Tema 1 Formele Logice ale gindirii juridice

Definirea conceptului de forma a gindirii

Sensul cuvântului formă se obține prin opunerea lui cu cuvântul materie și înseamnă aspectul
sub care aceasta se prezintă în perceperea noastră.

Ca produs specific al creierului uman, gândirea reprezintă forma cea mai înaltă a cunoașterii, ce
reflectă realitatea trecută și prezentă și proiectează acțiunile viitoare. Situată pe o treaptă
superioară a activității logice, gândirea realizează (pe baza unor informații acumulate) reflectarea
lumii înconjurătoare sub formă de idei. Formarea permanentă a ideilor și asocierea dintre ele
permite rezolvarea problemelor și a solicitărilor din mediu.
Gândirea realizează o legătură între informațiile deja acumulate și cele noi. Nu se bazează doar
pe experiența proprie, ci și pe mediul social. Limbajul este foarte important. În cele mai multe
cazuri apare gândirea verbală, adică gândim prin cuvinte mai mult decât prin imagini.
Gândirea nu operează cu obiecte individuale, ci cu relații. Aceste relații pot fi categoriale (sunt
evidențiate în cadrul piramidei conceptelor) și determinative (relații de determinare de orice fel:
relații cauza-efect, genetice, funcționale etc.;).
Gândirea se definește ca procesul cognitiv de însemnătate centrală în reflectarea realului care,
prin intermediul abstractizării și generalizării coordonate în acțiuni mentale, extrage și
prelucrează informații despre relațiile categoriale și determinative în forma conceptelor,
judecaților și raționamentelor.

Notiunea in calitate de instrument al dreptului

Noțiunea juridică – este reflectarea pe plan mintal, într-o formă logică abstractă a proprietăților
esențiale comune ale unei anumite realități juridice. Noțiunea reflectă doar proprietățile esențiale
și generale ale unei clase de obiecte nu și pe cele întâmplătoare sau particulare. De regulă,
noțiunile nu sunt folosite în mod izolat ci în asociație cu alte cuvinte care formează propoziții și
fraze. Aceste asociații se numesc context. Noțiunea juridică, ca orice noțiune, fiind o formă
logică distinctă, are o structură proprie, ceea ce înseamnă că ea nu se reduce la cuvântul care o
redă și nici la reprezentarea care o însoțește.

Noțiunea juridică este alcătuită din două elemente componente:

a)sfera (extensiunea); b) conținutul. Sfera reprezintă acea dimensiune a unei noțiuni juridice,
care cuprinde obiectele juridice ce alcătuiesc clasa la care noțiunea juridică se referă. În logica
clasică se spune că sfera înseamnă însăși mulțimea obiectelor desemnate de noțiune. De
exemplu, noțiunea de drept subiectiv cuprinde toate drepturile pe care le are o persoană fizică la
un moment dat. Conținutul reprezintă acea dimensiune a unei noțiuni juridice formată din
proprietățile comune obiectelor juridice la care se referă noțiunea.

Notele ce alcătuiesc conținutul unei noțiuni juridice sunt de două feluri:

a) specifice; b) generale. Între sferă și conținut există un raport de invers proporționalitate:

atunci când conținutul crește în atribute – sfera se micșorează, iar atunci când sfera se
lărgește – conținutul se va micșora.
 Propoziția logică juridică.
Una dintre formele logice fundamentale o constituie propoziția logică. Analiza logică a acestei
forme mentale este precedată de evidențierea esenței propoziției logice, inclusiv a celei juridice,
după ce urmează clasificarea ei, cercetarea raporturilor dintre ele după adevăr și a operațiilor de
bază cu propozițiile logice. Raporturile, relațiile dintre lucruri se reflectă în gândire sub formă de
afirmări sau negări a ceva despre altceva. Din punct de vedere logic, ele se numesc propoziții
logice. O altă trăsătură esențială a propoziției logice – ca formă a gândirii – este următoarea: o
propoziție este în logica totdeauna ori adevărată, ori falsă. Propoziția logică este una din
formele principale ale gândirii abstracte în care se afirmă sau se neagă ceva, ce corespunde
adevărului sau îl contrazice.

După structura lor, distingem: propozițiile logice simple – propozițiile logice ce conțin un
singur subiect și un singur predicat logic; b) propozițiile logice compuse – propozițiile logice
care sânt alcătuite din mai multe propoziții simple.

Subiectul logic (ca element structural al propoziției logice) este noțiunea ce reflectă obiectul
despre care afirmăm sau negăm ceva. Deci subiectul propoziției logice nu este identic cu obiectul
judecății (obiectele sunt acele lucruri, procese, fenomene etc. despre care se afirmă sau se neagă
ceva).

Predicatul este noțiunea ce reflectă însușirea afirmată sau negată despre obiectul judecății,
gândirii. Subiectul și predicatul logic pot fi exprimate printr-un cuvânt sau mai multe cuvinte.

În fiecare propoziție logică există cuvinte de legătură este sau nu este (sau alt cuvânt cu funcții
similare). Ele arată dacă însușirea reflectată în predicat aparține sau nu aparține obiectului
judecății, gândirii și se numesc copule logice sau conectori logici. Copula logică (conectorul
logic) este cuvântul de legătură dintre subiectul și predicatul logic. Ea nu este exprimată numai
prin verbul „a fi”, ci și prin alte verbe reductibile la verbul a fi.

Propozițiile logice mai conțin un element – «cuantorii». Cuantorii sunt cuvintele și simbolurile
corespunzătoare ce ne informează despre caracteristicile cantitative ale propoziției sau expresiei
logice, înaintea căror se pun. Cuantorii sunt de două tipuri: a) ai universalității – cuantorul
universalității îl exprimă cuvintele: toți, toate, fiecare, nimeni, nici unul etc.; b) ai existenței –
cuantorului existențial îi corespund cuvintele: unii, unele, câteva, majoritatea, minoritatea, există
etc.

Propozițiile logice ca forme mentale (ideale) sunt materializate în propoziții verbale, adică sunt
exprimate prin propoziții în sens lingvistic, gramatical (propoziții declarative etc.). În multe
cazuri, există o corespondență aproape perfectă între judecată și propoziția gramaticală, între
subiectul și predicatul logic (termenii judecății) și subiectul și predicatul gramatical.

Propozițiile juridice reprezintă formulări lingvistice ale normelor juridice, hotărârilor

judecătorești, calificărilor juridice ale faptelor săvârșite de anumite persoane fizice ş.a.
Deopotrivă cu propozițiile cognitive (descriptive, constatative) care pot fi adevărate sau false, în
activitatea juridică se folosesc propozițiile pragmatice (prescriptive) ce exprimă intenția de a
determina o anumită acțiune din partea celui căruia i se adresează (o acțiune practică, un răspuns
verbal), propozițiile axiologice (evaluative, apreciative) ce au intenția de a da o apreciere.
În cadrul raționalității juridice, o propoziție ce redă adevărul despre stările de fapt, devine o
propoziție axiologică. Aceasta califică o anumită acțiune (faptă juridică) drept licită sau ilicită,
cu consecințele de ordin juridic (de ex., răspunderea juridică). Având în vedere deosebirile dintre
adevărul epistemologic (adevărul obiectiv) și cel juridic, specialiștii în drept operează cu
propoziții de constatare, unite cu judecăți juridice ce se referă la normele și principiile de drept.
Cu alte cuvinte, discursul juridic include propoziții de altă natură, în comparație cu cele
cognitive. Enunțurile juridice conțin nu doar adevăruri despre faptele omenești; ele exprimă
justețea aprecierilor, pe care le fac specialiștii în drept, privind realitatea socială sub aspectul
normelor juridice.

