitatea fiecărui elev de a decide la ce activităţi să participe;

• dezvoltarea competenţelor pentru viaţă şi pregătirea tinerilor pentru a deveni cetăţeni

activi; pe lângă informaţiile şi competenţele specifice anumitor domenii de activitate în

care se încadrează proiectele sau activităţile nonformale, elevii îşi dezvoltă şi capacităţi
organizatorice, capacităţi de autogospodărire, de management al timpului, de gândire

critică, de adoptare a unor decizii sau rezolvare de probleme;

• un cadru de exersare şi de cultivare a diferitelor înclinaţii, aptitudini şi capacităţi, de

manifestare a talentelor în artă, cultură, muzică, sport, pictură, IT etc.

Intr-un studiu – Tight (1996:68) – se spune ca educatia non-formala se bazeaza pe

„constientizarea importantei educatiei, invatarii si instruirii ce are loc in afara institutiilor

educationale recunoscute.” O expresie inrudita indeaproape cu „educatia non-formala”

este „invatarea pe tot parcursul vietii” (in engleza „life-long learning”). Elemente comune

celor doua tipuri de invatare sunt caracterul continuu si dinamicitatea procesului

educational, care fundamenteaza in acelasi timp orice definitie a educatiei non-formale.

Discutiile despre punctele slabe ale sistemului de invatamant formal (invatamantul

institutionalizat, ce asigura educatia de la alfabetizare pana la sudiile post-universitare)

cum sunt curicula invechita, studenti slab pregatiti si dezinteresati de studiu, mentalitati

gresite, etc., se afla de fapt la suprafata problemei de fond: Schimbarile socio-economice

au depasit intotdeauna puterea de adaptare a sistemelor de invatamant la noile valori de

pe piata muncii si, prin urmare, la noile nevoi de pregatire ale tinerilor. Cum un sistem de

invatamant nu se poate schimba de pe o zi pe alta, data fiind natura statica si cumulativa a

acestuia, moduri alternative de invatare au inceput sa fie cunoscute sub numele de

educatie non-formala in jurul anilor 1950. Acestea reprezinta activitati educationale

organizate, in afara sistemului formal, si au obiective de invatare specifice. Educatia non-

formala acopera o orientare fireasca a tinerilor de a se implica in activitati practice, de a

se simti activi in mediul in care traiesc, de a produce schimbari. Spre deosebire de

invatamantul formal, educatia non-formala permite dezvoltarea abilitatilor naturale ale


unei persoane, prin antrenarea acestuia in procesul de dezvoltare a unui proiect in orice

domeniu de activitate.

Diferentele dintre invatamantul formal si cel non-formal se bazeaza pe opozitii de genul:

static/dinamic, generic/specific, de lunga durata/pe termen scurt, imput/output,

academic/practic. Este important de retinut insa ca relatia dintre invatamantul formal si

cel non-formal este aceea de complementaritate, pentru ca experienta dobandita intr-o

activitate pratica nu se poate aseza decat pe o baza teoretica acumulata pe parcursul

programului de invatamant formal.

Revenind la cuvintele de inceput, retinem ca educatia non-formala are atuul de a permite

unui tanar aflat la inceput de drum profesional posibilitatea de a-si pune in acord

cunostintele cu abilitatile naturale. Acest lucru nu este insa posibil decat prin initiative

proprii si prin constientizarea faptului ca educatia este un proces continuu ce trebuie

controlat cu atentie, onestitate si curaj!

Acest tip de educaţie conţine majoritatea influenţelor educative, care au loc înafara clasei,

acestea sunt activităţi extradidactice sau prin activităţi opţionale sau facultative. Are un

caracter mai puţin formal, dar cu acelaşi rezultat formativ. Acţiunile educative, care sunt

plasate în cadrul acestui tip de educaţie, sunt flexibile, şi vin în întîmpinarea diferitor

interese, particular pentru fiecare persoană.

Educaţia nonformală, îşi are începuturile încă din timpul fondării educaţiei. O

caracteristică nou apărută la acest tip de educaţie, este rolul de mijlocitor pentru cei care

nu au acces la educaţia formală, şi anume cei: saraci, retraşi, analfabeţi, persoane cu

handicap. Principiile educaţiei nonformale sunt următoarele:


- protejarea persoanelor, ce doresc o creştere în comerţ, agricultură, industrie, etc;

- susţinerea populaţiei pentru utilizarea mai raţională a resurselor naturale şi personale;

- creşterea profesională sau schimbarea activităţii profesionale;

- educaţia pentru sănătate şi raţionalizarea timpului liber;

- analfabetizarea;

Toate aceste principii, pot constitui o cultură minoră, în cazul în care educaţia nonformală

nu este în corelaţie cu educaţia formală, şi nu se bazează pe aceasta din urmă. Evaluarea

educaţiei nonformale este observată prin diferite activităţi ca: cercuri specializate,

olimpiade şcolare, concursuri, care sunt întemeiate de instituţiile şcolare, organizaţii ale

tineretului, organizaţii părinteşti, etc.

Aceste activităţi, la fel ca şi la educaţia formală, sunt coordonate de pedagogi de

specialitate, dar care în aceste situaţii, au un rol secundar, de moderatori sau coordonatori.

Tot în cadrul educaţiei nonformale, sunt incluse şi emisiunile radio şi televiziune, care

sunt create anume pentru elevi şi au un nivel ridicat al cunoştinţelor. Acelaşi tip de

educaţie îl au şi ziarele şi revistele şcolare, la care participă foarte mult elevii, dar oricum

sunt coordonaţi de pedagogi.

