UNIVERSITATEA „ ___________________ ”

FACULTATEA DE DREPT

LUCRARE DE DISERTAȚIE

DREPT ȘI ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

PARLAMENTUL EUROPEAN ȘI INSTITUȚII ALE UNIUNII EUROPENE

Prof. coordonator
NUME Prenume

Student
NUME Prenume

Oraș

2018
 Capitolul 1

Introducere

Organizare: Biroul PE ; Conferinta Presedintilor grupurilor politice parlamentare ;

Comisiile permanente , temporare si de ancheta ; grupuri politice parlamentare ; existenta
mediatorului.
Biroul PE este format din presedinte si 14 vice-presedinti alesi de PE pentru 2 ani si
jumatate cu posibilitatea reinnoirii.
Presedintele este ales cu majoritate calificata a voturilor exprimate in primele 3 tururi
de scrutin. Daca se impune un al patrulea tur de scrutin, va fi ales cel care reuneste cel mai mare
nr. de voturi.
Vice-presedintii se aleg numai in cadrul a 3 tururi de scrutin.Daca nu se impune in
primele 2 tururi nici un candidat, atunci se va alege cu majoritate simpla in al 3-lea tur de
scrutin.
Pentru acelasi mandat se aleg si 5 chestori ca membrii ai biroului care au drept de vot
consultativ.
Conferinta Presedintilor grupurilor politice parlamentare (sau Biroul largit) include in
componenta sa un presedinte desemnat, la care se adauga presedintii grupurilor parlamentare,
iar uneori acestora li se mai adauga si cate un membru al respectivelor grupuri politice.
Comisiile permanente se infiinteaza pe domenii de interes.
Comisiile temporare , prin activitatea lor nu pot depasi max. 12 luni si urmaresc
obiective precis determinate.
Comisiile de ancheta se infiinteaza de PE pentru a examina, fara a prejudicia atributiile
conferite de tratate altor institutii sau organe , acuzatiile de savarsire a unor infractiuni sau cu
privire la administrarea defectuoasa a dreptului comunitar, exceptie facand cazurile in care
aceste fapte nu sunt in atentia unor organe jurisdictionale si atat timp cat nu a fost inceputa
procedura jurisdictionala.
Comisiile de ancheta isi inceteaza existenta odata cu depunerea raportului in cauza
respectiva.
Grupurile politice parlamentare sunt formatiuni organizatorice ale parlamentarilor
constituite in functie de criteriile politice care ii separa sau unesc pe parlamentari.
Un asemenea grup se constituie printr-o declaratie adresata presedintelui parlamentului
, declaratie care contine denumirea grupului, componenta grupului si semnatura parlamentarilor
. Daca se considera necesar, in cadrul declaratiei se fac propuneri cu privire la componenta
biroului.
Pentru infiintarea unui grup politic parlamentar este necesar un nr. minim de
persoane.Acest nr minim de persoane evolueaza invers proportional cu nr. statelor reprezentate
(nr. statelor creste, nr.minim de parlamentari scade)
Exista un grup al apoliticilor care au desemnat un reprezentant ce nu are drept de vot in
cadrul conferintei.
Mediatorul la nivelul UE este numit de PE. Mediatorul este o persoana, nu o institutie,
care face anchete din proprie intiativa sau atunci cand este sesizat.El este imputernicit sa
primeasca cereri si plangeri de la orice persoana fizica sau juridica rezidenta intr-unul din statele
membre , cu privire la situatiile de administrare defectuoasa a afacerilor comunitare.
Curtea de Justitie si Tribunalul de Prima Instanta nu pot fi anchetate de mediator.
In cazul in care mediatorul constata existenta unor fapte de administrare defectoasa
sesizeaza institutia respectiva, aceasta trebuind sa raspunda in termen de 3 luni.
Mediatorul prezinta PE un raport cu privire la constatarile facute si anual intocmeste un
raport de activitate.
Mandatul sau este egal cu cel al parlamentarilor, posibilitatea reinnoirii fiind admisa .
Nu poate fi demis decat de Curtea de Justitie. Pe perioada mandatului este interzisa desfasurarea
oricarei alte activitati, remunerate sau nu.
Actioneaza independent de oricare alta institutie.
Parlamentul european este unul din organele Comunitatilor Europene. Incepand cu
anul 1979 este ales direct, o data la 5 ani, prin alegeri generale, libere si secrete. In
perioada 1952-1976 membrii Parlamentului European erau numiti de catre parlamentele
statelor membre. Parlamentul European este reprezentantul democratic al intereselor celor 450
de milioane de locuitori ai Uniunii Europene. Parlamentul European are trei sedii:
la Strasbourg, Bruxelles si Luxemburg. Structurile politice existente in tarile membre se
oglindesc in randul fractiunilor politice de la nivelul Parlamentului European. In acest
parlament exista sapte fractiuni si o serie de deputati independenti. Deputatii din Parlamentul
European provin din circa 160 de partide politice diferite, in care acestia sunt membri in tarile
lor de origine. La data de 20 iulie 2004 a avut loc sedinta constitutiva a celei de-a sasea
legislaturi a Parlamentului European, care numara acum 732 de deputati.
Parlamentul European este asa-numita camera a reprezentantilor cetatenilor din UE, in
timp ce Consiliul Uniunii Europene este organismul reprezentativ al statelor din UE.
 Regulamentul de functionare al Parlamentului European contine si alte reglementari
privind modul sau de organizare.

Capitolul 2
Componența Parlamentului European

Parlamentul European este organul reprezentativ al celor 450 de milioane de cetateni ai

Uniunii Europene. Incepand cu 13 iunie 2004, acesta are 732 de membri. S-a decis ca numarul
maxim de parlamentari europeni trebuie fixat la 732, cu un prag minim de patru si respectiv
maxim de 99 de deputati pentru fiecare stat membru.
Alocarea locurilor in parlament are la baza o reprezentare degresiva si proportionala a
statelor membre. Astfel, statele mici trimit mai multi deputati in PE decat ar trebui daca s-ar lua
in considerare strict populatiile statelor respective. Configuratia actuala a Parlamentului
European a fost stabilita prin Tratatul de la Nisa, care contine prevederi referitoare la echilibrul
puterii si procesul decizional in cadrul Uniunii, in contextul unei structuri cu 27 de State
Membre.Tarile in curs de aderare la Uniunea Europeana trimit un numar de observatori in
Parlamentul European cu o anumita perioada de timp inaintea aderarii propriu-zise. Numarul
de observatori si impartirea lor politica este inscrisa in tratatele de aderare ale tarilor
respective.Observatorii pot participa la reuniunile comisiilor parlamentare, unde presedintele ii
poate invita sa ia cuvantul, dar nu au drept de vot si nu pot lua cuvantul in sedintele plenare ale
Parlamentului. Observatorii urmaresc dezbaterile din plen, din comisiile permanente si din
grupurile politice din care fac parte pentru a fi deja familiarizati cu functionarea Parlamentului
European la momentul aderarii. De la data aderarii si pana la organizarea de noi alegeri
transnationale pentru Parlamentul European observatorii devin provizoriu deputati.
Astfel, numarul maxim de 732 de deputati poate fi depasit temporar. De exemplu,
in 2004, numarul de locuri in Parlamentul European a fost ridicat temporar la 788 pentru a
permite primirea reprezentantilor celor zece state care au aderat la UE pe 1 mai, dar a fost redus
ulterior la 732 in urma alegerilor din iunie.
In urma semnarii Tratatului de aderare pe 25 aprilie 2005 la Luxemburg, Presedintele
Parlamentului European a invitat parlamentele Bulgariei si Romaniei sa numeasca observatori
din randul membrilor lor. Numarul acestora, 35 pentru Romania si 18 pentru Bulgaria, esta
acelasi cu numarul fotoliilor parlamentare alocate celor doua tari dupa ce au aderat la 1 ianuarie
2007. Pana la urmatoarele alegeri europene din 2009, numarul de deputati europeni va creste
temporar pana la 785, urmand sa fie apoi redus din nou la 732 conform prevederilor tratatului
de la Nisa.[1]
Adunarea Generala, alcatuita acum din 142 de deputati, raspundea de toate cele 3
comunitati. Fara a beneficia de noi competente, adunarea isi schimba totusi denumirea in
Parlamentul European. In 1971 CE are un propriu buget, la elaborarea si adoptarea caruia
participa si adunarea. In 1979 au loc pentru primat data alegeri directe pentru Parlamentul
European. In 1986 se semneaza Actul Unic European. In aceste tratate se foloseste pentru prima
data notiunea de "Parlament European", ale carui drepturi sunt extinse si in procesul legislativ
general. Conform Tratatului de la Maastricht parlamentul poate respinge un proiect de lege si
fara acordul Consiliului de Ministri si poate infiinta comisii de investigatie.

Sediul central, sediile secundare si structura organizatorica

Sediul central al Parlamentului European se afla la Strasbourg. Acolo se tin cele 12

