Sunteți pe pagina 1din 25

6.

METODE DE CERCETARE ÎN PSIHOLOGIE ŞI PEDAGOGIE

Metode de cercetare în psihologie şi pedagogie este una din disciplinele de bază care contribuie
la dezvoltarea cunoştinţelor teoretice şi practice ale studenţilor în înţelegerea specificului fiecărei
metode, precum şi la conturarea unei vederi de ansamblu asupra unei cercetări ştiinţifice. Ca
obiective se au în vedere conturarea problemelor cercetării psihopedagogice, parcurgerea în
raport cu exigenţele ştiinţifice actuale a etapelor cercetării, formarea unei percepţii clare
privitoare la conţinuturile fiecărei metode în parte şi a condiţiilor acestora, cu identificarea
surselor de distorsiune ale unei cercetări şi eliminarea acestora.

6.1.Particularităţi teoretice şi metodologice ale cercetării în psihologie şi pedagogie

Complexitatea obiectului de cercetare al psihologiei şi pedagogiei, natura ideală,


subiectivă a psihicului nu puteau să nu se repercuteze şi asupra metodelor utilizate în cercetarea
psihopedagogică. În ştiinţele naturii cercetătorul se rezumă la a constata, explica şi prevedea
mersul proceselor, la a re-produce cât mai exact obiectul investigat, manifestând o relativă
detaşare şi indiferenţă faţă de obiectul studiat, în psiho-pedagogie el se "implică şi chiar se
identifică cu destinul obiectului", este interesat de "relevarea sensului valoric al prefacerilor pe
care le suportă obiectul", angajându-se "pe direcţia ofertei de soluţii care să optimizeze fluxul
schimbărilor" (P. Golu 1989, p. 150). Aceste particularităţi sunt generate de specificul existenţial
al omului, dar şi de statutul specific al cercetătorului psiholog, care este concomitent obiect şi
subiect al cercetării şi care prin conduita sa o poate influenţa pe cea a subiectului investigat (M.
Zlate, 1994).
Relaţiile psihologiei cu cele două categorii principale de ştiinţe se diferenţiază şi în funcţie
de ramurile acesteia. Astfel, psihologia animală sau zoopsihologia se încadrează în ştiinţele
biologice, ea studiind evolutiv şi comparativ comportamentul animalelor ca mijloc de organizare
a mediului ambiant şi de stabilire a relaţiilor înăuntrul speţei şi între speţe. Cercetările de
zoopsihologie, însă, prezintă un nemijlocit interes şi pentru înţelegerea psihismului uman, a
formelor sale elementare şi preistoriei acestuia. La polul opus, cel al ştiinţelor sociale, se situează
psihologia socială, ca ramură a psihologiei corelativă sociologiei, având ca obiect fenomenele
psihice legate de relaţiile şi interacţiunile individuale, comportamentele lor în câmp social,
influenţele acestuia asupra indivizilor şi reacţiile acestora, în genere fenomenele de psihism
colectiv.
In realizarea obiectivelor ştiinţifice ale psihologiei, precum şi în asigurarea eficienţei sale
practice, metodele la care aceasta apelează deţin un loc deosebit de important şi au un rol
1
decisiv. în ultimul secol s-a putut constata un permanent şi reciproc schimb de metode între
psihologie, pe de o parte, şi biologie, neurofiziologie, medicină, sociologie, etnologie,
antropologie, pe de altă parte. S-a consolidat în acelaşi timp, sistemul de metode al disciplinelor
mixte, cum sunt psihofiziologia, psihoneurologia, psiholingvistica, psihopedagogia,
psihosociologia, psihocibernetica etc. Cercetarea în domeniul educaţional presupune adunarea
sistematică a unor informaţii legate de procesul de educare şi de aceea toţi cei pentru care
educaţia este o profesiune trebuie să cunoască şi să fie preocupaţi şi de problemele cercetării.
Cunoaşterea metodologiei cercetării pedagogice îl ajută pe omul de la catedră să înţeleagă atât
produsele investigaţiei ştiinţifice, cât şi procesul prin care s-a ajuns la ele. Cititorul care doreşte
să înţeleagă şi să folosească roadele cercetărilor educaţionale are răspunderea tot atât de mare de
a înţelege procesul de cercetare ştiinţifică desfăşurat în acest domeniu ca şi cercetătorul.
Cercetătorul trebuie să posede un fond de cunoştinţe şi o experienţă care să-i permită să
elaboreze tehnici adecvate de cercetare, în timp ce consumatorul inteligent trebuie să fie capabil
să aprecieze în ce măsură a reuşit cercetătorul.
Cercetarea psihopedagogică îmbracă două aspecte esenţiale, deosebite între ele nu atât prin
metodologia utilizată cât prin diferenţa de motive şi scopuri urmărite:
a) Cercetarea ca proces de descoperire de noi cunoştinţe, cercetătorul căutând răspunsuri la
întrebările "ce este?" şi "de ce?"
b) Cercetarea evaluativă sau evaluarea menită să ofere o bază pentru luarea de decizii,
cercetătorul căutând răspuns la întrebarea "ce ar trebui să fie?" (N. Jurcău, 1992).
Delimitări conceptuale: metodologie, metodă, tehnică de cercetare
Orice cercetare psiho-pedagocică este ghidată de concepţia generală a cercetătorului, de
principiile teoretico-ştiinţifice de la care acesta porneşte reunite sub denumirea de metodologia
cercetării. Fiecare şcoală sau orientare psiho-pedagogică îşi are propria sa metodologie de
cercetare. între concepţie şi metodă există o strânsă interacţiune.
Metodologia cercetării reprezintă strategia şi tehnica investigării şi include următoarele
clase de elemente:
 ansamblul principiilor teoretice
referenţiale ce stau la baza metodelor şi tehnicilor;
 ansamblul metodelor şi tehnicilor
utilizate în cercetarea concretă;
 ansamblul procedeelor de prelucrare a
datelor;

2
 ansamblul principiilor de analiză a
datelor, de construcţie şi reconstrucţie a teoriei.
Metodologia cercetării stabileşte direcţiile şi modul de acţiune asupra fenomenului
investigat. Prin metodologie facem accesibilă realitatea, interpretând-o şi stabilindu-i legităţile.
Metodologiile, ca şi practicile metodologice asociate lor, deşi extrem de variate, dar
neconcordante între ele, dată fiind varietatea şi nonconcordanţa şcolilor şi orientărilor
psihologice, pot fi totuşi grupate în funcţie de specificul lor. Lazăr Vlăsceanu (1982), referindu-
se la orientările metodologice dominate de sociologia contemporană, consideră că acestea ar
putea fi clasificate dependent de principiile teoretice care au generat un anumit mod de abordare
a realităţii sociale în două mari categorii: metodologii obiective şi metodologii interpretative. Cu
foarte mici retuşuri - şi anume, înlocuirea societăţii cu individul în metodologiile obiective -
aceste metodologii sunt practicate şi în psihologie, mai ales în psihologia socială.
În afara acestor metodologii şi practici metodologice total contradictorii, psihologia oferă
o situaţie inedită şi anume aceea a elaborării şi constituirii în timp a unei a treia categorii de
metodologii, pe care le-am putea numi metodologii mixte, obiectiv-subiective. Acestea au apărut
ca urmare a sintetizărilor şi interpretărilor integrative realizate succesiv la nivelul obiectului
psihologiei.
"Metoda este tocmai acea îmbinare şi organizare de concepte, modele, ipostaze, strategii,
instrumente şi tehnici de lucru care dau corporalitate unui proiect metodologic. Ea este
operatorul care mijloceşte trecerea, ridicarea treptată de la problema de cercetare, enunţată în
plan teoretic, la reconstrucţia ei -observaţională, experimentală, acţională - în vederea cercetării,
optimizării, potenţării, restructurării unui sector sau altul al practicii sociale" (Golu, 1989, p. 153
- 154). Metoda defineşte calea, itinerariul, structura de ordine sau programul după care se
reglează acţiunile practice şi intelectuale în vederea atingerii unui scop. Păstrând sensul
etimologic (în limba greacă methodos înseamnă cale spre, drum spre), metoda de cercetare
reprezintă modul specific de a investiga realitatea în scopul cunoaşterii şi transformării ei. Ea
reprezintă aspectul cel mai activ al cunoaşterii.Metodele psihologiei au un caracter instrumental,
de intervenţie, de informare, interpretare şi acţiune. în funcţie de scopul lor pot fi împărţite în:
metode de recoltare a informaţiilor şi metode de prelucrare şi interpretare a acestora; metode de
investigaţie intensivă şi extensivă, şi metode de diagnoză şi prognoză; metode de cercetare şi
metode aplicative (psihoeducaţionale, psihoergonomice, psihoterapeutice etc).
Tehnica de cercetare - se referă la operaţiunile concrete de colectare a informaţiilor cu
ajutorul unei metode date. în acest fel metodele se particularizează prin tehnicile concrete
folosite, (de exemplu: ancheta, ca metodă de cercetare, se poate realiza prin poştă, prin telefon,
direct - prin operator, prin etichetele produselor etc.
3
Fiecare tehnică presupune instrumente de culegere a informaţiilor. In ştiinţele socioumane
asemenea instrumente sunt: chestionarul, ghidul de interviu, testele, protocoalele de observaţie
etc. (D. Morândău, 2002)
Orice instrument de cercetare trebuie să îndeplinească două condiţii:
 de fidelitate - repetând măsurarea aceluiaşi fenomen trebuie să se obţină aceleaşi
rezultate
 de validitate - presupune că instrumentul măsoară ceea ce se urmăreşte să se măsoare.

