O PERIODIZARE A ROMANTISMULUI ROMANESC

Nasterea operei
Romantismul a luat nastere in Anglia, de unde s-a extins in Germania si Franta, apoi in
intreaga Europa. Acest curent cultural s-a manifestat si in muzica, s-a ridicat impotriva rigorilor, a
dogmatismului estetic, a ratiunii reci si a ordinii, propunandu-si sa iasa din conventional si
abstract. Romantismul a sustinut manifestarea fanteziei si exprimarea sentimentelor, a
originalitatii, spontaneitatii si sinceritatii emotionale, promovarea libertatii de expresie.
Romantismul se afirma limpede, in literatura romina, in preajma anului 1830 si domina miscarea
literara pina apromaximativ in al optulea deceniu al veacului trecut, cind, pune realismul, aceasta
disputindutsi intiietatea in viata litararacu romantismul care, prim Eminescu indeosebi, prin Macedonski, in
parte Dealvrancea, Vlahuta, Duiliu zamfirescu (prin nuvele, romane de la inceput si, in parte, poiezia sa),
prin unii scritori de la Contemporanul sau in descendenta Contemporanului (Paun-Pincio, Traian
Demetrescu s.a.), continua a se mentine foarte puternic, prelungindu-se si in veacul XX. Perioada cuprinzind
sfirsitul veacului XVIII-lea si primele decenii ale veacului urmator, perioada de tranzitie spre epoca
moderna, e dominata de activitatea Scolii ardelene, in Transilvania, de cea a poietilor Vacaresti, a lui
Conachi, urmata de a lui Munteanu, Gh. Asachi, Iordachi si Dincu Golescu s.a. in Principate. Orientarea
dominata in poiezie, latura cea mai importanta a creatiei literaredin epoca e clasicasi neoclasica.
Compozitorii romantici sunt acei compozitori care au creat muzica in era romantica, intre
aproximativ 1815 si 1910. Perioada nu trebuie confundata cu aceea de trecere dintre romantism in
literatura si istoria culturii,care este datata intre 1770 si 1850. Astfel, nu toti compozitorii ‚romantici’ sunt
asociati ‚romantismului’, iar unii care sunt asociati cu anumite aspecte ale miscarii romantice nu sunt
considerati compozitori ‚romantici’.

Principali reprezentanti ai romantismului in muzica:

- Robert Schumann (1810-1856)
- Johannes Brahms (1833-1897)
- Frédéric Chopin (1810-1849)
- Hector Berlioz (1803-1869)
- Carl Maria von Weber (1786-1826)
- Franz Liszt (1811-1886)
- Richard Wagner (1813-1883)
- Piotr Ilici Ceaikovski (1840-1893)
- Franz Schubert (1797-1828)
- Giuseppe Verdi (1813-1901)
- Johann Strauss (fiul) (1825-1899)

Caracteristici ale muzicii romantic

Armonia romantică lărgeşte conceptul tonalităţii, părăsind prezenţa tiranică a celor trei funcţiuni
tonale în favoarea celor secundare, care diluează stabilitatea tonală. Desele acorduri pe treptele secundare,
modulaţiile frecvente şi insolite, alteraţiile, armonia modală, toate conturează o mare diversitate în cadrul
organizării tonale, până când armonia wagnerienă va marca criza tonalităţii. Din acest moment de diluare
tonală, în cultura muzicală se va căuta o nouă modalitate de organizare sonoră, mergându-se până la
anihilarea tonalităţii.
Limbajul romantic cunoaşte o mare varietate coloristică prin dezvoltarea şi diferenţierea
elementelor de dinamică şi de agogică. Gama variată a diferenţierilor de nuanţă, cu contraste izbitoare,
permanenta schimbare (gradată sau bruscă) a tempo-urilor şi alte procedee traduc un vibrant clocot,
necunoscut clasicilor. Şi paleta timbrală îmbogăţeşte mijloacele de exprimare. Varietatea timbrelor
orchestrei creşte nu numai prin folosirea unor instrumente noi sau prin valorificarea registrelor extreme,
dar şi prin multiple şi variate combinări de timbruri instrumentale, care lărgesc paleta orchestrala.

Forme muzicale ale muzicii romantice instrumentale

- Balada
- Rapsodia - Fantezie instrumentala, bazata predilect pe melodii populare.
- Liedul - Gen muzical vocal construit pe un text liric sau un poem literar, acompaniat de pian.
 - Impromptu - Fantezie liber compusa, pentru pian.
- Elegie
- Nocturna - Gen muzical instrumental foarte popular in perioada romantica.
- Baracola - Vechi cântec venetian al gondolierilor.
- Balet
- Uvertura - Piesă orchestrală care precedă o lucrare muzicală de mari proporţii sau care constituie o
lucrare independentă. Piesă instrumentală constituind partea introductivă a suitelor preclasice.
- Simfonie - Forma cea mai importanta a compozitiilor orchestrale; deobicei compusa din 4 parti:
prima in forma de sonata, ultima in forma de rondo, variatiune sau sonata; intre ele, o parte lenta
(adagio, andante) şi o alta vivace (menuet, scherzo).
- Suita - Succesiune de piese muzicale in acelasi ton, dar cu tacturi diferite.

Muzica de camera:
- sonatine si sonate pentru vioara si pian, pentru flaut si pian, pentru violoncel si pian
- triouri, cvartete, cvinete pentru coarde sau pentru coarde si pian

Muzica de scena:
- spectacolul teatral „Harpa fermecata”, muzica penru Rosamunde von Cypern

Muzica instrumentala:
- sonate, fantezii, teme cu varatiuni, dansuri, impromptuuri pentru pian, „6 dansuri pentru vioara” in Si
bemol major
Muzica orchestrala:
- 9 simfonii (cunoscute si indragite fiind a IV-a, in do minor, „Tragica”, a VIII-a, in si minor,
„Neterminata”, a IX-a, in Do major, „Marea Simfonie”)