sedinte anuale in plen, a cate patru zile fiecare. Comisiile si fractiunile se mai pot de asemenea
intruni la Bruxelles, unde de curand a avut loc si o sedinta plenara. La Luxemburg se afla sediul
Secretariatului General. Secretariatul General este condus de un secretar general si este alcatuit
din 8 directii, fiecare fiind condusa de un director general, la care se adauga un Birou juridic.
Directiile Generale mai apropiate sferei politice isi au sediul la Bruxelles, celelalte la
Luxemburg. Aici lucreaza circa 3500 de angajati, adica peste jumatate din personal, multi dintre
acestia fiind traducatori si functionari ai serviciilor administrative.
Primul sediu al parlamentului a fost ales simbolic la Strasbourg, imediat dupa
constituirea acestuia. Orasul constituie un simbol al reconcilierii franco-germane dupa cel de-
al II-lea razboi mondial. Dar fiindca nu existau birouri, activitatile s-au mutat intai la
Luxemburg. Dupa constituirea CEE in 1958 orasul Bruxelles a fost ales sediul Comisiei
Europene. De aceea comisiile parlamentare se intrunesc acum la Bruxelles. In Tratatul de la
Maastricht s-a stabilit definitiv ca sediul Parlamentului European este la Strasbourg; aceasta
clauza a fost consolidata in Tratatul de la Amsterdam, nelipsind nici din actualul Tratat de la
Nisa.
Parlamentul European este ales o data la 5 ani. Ultimele alegeri europene au avut loc in
iunie 2004, in toate cele 25 de state membre. Urmatoarele alegeri vor avea loc in 2009. Numarul
de deputati nu reflecta toate voturile primite; statele mai mici sunt reprezentate de un numar
supraproportional de deputati, in timp ce cele mai mari, si mai ales Germania, de un numar
subproportional. Aceasta regula s-a modificat putin cu ocazia extinderii UE de la 1 mai 2004.
Dupa rearanjarea numarului de mandate, Germania nu a fost obligata sa cedeze o parte din
mandate deputatilor din statele recent aderate, spre deosebire de celalalte state membre.
Aceasta inechitate are doua motive tehnice:
* Prin alegerea unei dimensiuni potrivite a fractiunilor parlamentare se asigura reprezentarea
in parlament a diversitatii politice existente si in statele mai mici ale UE
* Daca s-ar lua in considerare totalul voturilor primite din fiecare tara, atunci numarul de
deputati ar fi atat de mare incat Parlamentul European ar deveni ineficient.
Parlamentul are trei puteri importante:
1. Puterea legislativa, prin care impreuna cu Consiliul Uniunii Europene adopta legislatia
europeana (directive, ordonante, decizii). Aceasta coparticipare la procesul legislativ asigura
legitimitatea democratica a textelor de lege adoptate. PE nu are (inca) drept initiativ, adica nu
poate inainta proprii proiecte de legi; acest lucru insa a fost prevazut in noua Constitutie a
Europei. Acest drept initiativ il are la ora actuala numai Comisia Europeana. Dupa
semnarea Tratatului de la Nisa, in majoritatea domeniilor politice deciziile se iau pe principiul
co-participativ, la care parlamentul si Consiliul au drepturi egale, urmand ca in cazul in care nu
se ajunge la un consens decizia sa fie luata in a treia sedinta, in cadrul unei comisii de mediere.
2. Puterea bugetara. Parlamentul European impreuna cu Consiliul sunt organele
bugetare ale UE. Comisia Europeana intocmeste un proiect de buget. In faza de aprobare a
bugetului Parlamentul si Consiliul au posibilitatea de a efectua modificari. La capitolul venituri
bugetare ultimul cuvant il are Consiliul, la cel de cheltuieli il are Parlamentul. Dreptul de
interventie al Parlamentului in domeniul cheltuielilor agricole este insa foarte redus. Insa de
cand Parlamentului i s-a acordat dreptul de interventie bugetara ponderea cheltuielilor agricole
din bugetul UE (cca. 100 mld. euro in anul 2004) a scazut de la aprox. 90% la 50%. Pentru
exercitiul bugetar 2005 s-a prevazut o crestere a bugetului cu 10%, la suma de 109,5 mld. euro.
3. Puterea de control democratic asupra Comisiei Europene. Inainte de numirea
membrilor acesteia, Parlamentul analizeaza in comisiile sale competenta si integritatea
comisarilor desemnati. Parlamentul poate aproba numirea membrilor comisiei, sau impune
retragerea unuia din comisari prin neacordarea votului de incredere. In afara de acestea,
Parlamentul exercita un control politic prin Consiliul de Ministri si Consiliul European, cu
precadere in afara CE, acolo unde aceste institutii au functii executive.
In general, Parlamentul a obtinut de la infiintarea sa o serie de noi competente, lucru
care insa nu este bine cunoscut in public. Tema aceasta nu este tratata decat marginal in
programele de invatamant si este deseori incorect prezentata de mass-media, poate si din cauza
ca este atat de complexa.
 Pentru a putea analiza serios anumite probleme parlamentarii se specializeaza pe
anumite domenii. Acestia sunt delegati de fractiunile parlamentare sau de gruparile fara
fractiune in cele 20 de comisii permanente si cele 2 subcomisii, care sunt responsabile pentru
anumite domenii de specialitate si care pregatesc lucrarile in plen ale Parlamentului. In afara de
aceasta exista si posibilitatea de a infiinta comisii temporare sau alte subcomisii.
Intre 10-13 septembrie 1950, in cadrul CECO (Comunitatea Europeana a Carbunelui si
Otelului) a avut loc prima sedinta a unei Adunari Parlamentare, alcatuita din 78 de membri ai
parlamentelor nationale. Adunarea nu avea, in mare, decat rol consultativ, insa avea
posibilitatea de a constrange Inalta Autoritate a CECO sa demisioneze, prin neacordarea votului
de incredere. In 1957, odata cu Tratatele de la Roma, se infiinteaza Comunitatea Economica
Europeana (CEE) si Comunitatea Europeana a Atomului (EURATOM). Adunarea Generala,
alcatuita acum din 142 de deputati, raspundea de toate cele 3 comunitati. Fara a beneficia de
noi competente, adunarea isi schimba totusi denumirea in Parlamentul European. In 1971 CE
are un propriu buget, la elaborarea si adoptarea caruia participa si adunarea. In 1979 au loc
pentru primat data alegeri directe pentru Parlamentul European. In 1986 se semneaza Actul
Unic European. In aceste tratate se foloseste pentru prima data notiunea de "Parlament
European", ale carui drepturi sunt extinse si in procesul legislativ general. Conform Tratatului
de la Maastricht parlamentul poate respinge un proiect de lege si fara acordul Consiliului de
Ministri si poate infiinta comisii de investigatie.

Capitolul 3
Atribuțiile Parlamentului European

1. Control politic - PE controleaza din punct de vedere politic institutia executiva

(Comisia). Atunci cand considera necesar, poate introduce o motiune de cenzura impotriva
acesteia. De asemenea, controlul se exercita prin adresarea de intrebari scrise sau orale
Comisiei.
2. Functia consultativa - PE are dreptul de a emite avizele consultative in cadrul
procedurii de adoptare a actelor normative comunitare . Avizul consultativ este obligatoriu de
solicitat in cadrul procedurii de consultare , dar Consiliul UE nu este obligat sa-l duca la
indeplinire.
Opus avizului consultativ este avizul conform, obligatoriu de cerut si de respectat de
catre Consiliu. Sunt numai 5 domenii pentru care el trebuie solicitat :
- incheierea acordurilor de asociere
 - aderarea de noi state membre
- modificarea atributiilor Bancii Centrale Europene
- modificarea statutului sistemului european al Bancilor Centrale
- numirea membrilor Comisiei
3. Functia decizionala - PE este cel care decide soarta bugetului comunitar (il adopta sau
il respinge), avand rol decizional deplin. De asemenea, el participa in mod direct la adoptarea
actelor normative comunitare in cadrul procedurii de co-decizie. Procedura a fost introdusa in
'93 (Maastricht) si extinsa in 1999 (Amsterdam), conferindu-se PE largi puteri legislative .
Atunci cand un act normativ comunitar este adoptat prin procedura co-deciziei, in titlul actului
vom regasi ca institutii emitente, atat PE cat si Consiliul.

Atributiile Parlamentului European sunt de patru feluri:

- atributii decizionale legislative;
- atributii de ancheta si de avocat al poporului;
- atributii de supraveghere si control;
- atributii consultative.
Presedintele Parlamentului este ales prin vot secret cu majoritatea absoluta, pentru un
mandat de 2 ani si jumatate. Are ca atributii mai importante: conducerea sedintelor plenare ale
Parlamentului; exercitarea functiilor administrative; reprezentarea Parlamentului in raport cu
celelalte institutii comunitare si la diferite ceremonii oficiale.
Biroul Parlamentului European este format din presedinte si un numar variabil de
vicepresedinti. Mai fac parte si 5 membri numiti de Parlament, numiti chestori, care nu au insa
drept de vot. Atributiile biroului: stabilirea compozitiei si organizarii Secretariatului
general; desemnarea membrilor Comisiilor Parlamentare; organizarea si conducerea sesiunilor
Parlamentului.
Biroul Parlamentului poate functiona si in forma largita prin participarea sefilor
grupurilor politice parlamentare. Biroul largit al Parlamentului are ca atributii: organizarea
interna a Parlamentului; relatiile cu institutiile necomunitare; stabilirea agendei sesiunilor
parlamentare; atributii consultative in alegerea Comisiei Europene.
Comisiile parlamentare sunt formate din membri ai Parlamentului numite de Biroul
Parlamentului. Sunt mai multe categorii de comisii:
- comisii permanente;
- comisii temporare;
 - comisii mixte cu Parlamentele statelor asociate. Au ca atributii primirea proiectelor de
legi pregatite de Comisia Europeana, studierea si amendarea acestora.
Grupurile parlamentare se constituie dupa criteriul national sau al apartenentei politice.
Adoptarea bugetului comunitar. Parlamentul imparte atributiile in acest domeniu cu
Consiliul de Ministri. Parlamentul European are atributii privind cheltuielile neobligatorii, iar
Consiliul de Ministri privind cheltuielile obligatorii.
· Constitutia de la Roma din anul 2004 reglementeaza foarte succint institutia
Parlamentului European. Se prevede ca acesta exercita, alaturi de Consiliu, functia legislativa
si bugetara, precum si functia de control politic si de consultare, potrivit conditiilor stabilite
prin Constitutie si alege presedintele Comisiei Europene.
Parlamentul European este ales prin sufragiu universal direct de catre cetatenii europeni
pentru un mandat de 5 ani. Numarul de membri nu poate depasi 736, cu fixarea unui prag minim
de 4 membri pentru fiecare Stat Membru. Isi alege Presedintele si Biroul dintre membrii sai.
Inca din Tratatele CECO si CEE s-a prevazut realizarea unei reprezentari la nivelul
Comunitatilor care s-a si realizat la inceput in cadrul Adunarii Comunitatilor, iar, in prezent, in
cadrul Parlamentului European.
Tratatul CECO si Tratatul CEE prevedeau alegerea membrilor Adunarii, prin sufragiu
universal direct, dupa o procedura uniforma in toate Statele Membre.
La 20 septembrie 1976 Consiliul a adoptat "Actul pentru alegerea reprezentantilor in
Adunare, cu sufragiu universal direct". Primele alegeri directe au avut loc la 7 iunie 1979.
Membrii Parlamentului European, fiind alesi direct, reprezinta popoarele comunitatii si
nu pot fi mandatati de puterile statelor lor spre a indeplini anumite misiuni si nici nu sunt tinuti
de obligatia de consultare.
Parlamentul se reuneste anual, in sesiune ordinara, incepand cu a doua zi de marti a lunii
martie, dar se poate intruni si in sesiune extraordinara la cererea majoritatii membrilor sai ori
la cererea Consiliului sau a Comisiei. Isi alege Presedintele si Biroul dintre membrii sai. Are ca
organe de conducere: Biroul; Conferinta presedintilor birourilor permanente si temporare;
Conferinta sefilor tuturor delegatiilor interparlamentare.
Presedintele Parlamentului este ales prin vot secret cu majoritatea absoluta, pentru un
mandat de 2 ani si jumatate. Are ca atributii mai importante: conducerea sedintelor plenare ale
Parlamentului; exercitarea functiilor administrative; reprezentarea Parlamentului in raport cu
celelalte institutii comunitare si la diferite ceremonii oficiale.
Biroul Parlamentului European este format din presedinte si un numar variabil de
vicepresedinti. Mai fac parte si 5 membri numiti de Parlament, numiti chestori, care nu au insa
drept de vot. Atributiile biroului: stabilirea compozitiei si organizarii Secretariatului
general; desemnarea membrilor Comisiilor Parlamentare; organizarea si conducerea sesiunilor
Parlamentului.
Biroul Parlamentului poate functiona si in forma largita prin participarea sefilor
grupurilor politice parlamentare. Biroul largit al Parlamentului are ca atributii: organizarea
interna a Parlamentului; relatiile cu institutiile necomunitare; stabilirea agendei sesiunilor
parlamentare; atributii consultative in alegerea Comisiei Europene.
Comisiile parlamentare sunt formate din membri ai Parlamentului numite de Biroul
Parlamentului. Sunt mai multe categorii de comisii:
- comisii permanente;
- comisii temporare;
- comisii mixte cu Parlamentele statelor asociate. Au ca atributii primirea proiectelor de
legi pregatite de Comisia Europeana, studierea si amendarea acestora.