6.2. Clasificarea metodelor de cercetare utilizate în psihologie şi pedagogie

Din sumara prezentare a problematicii metodologiei cercetării în domeniul


psihopedagogiei rezultă că stabilirea unei taxonomii1 satisfăcătoare pentru cercetarea
psihopedagogică întâmpină o seamă de dificultăţi greu de surmontat. Numai aşa se explică de ce
unii pedagogi au ajuns să elaboreze 30 de tipuri de metode de cercetare, ceea ce ni se pare
excesiv şi provoacă oarecare confuzie! (E. Planchard, p. 57). Lipsa unor criterii unanim
acceptate, care să stea la baza clasificării metodelor de cercetare pedagogică, i-a făcut pe unii să
se piardă în aceste deosebiri (între metode) fără interes practic, clasificările lor fiind mai mult
simple enumerări de metode decât taxonomii autentice. Atunci când metodologia cercetărilor
pedagogice a fost abordată, notează S. Stoian, cei ce s-au încumetat s-o facă au dovedit multă
nesiguranţă în adoptarea unui criteriu de precizare a lor (de exemplu: J. Dewey, G. D. McGrath,
Jelinek şi Wachner, A. S. Barr, ş.a.).
Metodele de cercetare în psihologie şi pedagogie pot fi clasificate astfel:
A. Metode de colectare şi de măsurare (de cuantificare) a datelor
cercetării:observarea ;experimentul ; ancheta (cu chestionar) ; metoda biografică, convorbirea,
interviul, testul,studiul de caz sau metoda clinică, fişa psihopedagogică ş.a.
B. Metode privind organizarea colectivelor de experimentare (de cercetare), pentru ca
datele adunate şi rezultatele cercetării să exprime cât mai corespunzător generalitatea, realitatea
întreagă (mărimea eşantionului, grupe echivalente sau paralele, rotaţia grupelor etc).
C. Metode pentru prelucrarea matematică (statistică) a datelor procurate prin aplicarea
metodelor din grupele precedente, pentru "exprimarea ştiinţifică" a legilor aflate.
D. Metoda experimentală (deosebită de experiment), ca metodă integrală de cercetare,
este de cea mai mare importanţă pentru dezvoltarea psihopedagogiei ca ştiinţă.

4
6.3. Cercetarea ştiinţifică în psihologie şi pedagogie

In evoluţia lor, omenii au fost mereu preocupaţi de a găsi explicaţii pentru tot ceea ce se
întâmplă atât în mediul înconjurător, cât şi în sferele profunde ale lumii lor interioare. Omul
obişnuit, denumit adesea ca fiind un „savant intuitiv", este cel care stă la baza cunoaşterii. Prin
prestaţiile sale, plasate întotdeauna la nivelul „simţului comun'' (al bunului simţ), fiinţa umană
exprimă într-un limbaj natural cunoaşterea realităţii obiective. Acest discurs profan se încadrează
în ceea ce numim "cunoaştere comună" (spontană, cotidiană), reprezentând, după cum ne spun
epistemologii, condiţia sine qua non pentru orice discurs savant şi/sau ştiinţific.
Celebrul epistemolog Karl Popper (1972) consideră cunoaşterea ştiinţifică net superioară
celei comune. Ea se prezintă ca ceva distinct de oamenii care o fac accesibilă examenului
comunităţii ştiinţifice, formând - împreună cu celelalte produse ale creaţiei umane - un univers
(Lumea 3) ireductibil universului fizic (Lumea 1) ca şi universului experienţei psihologice
subiective (Lumea 2).
Discursul ştiinţific, reiese din cele enunţate mai sus, este asociat unui număr mult mai mic
de oameni decât cel cotidian. Cercetătorul ştiinţific, omul de ştiinţă îşi susţine în permanenţă
discursul prin acţiuni, mai mult sau mai puţin sistematice, utilizând instrumente capabile să
suplinească limitele organelor noastre de simţ. Am ajuns astfel la punctul de a recunoaşte că, aşa
cum afirmă Septimiu Chelcea, cunoaşterea ştiinţifică a realităţii "se realizează totdeauna în
cadrul oferit de teoriile recunoscute ca adevărate de către comunitatea cercetătorilor, la un
moment dat" (1995, p. 22).
În ştiinţele sociale şi comportamentale, termenul "teorie"1este folosit mult mai specific,
teoriile fiind considerate esenţiale pentru demersul ştiinţific. In sens restrâns, considerăm o teorie
ca fiind un set de convenţii create ca modalităţi de a reprezenta realitatea. Altfel spus, teoria
reprezintă "un sistem organizat de cunoştinţe care descrie şi explică desfăşurarea proceselor şi
fenomenelor dintr-un domeniu oarecare al realităţir (C. Popa, 1972, pag. 164).
Rolul teoriilor în cercetarea datelor empirice este ilustrat şi de Claude Bernard; pentru
acesta, o teorie nu este altceva decât o ipoteză verificată de un număr considerabil de fapte.
Pornind de la această concepţie, Karl Popper consideră că o teorie sau o ipoteză este ştiinţifică
dacă este formulată în aşa fel încât să poată fi verificată prin observaţie sau experimentare.
Această proprietate a fost numită într-o influentă lucrare (Logik der Forschung, 1934, 1959) a lui
Popper prin termenul de refut abilitate (falsifiability) şi reprezintă un criteriu de demarcare al
teoriei ştiinţifice. {apudY. Parot & M. Richelle, 1995).Într-o viziune mai actuală, Marvin Shaw
şi Philip Constanzo (1982) sugerează trei caracteristici necesare unei bune teorii ştiinţifice:
1
Etimologia acestui termen: gr. theoria - acţiunea de observare, speculaţia intelectuală (fig.).
5
definiţiile ei să fie caracterizate de consistenţă logică; să se bazeze pe fapte cunoscute şi pe
observaţii viitoare; să poată fi testată şi validată.
Alte caracteristici dezirabile unei teorii, susţin aceiaşi autori, includ simplitatea - adică
uşurinţa cu care reflectă observaţiile din lumea reală - şi utilitatea - mai precis, posibilitatea
teoriei de a genera cercetări viitoare (apud K. Deaux & L.S. Wrightsman, 1988).
Pentru Thomas S. KUHN (1962, 1970) cunoaşterea ştiinţifică este o cunoaştere cu ajutorul
paradigmelor. Noul termen propus de filosoful şi epistemologul american, şi anume cel de
paradigmă, desemnează "acele realizări ştiinţifice universal recunoscute care, pentru o perioadă,
oferă probleme şi soluţii model unei comunităţi de practicieni" (1999, p. 60).1 Prin această
definiţie Kuhn se îndepărtează de concepţiile evoluţioniste ale lui Popper, considerând că
paradigmele nu se transformă spontan în paradigme modificate sau diferite, aşa cum se succed
speciile în procesul evoluţiei, ci, mai degrabă, ele sunt răsturnate de operele oamenilor de ştiinţă
acceptate de comunităţile ştiinţifice.
In concluzie, orice teorie sau paradigmă din domeniul ştiinţelor comportamentale face o
serie de presupuneri despre natura comportamentului căutând să-l descrie şi explice. Deşi scopul
oricărei teorii este de a explica relaţia dintre diverse părţi ale cunoaşterii fenomenelor
psihosociale, ele diferă prin definiţiile, ipotezele, conceptele şi principiile pe care le avansează.
Din acest motiv, în psihologie, de exemplu, orice temă de cercetare poate fi abordată dintr-o
varietate de perspective: biologică, comportamentală, psihanalitică, fenomenologică şi cognitivă,
amintind doar pe cele mai reprezentative. (R. L. Atkinson et.ai, 2002).

6.4. Tipuri de cercetări ştiinţifice

În general, există două mari categorii sau tipuri de cercetări: cercetări fundamentale şi
cercetări aplicative. Cercetările fundamentale, sau cercetările pure cum mai sunt denumite, au
rolul de a extinde graniţele cunoaşterii cu privire la diferitele aspecte ale vieţii psihice. Ele au
menirea de a fundamenta şi evalua concepte şi teorii şi nu de a găsi soluţii la anumite probleme
concrete.
Cercetările aplicative au în vedere cerinţe specifice ale diferitelor organizaţii, ale societăţii
în general şi sunt efectuate în raport cu necesităţile procesului de decizie. Cu ajutorul lor se
urmăreşte găsirea unor răspunsuri la anumite probleme reale, specifice, sau la adoptarea unor
decizii corespunzătoare privind o anumită acţiune sau intervenţie psihopedagogică. Dacă luăm în
considerare natura problemei care se are în vedere într-un proces de decizie, atunci putem
1
De exemplu: paradigma socializării anticipate (R. K. Merton), paradigma conflictelor de grup (Dahrcndorf)