Clasificarea propozițiilor logice se bazează pe următoarele semne: 1) conținutul predicatului;

2) cantitatea obiectelor despre care judecăm; 3) calitatea cuvântului de legătură (copulei logice);
4) modalitatea legăturii predicatului cu subiectul logic; 5) caracterul raportului stabilit între
subiectul și predicatul logic.

După conținutul predicatului logic, deosebim următoarele tipuri de propoziții logice:

a) atributive – propozițiile logice în care predicatul logic exprimă prezența sau lipsa notei, care-i
aparține sau nu unui obiect; b) raportabile – propozițiile logice ce reflectă raportul a două sau
mai multe obiecte (fenomene, însușiri, calități etc.) după mărime, așezarea în spațiu, parcurgerea
în timp, succesiunea dezvoltării, legăturile cauzale etc.; c) existențiale – propozițiile logice în
care cuvântul „este” sau „există” formează predicatul logic și arată numai existența unui obiect.

Propoziția ce relaționează doi termeni cu ajutorul unei copule verbale se numesc propoziții
categorice. Propozițiile logice se deosebesc una de alta prin calitate și cantitate. Particularitatea
propozițiilor categorice de a afirma sau a nega este numită calitatea propozițiilor categorice.
Propoziția logică în care se afirmă că o însușire aparține obiectului judecății se numește
propoziție logică afirmativă. Propoziția logică în care se neagă că o însușire aparține obiectului
judecății se numește propoziție logică negativă.

Propoziții categorice se disting în următoarele tipuri: • universale – propozițiile logice, în

care afirmăm sau negăm ceva despre fiecare din obiectele unei clase; • particulare – propozițiile
logice în care afirmăm sau negăm ceva despre o parte din obiectele unei clase; • singulare –
propozițiile logice în care afirmăm sau negăm ceva despre un singur obiect.

O propoziție categorică conține obligatoriu unul și numai unul din următorii cuantori: a)
universal, redat prin cuvintele toți, toate, orice, nici unul, nimeni etc.; b) particular (sau
existențial), redat prin cuvintele ca unii, unele, cineva, majoritatea, minoritatea, există cel puțin
etc.; c) singular (individual), redat, de regulă, printr-un pronume (sau adjectiv) demonstrativ
(acesta, aceasta etc.), printr-un pronume personal la singular (eu, tu, el) sau printr-un nume
propriu.
 Raționamentele și formele lor specifice de manifestare în drept

Raționamentul este o formă de gândire, prin care se obțin cunoștințe noi din judecățile
existente. Judecățile din care derivă concluziile se numesc premise, iar judecata obținută, cea
care reprezintă cunoștințe noi, se numește concluzie. Raționamentul este o operație logică, în
rezultatul căreia din una sau mai multe judecăți, pe care le numim premise, derivă o judecată
nouă, care se numește concluzie. El este procesul de obținere a cunoștințelor, exprimate prin
judecăți din alte cunoștințe, care la fel sunt exprimate prin judecăți.

Există mai multe forme de raționamente:

1) După orientarea conchiderii, fundamentarea logică a concluziei: − deductive, − inductive, −
prin analogie.
2) După numărul de premise: − Imediate, − mediate.
3) După calitatea conchiderii: − certe, − probabile.

Raționamentele deductive sunt acele raționamente în care concluzia decurge cu necesitate

logică din premise, adică dacă acceptăm anumite premise, atunci concluzia în mod obligatoriu
decurge din ele. Raționamentul deductiv este raționamentul prin care se obține o concluzie
despre un obiect al unei clase sau despre un grup de obiecte al unei clase în baza cunoștințelor
anterior existente despre toată clasa de obiecte.
Spre deosebire de raționamentele deductive, în care între premise și concluzie există o relație de
urmare logică,
Raționamentele inductive constituie așa legături între premise și concluzie, în care premisele
doar confirmă concluzia. Premisele doar susțin concluzia, dar nu asigură adevărul ei și în
concluzia inferenței inductive se conține o informație, care nu exista în premise. Raționamentul
este un sistem dinamic de cel puțin 3 judecăți între care există o relație necesară ce determină
apariția unei noi judecăți pe baza celor precedente. În raționament are loc o mișcare a minții de la
judecăți cunoscute la judecăți necunoscute, noi. Spunem că facem un raționament sau o inferență
atunci când determinăm valoarea de adevăr a unei judecăți cu ajutorul altor judecăți.
Prin intermediul raționamentului furnizăm temeiurile în virtutea, cărora considerăm anumite
judecăți ca fiind adevărate sau false (temeiurile pentru acceptarea sau respingerea lor). Judecata
întemeiată pe cale de raționament se numește concluzie, iar judecățile oferite drept temei pentru
concluzie se numesc premise.
Concluzia unui raționament poate, de asemenea, să joace rolul de premisă în alte raționamente.
Un raționament este valid din punct de vedere logic dacă adevărul premiselor lui garantează
adevărul concluziei. Deci dacă toate premisele sunt adevărate atunci concluzia nu poate fi falsă.

Între premise și concluzie trebuie să existe o relație logică cunoscută sub denumirea de
consecință sau decurgere logică. Inferența sau raționamentul urmează două căi:
• de la particular la general – inducția;
• de la general la particular – deducția, demonstrația, rațiocinația sau silogismul.

Când există această relație, valorile de adevăr ale premiselor și, respectiv, a concluziei sunt
interdependente. Dacă toate premisele sunt adevărate, atunci este adevărată și concluzia, iar dacă
concluzia este falsă, atunci cel puțin una dintre premise este falsă.
De aceea, raționând valid avem garanția că nu vom ajunge de la adevăr la fals și dacă am ajuns la
o concluzie falsă, înseamnă că cel puțin una din premisele de la care am pornit este falsă.

Pentru a stabili prin raționament adevărul unei judecăți, se cer a fi îndeplinite două
condiții, care sunt independente una de alta:
să pornim de la premise adevărate; să raționăm valid.
 Forme tradiționale ale gândirii

Gândirea, în mod tradițional, cunoaște următoarele forme logice:

noțiunea (mai sunt cunoscute în logică și sub denumirea de termeni sau concepte) – se
exprimă prin cuvinte;
judecata – se exprimă prin propoziții gramaticale;
raționamentul – se exprimă prin fraze.