Grupurile parlamentare se constituie dupa criteriul national sau al apartenentei politice.

Adoptarea bugetului comunitar. Parlamentul imparte atributiile in acest domeniu cu
Consiliul de Ministri. Parlamentul European are atributii privind cheltuielile neobligatorii, iar
Consiliul de Ministri privind cheltuielile obligatorii.

Capitolul 4
Curtea Europeană de Justiție

Cele 3 comunitati (CECO, CEE, CEEA) au luat fiinta avand fiecare propria Curte de
Justitie, menite fiecare sa asigure interpretarea corecta a tratatelor prin care au fost infiintate.
Prin Conventia din anul 1957, relativa la unele institutii comune Comunitatilor Europene, au
fost inlocuite cu o institutie unica, iar Tratatul de fuziune din anul 1965, intrat in vigoare in anul
1967, doar a pus de acord, a explicitat si detaliat unele dispozitii din Statutul Curtii de Justitie.
Competenta. A fost stabilita prin articolul 164 al Tratatului de la Roma care i-a conferit
puterea de a asigura interpretarea corecta si aplicarea prevederilor sale si a actelor emise de
institutiile comunitare. Sunt supuse jurisdictiei Curtii Europene de Justitie: institutiile politice
comunitare, statele membre ale comunitatii, persoanele fizice cetateni ai Uniunii, persoanele
juridice care isi au sediul si sunt constituite, potrivit legilor in vigoare, intr-unul din statele
membre.
Natura jurisdictiei Curtii Europene de Justitie imbraca urmatoarele forme:
- atributii consultative constand in emiterea de avize, conform art. 95 din Tratatul de la
Paris, asa numita ipoteza a "micii revizuiri " si, conform art. 228 din Tratatul de la Roma, in
cazul incheierii de acorduri cu terte state si organizatii;
- atributii jurisdictionale. Controlul legalitatii actelor comunitare se face indeosebi pe
calea recursului in anulare, a exceptiei de ilegalitate si a recursului in carenta.
Alcatuirea Curtii. Curtea este formata din 15 judecatori si 9 avocati generali numiti
prin acordul Guvernelor Statelor Membre pentru o perioada de 6 ani. Mandatele judecatorilor
si avocatilor generali sunt date astfel incat la fiecare 3 ani o parte a acestora se schimba prin
epuizarea mandatului. Functiilor lor sunt incompatibile cu orice alta functie publica sau privata
(politica, administrativa sau de natura profesionala). Sunt desemnati dintre persoanele care au
exercitat inalte functii jurisdictionale sau dintre consilierii juridici cu competente notorii in
tarile de origine.
Pe langa Curtea Europeana de Justitie functioneaza si Tribunalul de Prima Instanta.
Desi era prevazut inca din tratatele institutive, el a luat fiinta abia in anul 1988. Este format din
15 judecatori numiti de Guvernele Statelor Membre si isi desemneaza, ca si Curtea, un
Presedinte pentru o perioada de trei ani.
Competenta Tribunalului de Prima Instanta. Se pronunta cu privire la: o serie de
actiuni tinand de litigiile dintre institutiile comunitare si personalul lor; recursurile formulate
de persoane fizice impotriva unor institutii a Comunitatilor referitoare la regulile de competenta
aplicabile intreprinderilor.; recursurile formulate de intreprinderi impotriva Comisiei cu privire
la incasari, productie, preturi, negocieri s.a. Hotararile sale pot fi atacate la Curtea Europeana
de Justitie.
Constitutia de la Roma din anul 2004 prevede, privind Curtea de Justitie, ca include
Curtea Europeana de Justitie, Tribunalul de Mare Instanta si tribunale specializate. Asigura
respectarea dreptului in interpretarea si aplicarea Constitutiei. Curtea Europeana de Justitie va
avea cate un judecator din fiecare Stat Membru si va fi asistata de avocati generali. Tribunalul
de Mare Instanta va avea cel putin un judecator din fiecare stat membru.

Capitolul 5
 Curtea de Conturi
Atribuțiile Curții de Conturi

Pentru realizarea controlului financiar al fondurilor de care dispuneau, cele trei

Comunitati au fost prevazute la infiintarea lor cu urmatoarele organe:
- Comunitatea Economica a Carbunelui si Otelului (CECO) a fost prevazuta cu
comisarii delegati pentru conturi;
- Comunitatea Economica Europeana (CEE) si Comunitatea Europeana pentru
Energie Atomica cu Comisia de control.
Prin Tratatul de revizuire a dispozitiilor bugetare de la Bruxelles din 1975 s-a decis
infiintarea Curtii de Conturi, dar ea si-a inceput activitatea in 1977.
Atributiile de control ale Curtii de Conturi sunt de examinare a aspectelor de legalitate
si regularitate a totalitatii veniturilor si cheltuielilor celor 3 Comunitati , fie ca sunt bugetare
sau nu, dar si a institutiilor statelor membre daca au beneficiat de sau au folosit fonduri
comunitare.
Este alcatuita din 15 membri numiti pe 6 ani de catre Consiliu cu consultarea
Parlamentului. Alege un Presedinte pentru un mandat de 3 ani. Mandatul membrilor dar si al
presedintelui pot fi reinnoite.
Sediul materiei se regaseste in tratatele institutive si modificatoare.
Competentele sunt foarte largi , ea se ocupa de examinarea aspectelor de legalitate si
regularitate a totalitatii veniturilor si cheltuielilor comunitatilor, indiferent daca acestea sunt
bugetare sau nu.
Controlul nu se exercita si asupra bunei gestiuni financiare a operatiunilor.
CC exercita controlul pe domenii si asupra institutiilor si a statelor membre in masura
in care acestea au beneficiat de fonduri comunitare, cum ar fi serviciile de vama , organisme de
interventie agricola etc.
Se apreciaza ca institutia CC a cunoscut imbunatatiri substantiale ale atributiilor
indeplinite daca ne raportam la atributiile precedentei Comisii de control.
CC indeplineste si atributii in materia asistentei bugetare , pe langa autoritatile care au
responsabilitati in domeniu( Comisia, Consiliul, PE).
CC elaboreaza avize care tin cont inclusiv de responsabilitatea pe care o are in materia
controlului permanent al conturilor. Aviele solicitate CC nu sunt obligatorii in sensul
conformarii conduitei institutiei participante la procesul decizional. Ele nu au caracter
conform, ci consultativ. Avizele sunt obligatorii sub aspectul solicitarii, nefiind obligatorii sub
aspectul punerii in aplicare. Avizele date se publica in Jurnalul oficial al UE si in publicatia
Curtii de Conturi.
Atributiile de control ale Curtii de Conturi sunt de examinare a aspectelor de legalitate
si regularitate a totalitatii veniturilor si cheltuielilor celor 3 Comunitati , fie ca sunt bugetare
sau nu, dar si a institutiilor statelor membre daca au beneficiat de sau au folosit fonduri
comunitare.
Este alcatuita din 15 membri numiti pe 6 ani de catre Consiliu cu consultarea
Parlamentului. Alege un Presedinte pentru un mandat de 3 ani. Mandatul membrilor dar si al
presedintelui pot fi reinnoite.

