UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

FACULTATEA DE TEOLOGIE „SFÂNTUL ANDREI ȘAGUNA”

Problema suferinței și posibilitatea depășirii ei în

budism și în creștinism

Coordonator științific: Lect. Univ. Dr. Vasile Chira

Masterand: Zorilă Ștefan

Sibiu
2017
1. Preliminarii. Problema suferinței însoțește umanitatea de la începuturile ei
și până la sfârșit. Feluri ale suferinței.

Experiența umană colectivă a arătat că omul nu poate ocoli suferința. Pe de o parte,

însuși faptul că aceasta nu poate fi evitată, ea fiind un fel de parte integrantă a vieții noastre, iar
pe de altă parte, intensitatea uneori copleșitoare a suferinței fac ca această problemă să fie una
foarte dificilă. De-a lungul timpului, miliarde de oameni s-au confruntat cu situații de viață
dureroase, cu adevărate drame sau crize existențiale, și fiecare dintre ei a încercat într-un fel
anume să le depășească. Faptul că fiecare om este unic presupune și că experiența suferinței pe
care a trăit-o fiecare este și ea unică; cu alte cuvinte, oamenii trăiesc suferința într-un mod unic: o
acceptă în mod diferit, o resping în mod diferit, încearcă să o depășească în mod diferit. Și totuși,
între toate aceste variațiuni ale modului în care suferința se manifestă, precum și ale modului în
care ea este receptată de către oameni, rămâne o constantă cât se poate de neclintită: suferința
însăși, care însoțește umanitatea de la începuturile ei și până astăzi.

O mare provocare a zilelor noastre în ceea ce privește problema suferinței o reprezintă

numărul din ce în ce mai mare al bolilor care se manifestă într-un mod foarte dureros. Suferința
de tip fizic a fost dintotdeauna o problemă dificilă pentru oameni. În chip firesc, apare întrebarea
cât se poate de legitimă – „De ce este nevoie ca eu, sau ca cei apropiați mie, sau ca oamenii, în
general, să treacă prin adevărate chinuri trupești? Cui folosesc aceste experiențe dureroase?”.
Situația devine cu atât mai delicată cu cât nici unul dintre oamenii care au cancer la gât, spre
exemplu, nu au cerut acest cancer; ei au primit o suferință pe care nu au dorit-o și care le
schimbă în mod radical viața, și nu într-o manieră pozitivă. O mențiune importantă este faptul că,
în zilele noastre, oamenii recurg din ce în ce mai des la o modalitate relativ nouă de a stopa acest
tip de suferință trupească. În cazuri excepționale, în care decesul este iminent și suferința
depășește orice granițe firești, ei recurg la eutanasie, sau suicid asistat pentru a dobândi o
„moarte bună”.

Cu toate că suferința trupească poate fi uneori înspăimântătoare, copleșind omul în

întregime, experiența umană colectivă s-a confruntat și cu o altă modalitate prin care suferința se
manifestă. Chinurile fizice ale unui om grav bolnav, suferința lui trupească, devine pentru cei
care îl iubesc o cumplită suferință sufletească. Apare întrebarea de-a dreptul tulburătoare – a cui
suferință este mai puternică? A celui care zace în pat, neputând dormi, mânca și nici măcar
zâmbi din pricina durerii covârșitoare, sau a celor care îl iubesc și privesc la suferința lui,
asistând la ea ca niște neputincioși? Lucrurile sunt foarte delicate. De multe ori, oamenii s-au
remarcat printr-o capacitate uimitoare de a suporta cu bărbăție suferința trupească, dar au cedat
psihic, au clacat în confruntarea cu diferitele feluri de suferință sufletească, ajungând până la
sinucidere. Aceasta din urmă poate lua forme diferite.

Crizele existențiale, în care omul asistă neputincios la hazardul și suferința întregii

umanități, rămânând fără răspuns în fața marilor întrebări ale vieții, reprezintă o formă foarte
acută a suferinței cu care foarte mulți oameni s-au confruntat, în special cei cu o capacitate
intelectuală deosebită. Chiar dacă omul nu trece el însuși prin suferințe trupești sau sufletești
prea apăsătoare, însăși suferința semenilor, situația jalnică a umanității devine pentru el cea mai
grea suferință, aproape de nepurtat. Omul nu poate rămâne indiferent la suferințele uneori
cumplite ale semenilor și este chinuit de veșnica întrebare – „De ce atâta suferință? Care este
sensul ei?”. Pierderea persoanelor dragi și imposibilitatea de a mai fi cu ele, de a te mai bucura
alături de ele, produce în sufletului omului o mare suferință, lasă un gol care de multe ori nu mai
poate fi umplut. Suferința provocată de pierderea unei persoane iubite duce adesea la crize de tip
existențial, omul fiind răvășit de incertitudinea regăsirii, reîntâlnirii cândva și undeva, cu cei
iubiți ai lor.