Noțiunea juridică înseamnă reflectarea pe plan mintal într-o formă logică abstractă a
proprietăților esențiale comune ale unei anumite realități juridice. Cu ajutorul ei se pot deosebi
proprietățile esențiale de cele neesențiale ale obiectelor juridice. Noțiunea juridică este aceeași în
orice limbă, fiind diferită doar în diferite sisteme de drept, în funcție de modalitatea concretă de
reglementare.
Judecata este un enunț care afirmă ori neagă ceva despre altceva. Dar, nu orice vorbire este un
enunț, ci numai aceea care este adevărată ori falsă.
Judecata – aprecierea unui raport intre diferite idei sau concluzia unui raționament; nu se poate
exercita fără un minimum de inteligență și de cunoaștere, dar nu se reduce la aceasta; termenul
are mai multe accepțiuni: poate fi privită ca un act de gândire, poate fi o operație sau poate fi
considerată o entitate.
Caracteristica instructivă a judecăților este aceea de a fi adevărate sau false, adică de a fi
purtătoare de adevăr. Valoarea de adevăr a unei judecăți este dată de corespondența ei cu
realitatea la care se referă.
A spune, însă, că orice judecată este ori adevărată ori falsă nu înseamnă a pretinde că despre
orice propoziție se știe dacă este adevărată ori este falsă.
În multe cazuri, în logica juridică, din lipsă de probe nu se poate stabili valoarea de adevăr a unei
judecăți juridice.
Judecata juridică prezintă următoarele particularități:
a) se întemeiază pe o apreciere de justiție. Sentimentul de adeziune sau de non-adeziune, de
aprobare sau de neaprobare de la baza oricărei judecăți juridice, se întemeiază pe sentimentul de
plăcere sau neplăcere trezit în spiritul de concordanță sau neconcordanță acțiunilor omenești cu
tendința de a atribui o finalitate sau măcar o ordine faptelor care se desfășoară în societate;
b) atribuie în mod aprioric lumii din afară cadrele prestabilite ale minții, presupunând o finalitate
în desfășurarea acțiunilor. Sentimentul de adeziune de la baza judecății juridice este determinat
de principul subiectiv al finalității sau al ordinii acțiunilor omenești petrecute în mediul social;
c) este o stare de suflet subiectivă, nemijlocită. Ea nu se întemeiază pe concepte. În orice
judecată juridică investim imediat faptele supuse aprecierii noastre, ca o adeziune sau o
dezaprobare, adică nu avem nevoie să recurgem la conceptele dreptului pozitiv. Putem emite
aprecieri de justiție asupra faptelor desfășurate în mediul social, cu ignorarea oricărei norme
pozitive și independent de ea;
d) este dezinteresată; e) nu este un simplu sentimentalism sau o impulsiune personală; f)
presupune existența unui consens tacit unanim.

O judecată poate fi : afirmativă; negativă; universală, când obiectul raportului juridic

este format, din acțiunile sau inacțiunile pe care părțile se obligă să le întreprindă; particulară,
când obiectul raportului juridic este format din unele din acțiunile sau inacțiunile pe care părțile
se obligă să le întreprindă.

Pornind de la aceste clasificări, judecățile pot îmbrăca următoarele forme:

universal-afirmative; universal-negative; particular-afirmative; particular-negative.
Fiecare din aceste forme este adevărată sau falsă.
Raționament – forma a gândirii și act mental prin care gândirea, pornind de la o serie de
cunoștințe date, derivă din ele cunoștințe noi. Se disting, în general, 4 forme: − raționament
deductiv, − raționament inductiv, − raționament ipotetico-deductiv, − raționament transductiv.
Un raționament sau o inferență există atunci când sânt determinate valoarea de adevăr a unei
judecăți cu ajutorul altor judecăți.
Prin intermediul raționamentului furnizăm temeiurile în virtutea, cărora considerăm anumite
judecăți ca fiind adevărate sau false (temeiurile pentru acceptarea sau respingerea lor).
Judecata întemeiată pe cale de raționament se numește concluzie, iar judecățile oferite drept
temei pentru concluzie se numesc premise.
Concluzia unui raționament poate, de asemenea, să joace rolul de premisă în alte raționamente.

Tema 2 Specificul rationamentului juridic, Ipoteza ca forma

rationala
Caracteristici generale ale raționamentului juridic
Raționamentul juridic este o formă de gândire logică juridică, prin care juriștii obțin cunoștințe
noi din judecățile existente. Pentru a construi un raționament juridic corect, este nevoie de
enunțarea unor norme juridice și de judecăți normative în care să se constate că un anume
comportament este obligatoriu (interzis sau permis) printr-o normă anume. Pentru a stabili
norma, trebuie, însă, să fie interpretată legea. 1.O normă intră într-un raționament juridic dacă e
stabilită în conformitate cu dispozițiile legale, din care se obține după regulile de interpretare
folosite. 2.O judecată normată intră într-un raționament juridic dacă este inferată, dintr-o normă
după reguli care privesc atât legăturile de conținut cât și cele formale. Concluzia unui
raționament juridic este corect și just întemeiata dacă și numai dacă premisa, care cuprinde
judecata normativă, este corect construită și justificată, iar premisa care cuprinde fapta este
corect construită și probată cu mijloacele de probă prevăzute de lege. 3.Raționamentul juridic se
reflectă, în general, în discursurile juridice, care sunt, prin excelență, discursuri explicativ-
justificative, întrucât interesul pentru adevăr nu este separat de principii, norme și valori, ci
dimpotrivă, acesta este determinat de valorile dreptului, exprimate în principiile de drept și în
lege. 4 În logica juridică justul este substituit cu legalitatea. 5Legea este justificată cel mai bine
de legiuitor și reprezintă adevărul. Normele care obligă (interzic sau permit) nu mai pun
problema valorii de adevăr, ci a îndeplinirii prezumțiilor lor. Nimeni nu pune la îndoială valoarea
de adevăr a legii (nu discută dacă legea e adevărată sau falsă).

Modalități de manifestare a raționamentelor deductive

Raționamentele deductive sunt acele raționamente în care concluzia decurge cu necesitate
logică din premise, adică dacă acceptăm anumite premise, atunci concluzia în mod obligatoriu
decurge din ele. Deducție sau raționament deductiv este raționament în care se trece de la
judecăți de un anumit grad de generalitate la judecăți de același grad de generalitate sau la
judecăți de un grad mai mic de generalitate. Deducția se supune unei condiții logice: dacă
premisele sunt adevărate, atunci este adevărată și concluzia. Și dacă ea nu satisface această
condiție, atunci se poate afirma că raționamentul a fost alcătuit incorect. Deducția ne permite să
obținem concluzii adevărate, iar raționamentele deductive se supun unor reguli clare, precise și
ordonate sistematic. De aceea unii autori susțin că logica în sens strict trebuie privită ca studiu
formal consacrat numai inferențelor deductive sau, mai pe scurt, categorie a deducției.

Raționamentul deductiv este raționamentul prin care se obține o concluzie despre un obiect al
unei clase sau Concluziile obținute printr-un raționament deductiv sunt adevărate și nu necesită
verificare adăugătoare. Fundamentul logic al adevărul concluziei unui raționament deductiv îl
constituie adevărul premiselor, stabilirea între ele a unor relații de gen și de specie. Căci,
caracteristicile genului sunt concomitent și caracteristici ale speciei. Sau, se poate afirma că: tot
ceea ce se afirmă despre toate obiectele unei clase, se poate afirma sau nega și despre fiecare
obiect în parte. Raționamente deductive sunt importante pentru evaluări juridice, pentru opera de
calificare juridică. În raționamentele deductive legătura dintre premise și concluzie se bazează pe
legi logice, de aceea concluzia decurge cu necesitate din premise. Raționamentele deductive se
mai numesc și logic necesare, iar cele inductive – raționamente probabile. Raționamentul
deductiv nu presupune doar trecerea de la general la particular.