Capitolul 6
Alte organisme comunitare

In afara principalelor institutii aratate mai sus, mai exista si alte organisme comunitare,
dintre care si:
a) Comitetul Economic si Social (CES) - organ al CEE si CEEA compus din
reprezentanti ai diferitelor categorii economice si sociale: agricultori, transportatori, muncitori,
comercianti etc.;
b) Comitetul Regiunilor - are caracter consultativ si este format din reprezentanti ai
colectivitatilor regionale si locale;
c) Sistemul European al Bancilor Centrale (SEBC);
d) Banca Europeana de Investitii (BEI) - aceasta trebuie sa finanteze proiectele
vizand dezvoltarea regionala si proiectele de interes pentru doua sau mai multe State Membre;
e) Comitetul Consultativ CECO - reprezinta producatorii, lucratorii, consumatorii si
comerciantii.
1. IZVOARELE DREPTULUI COMUNITAR
Izvoarele dreptului comunitar pot fi grupate astfel:
a) Tratatele originare:
- Tratatul de la Paris din 1951 (CECO);
- Tratatele de la Roma din 1957 (CEE si CEEA);
b) Tratatele si actele modificatoare:
- cele doua tratate bugetare;
- actul Unic European si Tratatul de fuziune din 1967;
- decizia si actul privind alegerile directe in Parlamentul European din 1976;
 - deciziile si tratatele de aderare;
- Tratatul de la Maastricht;
- Tratatul de la Nisa.
c) izvoare secundare (derivate) sunt acte adoptate de institutiile comunitare pentru
aplicarea prevederilor tratatelor:
- regulamentele;
- directivele;
- deciziile;
- declaratiile si rezolutiile;
- recomandarile si avizele.
d) principiile generale ale dreptului comunitar:
- principiul proportionalitatii;
- principiul egalitatii;
- principiul securitatii juridice;
- principiul dreptului la aparare.
e) jurisprudenta instantelor comunitare;
f) cutuma.
2. REGULAMENTELE
Sunt acte normative emise de Consiliul Ministrilor Uniunii Europene, acestea fiind
considerate regulamente de baza sau de Comisia Europeana, acestea fiind numite regulamente
de executare. Regulamentele de baza sunt emise pe baza procedurilor legislative prevazute de
tratat. Regulamentele de executare sunt emise de catre Comisie in baza abilitarii legislative
conferite de Consiliul Ministrilor sau sunt emise chiar de catre Consiliul Ministrilor daca se
refera la aplicarea tratatelor de baza.
Regulamentele sunt in fapt legile comunitare. Se caracterizeaza prin forta lor
obligatorie (sunt obligatorii, deosebindu-se de recomandari si avize care nu obliga) si
prin aplicabilitatea directa, nefiind necesara ratificarea in vederea aplicarii lor in dreptul
national. Ele se aplica direct subiectelor de drept intern din statele membre si contin nu numai
obligatii pentru acestea ci si drepturi.
Regulamentele contin prevederi care se adreseaza atat statelor, in raporturile lor cu
comunitatea, cat si institutiilor si persoanelor juridice de drept public sau privat.
3. DIRECTIVELE
Directivele sunt acte normative de drept comunitar care stabilesc obiective sau un
rezultat de atins, lasand la indemana Statelor Membre alegerea mijloacelor si formelor pe care
le vor utiliza. Directiva obliga statele sa se conformeze intr-un timp determinat. Se poate spune
ca in aplicarea ei sunt doua momente. Un prim moment este cel pana la care statele trebuie sa
se conformeze si pana la care cetatenii nu se pot prevala de prevederile ei. Dupa acest moment
cetatenii, firmele etc. se pot prevala in mod direct de dispozitiile directivei, statul fiind
raspunzator pentru neaducerea la indeplinire. Curtea Europeana de Justitie, in cazul Van Duyn
nr. 41/74, a decis in favoarea dreptului cetatenilor Uniunii de a face uz, in mod direct, de
dispozitiile directivelor, statul fiind considerat vinovat de neaplicarea in termenul stabilit.
Pentru a se conforma directivelor statele trebuie sa adopte actele normative necesare sau
sa-si modifice corespunzator legislatia. Deci, in cazul directivelor, dreptul comunitar nu mai
este direct aplicabil in dreptul national.
4. DECIZIILE
Deciziile se pot emite de Comisie sau Consiliul Ministrilor U.E. Sunt direct
aplicabile si obligatorii dar numai pentru anumiti destinatari, deci au un caracter individual.
Sunt considerate a fi acte administrative. Art. 189 din Tratatul CEE prevede ca decizia este "act
obligatoriu in toate elementele sale pentru destinatarii desemnati".
Destinatarii deciziilor pot fi atat statele, cat si persoanele fizice sau juridice de drept
public sau privat (institutii, comercianti etc.).
Decizia nu prevede numai obiectivul de atins, ci poate sa prevada si mijloacele, forma
juridica de punere in aplicare in cadrul ordinii de drept nationale.
5. RECOMANDARILE SI AVIZELE
Institutiile comunitare nu dispun de puteri proprii in toate domeniile, ci numai in acelea
in care statele au acceptat sa-si diminueze suveranitatea. In domeniile in care nu pot interveni
direct Consiliul Ministrilor UE si Comisia au ales sa foloseasca recomandarile. Prin acestea
Statele Membre sunt indrumate in vederea armonizarii legislatiilor lor in anumite domenii, dar
recomandarile nu au forta obligatorie.
Avizele sunt folosite de catre Comisie si pot fi adresate statelor membre. Ele nu exprima,
de fapt, decat o opinie.
6. DECLARATIILE SI REZOLUTIILE
Nu sunt prevazute de Tratat, dar sunt folosite de Consiliul Ministrilor UE pentru a-si
exprima pozitia cu privire la o anumita problema. Au, aparent, o forta juridica redusa, dar pot
sa stea la baza unor acte normative care sa fie emise ulterior. Ca si directivele pot servi la
orientare si interpretare.
7. PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI COMUNITAR
 a) Principiul proportionalitatii a fost formulat in sensul ca masurile care se iau nu
trebuie sa depaseasca obiectivul propus. S-a decis insa ca legalitatea unei masuri este afectata
numai daca este evident necorespunzatoare. Masura nu trebuie sa mearga mai departe decat este
necesar pentru atingerea obiectivului, iar atunci cand exista posibilitatea de a alege intre doua
sau mai multe masuri sa fie aleasa cea care aduce atingerile cele mai mici.
b) Principiul egalitatii; i se mai spune si al nediscriminarii si consta in aplicarea unui
tratament egal al partilor in situatii identice si comparabile. Nediscriminarea priveste
nationalitatea, sexul, libera circulatie a marfurilor, serviciilor, capitalurilor, persoanelor. Este
aplicabil tuturor relatiilor juridice stabilite pe teritoriul comunitar.
c) Principiul securitatii juridice mai este cunoscut si sub numele de principiul
certitudinii juridice. Consta in certitudinea ca aplicarea legii intr-o anumita situatie sa fie
previzibila, legea sa fie usor de stabilit, destinatarii ei sa aiba siguranta ca se aplica o anumita
prevedere legala si nu alta si ca va fi interpretata in mod unitar. O lege care nu a ajuns la
cunostinta destinatarilor nu poate fi aplicata si nici nu poate retroactiva.
d) Principiul dreptului la aparare consta in posibilitatea subiectilor de a lua parte la
orice procedura judiciara sau administrativa pentru sustinerea intereselor legitime.
8. APLICAREA TRATATELOR COMUNICARE
Desi Tratatul de la Bruxelles din 1965, intrat in vigoare in 1967, cunoscut ca Tratatul
de fuziune, a unificat institutiile celor 3 comunitati (CECO, CEE, CEEA), acestea pot sa-si
exercite fiecare puterea in cadrul Comunitatii in care functioneaza, fiind aplicabil principiul
autonomiei tratatelor comunitare. Art. 232 al Tratatului CEE prevede ca dispozitiile sale, in
calitate de tratat general nu le modifica pe cele din CECO si CEEA care sunt tratate speciale.
Practica Curtii de Justitie tinde insa sa unifice, in interpretarile sale, prevederile celor 3
tratate.
9. APLICABILITATEA DREPTULUI COMUNITAR IN DREPTUL
INTERN AL STATELOR MEMBRE
Normele din dreptul comunitar au o aplicabilitate imediata si directa in dreptul intern,
fara a mai fi nevoie sa fie ratificate printr-un act normativ national. In dreptul intern, normele
comunitare au locul lor distinct, nu se confunda, nu se suprapun si nu se identifica cu cele
nationale, iar judecatorii nationali sunt obligati sa le aplice cu prevalenta fata de cele din dreptul
intern. Prioritatea normei comunitare nu este rezultatul unei ierarhii intre autoritatile nationale
si cele comunitare, statele pastrandu-si suveranitatea, ci este urmarea conventiei dintre Statele
Membre. In caz contrar, norma inceteaza sa mai fie comuna, fiind golita de continut si finalitate.
10. ACTELE JURIDICE COMUNITARE IN
REGLEMENTAREA CONSTITUTIEI DE LA
ROMA DIN 2004
Constitutia de la Roma din 2004 prevede urmatoarele categorii de instrumente juridice:
- legi europene;
- legi cadru europene;
- regulamente europene;
- decizii europene;
- recomandari si avize.
Legile europene sunt definite ca acte legislative cu aplicabilitate generala, obligatorie si
cu aplicabilitate directa pentru toate Statele Membre.
Legile-cadru europene sunt acte legislative care obliga statele membre in sensul
obtinerii unui rezultat, dar lasa acestora competenta in ceea ce priveste formele si mijloacele de
atingere a acestora.
Si legile europene si legile-cadru europene sunt adoptate pe baza propunerilor Comisiei,
in comun, de catre Parlamentul European si Consiliul de Ministri, in procedura legislativa
ordinara. Daca Parlamentul si Consiliul nu ajung la un acord cu privire la un act, acesta nu se
adopta. Mai pot fi adoptate la initiativa unui grup de State Membre. In cazurile speciale
prevazute de Constitutie pot fi adoptate de Parlamentul European cu participarea Consiliului de
Ministri sau de catre Consiliul de Ministri cu participarea Parlamentului European, in
conformitate cu procedurile legislative speciale.
Regulamentele europene sunt acte executive, cu aplicabilitate generala, in scopul
implementarii actelor juridice si a unor dispozitii specifice Constitutiei. Pot fi obligatorii,
situatie in care dispozitiile acestora se aplica direct Statelor Membre (asemanator legilor
europene) sau pot sa fie obligatorii doar in ceea ce priveste rezultatul care trebuie atins de
Statele Membre carora li se adreseaza, dar lasand acestora competenta in ceea ce priveste
formele si mijloacele de atingere a acestui scop (ca si legile-cadru europene).
Deciziile europene sunt acte executive, obligatorii in toate elementele lor. Atunci cand
specifica asupra cui sunt obligatorii, nu se aplica decat destinatarilor vizati.
Recomandarile si avizele se adopta de institutiile comunitare si nu au forta de
constrangere.
Consiliul de Ministri si Comisia au competenta de a adopta regulamente europene si
decizii europene in urmatoarele situatii:
- prin legile europene sau legile-cadru Comisia poate primi competenta, prin delegare,
de a promulga regulamente in scopul completarii sau amendarii anumitor elemente secundare
ale respectivelor legi sau legi-cadru. Obiectivele, continutul, domeniul de aplicare sunt explicit
definite in legi si legi-cadru. Delegarea nu poate fi data pentru elementele esentiale ale unui
domeniu. Acestea sunt rezervate legilor si legilor-cadru. Parlamentul European sau Consiliul
de Ministri pot decide revocarea delegarii. Regulamentul adoptat prin delegare poate intra in
vigoare doar daca nu a intampinat obiectii din partea Parlamentului European sau Consiliului
de Ministri, in termenul prevazut in acest scop prin legea sau legea-cadru de delegare.
Parlamentul European hotaraste in aceasta privinta prin votul majoritatii, iar Consiliul de
Ministri prin vot cu majoritate calificata.
Legile si legile-cadru europene, pentru a intra in vigoare, trebuie sa fie publicate in
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Intrarea in vigoare are loc la data prevazuta in text sau,
daca nu se prevede in textul ei, in a douazecea zi de la publicare.
Regulamentele si deciziile care nu sunt adresate nominalizat intra in vigoare tot prin
publicare in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene la data prevazuta in textul acestora, sau, in
lipsa acestei prevederi, in termen de 20 zile de la publicare.

Capitolul 7
Uniunea Economică și Monetară (UEM)