Din faptul că suferința nu poate fi evitată, precum și din intensitatea uneori copleșitoare a
acesteia a apărut întrebarea esențială – poate fi suferința depășită sau nu? Marea majoritate a
oamenilor tind să răspundă în mod afirmativ la această întrebare deloc ușoară, având la bază, de
multe ori fără să-și dea seama, următorul raționament – dacă suferința nu poate fi evitată, deci cu
toții ne vom confrunta cu ea, mai devreme sau mai târziu, atunci ea trebuie în mod obligatoriu să
poată fi depășită cumva. În caz contrar, convingerea că există anumite tipuri de suferință care nu
pot fi niciodată depășite ar produce un șoc foarte puternic în mintea și sufletul oamenilor, căci i-
ar lăsa pur și simplu neputincioși în fața experiențelor necruțătoare ale vieții. În limbaj comun,
această stare de lucruri se exprimă astfel – „Desigur că suferința poate fi depășită. Ea trebuie să
fie depășită cumva, căci, în caz contrar, eu ce mă fac?”.
 La problema inevitabilă a existenței suferinței și la posibilitatea depășirii acesteia au
oferit răspunsuri mai ales filozofia și religia. Filozofia, deși are ca punct de plecare mirarea în
fața miracolului vieții, deci un sentiment pozitiv, de admirație, ajunge să constate și realitățile
tenebroase ale existenței și se vede nevoită să răspundă acestora. Religia nu poate nici ea să evite
problema suferinței, mai ales că aceasta pare să contrazică principalele atribute pe care oamenii
le-au atribuit divinității, indiferent de sistemul religios de care au aparținut: iubirea și bunătatea.
Dacă existența unei divinități iubitoare și existența, în același timp, a suferinței din lume ar putea
fi cumva explicate, în cazul posibilității depășirii acestei suferințe, omul religios nu poate oferi
alt răspuns decât unul afirmativ; dacă această suferință nu ar putea fi cumva depășită, aceasta
chiar că ar contrazice întru totul o divinitate iubitoare, căci cum ar fi posibil ca ea să arunce
asupra oamenilor o suferință în fața cărora aceștia să nu aibă absolut nici o șansă? Aceasta ar
însemna o reîntoarcere la destinul implacabil creionat în tragedia greacă, în care omul asistă
neputincios la desfășurarea propriului destin, fiind în cele din urmă zdrobit de forțe mai presus
decât el.

Lucrarea de față își propune să schițeze câteva răspunsuri referitoare la posibilitatea

depășirii suferinței, așa cum au fost ele oferite de două dintre cele mai profunde sisteme
religioase pe care le-a dat umanitatea: budismul și creștinismul.

2. Viziunea de ansamblu asupra suferinței în budism: viața întreagă este o

suferință, dar aceasta poate fi depășită. Cele patru nobile adevăruri.

Budismul reprezintă un fenomen religios colectiv ce s-a remarcat prin subtilitatea și

profunzimea ideilor sale, dar în același timp, el apare și ca un fenomen religios paradoxal,
întrucât este lipsit de ideea divinității. Era așadar de așteptat ca o asemenea structură de tip
religios să ofere un răspuns pe măsură în fața problemei suferinței.

Credinciosul budist de rând este în întregime familiarizat cu noțiunea de suferință, ca

experiență ce îl însoțește de la naștere, întrucât primul adevăr nobil al doctrinei budiste este
durerea, ca ambient al întregii vieți omenești. Nașterea este o suferință, boala de asemenea;
mizeria, bătrânețea, moartea sunt și ele fațete ale aceleiași suferințe permanente. Iată cum sună
primul adevăr nobil enunțat de către Buddha: „Iată, o monahi – le-a spus el – adevărul sfânt
despre suferință: nașterea este suferință, bătrânețea este suferință, boala este suferință, moartea
este suferință. Unirea cu ceea ce nu iubești este suferință, despărțirea de ceea ce iubești este
suferință, a nu obține ceea ce dorești este suferință. Pe scurt, cele cinci elemente care provoacă
atașarea la existență, sunt suferință”1. Prin cele cinci elemente menționate, trebuie spus că
Buddha are în vedere noțiunea specifică doctrinei budiste, conform căreia existența individuală a
omului este formată din cinci grupuri de elemente: corpul, senzațiile, reprezentările, tendințele și
cunoașterea.