În unele raționamente deductive gândirea pornește de la o singură premisă și merge de la general

la particular sau de la particular la particular. Acestea sunt raționamentele deductive imediate.

Raționamentele deductive imediate sunt acele raționamente, în care dintr-o singură judecată
categorică este derivată o concluzie. Aceasta se realizează prin anumite transformări logice.
Raționamentele deductive imediate sunt raționamentele în care se pornește de la o singură
premisă. La fel ca și alte raționamente, ele pot fi valide și nevalide. Cele valide sunt corect
alcătuite și în ele se realizează trecerea necesară de la premise adevărate la o concluzie adevărată.

Se deosebesc următoarele tipuri de raționamente deductive imediate: conversiunea,

obversiunea, conversiunea obvertită, contrapoziția, inversiunea, inferențe bazate pe
pătratul logic. Conversiunea este raționamentul deductiv imediat prin care dintr-o oarecare
judecată categorică se deduce o altă judecată categorică prin inversarea termenilor. Prima
judecată se numește convertendă, iar judecata nou obținută – conversă. Se disting conversiunea
simplă, care se realizează fără schimbarea cantității și conversiunea prin accident, care se
realizează cu schimbarea cantității.

Obversiunea este raționamentul deductiv imediat care se fundamentează pe introducerea,

deplasarea sau eliminarea negației. În acest raționament se schimbă calitatea copulei și a
predicatului logic. Dintr-o premisă, o judecată care se numește obvertendă, se deduce o
concluzie, care se numește obversă. Judecata obținută are aceeași cantitate ca și premisa, dar o
calitate opusă. De asemenea, subiectul este același, dar predicatul este contradictoriu predicatului
din premisă.
 Raționamentul inductiv și forme ale acestuia pe teren juridic
Spre deosebire de raționamentele deductive, în care între premise și concluzie există o relație de
urmare logică, raționamentele inductive constituie așa legături între premise și concluzie, în care
premisele doar confirmă concluzia De aceea concluziile obținute nu le putem califica ca
adevărate, ci ca mai mult sau mai puțin probabile. Totuși, această afirmație nu este valabilă
pentru inducțiile complete, în cadrul cărora se studiază toate obiectele unei clase anumite. Dacă
în cadrul raționamentelor concluzia decurge logic dintr-un ansamblu de premise, atunci în cazul
raționamentelor inductive se realizează sprijinirea prin premise a concluziei fără ca să o implice
cu necesitate. În raționamentele inductive între premise și concluzii au loc așa legături după
formă, care asigură obținerea mai cu seamă a concluziilor verosimile atunci când premisele sunt
adevărate.

În dependență de tipul de mijloace metodologice aplicate în raționamentele inductive,

raționamente inductive se împart în:

1) inducția completă – este în fond o argumentare deductivă care presupune că: − este o clasă de
obiecte al cărei număr de elemente nu este mare (clasa finită); − fiecare obiect/element al clasei
poate fi examinat (individual); − fiecare obiect/element are o anumită proprietate; − se conchide
că întreaga clasă de elemente are respectiva proprietate

2) inducția incompletă (amplificatoare) – este un raționament prin care se examinează doar o

parte din obiectele clasei cercetate. Și dacă în cazul cercetării acestor obiecte se realizează că
toate au o anumită proprietate, atunci această proprietate se extinde asupra întregii clase și se
afirmă că toate elementele acestei clase posedă această proprietate;

3) inducția populară – cu ajutorul acestui tip de inducție nu se cercetează pur și simplu cazuri
aparte, ci se cercetează natura fenomenului studiat. Respectiv, gradul de verosimilitate al
fenomenului studiat creste simțitor. În cadrul științei populare se deosebește inducția prin
selecție, adică inducția în cadrul căreia se selectează în mod special obiecte care vor fi cercetate.
Dacă pentru inducția populară este important să fie studiate cât mai multe cazuri, apoi pentru
inducția științifică acest lucru nu este la fel de important;

4) inducția științifică – asigură cu necesitate adevărul concluziei. Inducția ne dă doar concluzii

probabile, adevărul cărora trebuie să fie verificat pe parcurs. Concluziile inferențelor inductive
sunt doar probabile – mai mult sau mai puțin. Desigur, se au în vedere inferențele inductive
incomplete.
 Ipoteza. Tipuri de ipoteză
Ipoteza, ca formă rațională, reprezintă o supoziție plauzibilă (verosimilă), o presupunere posibilă
(exprimată printr-un sistem de propoziții sau raționamente ce reies din fapte cunoscute) cu
privire la originea, esența, cauza, mecanismul intern al fenomenului dat. În structura ipotezei se
regăsesc: unitate (grup, societate, instituție, persoană, etc.); o variabilă (coeziune, democrație,
ierarhie, inteligență etc.); un set de valori ale variabilelor (puternică, autentică, înaltă,
excepțională).

1.Ipoteza constituie o explicație plauzibilă ce urmează a fi verificată prin faptele de observație.

Plauzibilitatea ipotezelor rezultă din acordul cu cunoștințele verificate anterior. 2.Ipoteza are un
conținut reflectoriu. Desigur, este vorba de o formă specifică de reflectare, pentru că, până la
confirmare, adevărul din ipoteză rămâne la stadiul de probabilitate. 3.Ipotezele nu trebuie să fie
confundate cu presupunerile sau bănuielile. Presupunerea reprezintă un enunț care nu se
confruntă cu realitatea. Presupunerea are o funcție instrumentală. 4.Ipotezele se bazează pe un
număr mare de observații sistematice. Există și bănuieli de geniu, care mult mai târziu se
întâlnesc în cercetarea științifică în calitate de ipoteze. Obținerea unor noi cunoștințe constituie
principala funcție a ipotezelor în cunoașterea științifică, în general.

În științele socio-umane întâlnim: • ipoteze teoretice; • ipoteze de lucru.

După nivelul de abstractizare se disting: a) Ipoteze care avansează supoziția uniformității

cazurilor; b) Ipoteze care vizează corelații empirice. Sunt cel mai frecvent întâlnite în cercetările
de teren. Se încearcă identificarea caracteristicilor comune ale unor grupuri pentru explicarea
asemănării comportamentelor lor. c) Ipoteze ce se referă la relațiile dintre variabilele analitice.
Ipotezele de acest tip presupun un travaliu de elaborare mai amplu în vederea stabilirii unor
relații probabile între variabile complexe.

Structura logică a ipotezelor: • ipotezele prin care se verifică relațiile dintre variabilele
empirice sunt implicații materiale; • ca funcție logică, implicația ia valoarea falsă atunci și numai
atunci când antecedentul este adevărat și consecventul fals; • rezultă din matricea implicației că
falsificarea unei ipoteze (negarea implicației) nu se face prin confirmarea altei ipoteze (adevărul
altei implicații), ci printr-o conjuncție.

