Sunteți pe pagina 1din 13

Eutanasia umană şi dreptul la moarte

• Noţiuni introductive şi scurt istoric al eutanasiei umane


Eutanasia reprezintă un subiect delicat atât în dreptul intern cât si în cel internaţional.

Sofocle spunea: „Moartea nu e cel mai rau lucru. Cel mai rau lucru este ca atunci cand iti
doresti moartea, ea sa nu vina.”

Eutanasia semnifică moarte fără dureri sau metodă de provocare (de către medic) a unei
morți precoce nedureroase unui bolnav incurabil, pentru a-i curma o suferință îndelungată și
grea. Etimologic, eutanasia provine de la eu- bine/bun şi thanatos- moarte, ceea ce ar însemna
moarte bună sau moarte uşoară. Altfel spus prin eutanasie se poate înţelege sfârşirea durerii prin
moarte, scutirea unui muribund de chinurile prelungite ale morţii iminente.

Într-o societate care face eforturi pentru a refuza sau pentru a îndepărta finalul vieţii,
discuţiile asupra eutanasiei sunt resuscitate. Bolnavii incurabili, medicii, juriştii, oamni ai
Bisericii, au repus în discuţie, sub semnul polemicii, frontiera ultima a îngrijirilor care pot fi
acordate în fază terminală şi gestul de a provoca moartea, ca soluţie extremă a unor situaţii fără
ieşire.

Eutanasia a fost cunoscută încă din antichitate.

Hipocrate, cel mai mare medic al antichităţii emite următoarea idee în cartea “Despre
Artă” din “Corpus hipocraticus”: Voi preciza ce înţeleg eu ca este medicina. În termeni generali,
înseamnă a alunga suferinţa bolnavului, a reduce violenţa boli sale şi a refuza ingrijirea celor
subjugaţi de boala lor înţelegând că în astfel de cazuri medicina este făra putere.

Jeremy Bentham (1748-1832) și John Stuart Mill (1803-1873), reprezentând doctrina


utilitarismului ghidată de principiul utilității (Mill 1863), susțineau că fericirea – plăcerea și
absența durerii – este unicul lucru dorit ca scop. Atunci când suma durerii depășește suma
plăcerii viața devine inutilă și ar putea fi terminată. Istoria cunoaște multe exemple de sinucidere
sau de omoruri intenționate a oamenilor cu handicapuri grave, a oamenilor bătrâni care au
devenit poveri pentru familiile lor, și chiar a nou-născuților care sufereau de malformații(de
exemplu, în Sparta antică). Astfel de practici existau printre Eschimoși, în Africa și Japonia. Cu
toate acestea, ele nu par să fi fost prezente în lumea Iudeo-Creștină occidentală până la perioada
timpurilor moderne. În 1883, Sir Francis Galton a fondat „Știința eugeniei”, cu dublu scop de a
limita creșterea numărului oamenilor „prost adoptați” și îmbunătățirea rasei prin încurajarea
reproducerii dintre cei mai „bine adoptați”. Au fost publicate mai multe cărți în acest domeniu: în
1895 în Germania apare cartea „Das Recht aut den Tod” (dreptul la moarte), argumentând că
viețile unor oameni au doar o „valoare negativă”. În 1913, Charles Richet, a scris în „La
selection humaine” (Richet 1919) că după eliminarea raselor inferioare următorul pas în procesul
de selecție este eliminarea oamenilor cu anomalii. În 1920, juristul Karl Ludwing Binding și
psihiatrul Alfred Hoche au pulicat „Die Freigabe der Vernichtung lebensunwerten Lebens”
(Permisiunea de a distruge viața care nu merită a fi trăită).

De asemenea este cunoscut faptul că spartanii obişnuiau să ucidă nou născuţii ce


prezentau malformaţii, aruncându-i în prăpastie, cu scopul declarat de a păstra doar indivizi
viguroşi, apţi de luptă. Platon, Thomas Morus şi, mai târziu Bacon, Hume, Shaw au dezbătut
problema eutanasiei şi au căutat justificări acestei pratici.

Conceptul etic şi juridic aplicat eutanasiei sau al “omorului din milă” pune în discuţie
următoarea problemă: este permisibil, din punct de vedere moral, legal, pentru a treia persoană
cum ar fi medicul, să curme viaţa unui pacient incurabil, care se află în mare suferinţă?
Dezbaterile controversate despre eutanasie fac parte dintr-un domeniu mai larg decât dreptul la
moarte. Apărătorii înverşunaţi ai liebrtăţii persoanei pledează pentru dreptul nostru moral de a ne
lua viaţa atunci când oconsiderăm de cuviinţă. În toate ţările dezvoltate medicina avansată
permite menţinerea artificială în viaţă a persoanelor aflate n comă, chiar şi pe o drată de mai
mulţi ani. Datorita evoluţiei individuale în ultimii ani s-a început o revendicare a “dreptului la
moarte” sau a dreptului de a decide personal momentul morţii sale.

• Perspectiva religioasă asupra eutanasiei umane


In anii ‘60 s-a adoptat, cu succes o alta tactică. Lansandu-se ideea "morţii din milă”,
tribunalele au început să nu mai pedepsească pe cei care ucideau din milă, cunoscandu-se faptul
că legislaţiile sunt nevoite în cele din urma să aprobe o practică deja existentă.