1. Necesitatea unei uniuni economice si monetare europene

Neajunsurile manifestate in functionarea Sistemului Monetar International (SMI) creat
prin Acordurile Conferintei de la Bretton Woods din 1944 au determinat statele europene sa
caute o alternativa.
Prin Acordul de la Bretton Woods din 1944 a fost constituit Fondul Monetar
International (FMI) care are ca principala menire creditarea temporara a deficientelor balantelor
de plati. Resursele FMI se constituie din aportul tarilor membre constituite in proportie de 25%
in devize si 75% in moneda nationala, stabile in cote-parti procentuale in functie de potentialul
fiecarei tari. DST este o lichiditate internationala creata de FMI care se aloca tarilor membre
proportional cu cotele detinute. DST este purtator de dobanzi. DST se utilizeaza ca: etalon
monetar, instrument de rezerva, mijloc de plata intre FMI si membrii sai, mijloc de procurare
de monede nationale convertibile.
Crearea monedei unice europene a fost precedata de alte incercari de a pune capat
instabilitatii monetare pe pietele de schimb. Intre anii 1950-1958 a functionat Uniunea
Europeana a Platii care, in 1958, a fost inlocuita cu Acordul Monetar European. In 1970 a fost
publicat Planul Pierre Werner care continea principalele elemente ale Uniunii Monetare
Europene si avea ca obiectiv pe termen lung o totala convertibilitate a monedelor si o completa
libertate de circulatie a capitalurilor, plan ce urma a fi realizat in 3 etape in decurs de 10 ani.
Urmarea convergenta politicilor economice, convertibilitatea totala si ireversibila a monedelor,
stabilirea unei paritati fixe intre acestea, eliminarea marjelor de fluctuatie ale acestora, completa
liberalizare a circulatiei de capital, instituirea unei linii directoare pentru adoptarea bugetelor
nationale.
La 13 martie 1979 a luat fiinta Sistemul Monetar European (SME) bazat pe principiul
paritatilor fixe dar ajustabile intre monedele nationale. La acestea au participat toate statele
membre ale Comunitatii cu exceptia Marii Britanii. SME si-a creat, pe langa propriul mecanism,
si propria moneda: ECU.
In iunie 1989, Consiliul European, desfasurat la Madrid, a aprobat raportul lui Jacques
Delors privitor la modalitatile de realizare a Uniunii Economice si Monetare. Raportul Delors
a propus un proces in trei etape de realizare a UEM vizand coordonarea stransa a politicilor
economice nationale, reguli stricte privind marimea si finantarea deficitelor bugetare si
constituirea unei institutii comunitare independente care sa defineasca si sa aplice politica
monetara comunitara.
2. Realizarea uniunii economice si monetare
Etapa I, care a inceput la 1 iulie 1990 si s-a incheiat in decembrie 1993, a avut ca
obiective eliminarea ultimelor bariere in calea tranzactiilor monetare, intarirea coordonarii
politicilor economice si bugetare, cooperarea intre bancile centrale ale statelor membre si
renuntarea in totalitate de catre tarile Sistemului Monetar European la controlul asupra
capitalurilor.
Etapa a II-a a inceput la 1 ianuarie 1994 si a durat pana la 31 decembrie 1998. A avut
loc transferul progresiv al puterii de decizie de la autoritatile nationale catre Sistemul European
al Bancilor Centrale (SEBC) si a fost creat Institutul Monetar European ca precursor al Bancii
Centrale Europene.
Obiectivul principal al SEBC a fost mentinerea stabilitatii preturilor si sprijinirea
politicilor economice generale din comunitate, prin actiuni conforme principiilor economiei de
piata. Misiunile fundamentale au fost: definirea si punerea in practica a politicii monetare,
conducerea operatiunilor de schimb, preluarea si gestionarea rezervelor oficiale de valute
straine detinute de statele membre, promovarea bunei functionari a sistemelor de plati.
SEBC este compus din Banca Centrala Europeana si bancile centrale nationale si este
condus de Consiliul Guvernatorilor si Comitetul Executiv alcatuit din 6 membri care sunt
numiti de Consiliul European (art. 107 din Tratatul instituind Comunitatea Europeana).
 Institutul Monetar European (IME) a avut ca misiuni: intarirea cooperarii intre bancile
centrale nationale; coordonarea politicilor monetare ale statelor membre; supervizarea
functionarii SME; realizarea consultarilor asupra problemelor care tin de competenta bancilor
centrale nationale si care pot afecta stabilitatea institutiilor si pietelor financiare, facilitarea
utilizarii ECU si supravegherea evolutiei acestuia.
Etapa a III-a, inceputa la 1 ianuarie 1999, a debutat cu trecerea la paritati fixe si
atribuirea de competente economice si monetare institutiilor comunitare. A inceput cu 11 state
(Austria, Belgia, Finlanda, Franta, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia,
Spania) care indeplineau criteriile de convergenta, iar, la 1 ianuarie 2001, dupa indeplinirea
acelorasi criterii de convergenta, li s-a adaugat Grecia. Au facut exceptie, in aceasta etapa,
Danemarca, Marea Britanie si Suedia, care au dorit sa-si pastreze "suveranitatea monetara".
Incepand cu aceasta data politica monetara este hotarata de Banca Centrala Europeana care a
inlocuit Institutul Monetar European. Aceste moment a marcat si trecerea la moneda unica,
monedele nationale fiind inlocuite progresiv, iar de la 1 ianuarie 2002 orice operatiune pe
teritoriul celor 12 state se desfasoara in euro.
3. Criteriile de convergenta
Pentru a introduce moneda unica euro, fiecare stat membru trebuie sa indeplineasca
anumite criterii de convergenta:
- un criteriu constitutional, constand in independenta fata de orice alta putere din stat a
bancii centrale a fiecarui stat membru, acesta neputand fi influentata in deciziile pe care
le ia;
- un set de criterii economice, dupa cum urmeaza:
* rata inflatiei monedei nationale sa nu depaseasca cu mai mult de 1,5 puncte
procentuale (1,5%) performantele celor mai bune trei state membre din anul trecut;
* deficitul public anual sa nu depaseasca 3% din PIB (cu anumite exceptii
temporare);
* datoria publica bruta anuala sa se incadreze in plafonul de maximum 60% din
PIB (cu anumite exceptii temporare);
* participarea la SME fara o devalorizare voluntara a monedei nationale timp de
cel putin 2 ani consecutivi si o limitare a ratei nominale pe termen lung a dobanzilor la
maximum 2% mai mult decat cea practicata in anul anterior de cele mai bune 3 state.
Trecerea la euro prezinta o serie de avantaje, dar si costuri.
Sunt prezentate drept avantaje:
 - stabilitatea schimburilor determinata de moneda unica comuna, constand in disparitia
fluctuatiilor de schimb care puteau bloca comertul intereuropean. Va duce si la o crestere a
schimburilor economice ca urmare a scaderii cheltuielilor prin necesitatea de cumparare a
monedei straine si eliminarea fluxurilor speculative de capital dintre tarile partenere;
- eliminarea riscului valutar, prin utilizarea monedei unice statele nemafiind silite sa
ridice dobanzile pentru a-si pastra moneda nationala;
- economii privind moneda de rezerva, statele membre nemaifiind nevoite sa tina
rezervele internationale in acel spatiu;
- stimularea integrarii politicilor economice ca urmare a unei politici valutare comune.
Sunt prezentate drept costuri:
- pierderea autonomiei politicilor monetare si valutare ale statelor membre, care duc si
la absorbirea bancilor centrale nationale de catre o banca supranationala. Aceasta constituie insa
si un avantaj deoarece guvernele statelor membre nu pot spori masa monetara in circulatie,
sporire care ar determina inflatie si "topirea" economiilor si rezervelor nationalilor acelui stat;
- posibila crestere a somajului in statele cu o economie ce nu poate tine pasul cu
economiile mai performante din comunitate si de aici o migrare necontractuala cu consecinte
imprevizibile, in plan social si economic, a fortei de munca;
- reducerea veniturilor institutiilor financiar-bancare provenind din schimbul de
moneda. Acest cost este insa contrabalansat de reducerea costului de schimb.
In perspectiva aderarii la Uniunea Europeana si conditiile trecerii la euro, Romania si-a
propus si s-a angajat ca pana la 1 ianuarie 2007, sa adopte acquis-ul comunitar. In domeniul
monetar, conform calendarului convenit cu UE, pana la sfarsitul anului 2004 au fost armonizate
prevederile referitoare la independenta bancii centrale, eliminarea finantarii directe a deficitelor
temporare ale Trezoreriei de catre Banca Nationala si a accesului privilegiat al institutiilor
publice la resursele institutiilor financiare. Armonizarea legislatiei romane cu cea a Uniunii
Europene in domeniul monetar va urmari: asigurarea independentei institutionale a BNR, in
elaborarea si conducerea politicii monetare si a cursului de schimb, care sa aiba ca obiectiv
fundamental asigurarea stabilitatii preturilor; asigurarea independentei personalului BNR prin
armonizarea cu legislatia comunitara privind durata mandatului membrilor consiliului de
administratie, motivele de revocare din functie, dreptul de contestare in justitie a deciziei de
revocare din functie si conflictul de interese; interzicerea finantarii directe a institutiilor publice
de catre banca centrala.
Urmare schimbarilor intervenite in economia nationala, in perioada de dupa atentatul
terorist de la 11 septembrie 2001 din SUA si in special in cursul anului 2002, pe fondul
demersurilor si pregatirilor SUA pentru atacarea Irakului, moneda unica europeana a inceput sa
castige teren in fata dolarului, ajungand ca raportul de schimb sa devina din subunitar,
supraunitar. Pe acest fond, avand in fata perspectiva aderarii in 2007 a Romaniei la UE, euro a
devenit moneda de referinta, inlocuind astfel dolarul american, ceea ce s-a realizat la 1 martie
2003.

Capitolul 8
Uniunea vamală

1. Formele de integrare vamala si cooperare economica

Integrarea vamala si cooperarea economica pot imbraca mai multe forme din care cel
mai des intalnite sunt uniunile vamale si zonele de liber schimb.
a) Zonele de liber schimb consta in eliminarea totala a drepturilor de vama si a
restrictiilor asupra schimburilor intre statele participante. Se utilizeaza cand statele in cauza
doresc sa-si aproprie economiile dar nu si sa le integreze sau sa le transforme intr-o singura
economie. Exemple de zone de liber schimb: Spatiul Economic European (SEE); Asociatia
Economica a Liberului Schimb (AELS); Acordul Nord-American de Liber Schimb (ANALS)
dintre SUA, Canada si Mexic.
Statele membre isi pastreaza propriul sistem de taxe vamale si propria politica
comerciala in relatiile externe. Prin regulile de origine se stabileste care dintre marfuri pot
circula liber de la o tara la alta in interiorul zonei.
b) Uniunile vamale vizeaza o integrare economica fara restrictii in interiorul granitelor
ei, fara frontiere vamale si cu un tarif vamal comun aplicabil frontierelor externe.
2. Realizarea Uniunii vamale a UE
Prin Tratatul de la Roma din 1958 s-a creat o uniune tarifara care elimina diferentele
dintre drepturile vamale ale Statelor Membre.
Tratatul CEE a prevazut eliminarea taxelor vamale asupra importurilor si exporturilor
si a tuturor taxelor, cu efect echivalent in comertul dintre statele membre. Prevedea, de
asemenea, si adoptarea unui tarif vamal comun cu statele nemembre (art. 23).
In 1968 toate drepturile de vama si restrictiile dintre cele 6 state membre (Franta,
Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg) au fost eliminate si s-a introdus tariful vamal
comun, aplicabil marfurilor provenind din statele nemembre.
 In 1988 a fost adoptata Decizia de creare a unui Document Administrativ Unic care a
inlocuit cele peste 150 documente vamale diferite utilizate de administratiile vamale ale statelor
membre.
Inainte de 1993, toate transporturile erau oprite la vamile Statelor Membre pentru
control si indeplinirea formalitatilor vamale si fiscale. La 1 ianuarie 1993, acest sistem a fost
inlocuit cu un nou sistem care nu necesita nici un control si nici o intocmire de acte la momentul
trecerii granitelor nationale din interiorul Uniunii.
Pentru eliminarea diferentelor de interpretare si aplicarii omogene a legislatiei vamale
armonizate prin legislatiile nationale, in decembrie 1996 Parlamentul si Consiliul UE au adoptat
propunerea Comisiei privind un program de actiune comunitara in domeniul vamal. Programul
s-a numit Vama 2000 si constituia o orientare clara pentru serviciile vamale. A fost ameliorat
si completat prin programul Vama 2002, care utiliza informatizarea si programul de formare
"Mathaeus" si avea ca obiectiv eliminarea divergentelor in materie vamala la nivel national.
" Vama 2002" prevedea o serie de masuri:
- vizite ale echipelor Comisiei si ale Statelor Membre pentru evaluarea functionarii,
identificarea celor mai bune practici, dar si a insuficientelor in procedurile de control;
- lupta contra fraudelor;
- sprijinirea masurilor de ameliorare a metodelor de lucru ale administratiilor vamale;
- schimbul de functionari vamali pentru perfectionarea experientei;
- organizarea de seminarii;
- informatizarea procedurilor vamale la nivelul UE.
3. Rolul Comisiei Europene in politica vamala
Realizarea pietei unice a UE a avut drept consecinta desfiintarea frontierelor economice
interne intre statele membre. Controlul se face la granitele exterioare. Cresterea volumului
intrarilor si iesirilor de marfuri din Uniune face imposibil controlul fizic la frontiere. Aceasta
ar duce la costuri foarte mari si nu in ultimul rand la sufocare si blocarea vamilor de la punctele
de frontiera.
Din aceste considerente s-a trecut la metodele de verificare dupa importare ceea ce
faciliteaza traficul si reduce imobilizarea marfurilor in porturi si aeroporturi.
Instrumentele politicii vamale comune sunt tariful vamal comun si nomenclatura
comunitara.
Comisia Europeana, prin Directia privind fiscalitatea si uniunea vamala, este
competenta in ce priveste initiativele de dezvoltare si perfectionare a politicii vamale, face
propunerile in domeniul legislatiei vamale si asigura cooperarea dintre administratiile Statelor
Membre. Adopta legislatia secundara numita si "dispozitii de aplicare", dupa aprobarea de catre
Statele Membre in cadrul Comitetului Codului Vamilor pentru legislatia vamala sau in cadrul
altui comitet atunci cand este vorba de o alta legislatie.
Administratiile vamale ale Statelor Membre aplica legislatia vamala in sensul perceperii
drepturilor de vama, TVA si accizelor.