Importanța teoretico-practică a ipotezei pentru activitatea juristului În teoria și practica

juridică ipoteza se folosește atunci când: a) faptele nu sunt de ajuns pentru a explica cauzele
dependenței cauzale a fenomenului juridic, dar există necesitatea de a-l explica; b) faptele sunt
complexe, iar ipoteza poate să aducă foloase ca o generalizare a cunoștințelor juridice de
moment; c) ca un prim pas pentru a le explica; d) când cauzele apariției faptelor legate de
procesele juridice nu sunt accesibile pentru experiență, dar acțiunea lor sau consecințele pot fi
studiate.

Rolul ipotezei este: 1) a determina tema, câmpul de analiză și conține deja în filigran planul de
cercetare; 2) a determina demersul, planul de studiu.

O ipoteză nu este o afirmație gratuită, ea se inspiră din observații sau din cunoștințe anterioare:
observații personale, impresii, intuiție, observații empirice, construcție teoretică, rezultat al
lecturilor, cercetări anterioare.
Ipoteza trebuie să fie operatorie: pentru a permite o cercetare, o exploatare, ea trebuie să se
bazeze pe concepte sigure, să aibă consecințe verificabile. Cel mai adesea ea prezintă un
mecanism sau o relație între fenomene. Regula de drept trebuie să implice o structură particulară.
Ea aplică un efect juridic particular unei ipoteze determinate. Schematic ea enunță soluția
juridică aplicabilă ipotezei pe care o presupune. Criteriul juridicității stă în faptul că este o
comandă și o sancțiune. Comanda poate să se reprezinte ca interdicții, permisiuni, obligațiuni
de a face, atribuire de competențe.

Importanța ipotezei în activitatea juristului este evidențiată prin faptul că ipotezele bune pot veni
din lecturi, observații empirice, modificarea legislației, ele sugerează piste de cercetare,
presupuneri de asemănări, diferențe, legătură între anumite mecanisme. Ipoteza este o
presupunere, în baza căreia urmează să se explice problema juridică, să se găsească cauzele și
factorii ce determină evoluția unui fenomen juridic. Ipoteza trebuie să rezulte în mod firesc din
analiza desfășurată în cadrul documentării bibliografice și a documentării directe.

Ipoteza trebuie să răspundă mai multor cerințe:

• să aibă un mare conținut informațional; • să genereze cât mai multe consecințe testabile; • să
satisfacă exigența de noncontradicție; • să aibă mare capacitate de explicare a fenomenului
juridic; • să permită formularea de previziuni și aspecte noi.

Printre procedee de verificare a ipotezei și de fundamentare a concluziilor științifice pot fi

nominalizate următoarele:

1. Procedeul experimental – se folosește și în domeniul juridic. Experimentul este o observație

provocată ce permite să se repete de un număr mare de ori a fenomenului cercetat. 2. Simularea –
este o formă specifică a experimentului ce presupune în domeniul juridic construirea de modele
juridice în locul fenomenului juridic real. 3. Scenariul – este un alt procedeu de verificare a
ipotezelor – este o proiecție a unui proces (fenomen) juridic, pornind de la premise extrase din
realitate și de la una sau mai multe ipoteze succesive de comportament al diferiților factori sau
agenți în scopul de a formula decizii și strategii juridice. 4. Metoda comparativă – constă în
căutarea explicației faptelor prin intermediul operațiunii mintale de apropiere a două sau mai
multe lucruri (fapte, procese) în scopul stabilirii asemănărilor și deosebirilor dintre ele.
 Reguli de raționare
Pentru a fi corectă, gândirea trebuie să se supună anumitor principii logice, acestea fiind niște
legi generale ale gândirii. Principiile logice sunt niște legături necesare și esențiale dintre gânduri
în procesul de raționare. Gândirea juridică, de asemenea, se supune principiilor logice.
Activitatea legislativă, cea de interpretare a legilor, de aplicare a normelor juridice este guvernată
de principiile logice.

Unele dintre reguli de raționare sunt următoarele: De a ține sub control subiectivismul; De
a găsi rapid soluții simple și durabile; De a folosi un proces deliberat de colectare, sortare,
organizare, analizare a informațiilor; De a folosi un sistem eficace de punere a întrebărilor și de
gestionare a răspunsurilor.

Respectarea regulilor de raționare este necesară în exercitarea în drept a principiului

noncontradicției. În domeniul dreptului principiul noncontradicției se aplică la alcătuirea
sistemelor de drept, în structura actelor juridice, la raționamentele care se formulează de părți cu
ocazia procedurilor judiciare prin care se fixează drepturile și obligațiile contestate. 2.De
asemenea, în domeniul dreptului se pot întâlni contradicții între diferite articole ale uneia și
aceleiași legi, între diferite legi, care sunt în vigoare concomitent, între legi și legea supremă –
Constituția, între legile unei țări și normele internaționale de drept. 3.Un principiu foarte
important este următor: în procesul de raționare trebuie să se respecte regulile de conchidere,
care condiționează corectitudinea logică a raționamentului, fără aceasta chiar din premise
adevărate se pot obține concluzii false.

. Modalități de verificare a valorii de adevăr

La fel ca și alte științe, științele juridice produc adevărul științific propriu. Adevărul științific
juridic, ca adevăr ce apare din cunoașterea socială, se deosebește de adevărul din cadrul științelor
naturii, de exemplu, prin faptul că el este nu doar o explicație cognitivă, dar este însoțit de
evaluări, de luări de poziții etc. Adică reprezintă o construcție argumentativă a ideii de dreptate.
Scopul cunoașterii este aflarea adevărului . În cadrul dreptului nu poate exista un adevăr
definitive

Între modalități de verificare a valorii de adevăr sunt următoarele metode: • metode

conceptualiste sau raționaliste, care se caracterizează prin formularea de concluzii din situații
deja admise ca adevărate, din care ele sunt inferate; • metode intuitive, numite și directe,
deoarece ele nu sunt mijlocite de raționamente și de necesitatea demonstrației; • metode
pragmatice, interesate în studierea proceselor cognitive care pot duce la adevăr, în calea efectivă
care trebuie urmată pentru a avea certitudinea unui rezultat valid; • metode apragmatice, care
sunt interesate de rezultatele cognitive ale cercetării și determină validitatea lor fără să cerceteze
calea care a dus de la fundamente la rezultate.

Raționamentul juridic este una din modalități de verificare a valorii de adevăr și anume în cazul
când determinăm valoarea de adevăr a unei judecăți cu ajutorul altor judecăți. Prin intermediul

raționamentului furnizăm temeiuri în virtutea cărora considerăm anumite judecăți ca fiind

adevărate sau false.
Tema 3 Fundamentele logice ale creatiei legislative
Caracterul logic al procesului de elaborare a legilor
Tehnica normativă – ca noțiune ce exprimă ansamblul principiilor metodelor și procedurilor ce
fundamentează elaborarea tuturor categoriilor de norme sau acte juridice normative .

Elaborarea normelor juridice, a actelor normative este un proces complex, întrucât trebuie să fie
luați în calcul o serie de factori politici, economici, istorici, conjuncturali, interni și externi,
trebuie să fie avută în vedere conștiința juridică a societății, tendințele acesteia în domeniu,
nevoile societății și tradiția juridică. În general, norma juridica se elaborează și se adoptă pentru
un timp nelimitat, ea va produce efecte în timp, o perioadă, în principiu, neputându-se stabili cu
exactitate care este această întindere.

