Este foarte dificil să înţelegem conflictul israelo-palestinian fără a face o scurtă

incursiune în disputa teritorială, religioasă şi naţionalistă din care izvorăşte. Pentru israelieni,
conflictul are ca miză stabilirea unei ”case” sigure în fieful Tărâmului Sfânt. De cealaltă parte,
palestinienii consideră că Israelul, cu ajutorul Occidentului, a uzurpat teritoriul care le aparţine
de drept.
După încheierea Primului Război Mondial şi prăbuşirea Imperiului Otoman, Palestina a
devenit un mandat britanic. În 1920, mişcarea Zionistă şi reprezentanţii lumii arabe au semnat un
tratat pentru convieţuirea în Palestina şi Transiordania (teritorii pe care se află Israel, Iordania,
Cisiordania şi Fâşia Gaza în prezent).
Tratatul nu a fost pus în aplicare niciun moment, populaţia arabă fiind nemulţumită de
creşterea numărului evreilor în teritoriu, iar mişcarea Zionistă a provocat o puternică mişcare
naţionalistă din partea arabilor.
În 1921, revoltele Jaffa au escaladat tensiunile dintre popoare la nivelul conflictelor
violente. Ceea ce a început ca o confruntare între două grupuri de evrei a devenit un atac la scară
mare din partea populaţiei arabe.
Au urmat dispute pe locurile sfinte ca Zidul Plângerii sau Cupola Stâncii (Moscheea
Omar), care au servit drept pretexte pentru izbucnirea unor noi conflicte între populaţia arabă şi
evreii care veneau în număr tot mai mare în Palestina, pe fondul creşterii manifesterilor anti-
semite din Germania nazistă.
Între 1936 şi 1939, Revolta Arabă, o mişcare naţionalistă îndreptată împotriva mandatului
britanic şi a imigranţilor evrei, a legat interesele palestinienilor de acţiunile naziştilor lui Hitler.
Germanii promiteau că vor elimina toate facţiunile evreilor în Palestina după câştigarea
războiului.
În 1947, proaspăt formata Organizaţie a Naţiunilor Unite a constituit un comitet care să
se ocupe de situaţia Palestinei. În septembrie 1947, Comitetul Special al Naţiunilor Unite pentru
Palestina a propus crearea pe teritoriul mandatului britanic a unui stat arab independent, unui stat
evreu independent şi Oraşul Ierusalim, independent de ambele.
Niciuna dintre părţi nu a fost de acord cu această propunere, evreii pentru că pierdeau
Ierusalimul, unde aveau la acel moment o populaţie majoritară, iar palestinienii erau nemulţumiţi
pentru că foarte mulţi arabi ar fi rămas blocaţi în statul evreu.
În luna noiembrie, în ciuda protestelor şi nemulţumirilor exprimate de palestinieni şi
statele arabe înconjurătoare, ONU a decis să pună în aplicare recomandările Comitetului pentru
Palestina, cu mici modificări. Yishuv, corpul reprezentativ al evreilor din Palestina a acceptat
planul, care stabilea că partiţionarea va intra în vigoare imediat după retragerea britanică din
zonă.
Dispariţia treptată a trupelor britanice din zonă a lăsat loc tot mai multor atacuri ale
arabilor nemulţumiţi de rezoluţia ONU. Fără o forţă care să impună ordinea, violenţele au
escalat, gruprile paramilitare ale ambelor tabere atacând diverse ţinte. Punctul culminant al
conflictelor a fost ”masacrul de la Deir Yassin”, când mai multe grupări militare zioniste au
atacat un sat palestininan. Aproximativ 1.000 de oameni au murit în primele două luni de lupte.
Până în luna martie 1948, peste 2.000 au fost ucişi şi 4.000 de oameni răniţi.
Pe 14 mai, 1948, cu o zi înainte de încheierea mandatului britanic din Palestina, David
Ben-Gurion a declarat înfiinţarea Statului Israelului ”prin virtutea dreptului nostru natural şi
istoric, împuternicit de rezoluţia Consiliului General al Naţiunilor Unite”.
După încheierea mandatului britanic, răboiul civil care a izbucnit între cele două populaţii
care ocupau Palestina mandatară s-a transformat încet dar sigur într-un război deschis între Statul
Israelului şi cele patru armate ale Iordaniei, Siriei, Egiptului, Irakului, cărora li s-a alăturat şi
Libanul.
