Sunteți pe pagina 1din 7

1

METODE ŞI MIJLOACE DE INSTRUIRE

1. DEFINIŢIE, CARACTERISTICI

Didacticienii abordează metodologia instruirii ca pe o problemă centrală şi insistă asupra prezentării


caracteristicilor esenţiale ale acesteia din perspectivă situaţională/ decizională/ funcţională. Aceasta deoarece
majoritatea profesorilor întâmpină dificultăţi în alegerea, utilizarea şi combinarea metodelor în diverse situaţii
didactice. De asemenea, profesorii sunt destul de des puşi în dificultate la momentul apelării celor mai
adecvate metode pentru atingerea diferitelor categorii de obiective, pentru adecvarea la etapele învăţării, la
rezolvarea sarcinilor instruirii, pentru raportarea predării-învăţării la posibilităţile reale ale elevilor etc.
Atenţia acordată metodelor şi procedeelor didactice facilitează cunoaşterea, integrarea teoriei cu practica,
accesibilizarea cunoştinţelor, participarea activă a şcolarului la actul învăţării. Ele constituie elementul
esenţial al strategiei didactice, deoarece reprezintă latura executorie a acesteia (atingerea finalităţilor).
Pentru profesor, metoda didactică este un plan de acţiune conceput pentru transmiterea cunoştinţelor şi
formarea competenţelor specifice. Alegerea metodei de instruire se face în funcţie de două categorii de factori:
- obiectivi (natura finalităţilor; logica internă a ştiinţei; mecanismele învăţării ş.a.m.d.);
- subiectivi (contextul uman şi didactic în care se aplică metoda; personalitatea profesorului; psihologia
elevului/ a clasei, stilurile de învăţare ale elevilor).

2. FUNCŢIILE METODELOR DE INSTRUIRE


Acestea sunt de două categorii:
I. generale; şi
II. specifice.
I. Funcţiile generale:
a. Funcţia cognitivă: vizează organizarea şi dirijarea cunoaşterii, implicit a învăţării;
b. Funcţia instrumentală (operaţională) – cea de intermediar între elev şi materia de studiat; obiective şi
rezultate;
c. Funcţia normativă – cea de a arăta cum să se predea, cum să se înveţe – astfel încât să se atingă
performanţele stabilite;
d. Funcţia motivaţională – cea de stimulare a creativităţii, de stârnire a curiozităţii şi interesului pentru
cunoaştere (întărirea psihologică a învăţării);
e. Funcţia formativă – care constă în exersarea şi dezvoltarea proceselor psihice şi motorii, concomitent cu
însuşirea cunoştinţelor şi formarea deprinderilor. Totodată această funcţie mai constă şi în modelarea
atitudinilor, convingerilor, sentimentelor şi calităţilor morale ale elevilor.
II. Funcţiile particulare (specifice) sunt proprii fiecărei metode în parte, determinând deosebirea de celelalte
metode didactice.

3. CLASIFICAREA METODELOR DE INSTRUIRE


Clasificarea metodelor de instruire se face după două criterii:
- natura obiectivelor pedagogice concrete;
- conţinutul instruirii.
În funcţie de aceste criterii, în didactica modernă există patru categorii de metode şi anume:
I. METODE DE TRANSMITERE ŞI ÎNSUŞIRE A CUNOŞTINŢELOR
1.Metode de comunicare orală:
 expozitive:
 Povestirea didactică
 Descrierea
 Explicaţia
 Prelegerea
 Instructajul
 Conferinţa
2
 Dialogate(conversative):
 Conversaţia
 Dezbaterea tip seminar
 Problematizarea
 Brainstormingul
 Phillips 6-6
 Metoda cubului
 Comunicarea rotativă
2. Metode de comunicare scrisă (de muncă cu manualul):
 Lectura explicativă;
 Lectura independentă: (rezumatul; conspectul; fişa de studiu).

