Sunteți pe pagina 1din 8

Noţiuni introductive

Adsorbţia este operaţia de separare a unui component sau a unui flux de componenţi
dintr-un amestec gazos sau dintr-o soluţie prin reţinerea acestora pe suprafaţa unui
solid (numit adsorbant). Fenomenul de eliminare a adsorbitului din sistemul adsorbant-
adsorbit se numeşte desorbţie şi se realizează în scopul recuperării componentului
adsorbit, dacă acesta este valoros, şi pentru regenerarea (reactivarea) adsorbantului.
Procesele de separare prin adsorbţie au largi aplicaţii în rafinarea petrolului, în industria
petrochimică şi în industria chimică.

Aplicaţiile adsorbţiei ca metodă de separare a amestecurilor în două sau mai multe


fracţii, fiecare îmbogăţită în componentul care se urmăreşte a fi separat, este de dată
recentă. Se cunosc procesele Arosorb de recuperare a hidrocarburilor aromatice,
introduse în anii 1950, o varietate de procese utilizate în anii 1960 la separarea
parafinelor liniare de izomerii ciclici şi ramificaţi. Utilizarea acestor metode a fost
stimulată de creşterea preţului energiei, care a făcut ca separările prin distilare să fie
neavantajoase economic. Transpunerea unui proces de adsorbţie la scară industrială
presupune existenţa unui adsorbant potrivit, în cantitate suficientă şi la un preţ
convenabil. Capacitatea materialelor poroase de a adsorbi volume mari de gaze şi
vapori este cunoscută încă din secolul 18, dar aplicaţiile practice ale acestei proprietăţi
la separări şi purificări industriale sunt de dată relativ recentă. Probabil cel mai uzual
exemplu de proces de purificare este utilizarea unei coloane de adsorbţie, umplută cu
un adsorbant hidrofil, ca uscător pentru îndepărtarea umidităţii din gaze sau vapori.
Procese similare sunt de asemenea utilizate pentru îndepărtarea impurităţilor nedorite
ca H2S şi mercaptani din gazele naturale sau a poluanţilor organici din apă. Astfel de
procese sunt considerate, convenţional, procese de purificare deoarece componenţii
care se adsorb sunt prezenţi în concentraţii mici, nu prezintă interes din punct de
vedere economic şi nu se urmăreşte recuperarea lor.

Adsorbția este transferul de substanțe solubile (substanțe solubile) din faza apelor
reziduale către suprafața particulelor solide, foarte poroase (adsorbantul). Adsorbantul
are o capacitate finită pentru fiecare compus care trebuie îndepărtat. Când această
capacitate este epuizată, adsorbantul este "consumat" și trebuie înlocuit cu material
proaspăt. Adsorbantul uzat trebuie fie să fie regenerat, fie să fie incinerat.

Procesele de adsorbție sunt împărțite în [67, Ullmann's 2000]:

 Amestecare, utilizată în mod obișnuit pentru tratamentul în șarje;


 Percolație, aplicabilă tratamentului continuu, în mod normal, cu un adsorbant cu
pat fix, ambalat în două coloane care sunt în mod alternativ la serviciu și care
sunt supuse unei spălări spate;
 Proces de pat pulsatoriu sau de pat mobil, ca percolare continuă cu apă
reziduală și adsorbant condus contra-curent prin coloană.

Deoarece suprafața activă a adsorbantului este adesea susceptibilă la înfundare


și blocare, apa uzată trebuie să fie cât mai liberă de conținuturi solide, ceea ce
face adesea necesară o etapă de filtrare în amonte.
Un exemplu de etape de funcționare a unui adsorbtor cu pat fix cu două coloane
conectat în serie este ilustrat în Figura 3.32.
Vasele de adsorbție sunt construite, de obicei, din materiale rezistente la
coroziune, de ex. Căptușită din oțel carbon, oțel inoxidabil sau plastic armat cu
fibră de sticlă (FRP).

Sunt necesare facilități de depozitare pentru adsorbant.

A) Secventa I II, inceputul procesului;


B) Secventa I II, cand filtrul I urmeaza sa fie inlocuit
C) Secventa II I ', la scurt timp dupa inlocuirea lui I
D) Secventa II I', cand filtrul II este datorat inlocuirii

Adsorbția este un proces de transfer de fază, utilizat în practică pentru eliminarea


substanțelor din fazele fluide (gaze sau lichide). De asemenea, poate fi observat ca
proces natural în diferite compartimente de mediu.
Definiția cea mai generală descrie adsorbția ca o îmbogățire a speciilor chimice dintr-o
fază fluidă pe suprafața unui lichid sau a unui solid. În tratarea apei, adsorbția a fost
dovedită ca un proces eficient de îndepărtare a unei multitudini de substanțe dizolvate.
Aici, moleculele sau ionii sunt îndepărtați din soluția apoasă prin adsorbție pe suprafețe
solide.