Războiul s-a terminat cu victoria Israelului, care, după semnarea armistiţiului din 1949, a
anexat teritoriului său aproape o treime din Palestina perioadei mandatului britanic. Egipt şi
Transiordania au ocupat Fâşia Gaza, respectiv, Cisiordania, Iordania şi-a anexat Ierusalimul de
Est, în timp ce Israelul administra Ierusalimul de Vest.
În timpul războiului, circa 850.000 de evrei au fost expulzaţi din casele lor din ţările
arabe şi forţaţi să îşi abandoneze proprietăţile, în timp ce între 700 şi 750.000 de arabi s-au retras
de pe teritoriul ocupat de Israel, ei devenind ceea ce astăzi numim ”refugiaţii palestinieni”.
Deşi o mare parte dintre cetăţenii arabi rămaşi pe teritoriul Israelului au primit cetăţenie,
israelienii arabi au avut parte de o serie de legi care facilitau naţionalizarea averilor lăsate în
urmă de cei expluzaţi, iar drepturile lor nu erau egale cu cele ale cetăţenilor evrei.
După războiul din 1948, mai mulţi palestinieni care trăiau în taberele de refugiaţi din
Fâşia Gaza şi Cisiordania au încercat să revină pe teritoriul Israelului, dar au fost declaraţi
ilegali, iar guvernul israelit a comunicat organismelor internaţionale că trebuie găsită o soluţie
care să nu implice reîntoarcerea acestora în Israel, ci redistribuirea lor în statele arabe.
În anii ce au urmat, conflictele armate au fost constante. Grupările militare palestiniene
au atacat diferite ţinte din Israel, urmate de raiduri israeliene. În 1964, palestinienii au format
Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei abreviată OEP sau PLO (din engleză: Palestine
Liberation Organization), Formată din mişcarea Fatah (cea mai influentă), Frontul Popular de
Eliberare a Palestinei, Frontul Democrat pentru Eliberarea Palestinei şi alte facţiuni palestiniene.
OEP şi-a stabilit ca obiectiv eliberarea Palestinei prin luptă, şi recucerirea teritoriilor pe care le
deţinea înainte de 1948 (teritoriul Israelului de astăzi), în crezul organizaţiei fiind postulată
”datoria naţională de a elimina prezenţa zionistă din Palestina”.
Unul dintre raidurile israeliene venit în urma unei acţiuni OEP a lovit o bază militară
egipteană din Fâşia Gaza (februarie 1955), rezultând moartea a 37 de soldaţi egipteni. Din acel
moment guvernul egiptean a devenit sponsor cu instrucţie şi armament pentru luptătorii
palestinieni.
După ani de atacuri ale palestinienilor din Fâşia Gaza, susţinute de Egipt, Israel a lansat
un atac preventiv asupra egiptenilor, care comasaseră mai multe trupe în Peninsula Sinai.
Conflictul rezultat a fost ceea ce s-a numit Războiul de Şase Zile, un război prin care Israel
captura Fâşia Gaza de la Egipt şi Cisiordania de la Iordania, precum şi suveranitatea asupra
întregului Ierusalim.
Acum, Israel ocupa întreg teritoriul Palestinei de sub mandatul britanic, care, prin
Declaraţia Balfour ar fi trebuit să permită existenţa unui stat evreiesc în graniţele sale, iar faptul
că palestinienii nu au avut niciodată un stat suveran pe acel teritoriu era baza pentru a argumenta
că teritoriile nu au fost cucerite, astfel Al Patrulea Acord din Convenţia de la Geneva nu era
încălcat.
După 1967, palestinienii şi-au pierdut speranţele pe care şi le-au pus într-o mişcare pan-
arabă care să îi ajute să recucerească teritoriile Palestinei. OEP a început să acţioneze prin atacuri
sporadice din Liban, după ce Iordanul a devenit ostil luptei palestinienilor.
După masacrul de la Munchen, când 11 sportivi israelieni au murit în urma atacului unor
terorişti palestinieni, serviciile secrete israeliene şi militanţii palestinieni au fost angrenaţi într-o
serie de atacuri şi riposte sângeroase, care s-au întins pe mai mulţi ani.