II. METODE DE EXPLORARE ŞI DESCOPERIRE


1.Metode de explorare directă a obiectelor şi fenomenelor:
 Observaţia didactică
 Cercetarea documentelor
 Experimentul
 Studiul de caz
 Învăţarea prin descoperire
2. Metode de explorare indirectă, prin substitutele realităţii:
 Demonstrarea
 Modelarea
 Algoritmizarea

III. METODE BAZATE PE ACŢIUNE PRACTICĂ (DE FORMARE A DEPRINDERILOR)


1.Metode active :
 Sinectica
 Lucrări practice / de laborator
 Exerciţiul didactic
 Studiul de caz
 Proiectul didactic
 Brainstorming-ul
 Mozaicul
 Organizatorul grafic
2. Metode simulative:
 Jocul de rol
 Modelarea
 Simularea
 Dramatizarea
 Învăţarea pe simulatoare

IV. METODE DE RAŢIONALIZARE:


 Instruirea programată
 IAC

4. PREZENTAREA GENERALĂ A PRINCIPALELOR METODE DE INSTRUIRE

A. Metodele expozitive înglobează acele metode de transmitere a cunoaşterii prin intermediul limbajului oral.
Se bazează pe comunicarea orală a unei teme ce nu poate fi cunoscută pe baza experienţei intelectuale,
individuale a şcolarilor.
3
1. Povestirea didactică – nararea unor fapte/întâmplări aşa cum s-au petrecut ele, fără explicarea cauzelor.
Sunt doar relatate faptele sau descrise întâmplările. Se foloseşte în clasele mici. În învăţământul liceal se poate
folosi pentru 3-5 minute pentru a dinamiza funcţia educativă a predării-învăţării.

2. Descrierea – constă în prezentarea trăsăturilor şi a detaliilor exterioare ale unui obiect sau proces. Prin
descriere sunt evidenţiate fie aspectele fizice ale obiectului, fie momentele şi conţinutul evenimentului
respectiv. Scopul metodei: dezvoltarea spiritului de observaţie al elevului; sporirea posibilităţilor de a
compara cu ceea ce este deja cunoscut (subliniind asemănările şi deosebirile). Se folosesc planşe, machete,
fotografii, scheme.
3. Explicaţia – este o formă de expunere orală în care predomină argumentarea raţională a informaţiilor
furnizate. Constă în dezvăluirea relaţiilor cauzale, a conexiunilor interne dintre elementele cunoaşterii,
înţelegerea esenţei lucrurilor şi a descoperirii cursului firesc al fenomenelor. Explicaţia este o formă a
expunerii aplicată în toate strategiile de predare. Explicaţia se îmbină perfect cu demonstraţia şi cu
conversaţia. Combinarea acestora îl va ajuta pe profesor să verifice dacă ideile expuse au fost corect preluate
şi înţelese de elevi.
4. Prelegerea – este o expunere sistematică a informaţiilor, folosită în clasele mari de liceu şi în învăţământul
superior. Constă în comunicarea neîntreruptă, sistematică şi coerentă a conţinutului de idei (material
informativ) care se încadrează într-o temă prevăzută în programa şcolară. Prelegerea apelează la modalităţile
ştiinţifice de prezentare şi interpretare a cunoştinţelor (ipoteze, teorii, argumente logice).
În general prelegerea, se desfăşoară pe baza unui plan, care cuprinde următoarele momente principale:
• anunţarea temei lecţiei;
• anunţarea obiectivelor;
• reactualizarea cunoştinţelor necesare avansării în cunoaştere;
• transmiterea noului conţinut, prin evidenţierea ideilor principale, ce sunt notate pe tablă de către profesor;
• concluzii ce decurg din cele expuse;
• eventual, elemente de feedback (fixare a cunoştinţelor) prin întrebări din lecţia predată;
• tema pentru acasă.