Suprafețele solide sunt caracterizate de situri bogate în energie care sunt capabile să
interacționeze cu substanțele dizolvate în faza apoasă adiacentă datorită proprietăților
lor electronice și spațiale specifice. În mod tipic, siturile active au energii diferite, sau -
cu alte cuvinte - suprafața este eterogenă din punct de vedere energetic.

În teoria adsorbției se folosesc termenii de bază prezentați în figura 1.1. Materialul solid
care asigură suprafața pentru adsorbție este denumit adsorbant; Speciile care vor fi
adsorbite se numesc adsorbate. Prin schimbarea proprietăților particulelor adsorbite din
faza lichidă (de exemplu, concentrație, temperatură, pH) pot fi eliberate de la suprafață
și transferate înapoi în faza lichidă. Acest proces invers este denumit desorbție.

Deoarece adsorbția este un proces de suprafață, suprafața este un parametru cheie al


calității adsorbanților. Adsorbanții proiectați sunt de obicei materiale foarte poroase, cu
suprafețe de suprafață cuprinse între 102 și 103 m2 / g. Porozitatea lor permite
realizarea unor suprafețe atât de mari ca suprafețele interne constituite de pereții
porilor. Spre deosebire de aceasta, suprafața exterioară este de obicei sub 1 m2 / g și,
prin urmare, de relevanță minoră. De exemplu, suprafața exterioară a cărbunelui activ
pudră cu o densitate a particulei de 0,6 g / cm3 și o rază a particulelor de 0,02 mm este
de numai 0,25 m2 / g.

1.2.Adsorbanţi

Primele procese de adsorbţie au utilizat fie cărbune activ, fie silicagel. Potenţialul de
adsorbţie a fost mult crescut prin utilizarea sitelor moleculare şi în special a zeoliţilor
sintetici, care au fost utilizaţi la scară industrială prin anii 1950. De atunci au fost
sintetizaţi o gamă largă de zeoliţi, care sunt utilizaţi şi în prezent ca adsorbanţi. Cerinţa
de bază la un proces de separare este un adsorbant cu selectivitate suficient de mare şi
durată lungă de viaţă. Selectivitatea poate să depindă de diferenţa de cinetică a
adsorbţiei sau de echilibrul de adsorbţie. Se defineşte un factor de separare:

Pentru doi componenţi cunoscuţi volatilitatea relativă este fixă, în timp ce factorul de
separare variază în limite largi, depinzând de adsorbant. Căutarea unui adsorbant
potrivit este în general primul pas în dezvoltarea unui proces de separare prin adsorbţie.
Dacă factorul de separare variază cu temperatura şi adesea şi cu compoziţia, alegerea
condiţiilor optime pentru a maximiza valoarea acestuia este o problemă majoră. Pentru
un sistem Langmuir ideal, factorul de separare este independent de compoziţie şi egal
cu raportul constantelor lui Henry ale celor doi componenţi. Selectarea unui adsorbant
potrivit poate fi adesea făcută direct în funcţie de valorile constantei Henry. Cerinţa ca
un adsorbant să aibă o capacitate cât mai mare de adsorbţie restricţionează căutarea
adsorbanţilor cu interes practic la adsorbanţii microporoşi cu diametrul porilor cuprins
între câţiva Angstrom şi câteva zeci de Angstrom. Se încadrează aici atât adsorbanţii
microporoşi clasici ca: silicagel, cărbune activ, alumină activată cât şi cei de dată mai
recentă – aluminosilicaţii cristalini sau zeoliţii. Între aceste materiale există o diferenţă
fundamentală. În adsorbanţii tradiţionali există o distribuţie a mărimii microporilor şi atât
diametrul mediu al porilor cât şi lăţimea benzii de distribuţie în jurul valorii medii sunt
controlate prin fabricaţie. În contrast, mărimea porilor zeoliţilor este controlată de
structura cristalină şi nu există o distribuţie a mărimii porilor. Aceasta duce la diferenţe
semnificative ale proprietăţilor de adsorbţie şi este indicat ca zeoliţii să fie consideraţi ca
o clasă aparte de adsorbanţi.
INTRODUCERE

1.Noțiuni generale

1.1. Adsorbția ca operație unitară

Adsorbția este operația unitară de transfer de masă prin care un component aflat în
faza fluidă (gazoasă, lichidă) este reținut pe suprafața unui solid (sau lichid).

Procesul invers de punere în libertate a componentului adsorbit, cu trecerea lui din nou
în faza fluidă, se numeste desorbție. Componentul reținut de solid se numește adsorbit,
solidul se numește adsorbant, iar fluidul care nu se adsoarbe se numește inert sau fluid
purtător; se obișnuiește să se denumească “adsorbant” complexul format de adsorbit +
adsorbant.
Ca și la absorbție, procesul de transfer de masă la adsorbție are loc într-o singură
direcție: de la faza fluidă spre cea solidă, în timp ce la desorbție, el are loc în sens
invers.