Se poate observa fapul că, conform primului adevăr nobil enunțat de Buddha, existența, și
deci suferința, căci cele două sunt legate în mod indisolubil, se află într-o strânsă legătură cu
lumea simțurilor. Această lume a simțurilor era considerată de către vechii gânditori upanișadici
o non-valoare, întrucât era plasată în antiteză cu valoarea supremă, unică, și anume existența lui
Brahman. Pentru Buddha, această non-valoare a existenței în lumea simțurilor nu este o
chestiune de apreciere metafizică, pentru că Buddha nu crede în Brahman. Așadar, salvarea
propusă de către vechii gânditori upanșadici, și anume realizarea identității dintre sufletul omului
și Brahman, nu este valabilă pentru Buddha. Cu toate acestea, doctrina lui Buddha poartă și ea în
mod categoric pecetea salvării, urmând liniei generale impuse de către vechile texte upanișadice:
„Cum marea cea mare este pătrunsă de un soingur gust, de gustul sării, la fel această doctrină și
rânduială este pătrunsă de un singur gust, de gustul mântuirii”2.

Este de la sine înțeles că soluția față de problema durerii este una complexă, de vreme ce
însăși problema suferinței este una universală, ce se extinde în absolut toate ramurile și aspectele
existenței. Trebuie spus faptul că, în doctrina budistă, durerea are un înțeles mult mai profund și
mai general decât cel cu care sunt obișnuiți europenii. Orice existență are un caracter de tortură,
de suferință peste suferință, așa-numita duhkha3, care culminează prin boală, bătrânețe și moarte.
Una dintre cauzele de seamă ale durerii este tocmai fragilitatea și inconsistența existenței. Tot ce
apare astăzi drept înfloritor, frumos, plin de viață, mâine se veștejește și moare. Trecerea
ireversibilă a timpului presupune că totul curge, totul este supus schimbării și degradării, tocmai

1
Lect. Univ. Dr. Vasile Chira, Teologie și filozofie – suport de curs pentru Master Sistematice, Sibiu, 2017, p. 6
2
Ibidem, p. 5
33
Ibidem, p. 7
de aceea nașterea este cea dintâi suferință, întrucât ea presupune începutul procesului prin care
cel ce s-a născut alunecă spre moarte.

Atașamentul ilegitim față de lume și de lucrurile din interiorul lumii este un alt aspect ce
îi provoacă omului o mare suferință. Atracția pe care o simte omul față de obiectele ce aparțin
lumii acesteia și convingerea că dobândindu-le, el va realiza o oarecare împlinire a ființei, toate
sunt o iluzie. Această iluzie devine evidentă atunci când omul, posedând toate obiectele față de
care a nutrit un atașament din ce în ce mai puternic, constată că acestea nu îi aduc nici o
satisfacție, nici un fel de împlinire, ci, dimpotrivă, îi provoacă sentimentul de vid, de nimicnicie a
tot ce există, precum și o mare durere, aceea de a fi fost amăgit.

Al doilea adevăr nobil al doctrinei budiste vorbește despre cauza fenomenului duhkha.
Pentru a putea stopa un fenomen, este nevoie să cunoști cauza care l-a provocat. Acest adevăr
nobil sună în felul următor: „Iată, o monahi, adevărul sfânt despre originea suferinței: este setea
de existență, care duce din renaștere în renaștere, însoțită de plăcere și de poftă lacomă, care-și
găsește ici și colo plăcerea sa: setea de plăcere, setea de existență,setea de nepermanență”.
Urmează deci, în chip firesc, ca cel ce dorește să obțină salvarea, izbăvirea din șirul dureros al
reîncarnărilor succesive, să înlăture printr-un efort susținut aceste cauze care duc la suferință:
„Iată, o monahi, adevărul sfânt despre suprimarea suferinței: stingerea setei acesteia, prin
nimicirea totală a dorinței, părăsind dorința, renunțând la ea eliberându-te de ea, nelăsându-i
nici un loc”4.