6
distinge trei tipuri de cercetări: (G.Brătucu, 2001) cercetări exploratorii; cercetări descriptive;
cercetări cauzale. Cercetările exploratorii urmăresc să clarifice o serie de aspecte legate de
problemele cu care se confruntă omenirea. Ele au în vedere o activitate de explorare a unei
probleme vagi, cu scopul de a o formula precis, precum şi o activitate de înţelegere mai profundă
a unui fenomen complex. De cele mai multe ori cercetările exploratorii se interpun între
activitatea de descoperire a problemei de cercetat şi activitatea de definire riguroasă a acesteia.
Cercetările descriptive au rolul de a caracteriza, sau, după cum rezultă din denumirea lor, de a
descrie caracteristicile fenomenelor de psihosociale. Lor le revine şi rolul de a evidenţia gradul în
care sunt legate între ele variabilele de psihosociale şi, pe această bază, de a face predicţii cu
privire la manifestarea fenomenelor de această natură. Spre exemplu, dacă se urmăreşte
cunoaşterea profilului candidatului la un anumit liceu, atunci se impune o analiză a candidaţilor
din punct de vedere demografic, socio-economic, psihologic etc.
Cercetările descriptive necesită obţinerea informaţiilor primare de la eşantioane
probabilistice în condiţiile în care măsurarea datelor furnizate de subiecţi se realizează cu un
sistem complex de scale. De asemenea, o caracteristică de bază a cercetării descriptive o
reprezintă posibilitatea cunoaşterii legăturilor dintre variabile precum şi a intensităţii acestor
legături. Cercetarea descriptivă oferă posibilităţi multiple de aprofundare a analizei, fiind din
acest punct de vedere cea mai indicată pentru cercetările cantitative, complexe, de anvergură.
Cercetările cauzale (sau explicative) au în vedere identificarea relaţiilor dintre variabile, de
tip cauză - efect. Asemenea cercetări sunt menite să descopere variabilele responsabile de
anumite efecte şi să găsească o explicaţie a influenţelor respective. Spre exemplu, cum o anumită
variabilă - relaţiile interpersonale din colectivele de elevi -influenţează o altă variabilă precum
rezultatele şcolare. Cercetările cauzale oferă, de asemenea, posibilitatea realizării previziunii,
adică a evidenţierii tendinţelor viitoare probabile.
Plecând de la importanţa care se poate pune în cadrul unei cercetări pe aspectele de ordin
calitativ sau cantitativ, mai putem distinge alte două tipuri de cercetări, care, aşa cum arată
practica, sunt corelate şi nu opuse: cercetări calitative şi cercetări cantitative.
În general, cercetările calitative reprezintă o condiţie necesară a realizării, în cele mai
multe cazuri, a cercetărilor cantitative.
Cercetările cantitative au rolul de a defini şi caracteriza sub aspect cantitativ, cu exactitate,
aspectele relevante identificate prin metodele calitative. Ele devin absolut necesare atunci când
urmărim să cunoaştem cât mai exact şi să cuantificăm realitatea socială.

6.5. Etapele cercetării ştiinţifice

7
Planul de cercetare reprezintă aranjamentul condiţiilor pentru colectarea şi analiza
informaţiilor. Demersul cercetării ştiinţifice se realizează parcurgând următoarele etape:
alegerea temei de cercetare; documentarea teoretică; stabilirea scopului şi a obiectivelor;
stabilirea ipotezelor; delimitarea universului populaţiei; eşantionarea; elaborarea instrumentelor;
preancheta (ancheta pilot);colectarea datelor; prelucrarea informaţiilor;analiza datelor; redactarea
raportului de cercetare.
Alegerea temei de cercetare – tema de cercetare poate fi comandată sau aleasă de
cercetător. Ea trebuie formulată riguros şi 8emons deoarece numai evitând ambiguităţile putem
căuta un răspuns 8emonstrate ştiinţific la o problemă socială clar delimitată.La selectarea temelor
de cercetare specialistul se află deseori sub influenţa valorilor personale. Este vorba despre o
“contaminare axiologică” datorată următorilor trei factori: interesele personale, interesele de
grup şi interese ce decurg din valorile şi ideologia împărtăşită de cercetător. Documentarea
teoretică – se realizează fie direct prin demersuri proprii sau indirect prin valorificarea
rezultatelor oferite de alte studii. Se foloseşte literatura de specialitate, cea istorică şi beletristică,
jurnale de călătorie, memorii, statistici, anuare, recensăminte, mass-media ş.a.
Stabilirea scopului şi a obiectivelor – în funcţie de aspectul epistemologic ce
caracterizează scopul cercetării există două tipuri de studii:
 studiile exploratorii – care au ca scop familiarizarea cu fenomenul cercetat ,
descoperirea de noi puncte de vedere în legătură cu acesta, formularea mai precisă a temei de
cercetare sau dezvoltarea ipotezelor;
 studiile descriptive – cele care urmăresc cu acurateţe fie caracteristicile unui individ,
ale unei situaţii sau ale unui grup, fie frecvenţa cu care apare un fenomen.
Stabilirea ipotezelor. Acestea sunt formulate în vederea verificării lor prin cercetarea de
teren. A. Mihu consideră că ipoteza rezultă din observaţia directă sau indirectă pe care fiecare
dintre noi o facem la nivelul societăţii. Acelaşi autor atrage atenţia că ea nu este doar un produs
al unei activităţi constataţive ci o construcţie mentală imaginativă. Ipotezele sunt formulate sub
forma unor enunţuri predictive; afirmative sau negative de genul „dacă…atunci” sau „cu cât …
cu atât” Ex. Cu cât veniturile băneşti sunt mai ridicate cu atât satisfacţiile personale sunt mai
mari.Orice ipoteză trebuie să îndeplinească două condiţii: să fie verificabilă şi să aducă ceva nou.
Delimitarea universului populaţiei are în vedere precizarea unităţilor de investigaţie
(individ- grup-societate) şi a caracteristicilor acestor unităţi (vârsta, profesia, sexul, nivelul de
instruire, nr. de angajaţi etc. Eşantionarea – reprezintă selecţia unei părţi dintr-un întreg
(universul populaţiei) în scopul realizării de inferenţe asupra întregului cu un grad de eroare
acceptabil. Modalităţi de eşantionare:
a. neprobabilistică în care subiecţii nu au şanse egale de a fi selectaţi.
8
b. probabilistică în care fiecare unitate a populaţiei are şanse egale de a fi inclusă în
eşantion.
Elaborarea instrumentelor. În această etapă cercetătorul selectează metodele şi tehnicile de
cercetare şi elaborează instrumentele proprii de investigaţie. O cerinţă metodologică
fundamentală a cercetării psiho-pedagogice o constituie adecvarea tehnicilor şi metodelor de
cercetare la obiectivele studiului, la specificul problematicii investigate. În acest sens se ţine cont
de: ipotezele de lucru, natura fenomenelor studiate, specificul socio-cultural al populaţiei.
Ancheta pilot urmăreşte testarea instrumentelor de cercetare elaborate în faza anterioară. Ea are
în vedere: adecvarea metodelor şi tehnicilor la obiectivele cercetării, verificarea fidelităţii şi
validităţii instrumentelor, formularea unor noi ipoteze sau reformularea celor vechi, estimarea
bugetului de timp alocat cercetării. Colectarea datelor în funcţie de tehnica folosită se clasifică
în: colectarea directă de către cercetător, colectarea cu ajutorul unor mijloace mecanice sau
electronice, colectare prin interogare indirectă (prin autoaplicare sau prin operatori). După
raportul cercetătorului cu datele colectate avem: informaţii primare (culese de cercetător) şi
secundare (culese de alte persoane sau instituţii; de ex.: anuarul statistic).
Prelucrarea informaţiilor – această etapă presupune: codificarea şi numerotarea datelor
obţinute de la fiecare subiect, transpunerea lor sub formă tabelară şi prelucrarea lor propriu-zisă.
În cele mai multe cazuri informaţia este de natură cifrică ceea ce face posibil calculul statistic şi
matematic. Prelucrările cantitative sunt realizate pe baza a două operaţii: numărarea care
conduce la obţinerea unor frecvenţe absolute sau relative; măsurarea care reprezintă procesul de
atribuire de numere obiectelor şi fenomenelor în concordanţă cu anumite reguli; identificarea
inteligenţei elevilor se bazează pe a doua. Pe lângă prelucrarea cantitativă cercetătorul realizează
şi analize calitative care sunt mult mai pretenţioase şi cu un grad mai mare de subiectivism.
Prelucrarea rezultatelor presupune în final realizarea de tabele şi grafice sugestive .
Analiza datelor – pe baza tabelelor de corelaţie, a coeficienţilor şi indicilor statistici, a
graficelor, a altor date obţinute în etapa anterioară, cercetătorul analizează cantitativ sau calitativ
toate informaţiile obţinute stabilind măsura în care ipotezele de lucru au fost confirmate sau
infirmate.
Redactarea raportului de cercetare – se face în scopul comunicării rezultatelor. Se poate
prezenta sub următoarele variante: notă de cercetare, studiu în revistă de specialitate, referatul,
comunicare la manifestările ştiinţifice (accent pe comunicarea orală), carte ştiinţifică.