Însușirile adsorbante ale solidelor se explică prin existența unui cîmp de forțe la nivelul
suprafeței de contact. Acestea pot fi de naturi diferite de tipul forțelor de coeziune van
der Waals, al forțelor electrostatice culombiene, al legăturilor de natură polară sau de
tipul valențelor chimice.

Mărimea acestor interacțiuni și natura lor variază de la un sistem adsorbant-adsorbit, la


altul.

Dacă ele nu modifică structura chimică a moleculei adsorbite și acționează numai


asupra formei orbitei electronilor de valență, adsorbția este numită fizică. Adsorbția
însoțită de o reacție chimică sau chemosorbția, presupune redistribuirea electronilor de
valență necesitînd o energie de activare suplimentară, motiv pentru care ea este numită
și adsorbție activată. Se constată că în cazul adsorbției fizice, specificitatea interacțiunii
adsorbit-adsorbant este mai redusă decît în cazul adsorbției chimice.

Există însă numeroase forme de tranziție care fac ca între aceste două tipuri de
adsorbții să nu existe delimitări riguroase; astfel de exemple sunt schimbul de ioni
pentru adsorbția fizică și formarea legăturilor de hidrogen pentru adsorbția chimică.
Adsorbția chimică, în domeniul căreia intră și cataliza, depășesște domeniul propus
pentru lucrarea de față.

Se subliniază că este necesar să se facă o distincție netă și între adsorbția fizică și


dizolvarea gazelor, a lichidelor sau a vaporilor în solide, caz în care adsorbitul pătrunde
în structură internă a solidului, intrînd în sfera de acțiune a forțelor de atracție dintre
moleculele sau atomii lui și formînd cu el o soluție solidă. Spre deosebire de acest ultim
caz, care este o absorbție, adsorbția este un fenomen în care acționează numai forțele
de la inerfața de separație a fazelor fără a fi modificate interacțiunile dintre moleculele
masei solidului sau starea de agregare a acestuia din urmă. Un exemplu tipic de
formare a unei soluții solide îl constituie absorbția vaporilor de apă pe clorura de calciu,
care conduce la formarea unui hidrat avînd la saturație formula CaCl2*H2O. După
saturație, orice exces de apă va provoca dizolvarea clorurii de calciu cu formarea unei
soluții lichide și deci modificarea stării de agregare a solidului.

Adsorbția, ca și celelalte operații unitare de transfer de masă, decurge spontan datorită


forței de acționare care apare în sistem.

În cazul în care în sistem se găsesc mai multe componente adsorbabile, factorul


determinat al separării lor prin adsorbție îl constituie diferențele dintre forțele de
acționare ale fiecăruia dintre ele, ale căror mărimi sunt strîns legate de caracteristicile
echilibrului de fază și de coeficientul de repartiție.

2. Concepte de bază și definiții

2.1. Adsorbția ca un proces de suprafață

Adsorbția este un proces de transfer de fază care este utilizat pe scară largă în practică
pentru a elimina substanțele din fazele fluide (gaze sau lichide). Aceasta poate fi de
asemenea observat ca fiind un proces natural în diferite compartimente de mediu.
Definiția cea mai generală descrie adsorbția ca o îmbogățire de specii chimice dintr-o
fază fluidă pe suprafața unui lichid sau solid. În tratarea apei, adsorbția sa dovedit a fi
un proces de eliminare eficient pentru o multitidine de soluții. Aici, moleculele sau ionii
sunt îndepărtați din soluția apoasă prin adsorbția pe suprafațe solide.

Suparafețele solide sunt caracterizate prin site-uri active, bogate în energie care sunt
capabile să interecționeze cu substanțele solubile în fază apoasă adiacentă datorită
specificului lor electronic și proprietățile spațiale. De obicei , site-urile active au energii
diferite, sau în alte cuvinte – suprafața este energetic eterogenă.

În teoria adsorbției, termenii de bază folosiți sunt reprezentați în figura 1.1. Materialul
solid care oferă suprafața de adsorbție este denumit adsorbant; speciile care vor fi
adsorbite se numesc adsorbanți. Prin modificarea proprietăților fazei lichide (de
exemplu: concentrația, temperatura, pH-ul) speciei adsorbite pot fi eliberate din
suprafață și transferate înapoi în faza lichidă. Procesul invers se numește desorbție.

Din moment ce adsorbția este un proces de suprafață, aria suprafeței este un


parametru cheie de calitatea a adsorbanților. Adsorbanții în inginerie sunt de obicei
materilale extrem de poroase cu aria suprafeței în intervalul dintre 102 și 103 m²/g.
Porozitatea lor permite relizarea suprafețelor mari ca suprafețe interioare constituite de
pereții porilor. În contrast, suprafața exterioară este de obicei sub 1m²/g și, prin urmare,
de o importanță minoră.

De exemplu, suprafața exterioară a cărbunelui activ pudră cu densitatea particulei de


0,6g/cm³ și a razei particulei de 0,02 mm este de numai 0,25m²/g.
Fig1.1 Termeni de bază de adsorbție