B. Metodele dialogate (conversative) – constau în stabilirea unui dialog între profesor şi elevi, în care
profesorul pune întrebări pentru:
- a stimula gândirea elevilor;
- a asigura însuşirea cunoştinţelor;
- a fixa cunoştinţele noi predate.
În practica didactică este necesar să se instituie un dialog autentic între participanţi astfel încât predarea să
ia, adeseori, forma unei comunicări bilaterale, în care profesorul acţionează asupra elevilor prin solicitări
verbale, elevii reacţionând la stimul şi oferind răspunsuri.
1. Conversaţia didactică
Conversaţia didactică prezintă următoarele forme (în consonanţă cu momentele principale ale lecţiei):
- conversaţia euristică destinată însuşirii unor cunoştinţe noi;
- conversaţia de reactualizare folosită pentru a împrospăta memoria elevilor şi pentru a facilita trecerea la
predarea noilor cunoştinţe;
- conversaţia de fixare pentru consolidarea cunoştinţelor şi sistematizarea acestora;
- conversaţia de verificare utilizată în momentul verificării orale a cunoştinţelor.
2. Problematizarea (metoda rezolvării de probleme)
Predarea presupune şi prezentarea unor sarcini de cunoaştere, prin rezolvarea cărora elevii dobândesc, în
mod activ, cunoştinţele, formându-şi inclusiv o serie de deprinderi intelectuale. Profesorul ar trebui să se
bazeze mai mult pe acţiunea independentă a şcolarilor, care este necesar să îşi asume deliberat un
comportament de învăţare centrat pe rezolvarea de probleme şi descoperirea de noi cunoştinţe. Desigur că
întregul proces de învăţare de acest tip este asistat şi dirijat de profesor, care îndrumă eforturile cognitive ale
elevilor.
Utilizând metoda în discuţie, profesorul pune pe elev în situaţia de a căuta un răspuns pertinent, o
soluţie pentru problema cu care se confruntă. Punctul de pornire îl constituie crearea situaţiei-problemă, care
4
desemnează o situaţie contradictorie, conflictuală între experienţa de cunoaştere anterioară şi elementul de
noutate cu care se confruntă şcolarul.
3. Metoda asaltului de idei (Brainstorming)
Este o variantă a discuţiei în grup, având ca obiectiv producerea de idei noi sau găsirea celei mai bune
soluţii pentru o problemă de rezolvat, prin participarea membrilor grupului.
Se poate organiza cu toată clasa sau doar cu un grup special selectat.
Principala caracteristică a metodei: ideile sunt avansate (produse) în cadrul discuţiilor sau dezbaterilor,
valorizarea (evaluarea) lor având loc la sfârşitul lecţiei.
Metoda oferă elevilor posibilitatea să se exprime în mod liber, contribuind la formarea şi dezvoltarea
calităţilor imaginativ-creative, a unor trăsături de personalitate cum ar fi spontaneitatea, curajul de a exprima
un punct de vedere, voinţa etc.
Este o metodă care îi motivează pe elevi să înveţe şi să se exprime, mai ales dacă profesorul le aduce la
cunoştinţă modul în care pot fi valorificate ulterior ideile propuse. Se poate asocia perfect cu problematizarea.

II. Metode de explorare şi descoperire a realităţii


A. Explorare directă:
1. Observaţia directă
- metodă de explorare a unor obiecte/fenomene fie sub îndrumarea profesorului (observare dirijată), fie în mod
autonom (observaţie independentă);
- scopul observaţiei – depistarea unor noi aspecte ale realităţii şi întregirea (completarea) unor informaţii;
- este o metodă participativă deoarece se bazează pe receptivitatea elevilor şi implicarea lor în cunoaştere,
- observaţia poate fi de scurtă/lungă durată; ea conduce la formarea unor calităţi comportamentale
(consecvenţa, răbdarea, perseverenţa, imaginaţia, perspicacitatea);
- observaţia se va finaliza, din punct de vedere didactic, în desene/grafice/tabele/referate.
2. Studiul de caz
- este o metodă de explorare directă dar şi o metodă acţională;
- constă în etalarea unor situaţii tipice, reprezentative pentru o clasă de fenomene, ale căror trăsături sunt
cercetate în profunzime, din mai multe puncte de vedere;
- studiul de caz urmăreşte:
a) identificarea cauzelor care au determinat declanşarea fenomenului respectiv;
b) evoluţia fenomenului comparativ cu fapte/evenimente similare;
- foloseşte atât pentru cunoaşterea inductivă (pornind de la premise particulare se trece la concluzii generale),
cât şi deductivă (particularizând şi concretizând unele aspecte de ordin general).