Câteva fragmente din documentul despre eutanasie redactat de Comisia Naţională pentru
Bioetică arată: "Viaţa omenească (atât în sens creştin şi duhovnicesc, cât şi în sens biologic) este
un dar al lui Dumnezeu. Pentru că ea vine de la Dumnezeu, stăpânul ei absolut este Dumnezeu
însuşi. Viaţa umană este o realitate irepetabilă, de aceea ea trebuie apărată şi ingrijită în orice
moment s-ar gasi purtătorul acesteia. Fiind creată de Dumnezeu, viaţa umană este intrinsec bună
şi merită ca totdeauna să fie respectată şi apărată, fie că se va manifesta in mod plenar, fie că va
exista cu deficienţe datorită unor cauze cunoscute sau necunoscute. Ca fiinte create, din punct de
vedere biologic, prin vrerea lui Dumnezeu, intrăm in şi ieşim din istorie. Acesta este un drept al
persoanei umane, persoană care nu se epuizează însă între intrarea si iesirea ei in/din istorie”.

Conform religiei, eutanasia contravine poruncii “Să nu ucizi”. "Crestinismul respinge


orice acţiune sau omisiune prin care s-ar încerca ridicarea vieţii cuiva şi orice modalitate prin
care cineva ar incerca să-şi ridice viaţa. Societatea general-umană evaluează însă, fără a ţine cont
totdeauna de valorile creştine promovate de Biserica. Aşa se explică faptul că, alături de punctul
de vedere creştin cu privire la respectul faţă de viaţă şi de purtătorul acesteia, au existat si s-au
dezvoltat si alte atitudini faţă de viaţa umană, încât a aparut o adevarată cultură a morţii. [...]
Eutanasia este expresia unei mentalităţi secularizate care are pretenţia că omul are dreptul să
dispună de viaţa lui şi a altuia. Eutanasia este şi expresia unei etici hedoniste şi utilitariste care nu
văd şi rostul suferinţei. Creştinismul nu exclude suferinţa. Aceasta este o realitate pe care
Mântuitorul Cristos n-a negat-o, n-a suprimat-o, ci şi-a asumat-o. A fi creştin înseamnă a
participa la viaţă în Cristos, a face din lumina Lui lumina ta, din viata Lui viata ta. Urmand,
asadar, lui Cristos, prin suferinţa ta, participi intr-un anume fel la suferinţa şi patimile lui Cristos.
Mântuitorul Cristos nu a asumat suferinţa în mod inutil. Prin urmare nu există suferinţă inutilă.
În absurdul ei (in mod paradoxal) ea are un rost pentru bolnav si pentru cei din jur, rost pe care
insă nu-l putem descifra întotdeauna. Dar el este! Aşa cum suferinta lui Cristos a avut sens,
invierea si suferinta noastra are rostul ei: este o experienta cu adevarat rascumparatoare, cand va
fi raportata la Cristos.”

• Formele eutanasiei
Există mai multe forme de eutanasie, şi anume:

Eutanasia activă: aceasta constă în administrarea unor substanţe letale cu intenţia de provocare a
morţii, conform cererii bolnavului ce doreşte să moara, sau fără acordul lui la decizia unei rude
apropiate sau a corpului medical;

Eutanasia pasivă: refuzul sau încetarea tratamentului de intervenţie în viaţă;

Sinuciderea asistată: situaţia în care pacientul îşi provoaca singur moartea primind toate
indicaţiile şi mijloacele necesare;

Diferența dintre eutanasia (activă) și sinucidere asistată constă în faptul că pacientul singur își
cauzează moartea. Medicul sau o altă persoană autorizată(de exemplu, în Elveția membrii
asociației „Dignitas” sunt autorizați să asiste persoanele la sinucidere) pun la dispoziția
pacientului substanța în doză letală sau alte mijloace(dacă persoana este incapabilă fizic să-și
administreze substanța), astfel pacientul este cel care îndeplinește actul care induce moartea.

Eutanasia indirectă (sau metoda sedării terminale): care se aplică în cazul pacienților care nu mai
au perspective de recuperare. Scopul acestei metode este de a elibera pacienții de suferințele
inutile(care uneori nu pot fi atenuate) prin inducerea acestora în stare de inconștiență. De
asemenea, recurgerea la această metodă poate fi permisă doar dacă moartea pacientului este
iminentă. În ceea ce privește moartea ce survine ca urmare a administrării sedativelor în doze
progresive, ea nu poate fi considerată ca deliberat provocată, deși riscul este cunoscut. Este
absolut firesc ca persoana care suferă din cauza durerilor intolerabile provocate de boală în
stadiul terminal să nu fie lăsată să treacă prin asemenea clipe îngrozitoare premergătoare morții.
Așadar, nu se poate susține că suntem în prezența eutanasiei atunci când scopul urmărit prin
administrarea sedativelor în doze progresive este de a diminua durerea, și nu de a provoca
moartea, chiar dacă medicul cunoaște riscul grăbirii morții. De exemplu, în Olanda această
metodă face parte din practica medicală obișnuită, nefiind catalogată ca eutanasie.

• Modalităţi de reglementare a eutanasiei în lume


Legislaţia olandeză este singura care permite eutanasia de orice fel. Intrarea în vigoare a
legii care „scotea din clandestinitate eutanasia" a avut loc la 1 aprilie 2002 (în Olanda) şi la 28
mai 2002 (în Belgia, unde dezbaterile între creştini şi laici au fost mai îndelungate). Constând dn
16 articole, legea belgiană le permite medicilor să pună capăt vietii pacienţilor fără a fi urmăriţi
de lege, cu condiţia să fie respectate anumite condiţii. Pacienţii trebuie să aibămai mult de 18 ani
si să fie conştienţi în momentul formulării cererii, care poate fi scrisă şi autentificată înainte ca
pacientul să devină incapabil.