Din 1974, deşi OEP avea ca obiectiv recucerirea teritoriilor prin forţă, a fost adoptat un
program prin care Organizaţia îşi asuma rolul de eliberare a teritoriilor printr-un program care nu
excludea alte mijloace decât forţa.
În 1987 a început mişcare de eliberare naţională a palestinienilor. ”Intifada” a fost prima
acţiune populaţiei palestiniene la care au participat oameni care nu erau afiliaţi grupărilor
paramilitare. Mişcarea a fost caracterizată de proteste, manifestări publice, boicoturi şi
demonstraţii ale tinerilor în faţa forţelor armate israeliene. Cea mai celebră imagine din timpul
acestor mişcări este aceea a tinerilor aruncând cu pietre către tancurile sau autvehiculele blindate
ale israelienilor.
În 1988, OEP a declarat instituirea statului palestinian, care, deşi nu a fost niciodat un stat
independent care să deţină suveranitatea asupra vreunui teritoriu, a recunoscut Israel ca stat în
graniţele dinaintea războiului din 1967, ceea ce a adus recunoaşterea internaţională pentru OEP.
După încheierea Războiului din Golf, în 1991, o facţiune palestiniană a fost inclusă în
discuţiile pentru pace, ca parte a unei iniţiative diplomatice a Statelor Unite şi Rusiei.
Din 1993, OEP a început să discute în secret cu reprezentanţii Israelului la Oslo în
Norvegia ce urmau să creioneze relaţiile dintre populaţia palestinenilor şi cetăţenii israelieni.
Unul dintre principalele puncte ale discuţiilor a fost recunoaşterea unui corp conducător
pentru populaţia arabă din Cisiordania şi Fâşia Gaza, zone populate, în principal, de palestinieni
 Aceasta a fost Autoritatea Palestiniană care a primit dreptul de a administra instituţii care
să reglementeze viaţa palestinienilor în cele două teritorii.
În schimbul dreptului de a guverna în teritoriile ocupate, AP trebuia să promoveze
toleranţa faţă de statul Israelului şi recunoaşterea legitimităţii acestuia, precum şi încetarea
atentatelor teroriste.
Mai multe facţiuni palestiniene, printre care şi Hamas, nu au fost de acord cu înţelegerea
pe care Yasser Arafat, liderul OEP, a stabilit-o cu premierul israelian, Itzhak Rabin. În cele din
urmă, Autoritatea Palestiniană a ajuns să controleze aproximativ 97% din populaţia palestiniană
în Fâşia Gaza, cât şi în 40% din teritoriul Cisiordaniei.
Retragerea treptată a forţelor armate israeliene din teritoriile controlate de AP a lăsat loc
dezvoltării reţelelor teroriste susţinute de Hamas, care au lansat o serie de atacuri teroriste fără
precedent ca intensitate şi număr de ţinte atacate. AP a fost acuzată că nu a făcut suficient pentru
a opri atacurile, existând dovezi că ar fi finanţat multe dintre operaţiunile teroriste, atunci când
acestea serveau strategiei lui Arafat.
Pe de altă parte, nici Israelul nu şi-a respectat întocmai angajamentele pe care şi le-a luat
la Oslo. Aşezările evreieşti prin care a început să populeze teritoriile palestiniene din 1967 nu au
fost oprite din dezvoltare, iar în 1995, când premierul Rabin a încercat să încetinească sau chiar
să oprească ceea ce se construia, a fost ucis de un extremist evreu.
Atacurile şi ripostele au continuat şi în perioada negocierilor de pace. Fiecare mişcare a
unei părţi provoca o reacţie violentă din partea celeilalte tabere. Palestinienii au continuat prin
teroare, cu atacuri sinucigaşe sau maşini-capcană, în timp ce israelienii au ripostat cu asasinate şi
arestări.
Escaladarea violenţelor au lăsat foarte puţin loc pentru o soluţionare diplomatică a
conflictului palestino-israelian. În anul 2000, sprijiniţi de diplomaţi din Statele Unite, oficialii
din Israel au organizat summit-ul Camp David, prin care au propus o "înţelegere finală" care să
pună capăt luptelor.
Propunerea făcută de israelieni şi americani oferea palestinienilor controlul asupra Fâşiei
Gaza, o capitală palestiniană într-o porţiune a Ierusalimului de Est, 73% din Cisiordania, care ar
fi devenit 90-94 % după 10-25 de ani, precum şi compensaţii financiare pentru refugiaţii
palestinieni. Yasser Arafat a refuzat propunerea fără a face o ofertă proprie.