Apare următoarea întrebare: dacă nașterea, boala, mizeria, bătrânețea, sunt într-adevăr
manifestări ale lui duhkha, este oare cu adevărat necesar un demers religios pentru a le stopa?
Moartea naturală sau sinuciderea ar putea apărea drept soluții viabile în ceea ce privește
problema suferinței. Această ipoteză ar fi însă valabilă dacă și numai dacă moartea ar fi
echivalentul sfârșitului deplin. Aici intervine însă doctrina reîncarnărilor. Dacă existența constă
în șiruri succesive de reîncarnări, aceasta înseamnă că duhkha și efectele sale complementare nu
se limitează la viața prezentă, ci îl însoțesc pe om și în existențele sale ulterioare.

Reîncarnarea este în sine un proces indezirabil, ce aduce cu sine multă durere, întrucât ea
presupune începerea unui nou ciclu de suferințe. Trebuie spus faptul că, în opinia anumitor

4
Ibidem, p.6
maeștri spirituali contemporani cu Buddha, renașterea ar permite fiecărei ființe vii să se purifice
în mod automat, dobândind la sfârșitul acestui proces libertatea5. Această idee este una
periculoasă, având în vedere că sugerează un sistem ce presupune un progres automat, fără vreun
efort susținut din partea omului. Buddha neagă categoric această învățătură. De altfel, dacă ideea
conform căreia șirul succesiv de reîncarnări ar garanta în mod automat purificarea ar fi
adevărată, aceasta ar contrazice în mod direct sistemul propus de Buddha, prin cele patru
adevăruri nobile ale sale. Astfel, cel de-al patrulea mare adevăr budist, calea cu opt brațe, ar
deveni de-a dreptul inutil: „Iată, o monahi, advărul sfânt despre calea care duce la suprimarea
suferinței: este acel drum sfânt, cu opt cărări, care se numește: credință dreaptă, hotărâre
dreaptă, cuvânt drept, faptă dreaptă, mijloace de existențe drepte, sforțare dreaptă, cugetare
dreaptă, meditație dreaptă”6.

Cel care a atins ultima etapă a eliberării, înlăturând complet dorința, este numit arhant. El
este acela care nu mai cunoaște nici o necurăție și nici o piedică. Potrivit budismului vechi,
acesta este scopul final al discipolului. Cel care a atins starea de arhant s-a eliberat de ultimele
cinci necurății ale minții: dorința pentru existențele materiale subtile, dorința pentru existențele
imateriale, orgoliul, neliniștea și ignoranța. Fiecare etapă pe care o propune calea cu opt brațe
ajută la atingerea stării de arhant. Înțelegerea corectă este primul element al acestui drum
anevoios, iar Buddha o definește astfel: „Eu spun că înțelegerea corectă este de două feluri:
există o înțelegere corectă care este amestecată cu necurățeniile minții, care se asociază cu
actele bune și care constituie o legătură de renaștere. Și există și o înțelegere corectă care este
nobilă, lipsită de necurățenii ale minții, care este supralumească și constituie o parte a căii
eliberării”7.

Potrivit doctrinei budiste, calea cu opt brațe este modalitatea prin care se ajunge la
suprimarea suferinței, adică la ceea ce putem numi mântuirea budistă: credința dreaptă în cele
patru adevăruri sfinte; hotărârea dreaptă, care constă în a nu face rău nici unei ființe vii, a iubi pe
aproapele, a învinge pornirile senzuale; cuvânt drept, faptă dreaptă, mijloace de existență drepte,
adică împlinirea exactă a comandamentelor morale budiste; sforțarea dreaptă are ca scop
învingerea obstacolelor ce apar pe parcurs; prin cugetarea dreaptă se ajunge la cunoașterea

5
Jean Delumeau, Religiile lumii, editura Humanitas, București, 2014, p. 454
6
Lect. Univ. Dr. Vasile Chira, Op. Cit. , p.6
7
Jean Delumeau, Op. Cit. , p. 460
caracterului iluzoriu al lumii și al eului; dreapta meditație, adică dreapta concentrare a spiritului,
este adesea însoțită și de o anume poziție a corpului. Cel care reușește să ajungă la această
dreaptă concentrare a spiritului, acela atinge ultima treaptă a perfecțiunii – bodhi. Starea de bodhi
poate fi asemănată cu cea de catalepsie sau de hipnoză, fiind ceva vecin cu moartea. După ce și-a
nimicit orice funcție normală a simțurilor, a învins orice dorință de viață și orice bucurie a vieții,
sfântul budist, care nu mai are în comun cu viața decât respirația și căldura vitală, a atins
nirvana, reușind astfel să se elibereze de orice formă a suferinței.