Acest demers al elaborării actelor normative trebuie să aibă la baza anumite reguli,
principii:

1. Principiul fundamentării științifice a activității de elaborare a normelor juridice. Acest

principiu presupune că, în demersul legislativ, trebuie să se pornească de la o cunoaștere
prealabilă, fundamentată științific, a relațiilor sociale, ce trebuie să fie reglementate prin normele
juridice,. Această cercetare trebuie să fie realizată de organisme specializate, care au menirea să
urmărească evoluția în timp atât pe plan intern, cât și în dreptul comparat a fenomenului juridic.

2. Respectarea unității sistemului dreptului. Aceasta presupune că orice nou act normativ trebuie
să se integreze organic în sistemul dreptului existent, să nu fie ceva alipit acestuia, fiindcă
dreptul unui stat este constituit într-un sistem unitar, iar noțiunea de sistem presupune o armonie
a elementelor ce îl compun, a actelor normative. Metodele logicii juridice sunt utilizate și în
activitatea de legiferare. Ele țin de așa-numită „tehnică legislativă".

Elementele esențiale de tehnicizare a dreptului sunt: a) formula legii (textul de lege); b)

conceptul (de ex., conceptul de „drept de proprietate”); c) tipul (de ex., „bunul părinte al
familiei”, „bunul proprietar”, etc.). În procesul de edictare a normelor juridice, legiuitorul trebuie
să pornească de la ideea de justiție, pentru că, apreciind doar în lumina ei manifestările vieții
sociale, să le poată ridica apoi la rangul de norme susceptibile de a se converti în lege.

Răspunsurile la o astfel de întrebare s-ar putea reduce la două condiții fundamentale:

• concepția raționalistă a dreptului – afirmă că ideea de dreptate e înnăscută ființei omenești, că

ea e produsul naturii noastre însăși, că sursa exclusivă a acestei idei este rațiunea și că opera
legiuitorului nu poate fi alta decât de a o desprinde din cuprinsul rațiunii și de a o include în
cadrele pozitive ale textelor de lege; • concepția realistă a dreptului smulge ideea de dreptate din
realitatea mereu schimbătoare și mereu în evoluție a vieții sociale.

Realismul juridic este acela care arată că omul nu trăiește și nici nu va trăi decât în și prin
societate, iar la baza societății, ca principiu de susținere a ei se găsește solidaritatea. Imperativele
sociale sunt singurele izvoare ale dreptului.
Orice normă de drept nu se poate forma decât printr-o inducție, plecând de la judecăți juridice
individuale, generalizând fie elementul lor formal, fie elementele materiale la care aceasta se
raportează.

Punctul de plecare al operației logice de generalizare, care tinde la formularea normelor juridice,
se află în judecată de spețe, de cazuri individuale.

Este necesar ca aceeași situație individuală să se repete de mai multe ori între indivizi deosebiți
și să capete astfel o suficientă însemnătate socială, pentru ca o formulă generală juridică să se
constituie prin mijlocirea unei norme de drept. Se constituie, astfel, prin aprecieri succesive
individuale, fie în conștiința socială, fie în aceea a legiuitorului, o idee generală. Această operație
logică, este realizată de organul legislativ, legiuitorul culege, uneori, din mediul social, ideile pe
care le pune apoi în formulele legale. Alteori, însă, el și le formulează singur pe baza
observațiilor, pe care e capabil a le culege din viața societății respective.

O normă juridică formată pe cale logică cuprinde, în sine, întotdeauna un ordin al rațiunii: ideea
obligațiilor pe care ea le impune și care implică drepturi corelative. Legea are, deci, la izvorul
său logic, în ultimă analiză, aprecierea raţională şi independentă a unei serii de acţiuni
individuale.

Etapele elaborării legilor

O componentă importantă a procesului de elaborare a actelor normative o constituie motivarea
proiectelor, fapt care stabilește că proiectele de acte normative trebuie să fie însoțite de
următoarele documente de motivare: a) expuneri de motive – în cazul proiectelor de legi și al
propunerilor legislative; b) note de fundamentare – în cazul ordonanțelor și hotărârilor
Guvernului, cu excepția ordonanțelor care trebuie supuse aprobări Parlamentului care vor fi
însoțite de expuneri de motive; c) referate de aprobare – pentru celelalte acte normative; d) studii
de impact – in cazul proiectelor de legi de importanță deosebită.

Elaborarea actului normativ cuprinde mai multe etape, precum:

1. Inițierea proiectului de act normativ. Aceasta reprezintă prima etapă și aparține guvernului,
membrilor parlamentului. Această inițiativă legislativă colectivă poate fi exercitată numai în
anumite domenii de reglementare prin lege, nu în orice domeniu. 2. Dezbaterea proiectelor de
acte normative, legi se face după avizul biroului permanent al fiecărei camere a parlamentului,
al avizului comisiilor parlamentare de specialitate. La fiecare proiect de act normativ se cere o
expunere de motive, o motivare a demersului legislativ, un aviz din partea consiliului legislativ.

3. Adoptarea proiectului. După dezbaterea pe articole, proiectul de lege se supune adoptării

prin vot deschis sau secret. Odată adoptat, proiectul se transformă în lege, dar nu va produce
efecte juridice, decât după ce a fost promulgat. 4. Promulgarea constă în confirmarea
autenticității actelor adoptate de către parlament și dispoziția dată de publicare a legii în
Monitorul Oficial. Promulgarea se face de către șeful statului.

5. Publicarea actului normativ. Orice act normativ emis de parlament, președinte, guvern,
ministere sau alte autorități centrale ale administrației publice nu produce efect, dacă nu a fost
publicat. Publicarea se face în Monitorul oficial al Republicii Moldova..
 Logica juridică și analiza normelor. Specificul normelor juridice
Orice normă logic juridică trebuie să satisfacă sub aspect structural, următoarele cerințe:
a) stabilirea condițiilor de aplicare a normei; b) descrierea conduitei subiectelor cărora li se
adresează norma; c) prescrierea consecințelor pentru acel subiect care va avea o altă conduită
decât aceea care este deschisă în norma juridică.

Aceste cerințe corespund celor 3 elemente care fac parte din structura normei juridice: •
ipoteza; • dispoziția; • sancțiunea.

Ipoteza trebuie să fie determinată cu precizie. Atunci când ipoteza este relativ determinată,
tehnica legislativă este de calitate mediocră și indică o stare nesatisfăcătoare a legalității în statul
respectiv. Ipoteza trebuie să cuprindă: subiectele de drept vizate prin norma juridică, condițiile
în care subiectele de drept cad sub incidența normei juridice.

Dispoziția poate fi: − absolut determinată – descrie în mod complet și cu precizie drepturile și
obligațiile pe care le au părțile relației sociale determinate; − relativ determinată – lasă
subiectului mai multe posibilități de acționare în limitele indicate de însăși norma juridică; −
nedeterminată – este cea mai nesatisfăcătoare, întrucât permite arbitrariul în activitatea organelor
judiciare. .