Eşecul tratativelor a condus la declanşarea cele de-a doua Intifade. Atacurile teroriste s-
au înmulţit, iar israelienii şi-au pierdut încrederea că Autoritatea Palestiniană este un partener de
pace reputabil. Intensificarea atentatelor împotriva civililor israelieni au condus la organizarea a
tot mai multe raiduri ale Forţelor Israeliene de Apărare în Cisiordania, precum şi mai multe
asasinate ale agenţilor Hamas. Asasinatele au evoluat de la orientarea către uciderea agenţilor
activi la ţintirea liderilor grupării.
 Anii 2001 - 2002 au reprezentat o schimbare a atitudinii faţă de tensiunile dintre Israel şi
Palestina. Ariel Sharon, noul premier israelian, începea să contureze planul său de retragere
unilaterală, iar statele din Liga Arabă au încercat să ofere o nouă soluţie diplomatică conflictului.
Liga Arabă a propus Israelului să renunţe la teritoriile din Golan, Fâşia Gaza şi
Cisiordania (incluzând aici Ierusalimul de Est), să permită formarea unui stat palestinian
independent şi "o soluţie justă" pentru refugiaţi, în schimbul normalizării relaţiilor cu statele
arabe din Ligă şi încetarea conflictului israelo-arab. Oferta a fost refuzată din cauza formulărilor,
însă oficialii israelieni şi-au exprimat bucuria faţă de iniţiativa arabă pentru pace şi normalizarea
relaţiilor în zonă.
După o perioadă în care Israelul a reacţionat reţinut la atacurile şi provocările
palestinienilor, un atac sinucigaş care a ucis 30 de persoane în 2002, Sharon a ordonat FIA să
intre în Cisiordania pentru a ataca mai multe oraşe din care au pornit atacuri teroriste. Tot în
2002, pe frontiera Israel-Cisiordania a început construcţia "Gardului Cisiordaniei", o structură
din beton sau sârmă ghimpată, care să separe populaţia arabă de israelieni. Bariera a scăzut
numărul atacurilor teroriste cu aproape 90%, dar a îngrădit libertatea de mişcare a palestinienilor.
În 2003, Arafat l-a numit pe Mahmoud Abbas în postura de prim-ministru, însă
preşedintele OEP a fost acuzat nu i-a predat, de fapt, puterea acestuia, fiind o prezenţă care a
subminat în continuu autoritatea lui şi a guvernului pe care îl conducea. Abbas era obligat de
acordul cu Israel şi Statele Unite să lupte împotriva grupărilor de militanţi, însă Arafat era cel
care deţinea controlul asupra serviciilor de securitate. Abbas a demisionat la finalul anului 2003.
În Israel, premierul Sharon punea în aplicare planul său de retragere a populaţiei din
aşezările evreieşti de pe teritoriul palestinian. În ciuda controverselor din ţară, premierul a retras
peste 9.000 de oameni din 21 de aşezări din Fâşia Gaza şi patru din Cisiordania. După retrageri,
Bariera Fâşiei Gaza a fost completată şi reconstruită în multe zone, în timp ce locuitorii Fâşiei nu
au mai avut dreptul să intre în Israel pentru muncă, iar permisele speciale în scopuri medicale au
fost reduse substanţial.
După moartea preşedintelui OEP şi AP, Yasser Arafat, în noiembrie 2004, Mahmoud
Abbas a fost numit preşedinte al Autorităţii Naţionale Palestiniene. Una dintre acuzaţiile
principale care au apărut după decesul lui Arafat a fost faptul că acesta şi liderii Fatah au primit
miliarde de dolari ca ajutor din partea altor state şi organizaţii, bani care nu au fost folosiţi pentru
dezvoltarea societăţii palestiniene, ci au servit intereselor lui Arafat şi oficialilor Fatah.
Apariţia acestor acuzaţii şi frământările din interiorul populaţiei palestinine au crescut
popularitea grupării Hamas, o grupare care a declarat în repetate rânduri că nu recunoaşte niciun
drept al Israelului de a exista şi nu a acceptat niciun punct al tratativelor de pace, de la Oslo sau
ulterioare şi a încurajat şi orchestrat mai multe atacuri teroriste.