Cererea pentru eutanasie trebuie să fie “voluntara, bine gândită şi repetată” şi trebuie să
se asigure că pacientul este într-o “situaţie clinica dificilă, trece prin suferinţe fizice şi psihice
constante şi insuportabile ce nu pot fi alinate şi sunt provocate de un accident grav sau de o boală
incurabilă patologic”. În plus, medicul trebuie să informeze pacientul despre starea sănătăţii, să-i
ofere consultaţii şi împreună sa ajungă la convingerea că eutanasia este singura soluţie
acceptabilă. Legea afirmă explicit faptul că medicul nu poate fi obligat să practice eutanasia.
Această menţiune a fost introdusă pentru a evita ca medici să fie presaţi de pacienţi sau de rude,
cum se mai întâmplase în Olanda. Este de asemenea necesară o perioadă de reflecţie de o lună
între momentul cererii şi cel al executării eutanasiei.

În prezent, eutanasia este practicată în fiecare an pe mai mult de 4.000 de pacienţi, în


principal cancere în fază terminală, precum şi, din ce în ce mai mult, boala Alzheimer în stadii
avansate. Prima eutanasiere a unui pacient cu boala Alzheimer a avut loc în Olanda în 2011, ceea
ce „ar fi fost inimaginabil în 2002" - conform purtătorului de cuvânt al „Asociaţiei pentru un
sfârşit de viaţă voluntar" (NVVE), Walburg de Jong. Se observă că textul legii nu s-a schimbat,
dar s-au modificat maniera în care medicii îl înţeleg şi percepţia opiniei publice.

În acest sens, Comitetul de organizare pe probleme de bioetică a întocmit un chestionar la


care au raspuns 35 de state membre, printre care se numără şi România, interpretarea
chestionarului fiind publicată la 20 ianuarie 2003. Considerăm că acest chestionar este in masură
să ofere o imagine de ansamblu cu privire la poziţia oficială a ţărilor participante referitor la
problematica eutansiei, motiv pentru care vom prezenta în cele ce urmează câteva dintre
întrebarile chestionarului şi răspunsurile cele mai relevante ale ţărilor participante, cu menţiunea
că de la data publicării acestuia până în prezent, este posibil ca reglementările ţărilor participante
să fi suferit modificări, cum s-a intamplat de altfel şi în ţara noastră.
Una dintre intrebarile cuprinse in chestionar a fost aceea dacă există coduri profesionale
care reglementează eutanasia.

În Albania, Codul Deontologic din 1998 prevede (cu privire la eutansie) că alinarea
suferinţelor şi durerii este una dintre sarcinile de bază ale unui medic. Grăbirea sfârşitului vieţii
unei persoane este contrară eticii medicale. În Belgia, unul dintre statele care a legiferat eutansia
în anul 2002, Codul Deontologic Medical cuprinde reglementări explicite cu privire la eutanasie.
Astfel, potrivit articolului 95, un medic nu poate în mod deliberat să provoace moartea unei
persoane bolnave şi nici să o ajute să comită suicid. Republica Cehă interzice in cadrul Codului
Etic al Camerei Medicilor eutanasia şi sinuciderea asistată. În Finlanda, The Finish Medical
Association (Asociaţia Medicală Finlandeză) a publicat o carte de etică medicală, în care este
descrisă şi acceptată doar eutanasia pasivă, în sensul că atunci cand starea sănătăţii pacientului
nu mai poate fi îmbunătăţită şi acesta este pe moarte, măsurile de prelungire a vieţii pot fi
ridicate. În Germania, The Federal Medical Association (Asociaţia Federală Medicală) a publicat
un ghid intitulat "Principles of the Federal medical Association on medical accompanied dying"
(Principiile Asociatiei Federale Medicale privind moartea asistată), în care există indicaţii
conform cărora măsurile de prelungire a vieţii pot fi omise sau întrerupte, în concordanţă cu
voinţa pacientului, dacă aceste măsuri doar întârzie moartea şi evoluţia bolii nu mai poate fi
stopată. Codul profesional al medicilor din Italia interzice expres eutanasia în art. 36, în sensul că
un medic, chiar şi la cererea pacientului, nu poate practica sau facilita tratamente apte să cauzeze
moartea pacientului. Articolul 45 din Codul deontologic al medicilor din Luxemburg interzice
eutanasia, prin aceea că medicul nu are dreptul de a provoca în mod deliberat moartea
pacientului.

În Olanda, ţara în care eutanasia este legiferată din anul 2001, asociaţiile profesionale de
medici şi asistente medicale au conceput ghiduri de bună practică medicală în cazuri de eutansie,
aceasta putând fi practicată numai de către un medic. Eutanasia este prohibită expres şi de către
codurile deontologice şi de etica din Polonia, Portugalia şi Slovacia.