Educaţia nonformală este diferită faţă de educaţia formală, prin aspectul conţinutului

şi formele de realizare.

Educaţia nonformală este caracterizată prin:

- răspunderea concretă la cerinţele fixate;

- permite momente de abstractizare, prin extragerea de cunoştinţe din viaţa practică

- scoate din educaţie, funcţia de predare, lăsînd loc funcţiei de învăţare.


Educatia informala
Din punct de vedere etimologic, denumirea termenului de educatie informala provine din

limba latina, “informis/informalis” fiind preluat cu sensul de “spontan”, “neasteptat”. Ca

urmare prin educatie informala întelegemeducatia realizata spontan.

Din punct de vedere conceptual, educatia infor-mala include ansamblul influentelor

cotidiene, spontane, eterogene, incidentale, voluminoase – sub aspect cantitativ – care nu

îsi propun în mod deliberat atingerea unor teluri pedagogice, dar au efecte educative,

ocupând cea mai mare pondere de timp din viata individului. Aceste influente spontane,

incidentale nu sunt selectate, prelucrate si organizate din punct de vedere pedagogic.

Prin miile de contacte spontane si influente cotidiene educatia informala ofera

individului ocazia de a adopta anumite atitudini, de a exterioriza anumite comportamente

si de a interioriza anumite valori, conturându-se astfel profilul sau psihosocial. Pe aceasta

cale, orice personalitate (elev, student etc.) îsi completeaza informatiile achizitionate prin

intermediul celorlalte forme de educatie. Aceste influente pot fi concordante unele cu

altele sau în dezacord, sarcina de a le orienta si directiona revenindu-i în principal

educatiei formale.

Trasaturile caracteristice educatiei informale sunt determinate de multitudinea

influentelor derulate de regula, în afara unui cadru institutionalizat, provenite din

micromediul social de viata al individului, privite ca membru al familiei, al grupului de

prieteni, al colectivului de munca, al cartierului, al satului sau orasului în care locuieste,

etc. “În ultima analiza si cartierul si strada educa; magazinele cu vitrinele lor, si metroul

fac educatie.” (Ioan Cerghit, 1988, p. 29). Cu cât aceste influente cunosc o dezvoltare si

culturalizare la standarde înalte, cu atât creste si valoarea lor ca factori educativi spontani,
având astfel rol în dezvolarea personalitatii umane.

Un exemplu de educatie informala este atunci când copiii mici învata sa vorbeasca. Ei

deprind acest lucru prin ascultare si imitare. Parintii corecteaza spontan greselile de

pronuntie ale acestora, de multe ori silabisind fara intentie si încurajând vorbirea corecta.

La fel se întâmpla atunci când parintele sau educatorul analizeaza împreuna cu copii

experientele zilnice petrecute în viata acestuia (discutii cu parintii/educatorii despre ce s-a

întâmplat la scoala în ziua respectiva care se soldeaza cu aprecieri, interpretari,

învataminte si concluzii educative).

Avantajele educatiei informale pot fi sesizate în plan didactic.

Învatarea de tip informal este o învatare cu caracter pluridisciplinar, informatiile

provenind din variate domenii, completându-le pe cele achizitionate prin intermediul

celorlalte forme de educatie. Aceasta situatie îi confera individului posibilitatea de a

interioriza si exterioriza atitudini, comportamente, sentimente etc.

Dezavantajele educatiei informale sunt inerente în conditiile inexistentei unei actiuni

pedagogice, institutionalizate si organizate sistematic la nivel structural si functional. De

aceea educatia informala are o functie formativa redusa. Putine informatii devin

cunostinte. De multe ori prin intermediul influentelor incidentale individul are acces la

informatii care pot veni în contradictie cu scopurile educatiei formale si nonformale. Pe

de alta parte, “educatia formala ramâne în limitele unor sfere de influente care, prin

largirea lor, devin tot mai aleatorii în lipsa unor scopuri si efecte pedagogice directe,

specifice actiunii educationale de tip formal sau nonformal.” (Sorin Cristea, 2002, p. 114)

În tarile dezvoltate se manifesta tendinta institutionalizarii educatiei informale în cadrul

organizatiilor de tineret si comunitare. În acest sens, specialistii (de multe ori voluntari),
încurajeaza oamenii sa se gândeasca la propriile experiente si situatii de viata si sa discute

despre acestea cu ceilalti membrii prezenti (vezi întrunirile si cluburile pentru

dezalcolizare si dezintoxicare, si cam-paniile împotriva SIDA, etc.)

Educatori informali pot fi atât parintii cât si prietenii, rudele etc., factori implicati într-un

proces care se deruleaza continuu în sensul sprijinirii individului sa învete si sa se

descurce în viata. La rândul nostru, fiecare dintre noi este un educator informal pentru cei

din jurul sau si pentru sine. Facem acest lucru uneori în mod intentionat, alteori intuitiv.

Se vorbeste tot mai mult astazi despre educatorul informal care este preocupat de

deschiderea scolii catre comunitate, si de îmbunatatirea relatiilor dintre scoala si familie.

El lucreaza împreuna cu membrii comunitatii în proiectarea si realizarea programelor

finantate de scoala si cu staful educational în dezvoltarea de noi oportunitati

socioeducative menite sa contribuie la dezvoltarea personalitatii umane; discuta cu

parintii în scopul ajutarii acestora în activitatile lor cu copii. În strainatate exista astfel de

educatori informali angajati de catre comunitatea locala sau de catre biserica sa se ocupe

de problemele tinerilor, ale familiei, ale comunitatii în general, sustinatori ai unor

campanii educationale sau de strângere de fonduri în scopuri umanitare.