Capitolul 9
Libertățile Fundamentale

Prin Actul Unic European s-au statuat patru libertati fundamentale ale Pietei interne:
libera circulatie a marfurilor; libera circulatie a serviciilor; libera circulatie a persoanelor si
libera circulatie a capitalului.
1. Libera circulatie a marfurilor
Realizarea pietei unice a fost principalul obiectiv al Tratatului de la Roma. Acest
obiectiv presupunea o mai mare liberalizare a schimburilor de bunuri si servicii. Perioada de
tranzitie a fost fixata la 1 ianuarie 1970; dar, pana la acest moment nu s-a putut realiza decat
eliminarea taxelor vamale (1 iulie 1968), libera circulatie a lucratorilor si armonizarea unor taxe
dintre care si introducerea generala a TVA-ului in anul 1970.
La mijlocul anilor '80 nu se realizase o reducere a restrictiilor cantitative. Libertatea
circulatiei bunurilor era afectata de practici anticoncurentiale ale autoritatilor nationale cum
sunt: drepturi exclusive de productie sau de servicii, subventii.
Piata unica s-a realizat abia in 1992 ca urmare a celor stabilite prin Cartea Alba a
Comisiei Europene din 1985 care a fost incorporata in tratate prin Actul Unic European (1986).
Aceasta continea 300 masuri legislative, termenul limita de finalizare fiind la
31.12.1992, grupate pe trei obiective principale:
- eliminarea frontierelor politice;
- eliminarea frontierelor tehnice;
- eliminarea frontierelor datorate de sistemele de taxe.
In ce priveste libera circulatie a marfurilor, temeiul legal il constituie art. 7 din Tratatul
de la Roma care defineste Piata Interna a Comunitatilor ca "o zona fara frontiere interne, in
care este asigurata libera circulatie a bunurilor, persoanelor, serviciilor si capitalului".
Libera circulatie a marfurilor se aplica tuturor produselor originare din Statele Membre
si tuturor produselor din terte tari cu drept de libera circulatie in spatiul comunitar.
 Standardizarea. Pentru produsele din Uniune au fost stabilite modele de standarde de
calitate. Au fost reglementate conditiile introducerii pe piata si utilizarii produselor, obligatiile
producatorului, reprezentantului autorizat sau importatorului, procedura de evaluare a
conformitatii produselor, marcajul de conformitate al produsului. Standardele au ca scop
protectia muncii, protectia sanatatii consumatorilor, protectia mediului, reducerea costurilor
prin standardizare.
Achizitiile publice. Sunt reglementate prin Directivele Consiliului 93/96 CEE; 93/97
CEE si 92/50 CEE. Scopul este realizarea unui cadru liber, concurential si transparent in
organizarea licitatiilor pentru achizitii publice.
2. Libera circulatie a serviciilor
Definitii. Libera circulatie a serviciilor este definita ca fiind dreptul de a oferi servicii
pe teritoriul oricarui Stat Membru, plecand de la un sediu principal sau secundar aflat pe
teritoriul Uniunii Europene.
Serviciile sunt definite ca ansamblul prestatiilor care nu cad sub incidenta
reglementarilor privitoare la libera circulatie a marfurilor, capitalurilor sau persoanelor. Se
spune ca aceasta libertate are un caracter "rezidual" sau "subsidiar". Jurisprudenta Curtii de
Justitie a stabilit trei criterii de identificare:
- Prestatorul serviciilor trebuie sa fie stabilit pe teritoriul unui Stat Membru, altul decat
cel al beneficiarului prestatiei, iar prestarea serviciului sa se faca cu trecerea unei frontiere
interioare a Uniunii.
- Prestatorul sa fi fost stabilit in spatiul Pietei unice a UE.
- Prestatia sa fie remunerata.
Art. 50 din Tratatul de la Roma (CEE) prevede ca prestatorul de servicii poate exercita
si numai temporar prestarea de servicii in alta tara. Daca si-ar stabili sediul pe teritoriul statului
in cauza nu mai este vorba de libera circulatie a serviciilor, ci de libertatea de stabilire. Alegerea
intre libertatea de stabilire si libera circulatie a serviciului apartine prestatorului si poate fi
determinata de posibilitatea pastrarii unui anume regim fiscal si/sau social, legea aplicabila
contractelor, regulile de facturare.
Domeniile in care pot fi prestate serviciile sunt largi: publicitate, audiovizual, activitati
financiare, bancare, asigurari, intermediere, transport, turism, consultanta, profesii liberale etc.
Libera circulatie a serviciilor poate fi activa, atunci cand furnizorul se deplaseaza pe
teritoriul statului beneficiarului, si pasiva, cand beneficiarul se deplaseaza in statul membru
unde este stabilit prestatorul.
Libera circulatie a serviciilor de tip activ se asigura prin:
 - Interdictia discriminarii fondata pe nationalitatea sau rezidenta prestatorului. Sunt
interzise discriminarile directe, indirecte sau deghizate, precum si masurile prin care prestatorul
este supus unor sarcini sau cotizatii la care acesta este deja supus in tara sa de origine.
- Interdictia masurilor nationale restrictive aplicate in mod nediscriminatoriu. Este vorba
de masuri nationale care reglementeaza accesul - exemplu: la unele profesii este conditionat de
detinerea unor titluri, diplome, calificari - sau exercitarea - exemplu: controale administrative,
contabilitate, declaratii administrative.
In anumite conditii sunt admise si masuri nationale restrictive care pot fi justificate prin
ratiuni de ordin general. Aceste conditii sunt:
- domeniul vizat sa nu fi fost armonizat;
- masura sa urmareasca un interes general;
- masura sa nu fie discriminatorie;
- masura sa fie in mod obiectiv necesara;
- masura sa fie proportionala cu scopul urmarit;
- masura sa respecte principiul recunoasterii reciproce.
In cazul liberei circulatii a serviciilor pasiva, beneficiarul care se deplaseaza la prestator,
renuntand astfel la protectia dreptului sau national, trebuie sa aiba acces la toate serviciile, fara
sa fie supus unor restrictii pe criteriul nationalitatii sau rezidentei.
Beneficiarii liberii circulatii a serviciilor pot fi atat persoanele fizice, cat si persoanele
juridice.
Persoana fizica. Este avuta in vedere persoana fizica avand calitatea de "resortisant"
(rezident) comunitar.
Persoana juridica. Neexistand un sistem general de recunoastere a persoanelor juridice,
sunt aplicabile reglementarile nationale.
3. Libera circulatie a capitalurilor
"Circulatia capitalurilor" este diferita de "platile curente".
Circulatia capitalurilor nu beneficiaza de o definire printr-un act normativ comunitar,
asa cum s-a facut la libera circulatie a serviciilor. Definirea s-a facut de Curtea de
Justitie. Desemneaza operatiunile financiare care vizeaza in mod esential plasarea si investirea
sumelor in cauza si nu plata pentru o anumita prestatie. Curtea de Justitie a mai statuat ca
transferul fizic de bancnote nu poate fi considerat o deplasare de capital atunci cand el
corespunde unei obligatii de plata decurgand dintr-o tranzactie.
 Beneficiarii liberei circulatii a capitalurilor sunt cetatenii Statelor Membre, dar si
cetatenii unor state terte care au resedinta pe teritoriul unui Stat Membru UE, in conformitate
cu directiva de liberalizare din 1988 (Directiva nr. 361 din 24.06.1988).
Liberalizarea circulatiei capitalurilor in UE s-a facut treptat prin trei directive (din 18
decembrie 1962, JOCE, L49, 22 ianuarie 1963; 17 noiembrie 1986; nr. 86/566, JOCE, L332
din 26 noiembrie 1986 si nr. 88/361 din 24 iunie 1988, JOCE, L 178, 8 iulie 1988) si prin
Tratatul de la Maastricht.
Prin liberalizarea circulatiei in UE s-a realizat o mai buna repartitie a capitalurilor si o
crestere globala a eficacitatii acestora.
Un Stat Membru poate lua masuri restrictive privind libera circulatie a capitalurilor,
pentru ratiuni de interes general proprii, dar nu pot fi aplicate numai de o maniera
nediscriminatorie.
In scopul prevenirii spalarii banilor, au fost emise doua directive (nr. 301/1991 si
97/2001) prin care, printre alte masuri, a fost instituita obligatia bancilor de a verifica identitatea
clientilor care efectueaza operatiuni cu sume ce depasesc anumite plafoane. La sume de peste
15.000 de euro, identificarea este obligatorie pentru orice operatiune bancara.
4. Libera circulatie a persoanelor
Primele prevederi privind libera circulatie a persoanelor apar in cadrul Tratatului de la
Roma (1957) prin care s-a statuat "eliminarea intre statele membre a obstacolelor in calea
liberei circulatii a persoanelor, serviciilor si capitalului".
A fost prevazuta de Tratatul de la Roma. Consta in eliminarea discriminarilor dintre
cetatenii oricarui Stat Membru si cetatenii celorlalte State Membre care stau si muncesc pe
teritoriul sau. Aceste discriminari privesc conditiile de
intrare, deplasare, munca, angajare sau remuneratie.
Libera circulatie a persoanelor constituie o parte a conceptului de piata interna.
Conceptul a evoluat in timp. Primele prevederi considerau persoana doar ca agent economic
(angajat sau furnizor de servicii). Ulterior, conceptul s-a extins si a cuprins notiunea de cetatean
al Uniunii fara a mai fi legat de dimensiunea economica sau de diferente legate de nationalitate.
Cea mai importanta etapa in evolutie a constituit-o incheierea celor doua acorduri
Schengen: Acordul Schengen (semnat la 14 iunie 1985) si Conventia de implementare
Schengen (semnata la 19 iunie 1990 si intrata in vigoare la 20 martie 1995).
Conventia Schengen avea ca scop eliminarea controalelor la frontierele interne pentru
toate persoanele in paralel cu intarirea controalelor la frontierele externe. Stabileste o politica
de vize comuna, posibilitatea procesarii cererilor de azil, cooperare judiciara si politieneasca,
precum si schimb eficient de informatii.
La frontierele externe, cetatenii UE trebuie doar sa prezinte un document de identificare
valid, iar cetatenii statelor terte ai caror cetateni au nevoie de viza la intrare, trebuie doar sa
posede o viza unica valabila in intregul spatiu Schengen. Totusi, un Stat Membru are libertatea
de a cere viza in cazul cetatenilor unor terte tari. Un astfel de exemplu il constituie Regatul Unit
al Marii Britanii si, pana in urma cu putina vreme, Elvetia, state pentru care cetatenii romani au
nevoie de viza.
Daca un Stat Membru ia decizia de indepartare a unui cetatean de pe teritoriul sau,
decizia este aplicabila in intregul spatiu Schengen.
Cuvinte cheie: libera circulatie a marfurilor; standardizare; achizitii publice; serviciile;
libera circulatia a serviciilor; libera circulatie activa; libera circulatie pasiva; libera circulatie a
capitalurilor; spalarea banilor; libera circulatie a persoanelor; Acordul Schengen.