În România, chiar dacă la momentul întocmirii chestionarului nu existau prevederi


exprese referitoare la eutanasie, în prezent, Codul de deontologie medicală din 2005 prevede la
art. 121: "Se interzice cu desăvârşire eutanasia, adică utilizarea unor substanţe sau mijloace în
scopul de a provoca decesul unui bolnav, indiferent de gravitatea şi prognosticul bolii, chiar dacă
a fost cerut insistent de un bolnav perfect conştient.", iar la art. 122: "Medicul nu va asista sau
îndemna la sinucideri ori autovătămari prin sfaturi, recomandări, împrumutarea de instrumente,
oferirea de mijloace. Medicul va refuza orice explicaţie sau ajutor în acest sens".

O altă întrebare cuprinsă in chestionar a fost aceea dacă există legi care reglementează
eutanasia în ţările participante. În Cipru, art. 218 din codul penal interzice sinuciderea asistată.
Legislaţia daneză permite numai eutanasia pasivă. The Law of Georgia on Helth Care (Legea
privind Asistenta pentru Sanatate din Georgia) statuează in articolul 151 interdicţia personalului
medical şi a oricarei alte persoane de a comite eutanasia ori de a participa la aceasta. În Olanda,
eutanasia este o infracţiune incriminată de art 293 din codul penal. Cu toate acestea, prin
adoptarea de catre Parlamentul olandez a actului intitulat "The termination of Life on Request
and Assisted Suicide (Review Procedure) Act" (Legea privind sfârşitul vieţii la cerere şi
sinuciderea asistată - Proceduri de control), s-a statuat că eutanasia nu este privită ca şi
infracţiune şi nu se pedepseşte dacă sunt indeplinite câteva condiţii, respectiv medicul curant este
exceptat de la aplicarea pedepsei prevăzute de codul penal dacă a respectat cu stricteţe criteriile
expres prevazute în lege şi a raportat comiterea acestui act, urmând ca o comisie de control să
aprecieze dacă in speţă s-au respectat întocmai cerinţele legale. În Norvegia, art. 236 al codului
penal interzice oricârei persoane să asiste pe cel care doreşte sa işi ia viata, insă art. 235 prevede
o circumstanţă atenuantă, în sensul că pentru fapta anterior menţionată, pedeapsa poate fi redusă
sau poate imbrăca o formă mai uşoară, dacă autorul faptei a acţionat motivat de compasiunea faţă
de un bolnav in fază terminală. În Danemarca, sinuciderea asistată este definită în secţiunea 240
a codului penal ca fiind asistarea unei persoane în comiterea suicidului, iar în secţiunea 239 a
codului penal danez este incriminată moartea asistată care presupune uciderea unei persoane la
cererea sa. În Portugalia, art. 134 din Codul penal incriminează uciderea la cerere a unui pacient,
iar art. 133 - eutanasia din compasiune.

În lupta pentru legalizarea eutanasiei, documentul intitulat “Dorinţa de Viaţă” (Living


Wills) a jucat un rol esenţial. În anul 1967 Luis Kutner este cel care formulează primul document
« Dorinţă de Viata » pentru ,,Societatea Eutanasică” din America (astazi numită ,,Alegerea de a
Muri”), în scopul de a se recunoaşte public şi legaliza eutanasia. Primul proiect de lege privind
"Dorinta de Viaţă” a fost introdus in statul Florida in 1975. Autorul acestui proiect afirmă că, 90
% din retardaţii şi bolnavii mintali din Florida ar căpăta permisiunea de a muri, iar statul ar
economisi astfel 5 miliarde de dolari. Asociaţia pentru persoane retardate si alte grupări ce apără
drepturile bolnavilor mintali au luptat şi au împiedicat aprobarea documentului în acel moment.
Însă, la numai câţiva ani, legea a fost promulgată, şi mai mult, preşedintele SUA, de atunci, Bill
Clinton şi soţia lui au participat la campania în favoarea eutanasiei, subliniind că prin aceasta
puteau fi controlate costurile îngrijirii medicale.