6.6. OBSERVAŢIA

9
Observaţia ca metodă de cercetare constă în urmărirea intenţionată şi înregistrarea exactă,
sistematică a diferitelor manifestări comportamentale ale individului (sau grupului) ca şi a
contextului situaţional al comportamentului.
Este una dintre cele mai vechi metode de cercetare nu numai din sfera psihologiei şi
pedagogiei, ci şi a altor ştiinţe. Valorizarea observaţiei în ştiinţele naturii a fost făcută la
jumătatea secolului al IXX-lea de Claude Bemard şi Auguste Comte. Cuvântul „observaţie”,
arată Bernard, semnifică constatarea exactă a unui fapt cu ajutorul unor mijloace de investigaţie
şi apoi studierea aprofundată a acestei constatări. Observatorul este un fotograf al faptului, iar
observaţia sa trebuie să redea exact natura faptului. Pentru aceasta este necesar ca spiritul
observatorului să fie pasiv, fără idei preconcepute. „Observatorul ascultă natura şi scrie sub
dictarea ei” – proclama Bernard. La rândul său Comte considera că în „starea pozitivă” spiritul
uman se ataşează faptului pentru a descoperi, prin dozarea raţionamentului şi observaţiei, legile
efective ale fenomenului, adică relaţiile lor invariabile de succesiune şi similitudine. Modelul
observaţiei din ştiinţele fizice şi ale naturii a fost impus sociologiei de către Emile Durkheim
(1858 – 1917), care considera faptele sociale ca lucruri, şi psihologiei de Theodule Ribot (1839 –
1916), după opinia căruia psihologia ar urma să realizeze studiul exclusiv al fenomenelor
psihice, folosind metodele ştiinţelor naturii.
„Cele trei aspecte fundamentale ale observaţiei (atenţia acordată comportamentelor,
analiza contextuală a comportamentelor observate, empatia) se regrupează pentru a constitui
ceea ce numim sensul psihologic impus fiecărui observator în câmpul ştiinţific pe care îl ocupă”
(Mucchielli 1974, p. 53).
Principalele probleme pe care le ridică observaţia în faţa psihologului sunt: ce observăm?
(conţinutul observaţiei); care sunt formele observaţiei?; care sunt condiţiile unei bune
observaţii?; cum pot fi combătute unele obstacole ce apar în calea observaţiei?; care sunt
avantajele şi limitele observaţiei?
Conţinutul observaţiei
Unul dintre conţinuturile observaţiei îl constituie simptomatica, adică trăsăturile bio-
constituţionale ale indivizilor (înălţimea, greutatea, lungimea şi grosimea membrelor,
circumferinţa craniană, toracică, abdominală) ca şi trăsăturile fizionomice (aspectul capului,
fetei, relaţiile dintre diferitele detalii anatomice ale feţei: fruntea, nasul, bărbia, pomeţii obrajilor,
ochii etc). Se porneşte de la premisa, că înfăţişarea omului nu este mută, dimpotrivă, ea poate
furniza o serie de informaţii. Vechii greci spuneau: „Chipul este oglinda sufletului” sau „Ceea ce
se arată este o imagine a ceea ce nu poate fi văzut”. Psihiatrul Ernest Kretschmer (1888 -1964) a
constatat, de exemplu, existenţa, unei relaţii între tipul somatic (înfăţişarea fizică) şi anumite
manifestări comportamentale, şi chiar dintre acestea şi predispoziţia pentru anumite boli psihice.
10
Ştim şi din proprie experienţă, că o viaţă afectivă intensă (presărată cu bucurii frecvente sau
tristeţi frecvente) îşi pun amprenta asupra chipului uman. Aceste date, şi mai ales relaţiile dintre
ele, trebuie interpretate cu multă prudenţă pentru a nu ne conduce la concluzii pripite sau chiar
eronate. Un alt conţinut al observaţiei, mult mai semnificativ, îl reprezintă simptomatica labilă,
adică multitudinea comportamentelor şi conduitelor flexibile, mobile ale individului, cum ar fi:
conduita verbală, cea motorie, mnezică, inteligenţa, ca şi varietatea expresiilor afectiv-
atitudinale. Observând felul cum merge un individ, cum gesticulează, cum vorbeşte, cum îşi
exteriorizează trăirile psihice ne putem da seama despre multe dintre stările, însuşirile şi
trăsăturile lui psihocomportamentale.
Formele observaţiei
Pentru observarea tuturor acestor manifestări comportamentele cercetătorul face apel la
mai multe forme ale observaţiei, care pot fi clasificate după mai multe criterii, cum ar fi:
1. orientarea actului observaţional: autoobservaţia (orientată către surprinderea
particularităţilor propriului comportament; ea este ceea ce Geertsma, 1969, numea „experienţa
imaginii de sine”; „confruntarea cu sine însuşi” sau „cunoaşterea de sine”); observaţia
propriu zisă (orientată către observarea manifestărilor comportamentale ale altor persoane);
2.prezenţa sau absenţa intenţie de a observa: ocazională (întâmplătoare, nu ţine
seama de nici o regulă); sistematică (face apel la un proiect care îi reduce câmpul);
3. prezenţa sau absenţa observatorului: directă (bazată pe prezenţa observatorului şi pe
conştientizarea acesteia de către subiecţii observaţi); indirectă (observatorul este amplasat în
spatele unor geamuri cu vedere unilaterală; s-au beneficiază de televiziune cu circuit închis); cu
observator uitat, ignorat (obser atorul este prezent însă fiind atât de cunoscut membrilor grupuk i
este pur şi simplu ignorat; se practică în cercetările de etologie u nană şi mai ales cu copiii); cu
observator ascuns (foarte asemăr Itoare celei indirecte numai că observatorul nebeneficiind de
mijloace tehnice specializate se „ascunde” în spatele unor draperii a un< r paravane)
4. implicarea sau nonimplicarea observatorului: „pasivă’ (iar implicarea directă a
observatorului în activitate); / anticipativă (observatorul devine membru al grupului şi participă
nemijlocit la activitatea lui);
5. durata observării: continuă (efectuată pe o perioadă mai mare de timp); discontinuă
(pe unităţi de timp mai mici şi la intervale diferite);
6. obiectivele urmărite: integrală (ţinteşte spre surprinc erea tuturor sau cât mai multor
manifestări de conduită); selectivă (se concentrează doar asupra unei singure conduite).
Daniel Lagache (1949) făcea distincţia dintre observaţia experimenta’ă (orientată spre
performanţe, funcţii psihice) şi observaţia clinică (centrată de practician pe o persoană pentru a o
înţelege, pentru a-şi forma o părere globală cât mai precisă asupra personalităţii, a
11
problemelor acesteia şi a şanselor de a depăşi boala). Practicianul supune bolnavul la tot felul de
probe pentru a- urmări cu reacţionează. Ea se mai numeşte şi observaţia clini :ă „armată”
deoarece practicianul face apel la „armele” sale.
Calitatea observaţiei depinde de o serie de particularităţi psihoindividuale ale
observatorului. Unii observatori sesizează relaţiile dintre faptele observate, alţii consideră faptele
independente; unii disting mai multe lucruri deodată, alţii doar unul singur. De asemenea,
calitatea observaţiei este influenţată de ecuaţia personală a observatorului. Alfred Binet (1857 –
1911) arăta că unii observatori aparţin tipului descriptiv (înregistrează minuţios, exact, sec), alţii
tipului evaluativ (cu tendinţa de a face aprecie i, estimări, interpretări); unii tipului erudit
(furnizând informaţii savante suplimentare), alţii tipului imaginativ şi poetic (aceştia neglijV nd
faptele şi dând frâu liber imaginaţiei, de aceea, ajung deseori la deformarea realităţii). În sfârşit,
calitatea observaţiei depinde şi Je anumite caracteristici ale percepţiei umane; de selectivitatea ei
(datora :ă localizării spaţiale şi temporale a observatorului, imperfecţiunii orgam lor de simţ,
apariţiei efectelor de centftare, asimilate sau de halou descrise de Piaget, Helson, Thorndyke),
apoi, de categorizarea spontană şi structurantă a câmpului de observaţie sau, pur şi simplu, de
factorii sociali ai percepţiei care o modelează şi o deformează.
Pentru a elimina intervenţia deformatoare a acestor factori şi pentru a creşte calitatea
observaţiei este bine să fie respectate o serie de indicaţii. Condiţiile unei bune observaţii cuprind:
stabilirea clară a scopului, a obiectivului urmărit; selectarea formelor celor mai potrivite care vor
fi utilizate, a condiţiilor şi mijloacelor necesare (cronometre, magnetofoane,aparat foto, de
filmotecă etc); elaborarea unui plan riguros de observaţie (de la ce sistem conceptual şi de la
ce ipoteze se va porni; unde şi când va fi efectuată; cât timp va dura etc); consemnarea imediată
a celor observate, deoarece consemnarea ulterioară ar putea fi afectată de uitare (în acest sens se
întocmeşte un protocol de observaţie); efectuarea unui număr optim de observaţii;desfăşurarea ei
în condiţii cât mai variate; discreţia ei (persoana în cauză să nu-şi dea seama că este observată.
De asemenea, pentru creşterea calităţii observaţiei este necesar să se apeleze la o serie de
repere de control reieşite din observaţiile anterioare ale cercetătorului, din experienţa sa
personală de viaţă sau din lucrările de specialitate. Aceste repere de control reprezintă
conceptualizarea faptelor observate altfel spus, concepte psihologice operaţionale. La fel de utilă
este şi folosirea unor modalităţi de evaluare a observaţiilor efectuate care să permită înregistrarea
facilă a datelor şi mai apoi compararea lor. În acest scop este indicată determinarea, unităţilor de
observaţie (a cuantumului de elemente observate pe intervale egale de timp; repartizarea acestora
de-a lungul unei zile etc). De asemenea, pot fi stabilite grade de estimaţii a unor însuşiri psihice.
Este necesară şi întreprinderea unor măsuri eficiente de combatere a obstacolelor ce ar putea
împiedica realizarea unor observaţii adecva e. Printre asemenea obstacole enumerăm: influenţa
12
orientărilor şi dispoziţiilor mentale în care se află observatorul în momentul efectuării
observaţiei, schema sa pre-perceptivă putând deforma faptele observa e; tendinţa observatorului
de a decodifica faptele observate în conformitate cu teoria (explicită sau implicită) la care aderă;
tendinţa ca aşteptările şi anticipările observatorului să inducă rezultate în conformitate cu
acestea. Acestea din urmă sunt aşa numitele efecte „de anticipare” pe care Merton le denumea
încă din 1948 „profeţia care se împlineşte”. El arată ci m comportamentul „profetului” creşte
probabilitatea ca evenimentul anticipat să se şi producă. Masling (1959) a demonstrat că un
psiholog care are aşteptări pozitive faţă de un test, administrează şi evaluează testul respectiv
altfel decât un psiholog care are aşteptări negative: primul găseşte valori superioare ale
coeficientului de inteligenţă, al doilea valori negative. Acest lucru este valabil nu numai pentru
aplicarea testelor ci şi în cazul utilizării observaţiei. Preîntâmpinarea apariţiei unor asemenea
obstacole sau eliminarea lor se face fie prin apelul la mijloacele tehnice la care ne-am referit mai
înainte, fie prin formarea şi educa ea corespunzătoare a observatorilor. Observarea unuia şi
aceluiaşi fapt pe mai mulţi observatori şi apoi analiza comparativă a protocoalelor de observaţie
elaborate, realizarea cât mai multor observaţii de către unu; şi acelaşi observator pe baza unor
grile de observaţie sunt utile în corecta ea deformărilor observaţiei .Campbell arăta că orice
observaţie este „reactivă”, în sensul că îl modifică pe cel observat dar şi fenomenul studiat. De
aceea, se: impune ca datele obţinute prin intermediul observaţiei să fie coroborate cu cele
recoltate şi prin aplicarea a altor metode.