Sancțiunile pot fi: • determinate – sânt aceea care prescrie în mod concret și cu claritate
consecințele nesocotirii dispoziției la care se referă sancțiunea; • relativ determinate – sânt aceea
care, fie prescrie limitele sancțiunii, fie prescrie două sau mai multe opțiuni, pe care le are
organul de aplicare a legii în cazul violării dispoziției la care se referă sancțiunea. De exemplu,
majoritatea normelor de drept penal prevăd sancțiuni într-o limită inferioară și o limită
superioară; • nedeterminate. Într-o bună tehnică legislativă trebuie folosite numai sancțiunile
determinate sau relativ determinate. sancțiunea unei norme poate descrie două sau mai multe
opțiuni pentru organul de aplicare a legii (de ex., amendă sau închisoare). În acest caz, instanța
judecătorească va avea posibilitatea să aleagă sancțiunea concretă.

Operații logice folosite în elaborarea normelor

Din punct de vedere logic, în activitatea de elaborare a dreptului se folosesc următoarele
operații: a) trecerea de la individualizarea faptelor la tipizarea lor.

Fapta este acțiunea sau inacțiunea pe care o săvârșește un om. Din ansamblul faptelor,
legiuitorul alege, pe cele ale căror efecte dobândesc semnificații juridice. Orice tip de faptă este
caracterizată de anumite efecte, dintre care unele pot avea semnificație juridică. Din momentul în
care legiuitorul dă această semnificație juridică, fapta ca tip devine juridică (incriminată).

b) stabilirea efectelor caracteristice tipului de faptă; c) reținerea din mulțimea efectelor pe acelea
care angajează ordinea juridică a societății prin cuprinderea lor într-o normă juridică
corespunzătoare.

În realitatea ideală nu sunt cuprinse toate faptele individuale, ci doar acelea de care norma
juridică leagă tipuri de efecte, dându-le semnificație juridică. În sens larg, orice eveniment de
care dreptul pozitiv (obiectiv) leagă consecințe juridice este fapt juridic. Un astfel de
eveniment poate fi: • un fenomen natural (trăsnetul, inundația, cutremurul etc.); • o activitate a
animalelor (de ex., trecerea animalelor domestice pe terenul proprietatea vecinului); • o activitate
a oamenilor, care poate fi un act de comisiune (de ex., ocuparea fără drept a unui imobil) sau de
omisiune (lăsarea fără ajutor). În accepțiunea largă faptul juridic include și actul juridic (o
manifestare de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice).

În sensul strict, faptul juridic constă într-un eveniment care are loc în mediul înconjurător (cu
excepția acțiunilor omenești) de care dreptul pozitiv atașează consecințe juridice.
Tema 4 Logica aplucarii si interpretarii legilor
Modalități de aplicare a dreptului
Aplicarea ca formă specială de realizare a dreptului poate fi definită ca o activitate practică a
statului prin care acesta, prin intermediul organelor sale, înfăptuiește prevederile normelor
juridice, acționând ca titulari ai puterii de stat, activitate ce se desfășoară în formele oficiale
stabilite prin lege. Aplicarea dreptului poate fi privită ca un proces complex ce se desfășoară
conform unor cerințe legate de necesitatea stabilirii corecte a împrejurărilor de fapt, cât și de
necesitatea aplicării corecte a normei. În legătură cu aceasta, pot fi evidențiate mai multe etape,
faze ale procesului de aplicare a dreptului. Fazele aplicării diferă de la un caz la altul, în
dependență de caracterul normei juridice aplicate și actul individual adoptat în legătură cu
aplicarea.

Așa, de exemplu, în activitatea instanței judecătorești în procesul de aplicare a dreptului,

pot fi evidențiate următoarele faze:

1) Stabilirea stării de fapt – constituie prima fază a procesului de aplicare a dreptului. Ea

presupune cercetarea și cunoașterea situației concrete, a împrejurărilor, faptelor. Organul de
aplicare, cercetând starea de fapt, va trebui să cunoască situația reală sub toate aspectele ei,
adevărul obiectiv. Fapta juridică va trebui cercetată la justa ei valoare, pentru a o considera
pozitivă sau negativă, licită sau ilicită.. E importantă, de asemenea, acumularea probelor, a
documentelor, a depozițiilor care pot contribui la soluționarea faptei respective. În caz de
necesitate, se va iniția efectuarea unor expertize. E necesar de a ține cont de faptul că stabilirea
stării de fapt diferă de la o ramură de drept la alta, de la un caz la altul.

2) Alegerea normei de drept ce se referă la fapta dată – constituie următoarea fază, care mai
poartă denumirea de „critică” (selecționarea normei). La această fază urmează ca fapta respectivă
să fie apreciată din punct de vedere juridic. Numai în cazul unei calificări juridice exacte a stării
de fapt organul de aplicare a dreptului va adopta o decizie adecvată. E important de a verifica
veridicitatea normei, concordanța ei cu alte norme ale sistemului de drept. Pentru a evita erorile
juridice, organul de aplicare a dreptului trebuie să se convingă că anume această normă și nu
altele se referă la fapta dată.

3) Interpretarea normei juridice alese – reprezintă un moment important al procesului de

aplicare a dreptului și constă în lămurirea înțelesului exact și complet al normei juridice, găsirea
celei mai adecvate soluții juridice pentru fapta concretă dată.

4) Elaborarea și emiterea actului de aplicare a dreptului –Ea încununează activitatea

organului de aplicare a dreptului. Prin actul de aplicare are loc individualizarea normelor
juridice. Actele de aplicare ale organelor de stat constituie un temei. Fără existența acestor acte,
intenția legiuitorului de a determina conduita subiectelor de drept nu și-ar atinge scopul.

5) Executarea actului de aplicare și controlul asupra executării Iui – se impune ca o fază

logică a procesului de aplicare a dreptului. Important e și faptul că hotărârea, decizia luată de
organul de aplicare să nu rămână pe hârtie, ci să fie realizată practic. Legea se traduce în viață
prin actele de aplicare executate strict și în termen.
 Logica interpretării juridice
Interpretarea desemnează operațiunea intelectuală de stabilire a sensului exact al normelor
juridice, în vederea aplicării lor și, deci, a soluționării unor cauze.

Aplicarea dreptului nu poate fi o activitate mecanică, ea necesită inevitabil o interpretare. Ea este

operațiunea prin care se stabilește o legătură logică între dreptul pozitiv și aplicarea lui.
Interpretarea a fost și este prezentă în toate domeniile de activitate ce se bazează pe inteligența
omului.. Interpretarea dobândește prin intermediul dreptului noi coordonate, determinate pe de o
parte de legiuitor, iar pe de altă parte de opera judecătorului. Necesitatea interpretării dreptului
este justificată de faptul că, în procesul aplicării dreptului, organul de aplicare trebuie să clarifice
cu maximum de precizie textul normei juridice, să stabilească compatibilitatea acestuia în raport
de o anumită situație de fapt.

Legea trebuie elaborată de așa manieră, întrucât să fie create premisele pentru descifrarea de
către interpret a sensurilor vizate inițial de legiuitor. Pentru clarificarea și stabilirea sensului
exact al legii, pentru a defini cu toată precizia voința legiuitorului, este necesară interpretarea.

Interpretarea juridică a fost instrumentul ce a răspuns și poate răspunde cel mai bine cerințelor de
adoptare a legii la contextul social real.