Capitolul 10
Concurența

1. Concepte de baza
Politica in domeniul concurentei se refera la comportamentul pe piata al agentilor
economici si include masurile relevante privind concurenta pe piata, respectiv politica
comerciala, politicile de reglementare, masurile adoptate de catre guverne cu privire la politicile
anticoncurentiale ale firmelor atat din domeniul privat, cat si din cel public.
Preturile de lichidare a concurentei sunt practici care urmaresc acapararea si
monopolizarea pietei prin eliminarea concurentei pe baza practicarii unor preturi sub costurile
de productie.
Ajutoarele de stat (publice). Comisia si Curtea de Justitie le-au definit ca fiind orice
ajutor provenind de la stat sau alte entitati publice sau orice ajutor acordat de autoritati - locale
sau regionale.
Concurenta loiala consta in folosirea nediscriminatorie a instrumentelor competitiei in
conditiile accesului liber pe piata si a posibilitatii de cunoastere a mijloacelor de reglementare
a relatiilor de vanzare-cumparare.
Concurenta neloiala consta in folosirea de mijloace incorecte, cum sunt acordarea de
stimulente agentilor economici in scopul patrunderii si mentinerii pe o piata.
2. Reglementarea comunitara a concurentei
 Regulile concurentiale au fost stabilite pentru crearea unui "sistem care sa asigure o
concurenta nedistorsionata pe piata interna" (art. 3 alin. 1 g) al Tratatului CE). Aceste reguli
vizeaza:
- combaterea monopolizarii prin acorduri protectioniste, acorduri restrictive si fuziuni
practicate de societati;
- abuzul de pozitie dominanta constand in exploatarea unor societati in defavoarea
altora;
- ajutoarele de stat.
Regulile comunitare privind combaterea monopolizarii. Art. 81 al Tratatului CE
interzice acordurile, deciziile si practicile concertate intre societatile comerciale daca acestea
"pot afecta comertul dintre Statele Membre si care au ca obiect sau efect prevenirea,
restrictionarea sau distorsionarea concurentei in interiorul pietei comune".
Un acord restrictiv este cel incheiat intre doua sau mai multe societati prin care convin
sa adopte un anumit tip de comportament care sa ocoleasca regulile si efectele unei concurente
libere pe piata.
Practica concertata are o intensitate mai scazuta decat acordul restrictiv si consta in
coordonarea dintre societatile comerciale. Nu este o manifestare de vointa clar exprimata, ci o
coordonare de fapt a strategiilor comerciale. Sunt interzise acordurile verticale si orizontale care
stabilesc preturi in mod direct sau indirect, acorduri asupra conditiilor de vanzare, acorduri care
izoleaza anumite sectoare de piata, acorduri asupra cotelor de productie sau distributie, acorduri
de impartire a pietei, boicoturi colective, acorduri care duc la discriminarea altor comercianti.
Abuzul de pozitie dominanta este interzis de art. 82 al Tratatului CE: "orice abuz de
pozitie dominanta al uneia sau mai multor intreprinderi in interiorul pietei interne sau intr-un
segment important al acesteia va fi interzis ca fiind incompatibil cu piata interna, atata timp cat
afecteaza comertul dintre statele membre".
Abuzul de pozitie dominanta se realizeaza prin obstructionarea concurentei pe piata pe
care actioneaza de catre o societate comerciala puternica economic. Curtea de Justitie
Europeana a definit-o ca "o pozitie de putere economica pe care o detine o intreprindere si care
ii permite sa afecteze concurenta efectiva de pe o piata fata de concurentii, clientii si, in ultima
instanta, fata de consumatorii sai".
 Sunt considerate abuzuri de putere dominanta: impunerea directa sau indirecta de preturi
sau conditii comerciale incorecte; limitarea productiei, a pietei sau dezvoltarii tehnologice in
detrimentul consumatorilor; efectuarea de tranzactii echivalente in conditii diferite pentru parti
diferite; fortarea celorlalte parti din contract sa accepte obligatii suplimentare necuprinse in
contract.
Deoarece art. 82 al Tratatului CE nu defineste abuzul de pozitie dominanta ci doar il
exemplifica, Curtea de Justitie Europeana a aratat ca acesta este un concept obiectiv, constand
in "recurgerea la metode diferite de acelea care creeaza conditiile unei concurente normale
intre produse si servicii pe baza tranzactiilor operatorilor comerciali".
Pe langa formele de practici abuzive principale, enuntate chiar in Tratatul CE, Comisia
si Curtea de Justitie au identificat si alte forme de practici abuzive: discriminarea prin preturi
stabilite pe zone geografice; returnarea unor sume pentru fidelitate care impiedica clientii sa
detina produse de la furnizorii concurenti; reducerea preturilor in scopul eliminarii concurentei,
refuzul nejustificat al furnizarii ce poate duce la eliminarea concurentei, refuzul acordarii de
licente.
Fuziunile (concentrarile). Interzicerea acestei practici anticoncurentiale isi are temeiul
in art. 81, 82, 85 si 235 din Tratatul CE.
Regulamentul 4064/89 privind controlul concentrarilor dintre intreprinderi prevede ca:
este "incompatibila cu piata interna orice concentrare la nivel comunitar care creeaza sau
consolideaza o pozitie ca rezultat al careia este afectata concurenta efectiva pe piata interna
sau pe o portiune importanta a acesteia".
Dimensiunea unei societati poate fi definita fie prin definirea unui prag la nivel
european, fie prin definirea unor praguri nationale diferite.
Sunt doua ipoteze de definire:
1. prima ipoteza are drept criterii:
- o cifra de afaceri combinata la nivel international de cel putin 5 miliarde euro;
- cel putin doua din societatile comerciale in cauza sa aiba la nivel comunitar o cifra de
afaceri de minimum 250 milioane euro;
- fiecare dintre aceste societati sa genereze mai mult de doua treimi din cifra de afaceri
la nivel comunitar intr-un stat membru.
2. a doua ipoteza are drept criterii:
- o cifra de afaceri combinata la nivel international de cel putin 2,5 miliarde euro;
- o cifra de afaceri de peste 100 milioane euro in fiecare din cel putin trei State Membre;
 - individual, pentru cel putin doua dintre societatile comerciale respective o cifra de
afaceri de minimum 25 milioane de euro in fiecare din cele trei State Membre si peste 100
milioane euro in intreaga comunitate.
Ajutoarele de stat. Art. 87 din Tratatul CE prevede ca "va fi considerat incompatibil cu
piata comuna orice ajutor acordat de un stat membru din resursele de stat, sub orice forma,
care distorsioneaza sau ameninta sa distorsioneze concurenta prin favorizarea anumitor
intreprinderi sau productia anumitor bunuri atata timp cat afecteaza comertul dintre Statele
Membre".
Forma si scopul ajutorului, precum si motivul acordarii ajutorului sunt irelevante.
Art. 87 al Tratatului CE prevede o serie de exceptii considerate compatibile cu piata
interna a Uniunii:
- ajutorul de stat cu caracter social dat consumatorilor individuali sub garantia
nediscriminarii legate de originea produselor in cauza;
- ajutorul dat pentru repararea daunelor produse de dezastre naturale sau in situatii
exceptionale;
- ajutorul acordat zonelor din Germania afectate de divizarea tarii, dupa reunificarea
acesteia.
Comisia Europeana a mai declarat ca fiind compatibile cu piata interna:
- ajutorul pentru promovarea dezvoltarii anumitor activitati sau regiuni;
- ajutorul pentru promovarea executarii unui proiect important de interes european sau
de remediere a unor perturbari grave in economia statelor membre;
- ajutorul pentru promovarea culturii si conservarea patrimoniului;
- alte categorii de ajutoare specificate de Consiliul UE.