6.7. ANCHETA PE BAZA DE CHESTIONAR

Definirea şi clasificarea anchetei pe bază de chestionar.


Ancheta este unul din instrumentele cu cea mai largă întrebuinţare în cercetarea
sociologică. Se deosebeşte de interviu prin caracterul scris al întrebărilor care sunt standardizate
şi care aplicate la mase mari de subiecţi, primesc răspunsuri identice.Ancheta pe bază de
chestionar este o metodă de cercetare care înglobează tehnici, procedee şi instrumente
interogative de culegere a informaţiilor, folosindu-se de un ansamblu de întrebări (închise,
deschise sau mixte) aranjate şi prezentate într-o ordine precisă în scris, ori imagini grafice sau
fotografice ordonate logic şi psihologic, servind acumulări într-o situaţie standardizată, de
informaţii privind opiniile, atitudinile, sentimentele, aspiraţiile, credinţele, convingerile,
interesele, cunoştinţele, conduitele etc. de ordin individual ori colectiv, care pot duce la
realizarea de statistici descriptive despre categorii sociale sau profesionale, populaţii locale,
regionale sau naţionale.Putem avea:-ancheta intensivă, realizată pe populaţii restrânse având in
număr relativ mic de subiecţi, supuşi însă unei investigaţii pătrunzătoare pentru realizarea
13
unei cunoaşteri complexe şi profunde a acestora;- ancheta extensivă, realizată pe eşantioane
mari de popula ie (oraş, judeţ, regiune sau stat) şi axată pe teme speciale care să surprindă
caracteristici de ordin general, valabile pentru arealul luat în cercetare;- ancheta calitativă, este
de ordin intensiv şi pune accent pe studml însuşirilor şi caracteristicilor definitorii ale faptelor
sociale supuse investigaţiei. Se realizează pe indivizi luaţi separat din grupuri sau comunităţi cu
caracter restrâns, permiţând studiul calitativ de profunzime al acestora, însă produc o
reprezentativitate statistică nesemnificativă, datorită populaţiei restrânse supusă cercetării;-
ancheta cantitativă, se realizează pe populaţii mari, reprezentative din punct de
vedere statistic şi foloseşte instrumente formalizate care produc rezultate cuantificabile. Se
aplică frecvent în studiul opiniilor şi atitudinilor;- ancheta colectivă, se aplică pe grupuri de
oameni şi interesează îndeobşte cunoaşterea tipurilor de comportamente (atitudini, opinii) la
nivelul ansamblului populaţiei cercetate;- ancheta individuală care presupune aplicarea
individuală a instrumentelor de investigaţie în vederea corelării informaţiilor culese cu o seamă
de indicatori socio-demografici (vârstă, sex, studii etc.) interesând opiniile distincte ale diferiţilor
subiecţi supuşi cercetării;- ancheta directă , presupune colectarea de informaţii despre subiecţii
investigaţi (opiniile lor cu privire la fapte, fenomene în care sunt implicaţi nemijlocit);- ancheta
indirectă, se realizează asupra unor teme legate prea intim de viaţa şi activitatea populaţiei
investigate, se foloseşte şi pentru colectarea de informaţii asupra unor fapte şi fenomene
inaccesibile investigaţiei directe din diferite motive (eveniment petrecut în trecut, comportament
discret etc).
După conţinutul problemelor anchetele pot fi: anchete socio-economice ; anchete asupra
dezvoltării zonale ; anchete de opinie publică; anchete comerciale; ancheta asupra
mijloacelor de comunicare în masă etc. După conţinutul şi calitatea informaţiilor: a) chestionare
de date factuale sau de tip administrativ, folosite în anchete demografice, în investigarea
fenomenelor soc io-umane, a datelor de identificare a persoanei, al nivelului de educaţie, al
nivelului de profesionalizare, a apartenenţei religioase, politice, sociale, etnice etc. b) chestionare
de opinie cu ajutorul cărora se pot studia atitudinile, motivaţiile, interesele, dispoziţiile şi
înclinaţiile unui individ sau ale unui grup, cu reprezentare semnificativă faţă de problema
abordată.
După cantitatea informaţiei, chestionarele sunt:
a) chestionare speciale, cu o singură temă, al căror scop principal este acţiunea. Se
aplică în general în marketing şi în studierea compartimentului electoral, unde criteriul de bază
este obţinerea rapidă de informaţii, precum şi în anchetele şi sondajele efectuate prin intermediul
media scrisă, prin care editorii solicită informaţii cu privire la publicaţii, de la cititori curenţi.

14
b) chestionare omnibuz (cu mai multe teme), care sunt specifice cercetării fundamentale
în sociologie şi cu avantajul de a acumula o cantitate mare de informaţii per fiecare fapt sau
fenomen social luat în parte precum şi pe acela „de a surprinde interacţiunea şi condiţionarea
acestora” (S.Chelcea, 1998).
După forma întrebărilor:
a) chestionare cu întrebări închise sau precodificate, care permit alegerea dintre două sau
mai multe răspunsuri prestabilite, doar a unuia care corespunde cel mai bine situaţiei sau opiniei
celui cercetat. Întrebările închise pot fi la rândul lor dihotomice, cu alegere multiplă
sau în evantai (S. Chelcea,în DSB,1993).
b) chestionare cu întrebări deschise, libere sau postcodificate, care se recomandă a fi
folosite în cercetarea problemelor mai complexe, deoarece oferă „în afara conţinutului
răspunsurilor, informaţii, bogate despre personalitatea celor anchetaţi” (S. Chelcea,înDSB,1993)
c) chestionare cu întrebări mixte.
După modul de aplicare se pot distinge:
a) chestionare autoadministrate, care presupun înregistrarea răspunsurilor de către
persoanele incluse în eşantionul investigat, pot fi individuale sau colective; subiecţii din
eşantion formulează şi în acelaşi timp consemnează răspunsurile; b) chestionarele administrate
de operatorii de anchetă, care sunt mai costisitoare, au avantajul că aceştia pot asigura lămuriri
pe înţelesul tuturor, deci şi pentru cei care au un nivel de şcolarizare mai scăzut.
După organizarea internă, chestionarele posedă: structuri sau însuşiri tehnice; criterii sau
obiective; adâncime şi fineţe, dată de relaţia dintre întrebările de bază şi cele de control ale
chestionarului; unitate de direcţie; strategie (care priveşte repartiţia întrebărilor);funcţionalitate;
grad de validitate; grad de sensibilitate.După design, trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii (W. Henning, 1971, apud S. Chelcea, 1998): să fie estetic; răspunsurile să fie plasate pe
o singură latură a chestionarului; tipografic, clar delimitat; modul de imprimare să permită
prelucrarea lui ulterioară; să se dea importanţă calităţii hârtiei folosite; să se dea mare atenţie
aşezării în pagină şi alegerii literei tipografice;
Întrebările ce pot fi puse :întrebări introductive, de contact sau „de spart gheaţa”; întrebări
de trecere sau întrebări tampon, care au menirea de a sublinia trecerea la o nouă grupă de
întrebări; întrebări filtru, care au rol invers decât cel al celor de contact; întrebări bifurcate, care
au rolul de a separa sensurile „pro” şi „contra”; întrebări de tipul „ de ce”, au rolul de a clarifica
unele răspunsuri; întrebări de control, au rol de a verifica fidelitatea şi consistenţa opiniei
exprimate; întrebări de identificare sau de clasificare, care se recomandă să încheie chestionarul.
Raportul de cercetare, după Th. Caplow (apud Tr. Rotariu şi P.Iluţ, 1997) trebuie să
conţină:enunţul problemei studiate; descrierea tehnicilor de cercetare (instrumentelor)
15
folosite; prezentarea clară a concluziilor, interpretarea rezultatelor, în care argumentaţia să fie
corectă, relevând punctele tari dar şi pe cele slabe ale studiului, dându-se o evaluare a
rezultatelor din punct de vedere ştiinţific sau din cel aplicativ. Limbajul folosit în redactarea
concluziilor trebuie să fie adecvat destinatarului, pentru a fi înţeles uşor şi a revela în cuvinte
puţine dar expresive, esenţa studiului prezentat.
Erori în ancheta pe bază de chestionar
Eroarea este o sursă de imprecizie, „actul prin care se judecă drept adevărat ceea ce este
fals şi fals ceea ce este adevărat” (Dicţionar de psihologie, Babei, 1997), este reprezentarea
greşită asupra unei situaţii de fapt, care în contextul altor variabile poate compromite parţial sau
total valoarea unei cercetări. În cazul anchetelor pe bază de chestionar, erorile pot proveni din
răspunsurile date de respondenţi şi au la bază (CA. Moser, 1967): opiniile puternice ale
operatorului care pot influenţa modul de punere a întrebărilor sau interpretarea răspunsurilor;
refuzul subiectului de a da un răspuns corect la întrebare sau înregistrare; incapacitatea
respondentului de a răspunde la întrebări; nivelul scăzut de cultură al respondentului;
înregistrarea greşită a răspunsului; codificarea greşită a răspunsurilor.
Astfel, erorile pot fi clasificate (după Tr. Rotaru, P. Iluţ, 1997), în: erori sistematice sau
distorsiuni care rezultă din „acţiunea constantă a unui factor care produce o deplasare a
valorii înregistrate într-un sens sau altul” ; erori întâmplătoare, datorită răspunsului greşit, codării
greşite, erori nete, adică cele „obţinute” după compensarea erorilor individuale, erori brute,
rezultate din însumarea tuturor erorilor individuale fără a ţine seama de sensul lor; erori
intenţionale, care provin atât de la respondent cât şi de la operator prin folosirea cuvintelor cu o
mare încărcătură afectivă în întrebări; erorile neintenţionate, provin din nivelul de instruire,
experienţa scăzută, nivel mic de înţelegere al respondentului cât şi al operatorului, acestea pot
duce la erori sistematice, deci la o valoare mare a erorii nete, erori legate de eşantion, erori legate
de construcţia chestionarului, de limbajul folosit în compunerea acestuia etc.
V. Miftode (1995), atrage atenţia că riscul mare de deformare a răspunsurilor şî deci de
producere de erori poate proveni şi din următoarele motive: de prestigiu al respondentului; din
atracţia faţă de un răspuns pozitiv; din teama de schimbare, de necunoscutul potenţial provocat
de răspunsul dat; din simpatia sau antipatia respondenţilor faţă de anumite fenomene,
personalităţi, aspecte legate de subiectul cercetării; din personalizarea (accentuată) a întrebărilor;
din modul de construire a formularului chestionarului (estetică şi grafică).