Traducerea exactă a cuvântului nirvana este stingere, nimicire, neant. Acest concept nu a
fost inventat de Buddha, fiind folosit și înaintea lui. Nirvana nu este un loc, nici o stare. Ea este,
conform doctrinei budiste, vidul pur, dezagregarea individualității, sfârșitul oricărui proces
sufletesc sau intelectual. Totuși, trebuie menționat că budiștii îi dau și nume pozitive, precum
nemurirea, țărmul de dincolo, dezrobirea din durere8. Aceste explicații contradictorii, cel puțin în
aparență, sunt posibile pentru că Buddha însuși nu a lămurit această chestiune, care i-a frământat
și pe contemporanii săi. Atunci când a fost întrebat de aceștia dacă sufletul continuă să existe sau
se nimicește în nirvana, Buddha a răspuns: Eu condamn și pe cel care crede în supraviețuirea în
nirvana, și pe cel care neagă supraviețuirea în nirvana, lăsând astfel să se înțeleagă că el nu
discută probleme inutile pentru mântuire. În orice caz, nirvana este paradisul budist, eliberarea de
orice suferință, ținta supremă a tuturor eforturilor unui credincios budist. Ținta aceasta poate fi
atinsă încă din timpul vieții, nu numai în clipa supremă a morții, dar pentru aceasta este nevoie
de o încordare deosebită a întregii ființe omenești. Odată atinsă starea de nirvana, credinciosul
capătă uneori puteri miraculoase, aude glasuri cerești, își vede toate existențele anterioare,
cunoaște gândul oamenilor și se bucură de cea mai pură fericire și pace. Odată cu moartea, el va
intra în adevărata nirvana, adică va ajunge la stingerea totală a existenței empirice, fapt ce
presupune, desigur, și eliberarea de orice suferință.

8
Lect. Univ. Dr. Vasile Chira, Op. Cit. , p. 9
3. Suferința și posibilitatea depășirii ei în creștinism.

Înainte de toate, trebuie spus faptul că învățătura creștină afirmă și ea, asemenea
budismului, că suferința este o realitate ce însoțește omul de-a lungul întregii sale vieți. Nu a
existat vreodată om pe fața pământului care să nu sufere. Ba mai mult decât atât, Însuși Iisus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, a avut o existență pământească ce nu a fost lipsită deloc de
durere. Suferința fizică a lui Iisus își atinge apogeul în moartea Sa chinuitoare de pe Cruce.
Suferința Sa sufletească atinge punctul culminant în rugăciunea pentru lume din grădina
Ghetsimani, atunci când Iisus se roagă cu sudori de sânge. Faptul că Hristos, Dumnezeu-Omul
cel fără de păcat a trecut prin momente de mare durere ar putea indica într-un fel și că toți cei
care îi urmează trebuie la rândul lor să treacă prin proba de foc a suferinței. Această stare de
lucruri devine evidentă atunci când ne gândim că și Maica Domnului, care potrivit învățăturii
creștine este primul om îndumnezeit după Iisus, a trecut prin momente de mari suferințe, atunci
când L-a văzut pe Fiul său răstignit pe Cruce.

Dar suferința profundă prin care au trecut atât Iisus, cât și Maica Sa, mai indică un aspect
foarte important, atunci când ne referim la modul în care durerea este percepută în cadrul
învățăturii creștine: dacă atât Iisus Hristos, cât și Născătoarea de Dumnezeu, nu au fugit de
suferință, ci au primit-o de bună voie, aceasta înseamnă că și fiecare creștin care pretinde că le
urmează cu credință și cu dragoste trebuie la rândul său să nu fugă de suferință, ci să o accepte,
și, cu ajutorul lui Dumnezeu, să o și depășească.