Hamas a câştigat alegerile din 2006, obţinând majoritatea în Cosiliul Legislativ
Palestinian, această victorie intensificând conflictul Israel-Gaza. În iunie 2007, Hamas a
organizat o lovitură de stat prin care a preluat întreg controlul asupra Fâşiei Gaza. Ca urmare a
acestei acţiuni, Israel a limitat fluxul de oameni şi alimente în Gaza, aproximativ 70% din
populaţie activă a rămas fără loc de muncă şi 80% dintre rezidenţii Gaza trăiesc în sărăcie.
Începând cu 2001, mortarul şi rachetele palestiniene lansate din Fâşia Gaza au fost o
constantă a frontierei de vest a Israelului. Între 2001 şi 2009, se estimează că peste 8.600 de
rachete au fost lansate, 28 de oameni pierzându-şi viaţa şi alte câteva sute de persoane fiind
rănite direct. În afara victimelor. peste 15.000 de persoane din oraşul de frontieră Sderot suferă
de stres post-traumatic din cauza atacurilor repetate.
Iniţial, atacurile, definite generic sub numele de "Qassam", aveau o rază de acţiune
limitată şi vizau doar oraşele din apropierea frontierei. Până în 2009, raza de acţiune a rachetele
Qassam a ajuns până la oraşe mai mari ca Ashdod şi Beersheba, iar în 2011 şi 2012, către Kiryat
Gat, Gedera şi Ramat Negev, şi chiar capitala Ierusalim, sau centrul comercial al Israelului, Tel
Aviv.
În 2006, Israel a desfăşurat două ofensive majore în Fâşia Gaza, în vară şi în iarnă,
ambele operaţiuni fiind justificate ca incursiuni pentru distrugerea bazelor de lansare a rachetelor
către teritoriul Israelului şi descoperirea filialelor prin care militanţii Hamas primesc armament
din afara ţării.
Pe 26 noiembrie, Franţa, Italia şi Spania au pus la punct un plan de pace pentru Orientul
Mijlociu, care a reprezentat semnarea unui armistiţiu între Israel şi Autoritatea Palestiniană.
Forţele armate israeliene urmau a fi retrase din Gaza, iar AP îşi lua angajamentul să oprească
atacurile Qassam.
La mijlocul lunii mai în 2007, militanţii palestinieni din Fâşia Gaza controlată de Hamas
au lansat peste 200 de rachete către Israel în mai puţin de o săptămână. Armata israeliană a
ripostat cu o serie de atacuri aeriene.
În luna septembrie, acuzând intensificarea atacurilor Qassam, Israel a declarat Gaza
"teritoriu ostil", ceea ce a permis limitarea electricităţii, petrolului şi proviziilor livrate în
teritoriu. Decizia Israelului a fost dezaprobată de majoritatea organizaţiilor internaţionale, fiind
numită "pedeapsă colectivă".
Până în ianuarie 2008, blocada economică israeliană a ajuns la un punct critic. Pe 17
ianuarie, după un nou atac asupra barierei Gaza, Israel a izolat complet teritoriul. Conform
Naţiunilor Unite, aproximativ 1,5 milioane de persoane au fugit în Egipt în căutare hrană şi
adăpost.
Conflictul a continuat în 2008 şi militanţii palestinieni au lansat peste 40 de rachete în
luna februarie. În replică, Israel a bombardat Ministerul de Interne din Gaza, ucigând peste 100
de paelstinieni într-o săptămână. Autorităţile din Fâşia Gaza au raportat că au murit mai mulţi
minori şi au acuzat Israelul de "terorism internaţional", iar atacurile din Gaza au fost catalogate a
fi "mai mult decât un Holocaust". Autorităţile israeliene au declarat că cifrele sunt exagerate şi că
au fost vizate doar ţinte militare în atacuri.
Operaţiunile din Gaza au fost criticate la nivel internaţional. Reacţia lumii arabe a fost
una furibundă, în multe ţări manifestanţii au ieşit în stradă strigând "Moarte Israelului!" şi
organizaţiile internaţionale au condamnat "forţa disproporţionată" cu care a acţionat Israelul în
intervenţia sa din Fâşia Gaza.