Teorii ale interpretării

Teorii ale interpretării ele ofer o concepție unitară, de combinare a unor metode și tehnici pe
baza unor principii, Atitudinea față de interpretare și de metodologia ei a evoluat în funcție de
condițiile social-istorice și de studiul doctrinei.

Concepția exegetică reduce obligația juristului la comentariul legii articol cu articol, dreptul
fiind considerat ca un cuprins exclusiv în legea scrisă. Juristul trebuie doar să caute și să extragă
voința legiuitorului. Concepția liberei cercetări științifice a contestat fetișismul legii scrise,
considerând că voința legiuitorului trebuie și poate fi căutată mai întâi în documentele
preparatorii: expuneri de motive, rapoarte, consemnări ale dezbaterilor parlamentare.

Cele mai importante metode folosite în cadrul teoriilor interpretării sunt următoarele: a)
Interpretarea gramaticală sau literală. Ea se bazează pe procedeele de analiză morfologică și
sintactică a textului, pornind de la sensul gramatical al cuvintelor folosite.. Uneori legiuitorul
însuși explică în text sensul unor termeni pentru a asigura înțelegerea lor corectă și uniformă. În
lipsa unei astfel de explicații organele de aplicare a dreptului se folosesc de interpretarea dată de
practică sau de doctrină, pornind de la înțelesul curent al acelor termeni. b) Interpretarea
sistemică/sistematică. Ea se bazează în stabilirea înțelesului unor norme pe coroborarea lor cu
alte norme, fie aparținând aceleiași instituții juridice sau ramuri de drept, fie aparținând unor
instituții sau ramuri diferite.. Utilitatea acestei metode este mai evidentă în cazul normelor
incomplete (norme de trimitere, de referire etc.), care își întregesc conținutul cu ajutorul
interpretării sistematice.
c) Interpretarea istorică. Ea se bazează pe cercetarea condițiilor istorice, social-politice etc.
Aceasta presupune studiul izvoarelor de documentare, al materialelor pregătitoare ale adoptării
actului,.

d) Interpretarea logică. Se bazează pe aplicarea regulilor logicii formale. Ea nu poate fi

separată de celelalte metode de interpretare, deoarece chiar interpretarea istorică sau sistemică se
sprijină pe utilizarea de raționamente și judecăți

e) Interpretarea teleologică sau după scop se bazează pe finalitatea actului normativ

interpretat. Aceasta solicită creativitatea interpretului. Prin natura ei, metoda teleologică reclamă
utilizarea ei în paralel cu celelalte, căci intenția legiuitorului poate fi găsită și din coroborarea
normei în cauză cu alte norme, și cercetându-se contextul adoptării ei și raportându-ne la litera
ei.

Tipuri de interpretare
Interpretarea oficială este cea făcută de organele de stat competente (Parlamentul, instanțe
judecătorești etc.). Ea poate fi la rândul ei generală, deci cu valoare pentru orice fel de situații
care se încadrează în normă, și cauzală concretă, obligatorie numai în cazul concret cu ocazia
soluționării căruia este dată. Cea generală este făcută printr-un act normativ, emis fie de organul
care este și autorul normei interpretative – regula – fie de un altul. În acest caz actul interpretativ
face corp comun cu cel interpretat.

Interpretarea neoficială – doctrinară – nu este obligatorie, ea fiind făcută de persoane

neoficiale care își exprimă astfel o opinie asupra normei. De aceea ea nici nu se concretizează
într-un act, fie el normativ sau de aplicare, ci în scrieri de specialitate. Valoarea ei este dată de
puterea de convingere a argumentelor științifice folosite, deci este una pur științifică. Ea mai
poate fi cuprinsă și în expuneri ale parlamentarilor cu ocazia dezbaterii proiectelor de legi.

În literatura juridică de specialitate se consideră că interpretarea oficială și neoficială este

insuficientă, deoarece exclude interpretarea făcută de către cetățeni în procesul de realizare a
dreptului.. Cetățenii pot interpreta normele juridice în fața instanțelor judecătorești sau
administrative, dar numai în procesul de aplicare și în legătură cu aplicarea lor, și fără să aibă
vreo valoare.
 Reguli ale demersului interpretativ
Regulile principale ale demersului interpretativ sunt următoarele :

a) Interpretarea logică directă. − regula principală a sensului propriu și direct pe care îl are
termenul întrebuințat de legiuitor; − regulile accesorii cu privire la posibilitatea de a înțelege
acest termen într-un sens larg și posibilitatea de a înțelege termenul întrebuințat de legiuitor într-
un sens restrâns.

b) Interpretarea logică semi directă. − ținând seama de materia tratată de legiuitor; − ținând
seama de succesiunea vorbelor, frazelor și alineatelor, adică de locul ocupat de acestea în
succesiunea lor; − ținând seama de titlurile capitolelor, secțiunilor, paragrafelor, adică de
rubricile sub care se găsește textul care interesează.

c) Interpretarea indirectă.− regula care ne recomandă să căutăm argumente în lucrările

preparatorii; − regula autorității, care ne furnizează temeiuri din părerile doctrinei și din soluțiile
jurisprudenței;

d) Interpretarea substanțială. − regula de interpretare după înțelesul legii; − regula și

argumentul definiției, al clasificării și diviziunii; − regula care ține seama de intenția
legiuitorului; − regula care ține seama de prilejul care a provocat legiferarea; − regula care ține
seama de motivele determinante, de rațiunea textului; − regula care pornește de la necesitatea ca
legea să producă un anumit efect, − regula care se exercită în raport de utilitatea dispoziției
legale.

e) Norma juridică trebuie interpretată în sensul în care să se aplice, iar nu în sensul înlăturării
aplicării ei.

f) Excepțiile sunt de strictă interpretare. Conform acestei legi, textele de excepție, trebuie să-
și găsească aplicare numai în ipotezele la care se referă, neputând fi extinse și la alte ipoteze,
cazuri, etc.

Interpretarea normei de drept

Normele juridice, pentru a-și atinge scopul în vederea căruia au fost elaborate, trebuie să fie
respectate, executate sau aplicate, adică traduse în viață. Însă pentru a putea fi realizate, normele
juridice trebuie să fie cunoscute, înțelese de către toți subiecții. Interpretarea constituie o operație
logico-raţională care, lămurind înțelesul exact și complet al dispozițiilor normative, oferă
soluțiile juridice adecvate .

Necesitatea interpretării normelor de drept e condiționată de următorii factori: 1. Norma

juridică are un caracter general, impersonal, tipic și nu poate cuprinde toate situațiile posibile
care apar în viață. Dar ea se aplică pentru anumite situații concrete. 2. Orice normă juridică nu
activează izolat, ci în cadrul unui sistem bine determinat, unde fiecare normă își are menirea sa.
O normă poate fi înțeleasă mai bine numai dacă va fi privită în contextul general al normelor
sistemului de drept, ramurii de drept, actului normativ dat. La înțelegerea adecvată a sensului
normei juridice ne ajută și principiile dreptului (principiile generale, interramurale, ramurale). 3.
Adeseori interpretarea normelor dreptului se impune și de necesitatea de a înțelege terminologia,
stilul folosit de legiuitor.