Se poate observa, de la bun început, faptul că suferința nu are un caracter negativ în

creștinism. Aceasta nu înseamnă că creștinul caută suferința în mod special, ci că atunci când o
întâmpină, el nu fuge de ea cu disperare, sau nu se lasă copleșit de gândul că la un moment dat în
viața lui, ar putea trece prin mari suferințe. Această diferență de perspectivă față de viziunea mai
sumbră a suferinței întâlnită în budism se explică foarte ușor prin faptul că, spre deosebire de
budism, care este, în mod paradoxal, un sistem religios căruia îi lipsește ideea de divinitate,
creștinismul are în centru un Dumnezeu foarte personal.
 Faptul că Dumnezeu este foarte interesat de persoană se vede încă din vremea Vechiului
Testament. În psalmul 10, David spune despre Dumnezeu că „Ochii Lui spre sărac privesc,
genele Lui cercetează pe fiii oamenilor”. Iubirea plină de bunătate a lui Dumnezeu presupune că
El nu Se depărtează niciodată de făpturile Sale, rămânând într-o continuă apropiere de ele.
Convingerea profundă a creștinului că Dumnezeu este o Persoană iubitoare, foarte interesat de
persoanele umane făcute după chipul Său, aflându-Se într-o permanență coborâre spre acestea, a
făcut cu putință acceptarea cu seninătate a marilor suferințe prin care un creștin trece în timpul
vieții: el are conștiința fermă că nu trece prin acestea de unul singur, ci ajutat de Dumnezeu, Care
îi dă posibilitatea să depășească aceste suferințe, împreună cu El.

Aparenta contradicție între iubirea și bunătatea lui Dumnezeu, pe de o parte, și existența

atâtor suferințe în lume, pe de altă parte, creștinismul o explică prin cuvintele rostite de Însuși
Dumnezeu în Vechiul Testament: „Gândurile Mele nu sunt ca gândurile voastre și căile Mele ca
ale voastre, zice Domnul. Și cât de departe sunt cerurile de la pământ, așa de departe sunt căile
Mele de căile voastre și cugetele Mele de cugetele voastre” (Isaia 55, 8-9). Afirmația de bun simț
că omul nu poate pătrunde nici măcar în parte gândurile lui Dumnezeu presupune faptul ca
anumite experiențe dureroase, dificile, care în aparență îl zdrobesc pe om, să îi fie de fapt
benefice, dar și contrariul: uneori, situații de viață aparent bune pot fi de-a dreptul catastrofale
pentru om, în perspectiva veșniciei. Faptul că anumite situații de viață dureroase, neplăcute pot
ascunde de fapt o mulțime de beneficii pentru om englezii au numit-o blessing in disguise.

Un prim aspect benefic al suferinței personale este faptul că aceasta ajută la descoperirea
sinelui profund, autentic. Orice persoană care a trecut prin momente dificile a putut observa că
abia atunci se descoperă cu adevărat pe sine în dimensiunile ei adânci, nebănuite. Un mare necaz
prin care trece credinciosul îi poate descoperi realități complet nebănuite ale sufletului său.
Experiența umană colectivă a arătat faptul că omul poate fi încercat de o oarecare superficialitate
atunci când râde, când se distrează, când trăiește în comoditate, pe când suferința îl pune în fața
unor situații de viață inedite, ce produc în el schimbări inedite și îi descoperă aproape un cu totul
alt eu. Într-un fel anume este omul atunci când râde, dar el se descoperă în profunzimea și
autenticitatea sa mai ales atunci când plânge.

O cunoaștere de sine mai adâncă este deci un posibil aspect pozitiv al experiențelor
dureroase. În creștinism,acesteia se adaugă și faptul că momentele de mare suferință prin care
trece credinciosul produc o și mai mare apropiere între el și Dumnezeu. Cu alte cuvinte,
credinciosul are convingerea fermă că necazurile din viața sa sunt modalități prin care Domnul îl
cercetează. Biserica a avut această înțelegere dintotdeauna: „Un bătrân adeseori pătimea și se
îmbolnăvea. Și s-a întâmplat într-un an să nu se îmbolnăvească el, și se scârbea cumplit și
plângea, zicând: M-a părăsit Dumnezeu și nu m-a cercetat”9. El Se folosește de asemenea
momente de mare încercare pentru a Se apropia și mai mult de om, pentru a-i deveni și mai
intim. Atunci când caută sensul acestor suferințe și cum să le depășească, omul ajunge inevitabil
la Dumnezeu. Mai ales atunci iese în evidență caracterul profund personal al Lui. El este o
Persoană, dar este o Persoană care mă poate ajuta să trec peste clipele grele așa cum nu o poate
face nici o altă persoană omenească. El Se descoperă ca iubitor, prin aceea că îl ocrotește pe
credincios și îl ajută să scape nevătămat. Mai ales în momentele de criză profundă se vede marea
preocupare ce o are Dumnezeu pentru om, marea Lui purtare de grijă.