6.8. INTERVIUL

16
Interviul reprezintă una dintre metodele „universale", fiind utilizat atât în cercetarea
ştiinţifică pedagogică şi psihosocială cât şi în practicarea diferitelor profesiuni (exemplu:
jurnalistica). Bucurându-se de o asemenea răspândire, interviul este o metodă des utilizată de
psihologi, pedagogi, sociologi, asistenţi sociali ş.a. chiar dacă în privinţa definirii şi explicării
acestei tehnici apar şi unele diferenţe. Ele sunt justificate, deoarece într-un fel aplică psihologul
această metodă în domeniul clinic, de exemplu, şi într-alt fel foloseşte sociologul interviul în
cazul unei anchete de teren. De asemenea, trebuie menţionat că în calitatea sa de strategie de
culegere a informaţiilor, interviul poate fi conceput atât ca tehnică integrată altor metode mai
largi (de exemplu în cadrul unui experiment sau al unei anchete psihosociale) dar şi ca metodă de
sine stătătoare, cu legi şi caracteristici proprii. Vom încerca să prezentăm notele definitorii ale
interviului ca modalitate specifică de investigare în domeniul ştiinţelor socioumane.
Din punct de vedere etimologic, denumirea acestei metode are la bază englezescul
„inlerview" cu sensul de întrevedere, întâlnire. Dacă ne raportăm la limba franceză,
corespondentul termenului de interviu ar fi „entrevue", explicat în dicţionarul Larouse ca o
întâlnire între două sau mai multe persoane. Tot în limba franceză mai există „entretien cu sensul
de conversaţie, convorbire. Am oferit aceste corespondenţe pentru a ilustra sensurile multiple pe
care le are termenul de interviu, atât pentru români cât şi pentru englezi şi francezi. Preluând o
idee avansată de R. Daval et.al. (1967) mulţi autori (de exemplu, M. Zlate, S. Chelcea, I.
Mărginean ş.a.) fac distincţie între interviu şi alte fenomene psihosociale asemănătoare
(întâlnirea, convorbirea, dialogul şi interogatoriul). Astfel, interviul presupune întâlnirea, dar nu
se confundă cu aceasta. între ele se stabilesc relaţii ca de la mijloc la scop. în întâlnire, interviul
poate constitui unul dintre scopurile posibile. în convorbire avem schimb de informaţii în ambele
sensuri, persoanele schimbându-şi permanent locurile, fapt care nu este posibil în interviu.
Dialogul şi interviul se presupun reciproc, prin ele făcându-se trecerea, de la o stare la alta, totuşi
interviul este mai mult decât un dialog pentru că în el se capătă informaţii pe care nu le
cunoaştem dinainte. în fine, atât interogatoriul cât şi interviul vizează strângerea de informaţii,
ambele fiind de tip maieutic, totuşi în interogatoriu există conştiinţa faptului că o forţă exterioară
impune obţinerea unui răspuns, în timp ce în interviu se lasă a alegerea subiectului posibilitatea
de a răspunde sau nu.
Fără a neglija aceste diferenţieri, suntem de. părere că termenii de convorbire şi interviu
pot fi consideraţi sinonimi fn domeniul cercetării psihosociale şi pedagogice, propunându-1
pentru limbajul ştiinţific pe cel din urmă. De altfel, dicţionarele de specialitate ne îndeamnă la
această asociere, interviul fiind o ,/ormă de dialog..." «U. Şchiopu (coord.), Dicţionar de
psihologie, 1997» sau un „procedeu de investigaţie ştiinţifică, specific ştiinţelor sociale, ce
urmăreşte prin intermediul procesului de comunicare verbală dintre două persoane ob\ nerea
17
unor informaţii în raport cu un anumit obiectiv sau scop fixat" «A. Manolache (coord.),
Dicţionar de pedagogie, 1979».în ceea ce priveşte utilizarea interviului în cercetare i ştiinţifică,
putem identifica, în acord cu F. Kerlinger (1977), trei categorii de scopuri pe care această metodă
le poate avea:scop explorator, de identificarea a variabilelor şi relaţiei dintre variabile; ca
instrument principal de recoltare a informaţiilor în vederea testării ipotezelor; ca instrument de
recoltare a unor informaţii suplimentare celor obţinute prin alte metode sau tehnici (apud S.
Chelcea et.al, 1998).

Ca în cazul oricărei metode sau tehnici de cercetare, utilizarea interviului prezintă atât
avantaje cât şi dezavantaje, mai ales în condiţiile comparării acestuia cu alte metode şi tehnici de
investigare a realităţii. Mai mult, relativitatea acestor limite este dată şi de diferitele procedee şi
tipuri de interviuri la care apelăm.

Iată câteva dintre aceste avantaje şi dezavantaje:

Avantaje Dezavantaje
- flexibilitatea, posibilitatea de a - cost ridicat, datorat
obţine răspunsuri specifice la fiecare cheltuielilor cu selecţia şi instruirea
întrebare, fiind adaptabil la împrejurări operatorilor de interviu, cu plata
neprevăzute; - observarea acestora; - pot apărea erori
comportamentelor nonverbale, fapt ce datorită înclinaţiilor subiective,
sporeşte cantitatea şi calitatea variabile şi imprevizibile ale operatorilor
informaţiilor; - posibilitatea obţinerii de interviu; - se obţine un număr mare
de răspunsuri de la persoane care nu ştiu să şi variat de răspunsuri, foarte greu de
citească sau să scrie; - abordarea unor structurat; - neasigurarea
teme mai complexe sau mai delicate; anonimatului, fiind cunoscute adresa
şi numărul de telefon ale
persoanelor intervievate;

în final, definim interviul ca o metoda de cercetare prin care se obţin informaţii verbale de
la unul sau mai mulţi subiecţi, în vederea verificării ipotezelor sau pentru descrierea ştiinţifică a
fenomenelor socioumane.
Tipuri de interviuri
In practica psihologică şi pedagogică există o multitudine de situaţii în care cercetătorul
apelează la tehnica interviului. Diversitatea situaţiilor, a scopurilor şi obiectivelor propuse au dus