Două principii stau la baza tuturor obiecţiilor: 1. sfinţenia vieţii sau inviolabilitatea vieţii;
2. autonomia pacientului. În tradiţia iudeo-creştină, viaţa este o valoare intrinsecă. Dreptul de a
trăi este de la Dumnezeu şi nimeni, în afară de Dumnezeu, nu trebuie să îl retragă. „Să nu ucizi"
este una dintre cele Zece Porunci din Tablele lui Moise. Aceste principii se regăsesc şi în
Jurământul lui Hipocrate. Legalizarea eutanasiei umane scade mult autonomia pacientului,
creşterea puterii doctorilor ajungând la cote de alertă. Credincioşi sau atei, foarte mulţi medici
refuză să devină călăi şi denunţă hotărât pericolele deosebit de grave ale legalizării eutanasiei
umane.
• Dreptul de a muri în viziunea Curţii Europene a Drepturilor Omului
În ceea ce priveşte protecţia europeană a drepturilor omului, există discuţii asupra
eutanasiei în cadrul frontierelor dreptului la viaţă. Astfel, prin consecinţele pe cre le implica
eutanasia nu poate fi discutată decât în corelaţie cu cel putin câteva drepturi fundamentale:
dreptul la viaţă, integritate fizică şi psihică şi dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului stabileşte că orice persoană are dreptul la
viaţă, la libertate fizică şi psihică. Există două frontiere a dreptului la viaţă prima fiind începutul
vieţii. Cât priveşte ultima frontieră a dreptului la viaţă sau „dreptul de a muri”, problematica
rămâne una controversată. Legislaţiile europene abordează în mod diferit problema eutanasiei,
deşi toate sunt părţi ale Convenţiei. În Elveţia eutanasia activă este interzisă de Consituţie şi de
legea penală, unele cantoane elveţiene permiţând însă eutanasia pasivă. Aceasta formă a
eutanasiei este admisă, de asemenea, în Franţa, Germania, Danemarca şi Marea Britanie.
Problema dreptului de a muri relativ la art. 2 din Convenţie se pune de mult în doctrină,
însă judecătorii Curţii nu avuseseră ocazia de a-şi preciza poziţia. Acest lucru s-a întâmplat odată
cu hotarârea Pretty c. Regatul Unit. Reclamanta, în vârstă de 43 de ani, căsătorită, mamă și
bunică, suferea de o boală neuro-degenerativă progresivă – scleroză laterală amiotrofică (SLA),
care îi afecta neuronii motori în interiorul sistemului nervos central și îi provoca o alterare
treptată a nervilor care comandă mușchii corpului, inclusiv cei implicați în funcții vitale:
respirația, alimentarea, vorbirea. Potrivit practicii medicale, nu există nici un tratament disponibil
împotriva acestei boli. Reclamanta a fost diagnosticată în noiembrie 1999, însă boala s-a agravat,
astfel că, la data când s-a adresat Curții, speranța ei de viață era de câteva luni sau câteva
săptămâni. În ciuda bolii, capacitatea intelectuală și cea decizională i-au rămas intacte. Stadiile
terminale ale bolii sunt extrem de penibile, astfel că pentru a scăpa de asemenea suferințe, ea
dorea să poată alege când și cum să moară. La 27 iulie 2007, reclamanta a solicitat, prin avocat,
Parchetului competent – Director of Public Prosecutions (DPP) angajamentul de a nu-l urmări
penal pe soțul ei, dacă acesta o va ajuta să se sinucidă. Printr-o scrisoare din 8 august 2001, DPP
a refuzat să-și asume un asemenea angajament cu motivarea că, oricât de neobișnuite ar fi
circumstanțele cauzei, nu poate fi acordată o imunitate care să permită absolvirea de răspundere
pentru comiterea, în viitor, a unei fapte penale.
Diane Pretty s-a adresat Curții Europeană a Drepturilor Omului, susținând că drepturile
fundamentale garantate prin Convenție i-au fost încălcate prin refuzul parchetului(DDP) de a se
angaja să nu declanșeze urmărirea penală împotriva soțului ei, dacă acesta o va ajuta să se
sinucidă și prin existența, în dreptul englez, a infracțiunii de sinucidere asistată.
Curtea, după analiza cauzei şi a celor susţinute de parţi a opinat că din articolul 2 al
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului nu se poate deduce un drept de a muri, fie de mâna
unui terţ, fie cu asistenţa unei autorităţi publice. Art. 2, care consacră dreptul la viaţă, nu poate fi
interpretat fără a-i distorsiona limbajul, că ar conferi un drept diametral opus, respectiv dreptul
de a muri.
Dreptul la viaţă nu implică dreptul de a muri. Ar fi cu siguranţă difici de a se impune o
interpretare a articollui 2 care să conducă la admiterea, în numele obligaţiilor pozitive ale
statului, a unui drept la moarte: o astfel de abordare ar f cu atât mai criticabilă cu câtchiar dacă,
prin jocul obligaţiilor pozitive, judecătorii europeni ar extinde câmpul de aplicare al unor articole
din Convenţie, printre care art. 2, ar face acest lucru cu grija de a prezerva viaţa. În realitate,
problema esenţială este de a şti dacă eutanasia (sau, în situaţii particulare, asistarea suicidului)
trebuie depenalizată, ceea ce nu ar reprezenta o consacrare a dreptului la moarte: în definitiv,
atunci când unele legislaţii europene au depenalizat suicidul, acest lucru nu a fost considerat ca o
recunoaştere a dreptului de a-şi pune capăt vieţii. Prin urmare faptul că un stat refuză această
depenalizare poate constitui o atingere adusă art. 2: acest lucru pare însă foarte dificil.
Refuzul autorităţilor, în acest caz, de a asigura impunitatea soţului, dacă acesta ar înlesni
sinuciderea, nu poate fi analizat ca un tratament inuman şi degradant, pentru care vinovăţia
aparţine statului. A pretinde statului să dea curs cererii reclamantei ar însemna instituirea
obligaţiei de a consimţi la săvârşirea unor acte îndreptate spre oprirea voluntară a cursului vieţii
fiinţei umane.
Însă refuzul (legitim) al recunoaşterii unui drept de a muri nu împiedică recunoaşterea
dreptului unei persoane de a refuza un tratament medical nedorit, chiar dacă acest tratament
medical este vital pentru ea. Negarea acestui drept ar putea reprezenta o atingere adusă, daca nu
art. 2 din Convenţie, cel puţin art. 3, respectiv 8, cu precizarea că Convenţiaa europeană privind
drepturile omului şi biomedicina subordonează consimţământul liber şi lucid al pacientului
oricărei intervenţie în domeniul sănătăţii. Trebuie făcută o distincţie între persoanee menţinute în
viaţă artificial şi celălalte: cele două situaţii nu sunt comparabile în definitiv, întrucât în primul
caz este vorba de refuzul legitim de tratament, iar în celălalt de dorinţa nelegitimă de a muri.