Dar această purtare de grijă din partea Domnului o cere credinciosul prin rugăciune.
Împrejurările dificile îl împing pe om la o rugăciune mai trează, mai simțită, mai ales când el
simte că ajutorul nu-i poate veni din altă parte, decât de la Dumnezeu. Tocmai de aceea, prezența
Lui ca Persoană iubitoare se face și mai simțită10. Atunci când Domnul îl ajută pe om să
depășească un moment greu, între ei se produce o apropiere și mai mare. Omul vrea cu tot
dinadinsul să îi mulțumească și să trăiască după voia lui. El nu mai vrea să facă nimic care să îl
supere pe Domnul. Dar la o asemenea înțelegere se poate ajunge doar prin sesizarea lui
Dumnezeu ca Persoană.

Marea noutate pe care o aduce creștinismul este că, prin Întrupare, Dumnezeu nu a venit
pe pământ pentru a înlătura suferința, ci pentru a fi El prezent în această suferință, pentru a-i da
credinciosului posibilitatea de a suferi împreună cu El. În aceste momente de mare încercare,
omul Îl simte pe Dumnezeu și mai aproape, legătura lor devine și mai intimă, mai ales când
apare în om conștiința clară că ajutorul îi poate veni doar de la Domnul. În spatele suferinței
asumate cu demnitate și smerenie stă Dumnezeu Cel iubitor, Care este gata să ne întâmpine cu
marea Lui bunătate.

9
Pateric Egyptean, editura Sophia, București, 2011, p. 489
10
Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă(I), editura Institutului Biblic și de Misiune
Ortodoxă, București, 2010, p. 145-146
 Modalitățile prin care suferința poate fi depășită sunt în general cunoscute de către
creștini, și anume Sfintele Taine. Prin acestea se vede mare iubire și prețuire a lui Dumnezeu
pentru noi. Iisus a vrut să fie alături de noi și după Învierea și Înălțarea Lui la ceruri, dar nu mai
putea face aceasta din punct de vedere fizic. Prin Sfintele Taine se exprimă credința creștină că
mântuirea nu s-a încheiat odată cu Înălțarea lui Iisus la cer, ci ea abia atunci începe, ca proces de
unire deplină a credincioșilor cu Iisus cel Răstignit și Înviat, prin Tainele Bisericii. Mai cu seamă
prin Sfânta Euharistie se realizează unirea deplină a creștinilor cu Hristos. Ei se împărtășesc de
umanitatea lui îndumnezeită și primesc și ei puterea lui Iisus de jertfă și de înviere. Odată uniți
cu Iisus, credincioșii pot depăși orice suferință, de vreme ce Hristos a depășit la rândul Lui toate
suferințele.

Această stare de lucruri a dus la apariția unor afirmații foarte îndrăznețe, chiar
scandaloase referitoare la suferință, cum a fost cea a arhimandritului rus Sofronie Saharov –
suferința este pecetea alegerii de către Dumnezeu; afirmație venită din partea unui monah care a
fost el însuși profund zdruncinat de suferința întregii umanități din vremea celui de-al doilea
război mondial. De menționat aici ar fi faptul, deloc lipsit de importanță că în tradiția monahală
viziunea asupra vieții, deci și a aspectelor ei celor mai profunde, implicit și suferința, este cu
totul alta, pentru că monahii au experiența harului lui Dumnezeu, care le schimbă pe toate.
Tocmai de aceea se pot observa diferențe semnificative între teologia academică, de catedră și
tradiția creștină de tip monahal.

Omul care a dobândit harul lui Dumnezeu depășește cu ușurință suferința trupească,
aceasta pierzându-și caracterul impunător ce provoacă teamă. Impresionantă în acest sens este
mărturia lăsată de Sfântul Ignatie al Antiohiei, prin însăși viața sa. Acesta a fost episcop al
Antiohiei în vremea împăratului Traian (98-117), fiind cunoscut și sub numele de „Teoforul”,
adică purtătorul de Dumnezeu. Dar Sfântul Ignatie a fost purtător de Dumnezeu și înainte de a
primi mucenicia; aceasta se vede mai ales din epistola sa către romani, cărora le cere să nu se
opună șansei sale de a deveni martir, întrucât aceasta ar fi o modalitate nepotrivită de a-și arăta
dragostea pentru el: „Scriu tuturor Bisericilor și le poruncesc tuturora, că eu de bunăvoie mor
pentru Dumnezeu, dacă voi nu mă împiedicați. Vă rog să nu-mi arătați o bunăvoință nepotrivită.
Lăsați-mă să fiu mâncare fiarelor, prin care pot dobândi pe Dumnezeu. Sunt grâu al lui
Dumnezeu și sunt măcinat de dinții fiarelor, ca să fiu găsit pâine curată a lui Hristos. Mai
degrabă lingușiți fiarele, ca ele să-mi fie mormânt și să nu lase nimic din trupul meu; ca nu
adormind să fiu povara cuiva. Atunci voi fi cu adevărat ucenic al lui Iisus Hristos, când nici
trupul meu nu-l va vedea lumea”11.