18
la apariţia şi utilizarea mai multor modalităţi de intervievare. Fără a avea pretenţia enumerării
tuturor tipurilor de interviuri posibile, redăm în continuare cele mai sugestive criterii de
clasificare, urmând ca în final să prezentăm mai în amănunt câteva tipuri de interviuri.
Un prim criteriu este cel al gradului de libertate de care dispune operatorul în ceea ce
priveşte formularea, numărul şi succesiunea întrebărilor. Din acest punct de vedere,
interviul poate fi: nondirective (caracterizate prin: - număr redus de întrebări; -formulare
spontană a lor; - durată, teoretic, nelimitată; - răspunsuri complexe şi particulare; - centrare pe
persoana intervievată) sau, la polul opus, directive (caracterizate prin: - întrebări închise,
prestabilite, structurate într-o ordine rigidă; - desfăşurare limitată în timp; - centrare pe tema de
cercetare).
M. Grawitz (1972) consideră că între aceşti doi poli există următoarele tipuri de interviuri:
interviul clinic, interviul de profunzime, interviul cu răspunsuri libere, interviul centrat sau
focalizat, interviul cu întrebări deschise, interviul cu întrebări închise (apud S. Chelcea et. al,
1998).
Din punct de vedere al numărului de persoane implicate, distingem : interviul individual
(în care are loc o interacţiune asimetrică între două persoane: operatorul de interviu şi persoana
intervievată) ; interviul de grup (presupune existenţa în acelaşi timp şi spaţiu a unui grup de
persoane, din interacţiunea cărora rezultă răspunsuri la problemele aduse în discuţie).
Un alt criteriu este cel al gradului de repetabilitate al convorbirilor, putând diferenţia
astfel: interviuri unice (specifice anchetelor psihosociale realizate pe
eşantioane mari, în care se realizează o singură convorbire cu fiecare persoană inclusă în
eşantion)¸ ;interviuri repetate (întâlnite în practica psihoterapeutică, în consilierea
educaţională sau în studiile de tip panel; presupune convorbiri repetate între cercetător şi
subiect). ® în psihologie şi pedagogie se poate face o diferenţiere a interviurilor în funcţie de
scopul lor. în acest sens, distingem (apud 1.Cauc et.al., 2002): interviul de selecţie (utilizat în
psihologia organizaţională) interviul terapeutic (cu precădere folosit de psihologii clinicieni şi de
consilieri-terapeuţi) interviul de informare (întâlnit în context educaţional, clinic sau
organizaţional, în asistenţa socială etc.). Un criteriu asemănător întâlnim la C.Stewart şi W. Cash
(apud A. Bulai, 2000) atunci când identifică cinci tipuri de interviuri: interviul informaţional;
interviul persuasiv, interviul de angajare; interviul de evaluare; interviul de consiliere.
Caracterizarea câtorva tipuri de interviuri
Vom prezenta în cele ce urmează câteva dintre tipurile de interviu cele mai spectaculoase
şi cu o mai mare aplicabilitate.
INTERVIUL CLINIC

CONVORBIREA PSIHANALITICĂ

19
La începutul secolului al XlX-lea psihiatrul austriac Sigmund Freud propune o nouă
metodă psihoteraputică în care pacientul, aşezat confortabil pe un divan, este încurajat să
vorbească liber despre el, să exteriorizeze tot ceea ce îi trece prin minte, să se descarce de
pulsiunile şi tendinţele inconştiente. Are loc o convorbire nestructurată, centrată pe persoana
intervievată, în care atât sugestiile psihologului cât şi expunerile subiectului sunt spontane. Prin
aceasta, psihanaliza lui Freud este cea care foloseşte pentru prima dată o formă incipientă a
interviului clinic.
CONVORBIREA NONDIRECTIVĂ
O altă formă de interviu clinic este propusă la jumătatea aceluiaşi secol de către psihologul
american Cari Rogers. Şi în acest caz intervenţiile terapeutului sunt minime, el urmărind să
creeze un climat în care pacientul să fie el însuşi, să se accepte pe sine. De aici şi denumirea de
interviu nondirectiv sau centrat pe client. în comparaţie cu convorbirea psihanalitică, interviul
nondirectiv presupune o relaţie faţă-în-faţă. Clientul nu mai stă lungit în pat, fără contact vizual
cu terapeutul ci ia loc la birou, vizavi de terapeut, fiind într-o situaţie de egalitate cu acesta. Prin
această modalitate de relaţionare pacientul este tratat ca o persoană, nu ca o „entitate clinică";
opiniile şi atitudinile faţă de sine devin predominant pozitive, stima de sine sporeşte,
personalitatea se integrează, structurile sale de bază se unifică, nervozitatea scade, şocurile
emoţionale devin acceptabile, personalitatea se adaptează mai bine situaţiilor sociale.
Utilizarea interviului clinic a depăşit demult sfera psihoterapiei. însuşi Cari Rogers a
susţinut extinderea acestei metode în industrie, în politică şi mai ales în educaţia adulţilor. Astăzi
este folosit cu succes de psihodiagnosticieni, consilieri educaţionali, asistenţi sociali şi chiar de
sociologi. în cercetarea socioumană, susţine psihosociologul S. Chelcea (1998), interviul clinic
este utilizat de multe ori cu scop explorator, în faza iniţială a investigaţiilor, pentru găsirea acelor
informaţii care să orienteze demersul de cercetare.
INTERVIUL DE GRUP FOCALIZAT - FOCUS-GRUP
În timpul celui de-al doilea război mondial sociologul american de origine austriacă Paul
Felix Lazarsfeld studia audienţa unor programe radio prin înregistrarea reacţiilor pozitive şi
negative ale membrilor unui grup care ascultau, în colectiv, emisiuni de radio. Preluând ideea,
Robert King Merton foloseşte aceeaşi metodă pentru analiza produselor de propagandă,
propunând pentru prima dată termenul de „interviu focalizat". Erau anii '40 ai secolului trecut; de
atunci interviul de grup focalizat a depăşit sfera cercetării psihosociale şi a căpătat atribute
particulare prin care se deosebeşte de alte tehnici de intervievare în grup precum: tehnica
grupului nominal, tehnica Delphi, brainstorming-ul sau sinectica.
Focus-grupul constituie o metodă calitativă din categoria interviurilor semistructurate. Este
folosită în marketing, în domeniul comunicării şi al relaţiilor publice, în analiza politică dar şi în
20
psihologia socială şi analiza organizaţională. lată care sunt caracteristicile esenţiale ale unui
asemenea tip de investigaţie (A. Bulai, 2000):
■ Focus-grupul este o metodă calitativă prin care se obţin date sociale de profunzime.
■ Focus-grupul este un tip de interviu de grup şi este influenţat de efecte de grup
(polarizarea, disonanţa cognitivă, efectul pierderii de vreme, groupthink etc.)
■ Focus-grupul presupune obligatoriu un proces special de moderare.
■ Focus-grupul este un interviu ştiinţific, astfel că el trebuie să respecte metodologia
specifică interviurilor clasice.
Avantajele şi dezavantajele interviurilor focalizate
In primul rând, interviurile de grup au avantajul inducerii unui mediu stimulativ, în care se
reconstruieşte o situaţie de comunicare socială, mult mai naturală, comparativ cu interviul
tradiţional. Participanţii se pot stimula şi susţine unii pe alţii, obţinându-se efecte sinergetice
concretizate într-o mare varietate de informaţii, aprecieri şi idei. Interviurile de grup oferă deci
posibilitatea ca subiecţii să-şi exprime sentimentele lor reale, nemulţumirile şi frustrările,
satisfacţiile şi bucuriile lor, cu propriile lor cuvinte. În al doilea rând, se desfăşoară într-un timp
scurt, iar comparativ cu alte tehnici de obţinere a informaţiilor primare sunt uşor de realizat şi
mult mai puţin costisitoare. în situaţii urgente, trei sau patru sesiuni de grup se pot organiza în
mai puţin de o săptămână .
În comparaţie cu metoda chestionarului, interviurile de grup se caracterizează printr-o
mare flexibilitate, propice pentru evidenţierea unor aspecte şi laturi care, în alte condiţii, nu ar fi
posibilă. Ele sunt generatoare de noi idei iar răspunsurile la întrebări sunt spontane şi mai puţin
convenţionale. Se poate realiza o analiză a relaţiilor şi a jocurilor de putere care au condus la
formularea unor opinii.
Deoarece discuţiile în grup pot fi înregistrate audio şi video g| apoi analizate în detaliu,
pentru analiză şi interpretare, se poate fade apel la persoane calificate care reţin aspectele de bază
rezultate din discuţii. Dezavantajele unui focus-grup sunt: fiind o metodă calitativă, datele
obţinute nu au o relevanţă statistică puternică; calitatea informaţiilor obţinute depinde în foarte
mare măsură de abilitatea moderatorului; influenţa unor efecte de grup precum: efectul
polarizării (exagerări ale opiniilor şi atitudinilor exprimate ca efect al presiunii grupului), efectul
de turmă (datorită tendinţei de conformare la normele de grup, unii participanţi acceptă cu prea
mare uşurinţă opiniile celorlalţi, renunţând să mai reflecteze şi să enunţe opinii proprii) ş.a. Din
punct de vedere metodologic, focus-grupul presupune următoarele etape:
1. Formarea grupului de discuţii. Eşantionarea
Grupul de discuţie presupune un număr de 6 până la 12 persoane, în raport cu care se
impun următoarele cerinţe (G. Brătucu, 2002):să cunoască relativ bine problema supusă
21
dezbaterii; să existe o omogenitate a grupului din punct de vedere avârstei şi nivelului de
instruire; să dorească să participe la discuţii şi să cunoască anticipat durata şi obiectivele
discuţiei; să fie recompensaţi pentru efortul lor şi pentru timpul alocat interviului de grup. Odată
stabilită structura eşantionului, se trece la faza de reeditarea a subiecţilor. Pot fi folosiţi operatori
de recrutare; se poate solicita ajutorul unor instituţii sau organizaţii; se pot folosi anunţurile
publicitar prin mass-media. în toate situaţiile, recrutarea participanţilor se face cu ajutorul unui
chestionar de recrutare, care să permită selectarea acelor indivizi ce corespund din punctul de
vedere al criterii prestabilite. Totodată, cu ajutorul chestionarului, prin întrebări specifice, se va
elimina posibilitatea includerii în eşantion a unei persoane cu legătură directă cu tema studiată
(de exemplu angajatul unei agenţii de publicitate care a realizat anteriar o altă campanie
publicitară a produsului pus în discuţie) sau care, *în ultimele şase luni, a participat la o altă
întâlnire de acelaşi gen. Pentru a se evita situaţiile în care nu se întruneşte numărul de
participanţi dorit de cercetător, se recomandă recrutarea unui număr mai mare de indivizi.
2. Alegerea datei, orei şi a locului de desfăşurare a reuniunii
Data trebuie aleasă cu deosebită grijă, evitându-se suprapunerea cu sărbători religioase sau
de altă natură, cu evenimente sportive, culturale sau sociale importante. Totodată, este bine să se
evite sfârşitul de săptămână, inclusiv ziua de vineri.Ora la care urmează să înceapă reuniunea
este aleasă în funcţie de preocupările participanţilor. Locul de desfăşurare a unei discuţii de grup
trebuie să fie extrem de plăcut, suficient de spaţios, astfel încât participanţii să se simtă cât mai
confortabil. în plus încăperea trebuie să fie dotată cu toate echipamentele necesare.
3. Pregătirea condiţiilor de desfăşurare a reuniunii
- pregătirea ghidului de interviu (ghidul are rolul de a aminti moderatorului care sunt
problemele care trebuie abordate; nu este vorba de a impune grupului un set de întrebări la care
trebuie să răspundă, ci de a lansa în discuţie problemele respective, în funcţie de logica şi de
reacţiile grupului);
- pregătirea chestionarelor care urmează a fi completate de participanţi;
- pregătirea altor instrumente sau materiale ce urmează a fi prezentate participanţilor
(chestionare, teste, fotografii, planşe etc.);
- pregătirea aparaturii audio-video, verificarea echipamentului electronic şi a
dispozitivelor mecanice care urmează a fi utilizate pe parcursul reuniunii.
4. Desfăşurarea propriu-zisă a reuniunii
Reuniunea se desfăşoară pe parcursul a lh 30min - 3h. Moderatorul începe prin a se
prezenta, enunţă tema de discuţie, prezintă participanţi şi enunţă regulile de derulare a discuţiei.
Se declanşează discuţia pe probleme de interes pentru cercetare, iniţial printr-o aşa-numită