• Eutanasia în România
Constituţia României prevede că dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi
psihică ale persoanei sunt garantate; persoana fizică are dreptul de a dispune de ea însăşi, dacă nu
încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri. Legiferând dreptul la
viaţă, normel de conduită statornicite cu putere de reglementare aduc interdicţia întreruperii vieţii
prin voinţa bolnavului sau unui ter, chiar dacă ar fi vorba de un medic. Nici dreptul român nu
face excepţie în această privinţă.
În noul Cod penal a fost expres reglementată infracţiunea de ucidere la cererea victimei,
ca o formă atenuată a omorului.
Astfel, NCP prevede, în articolul 190: „Uciderea săvârşită la cererea explicită, serioasă,
conştientă şi repetată a victimei care suferea de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă
atestată medical, cauzatoare de suferinţe permanente şi greu de suportat, se pedepseşte cu
închisoarea de la unu la 5 ani.” Astfel, de lege lata, dreptul român interzice atât actul eutanasic,
cât şi suicidul asistat medical, ca forma particulară a eutanasiei.
Reglementarea din NCP a infracţiunii de ucidere la cererea victimei, ca o formă atenuată
a omorului, constituie atqt o reîntoarcere le reglementarea din Codul penal „Carol al II-lea” din
1936, cât şi o aliniere a legislaţiei penale române în tradiţia majorităţii Codurilor penale
europene. In Codul penal „Carol al II-lea” din 1936, la art. 469 alin. (1) şi (3) erau prevăzute
două variante atenuate ale omuciderii intenţionate. Prima variantă consta în uciderea unei
persoane în urma rugăminţii serioase, stăruitoare şi repetate a acesteia. Era necesar însă ca
rugăminţile să fi fost făcute de o persoană aflată în deplinătatea facultăţilor mintale şi care avea,
astfel, reprezentarea consecinţelor rugăminţilor sale, fără a prezenta importanţă cauza pentru care
victima a stăruit să fie ucisă. Cea de-a doua variantă consta în uciderea unei persoane sub
impulsul unui sentiment de milă provocat de chinurile fizice ale victimei, ce suferea de o boală
incurabilă şi a cărei moarte era inevitabilă. Deopotrivă trebuie avut în vedere şi faptul că potrivit
NCP reţinerea circumstanţelor atenuante nu are ca efect reducerea obligatorie a pedepsei sub
minimul special, ci atât minimul special, cât şi maximul special al pedepsei vor fi reduse cu o
treime, urmând ca pedeapsa pe care instanţa o va stabili să se situeze în acest interval. Prin
urmare era necesară această incriminare autonomă atenuată a omorului cu stabilirea unor limite
de pedepse proporţionale gradului de pericol social al acestei fapte.
• Opiniile medicilor asupra eutanasiei
Decizia medicului dobândeşte o dimensiune particulară pe măsură ce se apropie finalul
vieţii bolnavului. Practic, din momentul în care se stabileşte, fără dubiu, ca vindecarea nu mai
este posibila, dispare menirea curativă a actului medical. Devin prioritare lupta împotriva durerii,
îngrijirile ce ameliorează suferinţele şi crearea, pe cât posibil, a unui confort psihologic şi moral
care să însoţească sfârşitul.
În condiţiile dezvoltării medicinei actuale, distincţia dintre viaţă şi moarte nu mai este
atât de clară. Fireşte, un organism în care toate organele îşi îndeplinesc funcţia lor este viu, iar un
organism în care niciun organ nu-şi îndeplineşte funcţiile este mort. Între aceste sitauţii există
unele posibilităţi intremediare, în care, în cadrul aceluiaşi organism unele organe sunt moarte, în
timp ce altele continuă să funcţioneze. Cunoştinţele medicale permit menţinerea pe termen lung a
unor astfel de situaţii intermediare. S-a convenit să se considere mort un om al cărui creier nu
mai funcţionează, chiar dacă celălalte organe îşi îndeplinesc funcţia. Aici este vorba despre o
convenţie acceptabilă totuşi, căci putem asocia existenţa noastră cu existenţa conştiinţei noastre.
Lipsa activităţii cerebrale presupune şi o dispariţie a conştiinţei Medicul este îndreptăţit să
oprească aparatele ce menţin artificial o stare între viaţă şi moarte.
În interiorul corpului medical luările de poziţie sunt net diferite în privinţa eutanasiei. Pe
de-o parte se invocă respectul vieţii umane, ca realitate ce nu poate fi lăsată la libera apreciere a
individului. Susţinătorii acestui punct de vedere cred că a recunoaşte legitimitatea eutanasiei
înseamnă a crea o breşă morală şi socială ale cărei consecinţe pe termen îndelungat pot fi greu de
apreciat. Unele dintre argumentele aduse în sprijinul celor arătate sunt următoarele: medicul este
dator, întăi de toate, să saleveze viaţa şi nu să o curme; deontologia specifică artei medicale îl
obligă să rămână lângă bolnav, acordându-i toate îngrijirile, chiar dacă nu se întrevede vreo
speranţă de vindecare; intervenţia unei terţe persoane în destinul pacientului este inadmisibilă şi,
nu în ultimul rând, dorinţa celui bolnav de a-i fi suprimată suferinţa, poate fi influenţată de un
complex de factori precum modul în care este îngrijit, informaţiile pe care le are despre natura şi
evoluţia maladiei sale, şansele de vindecare.
Pe de altă parte, se apreciază că dreptul oricărie persoane de a muri cu demnitate implică
respectarea dreptului de a cere şi de a primi moartea. Dacă este adevărat că nimeni nu este
îndreptăţit să întrerupă firul vieţii altuia, fără consimţământul acestuia din urmă, este tot atât de
adevărat că nimeni nu poate fi obligat să trăiască împotriva voinţei sale. De aici, revendicarea
dreptului la moarte. Dreptul de a muri cu demnitate nu trebuie înţeles ca libertate de a ucide o
persoană bolnava, ci ca posibilitate de a decide liber momentul întreruperii propriei vie ti, în
absenţa şansei de vindecare.
Din punct de vedere etic există mari divergenţe. Cei ce susţin eutanasia caută justificare
în situaţia medicală fără ieşire, în suferinţa profundă, uneori chiar insuportabilă şi în dreptul la
autodeterminare.Moartea consimţită sau cererea de eutanasiere ţine de libertatea indvidului de a-
şi hotarî propria soartă, drept care nu îi poate fi confiscat.
Multe argumente, deşi nu toate, care privesc legitimarea din punct de vedere
moral a eutanasiei tind să arate că este vorba despre o formă de respectare a voinţei
pacientului. Se spune, într-adevăr, că aşa cum este respectată voinţa pacientului
atunci când decide să refuze tratamentele, aşa trebuie respectată şi voinţa sa atunci
când alege că vrea să moară (sau, cum uneori se spune, de a fi ajutat să moară).
În opinia celor aparţinând poziţiei opuse, eutanasia rămâne un act moralmente
inacceptabil, pentru cel puţin două raţiuni: aduce atingere vieţii, ca valoare inestimabilă şi
contravine menirii medicului ca salavator de vieţi. Legitimitatea refuzului eutanasiei devine cu
atât mai evidenta în ipoteza pacienţilor aflaţi în imposibiliate de a-şi exprima voinţa. Întreruperea
cursului vieţii este dictată, în aceste cazuri, de compasiunea pentru fiinţa umană care are doar
perspectiva unor suferinţe insuportabile, a unei vieţi pline de durere şi a dramatismului existenţei
celor din jurul său.
Unele dintre aspectele avute în vedere de cei care se opun eutanasiei sunt:
1. Eutanasia, odată legalizată, nu va putea fi controlată. Vor fi ucişi şi pacienţi care nu şi-au dorit
acest lucru. Iniţial gândită pentru grupuri strict delimitate cum ar fi pacienţii cu boli în fază
terminală, eutanasia ar fi mai devreme sau mai târziu folosită şi pentru alte grupuri de pacienţi
cum ar fi persoanele în vârstă, pacienţii cu handicap, pacienţii cu probleme afective, cei cu
infirmităţi şi chiar copii sau nou-născuţi cu infirmităţi. Astfel se va ajunge la o desconsiderare a
vieţii umane, în general a membrilor vulnerabili dintr-o societate. Olanda este un exemplu nefast
în acest sens: initial, legea avea în vedere curmarea suferințelor insuportabile asociate bolilor
incurabile. Acum, este permisă eutanasierea batrânilor, persoanelor cu handicap, a invalizilor,
depresivilor, precum și a nou-născuților cu malformații.