Chinurile care îl așteaptă nu mai sunt înfricoșătoare, ele nu mai intimidează, ci

dimpotrivă, sunt un prilej de bucurie, căci lor le urmează unirea desăvârșită cu Iisus Hristos:
„Nici o făptură din cele văzute și din cele nevăzute să nu caute să mă împiedice de a dobândi pe
Hristos! Să vină peste mine foc și cruce, haite de fiare, tăierea cărnii, împărțirea trupului,
risipirea oaselor, strivirea mădularelor, măcinatul întregului trup, relele chinuri ale diavolului.
Să vină toate, numai să dobândesc pe Hristos”12.

Încă un astfel de exemplu care a marcat viața Bisericii primare este cel al sfintelor
Perpetua și Felicitas, două sfinte mucenițe din Biserica Africii de Nord. Textul ce relata
pătimirea lor, care conținea și jurnalul de închisoare a muceniței Perpetua era atât de popular,
încât Fericitul Augustin se plângea ulterior că acesta era citit în biserici și umbrea citirea
Evangheliei. Acest act martiric uimește prin aceea că Perpetua era o tănâră mamă ce fusese
aruncată în temniță împreună cu pruncul său, pe care îl alăpta. Astfel, ea este pusă în situația de a
lupta împotriva atașamentului pentru propriul copil și de a suprima instinctul matern (desigur că
nu în totalitate) pentru a-L putea mărturisi pe Hristos.

Pusă în dificultate de o mulțime de situații - căldura înăbușitoare, brutalitatea soldaților,

întunericul închisorii, atacul violent al propriului tată, în urma încercării eșuate a acestuia de a o
face să renunțe la Iisus Hristos, Perpetua însăși mărturisește că „cel mai mult eram chinuită
acolo de grija copilului”13. Cât de curând însă se petrece minunea în sufletul ei, astfel încât,
după ce copilul i se îmbolnăvise, fiind aproape mort de foame, spune că „El s-a făcut bine
îndată, iar eu am fost ușurată de chinul și de grija copilului.Și s-a schimbat deodată pentru mine
închisoarea, ca într-un palat, încât preferam să fiu aici decât altundeva”14.

În concluzie, creștinismul vede suferința ca pe o experiență pozitivă, ce produce o mai

mare apropiere între oameni, dar și între ei și Dumnezeu. Iisus Hristos nu a venit în lume pentru

11
Scrierile Părinților Apostolici, în col. PSB, vol. 1, EIBMBOR, București, 1979, p. 175
12
Idem, p. 176
13
Actele martirice, în col. PSB, vol. 11, EIBMBOR, București, 1982, p. 113
14
Idem, p. 114
a înlătura suferința, ci pentru a ne da posibilitatea de a fi alături de El în momentele de mare
încercare. Prin Sfintele Taine credinciosul se împărtășește de umanitatea îndumnezeită a lui Iisus
Hristos cel Răstignit și Înviat, dobândind puterea Lui de jertfă și de înviere, deci puterea de a
depăși orice suferință. Depășirea finală a suferinței va avea loc în veșnicie, atunci când
credincioșii se vor bucura unii alături de alții, și toți, împreună, alături de Dumnezeu.
 Bibliografie

1. Lect. Univ. Dr. Vasile Chira, Teologie și filozofie – suport de curs pentru Master
Sistematice, Sibiu, 2017

2. Jean Delumeau, Religiile lumii, editura Humanitas, București, 2014

3. Pateric Egyptean, editura Sophia, București, 2011

4. Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă(I), editura

Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010

5. Scrierile Părinților Apostolici, în col. PSB, vol. 1, EIBMBOR, București, 1979

6. Actele martirice, în col. PSB, vol. 11, EIBMBOR, București, 1982