Capitolul 11
Fondurile structurale și fondurile de tip structural

1. Fondurile structurale
Fondurile europene au fost concepute in scopul consolidarii economiilor Statelor
Membre si pentru asigurarea unei dezvoltari armonioase a acestora, reducand ecartul dintre
diferitele regiuni si retardul celor mai putin favorizate (Tratatul de la Roma din 1957). Se afla
in responsabilitatea principala a statelor membre si autoritatilor regionale. Nu se substituie
eforturile financiare ale Statelor Membre.
 · Fondul Social European (FSE) a fost creat in anul 1960 si a avut ca obiectiv major
prevenirea si combaterea somajului prin promovarea de masuri care sa faciliteze accesul pe
piata muncii, asigurarea egalitatii sanselor, calificarea profesionala, crearea de noi locuri de
munca.
· Fondul European de Orientare si Garantare pentru Agricultura (FEOGA) a fost
creat in scopul sprijinirii programelor de imbunatatire a conditiilor de productie si marketing in
agricultura. Are doua componente:
- componenta de orientare, creata in anul 1962 pentru ajustare structurala, pentru
reconversia productiei agricole si dezvoltarea de activitati complementare in agricultura. Este
destinat: investitiilor in agricultura; facilitatilor destinate tinerilor agricultori; sprijinului pentru
iesirea la pensie in agricultura inainte de limita de varsta; sprijinului pentru zonele mai putin
favorizate si pentru zonele cu restrictii de mediu; pentru silvicultura; alte masuri de conversie
si dezvoltare rurala;
- componenta de garantare este conceputa pentru sustinerea preturilor produselor
agricole.
· Fondul European de Dezvoltare Regionala (FEDER) este menit sa corecteze
principalele dezechilibre regionale si transformarea regiunilor. A fost creat in anul 1975 si are
ca domenii de interventie: investitii productive; in infrastructura necesara dezvoltarii economiei
(retele, educatie, sanatate); dezvoltarea potentialului intern al regiunilor; acordarea de asistenta
tehnica.
· Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului (UFOP) a fost creat in anul 1993
si are ca principale domenii de interventie: modernizarea flotei; dezvoltarea acvaculturii;
protejarea zonelor maritime s.a.
Beneficiarii fondurilor structurale sunt: regiunile defavorizate; zonele cu handicapuri
specifice; grupurile sociale vulnerabile; colectivitatile locale si regionale; tarile candidate.
2. Fondul de Coeziune
Fondul de coeziune are ca scop principal asistenta tarilor cu dificultati economice, in
vederea aderarii la Uniunea Economica si Monetara. Fondurile sunt alocate pentru doua
sectoare: 1) mediu; 2) retele de transport transeuropene.
Cerinte pentru accesul la Fondul de coeziune:
1. Tarile beneficiare sa aiba un venit pe locuitor sub 90% fata de media comunitara;
2. Tarile beneficiare sa aiba un program menit sa satisfaca conditiile de convergenta. In
perioada 2000-2006 bugetul fondului este de 18 miliarde euro.
 Prin obiective, Fondul de coeziune se deosebeste de fondurile structurale in sensul ca
urmareste reducerea disparitatilor dintre economiile nationale in timp ce acestea din urma au
ca scop reducerea disparitatilor dintre regiuni.
3. Fondurile de tip structural (fondurile de preaderare)
· Decalajele dintre nivelele de dezvoltare ale tarilor candidate si tarile membre UE,
precum si la nivelul regiunilor este mare si vor ingreuna functionarea armonioasa a Uniunii.
Pentru reducerea acestor decalaje, UE acorda sprijin tarilor candidate prin instrumente
structurale de preaderare (fondurile de tip structural). Acestea sunt: Programul PHARE revizuit,
Programul Special de pre-Aderare pentru Agricultura si Dezvoltare Rurala (SAPARD) si
Instrumentul Structural de pre-Aderare (ISPA). Dupa aderare, sprijinul financiar va fi acordat
prin fondurile structurale si prin Fondul de Coeziune.
· Programul PHARE. A fost infiintat in 1989 pentru Polonia si Ungaria (Poland
Hungary Aid for Reconstruction of Economy) si este un instrument nerambursabil de sprijinire
a tarilor candidate. In anul 1997 a fost revizuit. Este orientat catre consolidarea institutionala,
sustinerea investitiilor, dezvoltarea regionala si sociala, restructurarea industriala si dezvoltarea
IMM-urilor, cu scopul intaririi institutiilor democratice, administratiei publice si organizatiilor
care au raspunderea implementarii legislatiei comunitare.
· Instrumentul pentru Politici Structurale de pre-Aderare (ISPA). Este un
instrument de finantare destinat statelor candidate, similar cu Fondul de Coeziune. Obiectivele
programului sunt: 1) protectia mediului inconjurator; 2) dezvoltarea infrastructurii de transport;
3) familiarizarea administratiilor statelor candidate cu politicile si procedurile fondurilor
structurale.
Alocatiile financiare se stabilesc in raport cu populatia, PIB/locuitor si suprafata. Pot
acoperi pana la 75% din cheltuielile publice, iar, in mod exceptional, pana la 85%.
· Programul Special de pre-Aderare pentru Agricultura si Dezvoltare Rurala
(SAPAR). Are menirea de a pregati tarile candidate pentru participarea la politica agricola
comuna (PAC). Este administrat pe baze complet descentralizate.
· Proiecte finantate din programul SAPARD: 1) imbunatatirea competitivitatii
produselor agricole si comercializarea produselor agricole si piscicole; 2) imbunatatirea
infrastructurii pentru dezvoltarea rurala si agricola; 3) dezvoltarea economica a zonelor rurale;
4) dezvoltarea resurselor umane. Bugetul total pentru perioada 2000-2006 este de 520 miliarde
euro.
Chiar daca denumirea ei ar sugera apartenenta la categoria instantelor, aceasta nu este o
jursdictie . Denumirea este data din motive de prestigiu. Cutrea de Conturi nu solutioneaza
litigii , ci, prin activitatea desfasurata urmareste scopuri financiare , realizand controlul in
domeniu.
A fost infiintata din initiativa PE prin tratatul de revizuire a dispozitiilor bugetare de la
Bruxelles din 22 iulie 1975. In acest fel, Curtea de Conturi a inlocuit organisme anterior
existente ( Comisia de Control , infiintata prin tratatele de la Roma si comisarii(delegatii) pentru
conturi , infiintati prin tratatul de la Paris).
La origini, CC a aparut ca fiind un organ comunitar iar prin tratatul de la Maastricht ,
dobandeste statutul de institutie comunitara.
Componenta, statutul membrilor si
functionarea organelor proprii
Ca institutie comunitara, Curtea de Conturi numara 25 de membrii numiti pentru un
mandat de 6 ani de catre Consiliu cu majoritate de voturi, dupa consultarea PE. Exista
posibilitatea reinnoirii mandatului.
In ceea ce priveste conditiile pe care trebuie sa le indelineasca personalul CC , tratatul
de instituire a CEE, art.206 , precizeaza ca cei propusi in statele trimitatoare trebuie sa fi
exercitat atributii in cadrul institutiilor de control financiar extern, avand pregatire in domeniu.
Independenta membrilor CC este asigurata si garantata in aceleasi conditii ca si
independenta membrilor CIJ, in sensul ca ei nu solicita si nu accepta instructiuni, precizari de
la guvernele statelor trimitatoare sau de la alte organisme interne/internationale.
Pe timpul madatului nu pot exercita nici o alta activitate profesionala, remunerata sau
nu.
Dat fiind volumul mare al activitatii desfasurate, fiecarui membru al CC ii este
repartizat un sector specific de activitate. Diviziunea riguroasa a muncii raspunde intru totul
caracterului colegial al institutiei.
Pentru buna desfasurare a activitatilor, CC alege dintre membrii sai un presedinte pentru
un mandat de 3 ani cu posibilitatea reinnoirii.
Eficacitatea si credibilitatea CC sunt caracteristici dobandite in timp si prin faptul ca
membrii ce o compun sunt asistati de un numar mare de colaboratori.

Capitolul 12
Sistemul Jurisdicțional Al UE
 Inca din Tratatele CECO si CEE s-a prevazut realizarea unei reprezentari la nivelul
Comunitatilor care s-a si realizat la inceput in cadrul Adunarii Comunitatilor, iar, in prezent, in
cadrul Parlamentului European.
Tratatul CECO si Tratatul CEE prevedeau alegerea membrilor Adunarii, prin sufragiu
universal direct, dupa o procedura uniforma in toate Statele Membre.
La 20 septembrie 1976 Consiliul a adoptat "Actul pentru alegerea reprezentantilor in
Adunare, cu sufragiu universal direct". Primele alegeri directe au avut loc la 7 iunie 1979.
Membrii Parlamentului European, fiind alesi direct, reprezinta popoarele comunitatii si
nu pot fi mandatati de puterile statelor lor spre a indeplini anumite misiuni si nici nu sunt tinuti
de obligatia de consultare.
Parlamentul se reuneste anual, in sesiune ordinara, incepand cu a doua zi de marti a lunii
martie, dar se poate intruni si in sesiune extraordinara la cererea majoritatii membrilor sai ori
la cererea Consiliului sau a Comisiei. Isi alege Presedintele si Biroul dintre membrii sai. Are ca
organe de conducere: Biroul; Conferinta presedintilor birourilor permanente si temporare;
Conferinta sefilor tuturor delegatiilor interparlamentare.
In perioada de inceput a constructiei comunitare au existat 2 propuneri cu privire la
solutionarea litigiilor aparute. Prima propunere viza solutionarea acestor litigii de catre
instantele jurisdictionale deja existente in cadrul altor OI. A doua propunare se refera la
solutionarea litigiilor de catre instante ad-hoc infiintate.
Nici una dintre propuneri nu a fost agreata si s-a infiintat o instanta de sine statatore.
Datorita amploarei litigiilor, nici aceasta nu a facut fata activitatilor in care era implicata, aftfel,
prin Actul Unic European, statele membre au propus infiintarea unei instante asociate Curtii de
Justitie : Tribunalul de Prima Instanta, infiintat prin decizie a Consiliului in 1988.
 BIBLIOGRAFIE

- Radu, Stancu - Drept comunitar, Editura Fundatiei Romania de Maine, 2005;

- Filipescu, Ion P.; Fuerea, Augustin - Drept institutional comunitar european, editia
I (1994), a II-a (1996), a III-a (1997), a IV-a (1999), Editura ACTAMI, Bucuresti;;
- Fuerea, Augustin - Drept comunitar european. Partea generala, Editura ALL Beck,
Bucuresti, 2003;
- Ignat, Ion, Uniunea Europeana. De la Piata Comuna la moneda unica, Editura
Economica, Bucuresti, 2002;
- Jinga, Ion; Popescu, Andrei - Integrarea Europeana - Dictionar de termeni
comunitari, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2000;
- Lefter, Cornelia - Drept comunitar institutional, Editura Economica, Bucuresti, 2001;
- Leicu, Corina; Leicu, Ioan - Institutiile comunitare, Ed. Lumina Lex, Bucuresti,
1996;
- Marin, Liviu - Integrarea Europei in Romania, Editura Fundatia Eurisc, Bucuresti,
2001;
- Condor, Ioan; Stancu, Radu, Drept fiscal si financiar roman, Editura "Fundatia
Romania de Maine", Bucuresti, 2002.
- Stancu, Radu, Introducere in drept european, Editura "Fundatia Romania de Maine",
Bucuresti, 2006;
- Nastase, A., Europa - Quo vadis, R.A. Monitorul Oficial, Bucuresti, 2003;
- Voicu, M., Drept comunitar - Teorie si jurisprudenta, Ed. Ex Ponto, Constanta 2002;
- Lefter, C., Fundamente ale dreptului comunitar institutional, Ed. Economica,
Bucuresti, 2003;
- Leicu, C., Drept comunitar, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1998;
- Corduneanu, C., Sistemul fiscal in stiinta finantelor, Ed. Codecs, Bucuresti, 1998;
- Condor, I., Bazele programelor de finantare comunitara si din alte surse externe -
note de curs, Ed. FRM, Bucuresti, 2004;
- Popescu, A., Organizatii europene si euroatlantice, Ed. FRM, Bucuresti, 2004;
- Preda, B.F., Armonizarea impozitelor directe cu dreptul comunitar; Ed. FRM,
Bucuresti, 2004;
- Manualul Consiliului Europei, Biroul de Informare al Consiliului Europei la
Bucuresti, 2003;
- M. Profiroiu, I. Popescu, Politici europene, Ed. Economica, 2003;
- Tratatul privind aderarea Republicii Bulgaria si a Romaniei la Uniunea Europeana,
RA Monitorul Oficial, 2005.
- Memento pratique. Francis Lefebvre. Communaute Europeenne. 2002-2003
(juridique, fiscal, social, comptable, financier; Edition Francis Lefebvre, 2001;
- Sandrin Gelin; Jean Francois Gueden, QCM de culture generale. Europeet Union
europeenne. Edition d' Organisation 1. rue Thenard Paris Cedex 05;
- Tratatele institutive;
- Constitutia Uniunii Europene;
- Server UE http://europa.eu.int
- Comisia Europeana http://europa.eu.int/comm/index fr.htm
- Consiliul European http://ue.eu.int/fr/summ/htm
- Consiliul Uniunii http://ue.eu.int/info/index.htm
- Parlamentul European http://www.europarl.eu.int.
- Curtea de Justitie http://curia.eu.int
- Curtea de Conturi http://www.eca.eu.int
- Comitet Economic si Social http://www.esc.eu.int
- Comitet Regiuni http://www.cor.eu.int
- Banca Centrala Europeana http://www.ecb.int
- Banca Europeana de Investitii http://www.eib.org
- Aparatorul Poporului http://www.euro-ombudsman.eu.int
- JOCE http://europa.eu.int/eur-lex
- Consilii Europene http:///europa.eu.int/council/off/conclu/index.html
- Documente ale Comisiei Europene http://europa.eu.int/comm/ off/index fr.htm