2. Legalizarea eutanasiei sau SAM ar impune o presiune asupra celor bolnavi şi a acelora care
simt că din cauza bolii, infirmităţilor sau bătrâneții, au devenit nefolositori sau o povară pentru
societate şi în special pentru rude. Ei se simt constrânși moral să accepte eutanasierea, care costă
cu mult mai puțin decât tratamentul pentru cancer, spre exemplu.
3. Autonomia pacientului va scădea odată ce eutanasia sau SAM va fi legalizată. Dorinţa de a
muri este rareori o decizie într-adevăr autonomă. Ea este mai degrabă expresia depresiei, durerii
sau a unui control slab al simptomelor, decât o dorinţă autentică. Dorinţa de a muri şi de a trăi se
schimbă frecvent în timp, în special dacă durerea sau depresia au fost tratate.

4. Legalizarea eutanasiei sau SAM va aduce modificări profunde în atitudinile sociale faţă de
boală, infirmităţi, moarte, vârsta înaintată şi în ce privește rolul profesiei medicale. Odată ce
eutanasia este legalizată, va deveni din ce în ce mai mult o "opţiune de tratament" printre
celelalte tratamente medicale şi chirurgicale obişnuite. Valori umane fundamentale precum
răbdarea, compasiunea, solidaritatea, devotamentul se golesc de sens. De asemenea, în baza
percepției larg răspândite că "ceea este legal este și moral" pot apărea consecințe deosebit de
grave prin acceptarea ideii că uciderea este o soluție care poate funcționa și în multe alte situații.
5. Legalizarea eutanasiei şi SAM va submina îngrijirea medicală, în special îngrijirea paliativă şi
va submina serios relaţiile doctor-pacient. Legalizarea eutanasiei va aduce o schimbare
fundamentala în relaţia doctor-pacient, când pacienţii se vor întreba dacă medicul care intra în
salon poartă hainele albe ale unui tămăduitor sau pe cele negre ale unui călău.