În 2008 Operaţiunea israeliană Plumb Topit, dusă la sol şi în aer, a durat două săptămâni
şi a fost intens criticată pentru rata mare de deces, muriseră 1300 de palestinieni, din care cea
mai mare parte civili, şi 13 soldaţi israelieni. A urmat o nouă interveniţie militară în Gaza în
2012, prin Operaţiunea Pilonul Apărării, şi alta în iulie 2014, după ce Hamas a lansat noi
bombardamente asupra statului evreu.
Generalii israelieni susţin că operaţiunea terestra din Gaza are ca scop distrugerea tuturor
tunelurilor construite de Hamas pe sub graniţă cu scopul de a ataca Israelul şi speră că după
distrugerea lor va convinge gruparea Hamas să accepte o întoarcere la situaţia de dinainte: fară
rachete lansate împotriva Israelului şi fară bombardamente împotriva Gazei.

Ca urmare a presiunilor din partea Statelor Unite, Uniunii Europene şi ONU, care cereau
încetarea schimbului de focuri între cele două teritorii, declarând conflictul "împotriva legilor
internaţionale", Israel şi Hamas au fost de acord cu un armistiţiu.
Deşi atacurile s-au redus pe perioada armistiţiului, niciuna dintre părţi nu a respectat
angajamentele stabilite pe 19 iunie 2008, când s-a decis încetarea focului pentru şase luni.
Totuşi, Hamas şi oficialii israelieni au făcut concesii pentru a detensiona situaţia din zonă.
Atacurile cu rachete s-au rărit, iar blocada israeliană a permis reluarea a 28% din livrările de
hrană, materiale de construcţie, haine şi energie către Fâşi Gaza faţă de nivelul dinainte venirii
Hamas la putere.
Armistiţiul fragil dintre Israel şi Hamas a expirat pe 19 decembrie şi, opt zile mai târziu,
armata israeliană lansa o campanie în Fâşia Gaza, "Masacrul din Gaza", cum a fost numită
aceasta în lumea arabă. Operaţiunile au început cu bombardamente intense ale FIA, vizate fiind
baze Hamas, tabere de pregătire ale poliţiei, sedii ale poliţiei şi birouri, infrastructură civilă,
moschei, case, instituţii medicale şi şcoli. Armata israeliană a justificat ţintele spunând că acestea
ar fi fost folosite de militanţi pentru stocarea armamentului. Pe 3 ianuarie 2009, Israel a pătruns
cu trupe terestre pe teritoriul Fâşiei Gaza.
Până pe 18 ianuarie 2009, când ambele tabere au anunţat încetarea unilaterală a
atacurilor, au fost raportate aproximativ 1.400 de victime în rândul palestinienilor şi 13 israelieni
ucişi.
 Conflictul actual
După retragerea din 2009, conflictele armate s-au mai rărit, urmând o perioadă de
acalmie. Mai mulţi donatori internaţionali au trimis aproximativ 4 miliarde de dolari în Fâşia
Gaza pentru recuperarea după distrugerile războiului, în timp ce administraţia Obama a pus
presiune pe premierul Banjamin Netanyahu să oprească dezvoltarea aşezărilor din Cisiordania şi
să reia procesul de pace dintre Israel şi poporul palestinian.
În ianuarie 2010, perioada de linişte relativă a fost întreruptă de alte atacuri ale Israelului
la frontiera cu Fâşia Gaza, unde avioanele au bombardat mai multe tuneluri care treceau pe sub
bariera Gaza şi au vizat uciderea mai multor militanţi care plănuiau atacuri.
În martie 2010, a avut loc prima ciocnire cu victime de la finalul războiului din 2009. Doi
soldaţi israelieni au fost ucişi în timpul confruntărilor de la frontieră, lângă oraşul Khan Younis.
În 2011 şi 2012, conflictele armate nu s-au oprit, dar atenţia publică s-a îndreptat către
demersurile diplomatice ale ambelor tabere. În luna septembrie a anului 2011, Autoritatea
Palestiniană a demarat o campanie prin care viza recunoaştere Statului Palestinei, în graniţele
dinainte de 1967 şi capitala la Ierusalimul de Est, la cea de-a 66 Sesiune a ONU.
Pe 23 septembrie, preşedintele Mahmoud Abbas a ţinut un discurs în care critica dur
Israelul în cadrul Adunării Generale a ONU, în care anunţa că palestinienii nu vor recunoaşte
niciodată statul evreu. În aceeaşi zi, el a depus o cerere ca Statul Palestinei să fie recunoscut ca al
194-lea membru al ONU. Consiliul de Securitate încă nu a votat asupra acestei cereri.