B. Explorare indirectă (prin substitutele realităţii)


1. Demonstrarea didactică
• este o metodă de explorare indirectă a realităţii;
• prin această metodă didactică, profesorul dovedeşte realitatea unui obiect, fenomen, proces sau a unor
afirmaţii apelând la un material concret / intuitiv / prin acţiuni practice;
• a demonstra (din punct de vedere didactic) înseamnă:
- a arăta elevilor obiectele/fenomenele reale sau substitute ale acestora, pentru a explora realitatea;
- a provoca o percepţie activă a elevului;
- a oferi elevilor exemple/argumente prin care să se dovedească existenţa unor obiecte / fenomene sau
justeţea unor afirmaţii;
- a materializa, prin experienţe, principiile expuse teoretic.
deci, a demonstra înseamnă a dovedi, a convinge, a prezenta.

III. Metode bazate pe acţiunea practică (pentru formarea deprinderilor)


Activizarea predării-învăţării presupune folosirea unor metode, tehnici şi procedee care îl implică pe
elev în procesul de învăţare, urmărindu-se dezvoltarea gândirii, stimularea creativităţii, dezvoltarea
interesului pentru învăţare, în sensul formării lui ca participant activ la procesul de educare. Astfel elevul este
ajutat să înţeleagă lumea în care trăieşte şi să aplice în diferite situaţii de viaţă ceea ce a învăţat.
1.Jocul de rol
Metoda este foarte interesantă deoarece:
- formează repede şi corect anumite convingeri, atitudini, comportamente;
5
- pune în evidenţă modul corect / incorect de comportare într-o situaţie dată;
- asigură un autocontrol eficient al conduitelor şi achiziţiilor (partenerii te sancţionează rapid dacă greşeşti);
- dinamizează pe şcolar (cognitiv, afectiv, acţional) punându-l în situaţia de interacţiune.
2. Metoda „ Ştiu / vreau să ştiu / am învăţat”
Cercetările în domeniu au arătat că învăţarea este optimizată atunci când se bazează pe cunoaştere şi
experienţe anterioare ale elevilor, care le permit acestora să lege ceea ce ştiu deja de noile informaţii care
trebuie învăţate. (Roth 1990)
Prin metoda „Ştiu / vreau să ştiu / am învăţat” se trece în revistă ceea ce elevii ştiu deja despre o anume temă
şi, apoi, se formulează întrebări la care se aşteaptă găsirea răspunsurilor în lecţie.

3.Metoda „Organizatorul Grafic” (OG)


Organizatorul grafic, ca metodă de învăţare activă, facilitează esenţializarea unui material informativ care
urmează să fie exprimat sau scris, schematizând ideea/ideile.
Pe de altă parte, se poate afirma că „organizatorul grafic” este pentru profesor şi/sau pentru elevi o
grilă de sistematizare a noţiunilor, o gândire vizualizată prin reprezentare grafică a unui material.
Metoda aceasta ajută:
Elevii – să poată face o corelare între ceea ce ştiu şi ceea ce urmează să înveţe sau la ceea ce vor trebui să
răspundă.
Profesorii – sunt ajutaţi să stabilească obiectivele lecţiei, să conştientizeze mai bine ceea ce vor preda şi ceea
ce vor să evalueze, să descopere punctele tari şi slabe ale elevilor pentru a le oferi sprijin.

5. SISTEMUL MIJLOACELOR DE ÎNVĂŢĂMÂNT


Pentru a asigura o cât mai deplină asimilare a informaţiei, se apelează la o varietate de mijloace de
învăţământ: obiecte reale, obiecte substitutive, cărţi, mijloace audiovizuale, mijloace informaţionale.