6. Moartea nu e chiar aşa de "bună" după cum se spera. Unul din argumentele principale în
favoarea eutanasiei şi a sinuciderii asistate medical este acela de a-i oferi pacientului o "moarte
bună". Totuşi, realitatea este total diferită. Experienţa arată apariţia unor complicaţii deloc rare.
În loc să moară rapid, unor pacienţi le-a luat câteva zile să moară!
În anul 1999, Adunarea parlamentară a Consiliului Europei a emis Recomandarea 1418
privind protecţia drepturilor omului şi a demnităţii umane a bolnavilor incurabili şi a
muribunzilorfăcând apel la statele membre sa reglementeze în dreptul intern un mecanism de
protecţie a acestor bolnavi faţă de anumite pericole sau temeri(de exemplu prelungirea artificială
a cursului bolii, fie prin utilizarea unor măsuri medicale disproporţionate, fie prin continuarea
tratamentului fără consimţământul pacientului). De asemenea Adunarea recomandă Comitetului
Miniştrilor să încurajeze statele membre ale Consiliului Europei să respecte şi să protejeze
demnitatea bolnavilor incurabili şi a muribunzilor în toate privinţele menţinând interdicţia
absolută de a pune în mod intenţionat capăt vieţii bolnavilor incurabili şi a muribunzilor; având
în vedere că dreptul la viaţă, mai ales în ceea ce îi priveşte pe bolnavii incurabili şi pe muribunzi
este garantat de statele membre conform art. 2 din Convenţie, care dispune că „moartea nu poate
fi provocată nimănui cu intenţie; având în vedere că dorinţa de a muri exprimată de un bolnav
incurabil sau de un muribund nu poate servi în sine ca justificare legală a executării acţiunilor
destinate să provoace moartea.”

Din cele expuse reiese că dacă refuzul depenalizării eutanasiei nu poate constitui o
violare a art. 2, acest articol nu este totuşi încălcat în ipoteza depenalizării acceptate în anumite
condiţii. În acest caz este imperativ ca bolnavl să fi făcut cererea în od conştient şi voluntar, ca
starea sa medicală să fie ireversibilă şi să fie exerciat un control efectiv.

În doctrină s-a scris mult despre legătura ce ar trebui să existe între dreptul la viaţă şi
dreptul de a te bucura de viaţă în cele mai bune condiţii. Un întreg curent a militat pentru lărgirea
considerabilă a înţelesului acestui drept sau, cel puţin, a recunoaşterii unui drept separat. Ceea ce
se susţine că ar intra în componenţa acestui drept sunt unele elemente pe care alţi autori le-ar fi
calificat ca drepturi din a treia generaţie. Este vorba despre dreptul la cultură, la pace, la
dezvoltare, la un mediu sănătos etc., toate cuprinzând un mănunchi de trăiri ale omului modern.
Potrivit unei asemenea opinii, dreptul la viaţă este doar o componentă a unui drept mult mai larg,
care ar putea fi numit „dreptul de a trăi”. Tendinţa este spre un sens mult mai larg şi cuprinzător,
care ar caracteriza dreptul la viaţă nu numai ca dreptul de bază pentru toate celelalte drepturi, ci
ca o parte integrantă a tuturor drepturilor esenţiale pentru dezvoltarea materială, morală,
spirituală şi mintală a fiinţei umane, în deplină demnitate. Dreptul la viaţă nu trebuie să rămână o
chestiune de supravieţuire fizică, ci o problemă de a trăi omeneşte. Totuşi, chiar şi în această
perspectivă, nu este recunoscut un drept de a muri.

În concluzie, Dreptul la viaţă este un drept natural şi fundamental al omului, din


care rezultă şi posibilitatea realizării şi protecţiei celorlalte drepturi. Abordările dreptului la
viaţă în coraport cu dreptul la autodeterminare, eutanasie, suicid şi dreptul la moarte necesită
a fi tratate cu precauţie şi care ar trebui să pornească de fiecare dată de la fundamentul de bază că
viaţa este un proces continuu, însă, odată curmată, nu poate avea un efect reversibil.
Bibliografie

• Philippe Letellier „History and definition of a word”„Euthansia Vol. I –


Ethical and human aspect.” Council of europe publishing, 2003
• Jean-Francois Renucci „Tratat de drept european al drepturilor omului”,
editura Hamangiu, Bucureşti 2009

• Bianca Selejan-Guţan „Protecţia Europeană a Drepturilor Omului”,


Editura CH Beck, Bucureşti 2011

• Mihail Udroiu „Drept Penal-Partea Specială-Noul Cod Penal” editura


C.H.Beck, Bucureşti 2014

• Călina Jugastru „Eutanasia-de lege lata, de lege ferenda” Acta Universitatis


Lucian Blaga, (1-2/2002)

• Dumitru Baltaga „Eutanasia-probleme de responsabilitate morală şi


juridică”, Analele Ştiinţifice ale Academiei Ştefan cel Mare a M.A.I. al
Republicii Moldova, Chişinău 2006

• Loredana Milos “Eutanasia- opinii şi reglementări juridice în statele


europene”

• Adriano Pessina „Eutanasia. Despre moarte şi despre alte lucruri. Dreptul


de a refuza tratamentele” în Studia Universitatis Babes-Bolay-
Bioethica(1/2010)

• Ion Tipa „Conţinutul dreptului la viaţă şi coraportul acestui drept natural


cu eutanasia şi dreptul la moarte” în Administrarea Publică (2/2012)

• http://www.romanialibera.ro/opinii/comentarii/eutanasia-umana-legalizata--
binefacere-sau-crima--261060

• http://www.provitabucuresti.ro/bioetica/eutanasia-sinuciderea-asistata