Luna martie a anului 2012 a înregistrat o nouă intensificare a atacurilor dintre Fâşia Gaza
şi Israel. Forţele Israeliene de Apărare au lansat un atac, pe 9 martie, în urma căruia a fost ucis
Zohai al-Qaisi, considerat a fi responsabil pentru atacurile din 2011, care au condus la moartea a
opt israelieni, între care şase civili.
Militanţii din Fâşia Gaza au răspuns cu circa 300 de rachete lansate peste graniţă. Ambele
tabere au avut victime din rândul civililor, mai mulţi răniţi fiind înregistraţi în Gaza. Statele
Unite, Franţa şi ONU au condamnat atacurile palestiniene, americanii susţinând dreptul
israelienilor de a se apăra. Liga Arabă, Egipt, Siria şi Iran au fost de partea palestinienilor
condamnând raidurile israeliene. După semnarea armistiţiului, Hamas, care nu a participat direct
la luptă, a insistat că un război deschis cu Israelul ar fi fost "devastator pentru poporul
palestinian".
În contextul conflictului continuu care se derulează din 2006, de când Hamas a venit la
putere, în luna octombrie a acestui an, Agenţia Israeliană de Securitate a raportat 92 de atacuri
separate, cu un total de 171 de rachete lansate către teritoriul israelian. Pe 24 octombrie au fost
raportate nu mai puţin de 80 de rachete şi atacuri cu mortar din Fâşia Gaza.
În afară de cele cinci victime, două persoane din Israel (doi muncitori thailandezi răniţi)
şi trei palestinieni (presupuşi militanţi care se pregăteau să lanseze rachete, ucişi), până pe 2
noiembrie nu au fost înregistraţi morţi sau răniţi. Uciderea unui tânăr de 22 de ani de către FIA a
pornit un lanţ de evenimente care a escaladat până la conflictul major încă în desfăşurare.
Până în data de 20 noiembrie, rapoartele indică aproximativ 113 palestinieni ucişi, dintre
care aproape 50% sunt civili. Conform unui raport publicat de Amnesty International, 66 de
civili palestinieni au murit de la începutul conflictului. Nu se menţionează însă dacă aceştia au
murit ca urmare a atacurilor israeliene sau în urma execuţiilor Hamas, care au ucis mai multe
persoane suspectate de colaborare cu Israelul.
De partea Israelului, au murit patru civili şi un soldat, fiind înregistraţi peste 250 de răniţi.
Oficialii israelieni explică ratele scăzute de eficacitate ale atacurilor palestiniene prin succesul
sistemului de intercepţie a rachetelor Iron Dome, existenţa camerelor anti-bombă în majoritatea
caselor israelienilor şi distrugerea mai multor baze de lansare din Fâşia Gaza.
Acţiunile ambelor tabere au fost condamnate şi numite crime de război. Organizaţiile
internaţionale au solicitat încetarea conflictului şi ajungerea la un armistiţiu. Egiptul a fost prima
ţară care a încercat medierea. Statele Unite s-au implicat în procesul de pace, iar ONU a cerut
găsirea unei soluţii imediate. Miniştrii de externe din Turcia şi alte state ale Ligii Arabe au mers
în Gaza pentru a încerca să promoveze ideea unui armistiţiu între părţile beligerante.
Israelul a transmis condiţiile în care ar accepta încetarea un armistiţiu, formulând şase
cerinţe: încetarea violenţelor pe nu mai puţin de 15 ani, oprirea contrabandei de armament către
Fâşia Gaza, oprirea tuturor atacurilor cu rachete sau asupra soldaţilor israelieni, rezervarea
dreptului Israelului de a riposta în cazul unui atac terorist sau al unui potenţial atac, graniţa
Israel-Gaza să rămână închisa, deşi cea dintre Gaza şi Egipt ar putea rămâne deschisă, iar
politicienii Egipteni să garanteze respectarea cerinţelor.
Hamas, pe de altă parte, cere ca Israelul să oprească toate atacurile în Fâşia Gaza şi să
ridice blocada. Liderul Khaled Meshaal a ceurt garanţii internaţionale pentru eliminarea blocadei
Israelului