Principalele mijloace de învăţământ


Ele contribuie la crearea situaţiilor de învăţare, la favorizarea unei învăţări rapide, conştiente,
accesibile, sistematice şi temeinice. Mijloacele de învăţământ se folosesc diferenţiat în funcţie de categoria de
vârstă, de nivelul intelectual al celor care învaţă, de specificul disciplinelor, de scopurile şi obiectivele
urmărite. După natura şi funcţionalitatea lor, distingem mai multe categorii de mijloace de
învăţământ.
• Mijloacele de învăţământ reale:
- mijloace naturale – obiecte, plante, animale, roci, substanţe chimice, caiete didactice pentru exerciţii.
Condiţii:
Toate materialele didactice folosite trebuie să fie de bună calitate, reprezentative, sugestive, bine
executate, cu un design corespunzător. Materialele să se folosească când şi cum trebuie. Să se facă un
instructaj corect pentru observarea şi pentru folosirea lor.
• Mijloacele de substituţie sunt modele obiectuale, grafice, schematice:
- mijloace obiectuale: mulaje, corpuri geometrice, machete, steme, peceţi etc.;
- mijloace iconice (figurative): fotografii, desene didactice, scheme, diagrame, planşe, hărţi, panouri etc.
Condiţii:
Materialele didactice să fie corect realizate, să aibă un aspect plăcut; să se folosească la momentul
potrivit; să se explice şi să se demonstreze prin intermediul lor.
• Mijloace ideative – conceptele, raţionamentele, teoriile. Ele devin suporturi mintale de cooperare
pentru însuşirea altor cunoştinţe. Învăţarea interdisciplinară obligă la deplasarea învăţării în planuri diferite
de cunoaştere. Teoriile dintr-un domeniu devin elemente de sprijin pentru teorii din alte domenii. Transferurile
cognitive fac posibile colaborările interdisciplinare.
Condiţii:
- în procesul didactic trebuie să se elaboreze, să se construiască noţiunile, conceptele, teoriile; să se dezvăluie,
pe plan mintal, conţinutul şi sfera lor;
- ulterior numai se definesc şi se clasifică (dacă este cazul);
- să se asigure înţelegerea lor prin explicaţii, demonstrări accesibile;
- să se includă în structuri proprii de cunoaştere elementele nou însuşite;
- să se stabilească corelaţii interdisciplinare (la nivelul disciplinei respective) şi interdisciplinare.
• Mijloace acţionale:
6
- modele experimentale, de organizare a experienţelor;
- modele de concepere şi realizare a lucrărilor de laborator, atelier, de proiectare, practică în producţie;
- modele pentru simulatoare;
- modele informatice – calculatoarele.
Conceperea şi calitatea realizării lor contribuie la însuşirea cunoştinţelor, formarea priceperilor şi
deprinderilor şi, mai cu seamă, la formarea atitudinilor de cunoaştere.

Condiţii:
- să se selecteze modelele de acţiune în concordanţă cu specificul disciplinelor, vârsta şi nivelul de pregătire al
elevilor;
- să fie relevante pentru fenomenele studiate;
- să se asigure învăţarea dirijată a modelelor acţionale;
- să se formeze şi să se consolideze atitudini pozitive de cunoaştere.
• Mijloacele „Gutenberg” – cărţile, cursurile, îndrumătoarele, culegerile de texte, culegerile de
exerciţii şi probleme, revistele de specialitate.
Se recomandă pentru:
- formarea deprinderilor de lectură, de studiu individual;
- formarea sentimentului de respect faţă de cărţi;
- formarea deprinderilor de folosire a sistemului biblioteconomic, pentru o receptare rapidă, eficientă actuală
a informaţiilor.
• Mijloacele informatice: calculatoarele
Mijloacele informatice sunt absolut necesare învăţământului.
Sunt folosite pentru:
- instruirea asistată de calculator necesară pentru însuşirea cunoştinţelor, formarea priceperilor şi
deprinderilor;
- exersarea asistată de calculator: pentru fixarea cunoştinţelor;

Bibliografie:

1. Ioan Jinga,Elena Istrate”Manual de Pedagogie”,Editura ALL,Bucuresti,2008

2.Cucos, Constantin,Pedagogie,Editura Polirom,Bucuresti, 2002

3. www.biblioteca-digitala.ase.ro
7

BRÎNZĂ (PÎSLARU) MIOARA DANIELA