22
„discuţie de încălzire" sau „ discuţie-tampon ".În final, moderatorul concluzionează, prezentând
un rezumat al discuţiei.
Înainte de plecare, participanţii completează un chestionar conţinând date de natură socio-
demografică. în această etapă a desfăşurării focus-grupului se pune problema competenţelor
moderatorului. Moderatorul nu este un simplu operator de interviu; el trebuie să aibă competenţe
de comunicare şi negociere, să aibă o pregătire serioasă în domeniul cercetărilor dedicate
grupului mic, al psihologiei sociale, ca şi în domeniul metodologiilor calitative de cercetare (A.
Bulai, 2000).
5. Prelucrarea şi analiza informaţiilor
Informaţiile obţinute în urma unui interviu focalizat de grup sunt supuse unei analize de
conţinut.

6.9. TEHNICA BRAINSTORMING

Această metodă a fost propusă de Alex F. Osborn în 1939. Termenul provine din limba
engleză şi se traduce prin „furtună a creierului", „efervescenţă a creierului\ „asalt al creierului
sau „asalt de idei". Această modalitate de a găsi idei novatoare pleacă de la constatările altului
psiholog american, J.P. Guilford, care susţine că aptitudinea creativă este prezentă în grade
diferite la toţi oamenii iar procesul creativ poate fi învăţat şi dezvoltat în ontogeneză. Astfel,
brainstorming-ul s-a dezvoltat ca o tehnică de creativitate în grup bazată pe stimularea acestuia şi
declanşarea controlului logic şi social. În limbajul comun prin brainstorming se înţelege
consultarea colectivului şi considerarea tuturor opiniilor formulate de membrii grupului. Dintre
aceste idei sunt apoi selectate cele de valoare, cele care conduc la soluţia optimă. În ambele
situaţii metoda constă în constituirea unei formaţii de lucru cu caracter temporar, formată din 8-
12 persoane, al cărei obiectiv va fi producerea de noi idei. Se recomandă ca aceste persoane să
aibă o competenţă precisă în problema pusă în discuţie şi să aibă un statut social comparabil. în
timpul formulării ideilor este exclusă evaluarea logică sau critică, aceasta urmând să fie făcută
ulterior de către un juriu extern.
R. Mucchielli (1970, apud U. Şchiopu, 1997) propune următoarele faze în organizarea
reuniunii de brainstorming:
o fază de deschidere în care moderatorul prezintă timp de 10-20 minute problema; se
realizează o pregătire a grupului şi o deblocare psihică a sa; faza productivă în care are loc
"asaltul de idei" propriu-zis, timp de 1oră - 1 oră şi jumătate; faza de despuiere, de selectare a
ideilor emise, desfăşurată ulterior şi care durează circa 2 ore, după caz.

23
Conducătorul şedinţei (un specialist în această metodă sau un animator dar condiţionat de
prezenţa specialistului) este obligat să anunţe regulile de desfăşurare şi să vegheze la respectarea
lor: trebuie evitată orice critică, orice evaluare, pozitivă sau negativă; orice idee este binevenită,
chiar dacă este fantezistă sau naivă; sunt aşteptate cât mai multe idei; se va urmării şi construirea
pe ideile altora, modificarea sau combinarea lor.Conducătorul şedinţei mai are rolul de a regla
procesul discuţiei, de a da cuvântul participanţilor şi de a favoriza participarea tuturor la discuţii,
de a reformula ideile neclare, de a face sinteze parţiale şi de a deschide noi direcţii de abordare.
Cercetările empirice au constatat pentru această metodă o productivitate de 150-200 de
idei într-o oră pentru un grup de 10 persoane comparativ cu situaţia în care ar fi permise criticile
când numărul ideilor pe oră ar fi doar de 20.
Etapa productivă este înregistrată, după care conducătorul reuniunii organizează
inventarierea completă a ideilor emise şi clasificarea lor pe categorii. Lista finală este prezentată
apoi juriului de selecţie. Se apreciază că dacă se aleg 10-15% din totalul ideilor emise, şedinţa de
brainstorming şi-a atins scopul. Ideile rămase se păstrează constituindu-se bănci de idei. Deşi
studiile de validitate făcute în această privinţă nu au fost prea optimiste (S-au făcut comparaţii
între ideile emise de grupul brainstorming şi grupul nominal, în care subiecţii lucrau individual.
în al doilea caz numărul ideilor a fost mai mare şi, de asemenea, au fost mai variate.),
brainstorming-ul s-a dezvoltat începând cu anii '60 în S.U.A. şi apoi în Europa fie pentru
realizarea de bănci de idei, fie ca metodă de stimulare a creativităţii în vederea creşterii
productivităţii activităţii de grup.

6.10. SlNECTICA

Metodă de cercetare dar, mai ales, de dezvoltare a creativităţii în grup, a fost propusă în
1961 de psihologul Williams J. Gordon. Termenul de sinectică provine din limba greacă şi
înseamnă a pune împreună elemente diferite şi aparent irelevante. Creat în special pentru
rezolvarea creatoare de probleme grupul sinectic are la bază următoarele două
sarcini:transformarea a ceea ce este neobişnuit, străin în ceva familiar, ceea ce presupune
deprinderea cu problema, înlăturarea incertitudinii; transformarea familiarului în ceva
neobişnuit, străin, ceea ce presupune transpunerea modurilor cotidiene de a privi
realitatea în moduri noi, diferite de cele cunoscute. Asemănător cu metoda brainstorming-ului
sunt selectate 5-7 persoane care,de data aceasta, discută şi în contradictoriu pe bază de
argumente. Selecţia persoanelor se face pe bază de teste şi interviu în două etape. In prima sunt
selectaţi subiecţi cu vârste între 25 şi 40 de ani în funcţie de reacţia emoţională şi de apartenenţa
lor la categorii socio-profesionale cât mai variate. în faza a doua se reţin persoanele cu aptitudini
24
metaforice, cu capacitate de "decentrare" cognitivă şi de generalizare, cu spirit de colaborare şi
maturitate emoţională.
Durata dezbaterilor este tot de 1 oră - 1 oră jumătate, acestea fiind înregistrate. De data
aceasta conducerea şedinţei revine la doi lideri, fiind îndeplinită prin alternanţă.Al. Roşca (1981)
propune următoarele etape:
(1) problema este dată
(2) straniul este transformat în familiar
(3) problema este înţeleasă
(4) intervin mecanismele operatorii (tipurile de analogii)
(5) familiarul este transformat în straniu
(6) soluţiile găsite sunt evaluate şi se adoptă aceea care corespunde cel mai bine unor criterii
stabilite în prealabil (tehnice, financiare etc.)
Metoda sinectică se bazează pe strategii euristice şi implică trei forme de analogii:
analogia personală, care presupune identificare empatică cu problema anticipând consecinţele
prezumtive; analogia directă, adică transpunerea cunoştinţelor dintr-un domeniu cunoscut pentru
a afla soluţiile la probleme dintr-un alt domeniu; analogia simbolică, adică înlocuire unui obiect
problematic fie cu o imagine simbolică, fie cu imagini onirice, fantastice.

BIBLIOGRAFIE

1.Brătucu, G. (2002) - Metode calitative utilizate în cercetarea pieţei. în:Brătucu, G. şi Dima, D.


(coord.) - Marketing înturism, Editura Psihomedia, Sibiu, pp. 369-385.
2. Chelcea, S., Mărginean, I. şi Cauc, I., (1998) - Cercetarea sociologică. Metode şi tehnici.
Deva, Editura Destin.
3. Clinciu, A. (2002) - Metodologia cercetării în psihopedagogie, Editura Universităţii
Transilvania, Braşov.
4. Havarneanu, C, (2000), Metodologia cercetării in ştiinţele sociale, Erota,Iaşi
5. Iluţ, Petru, (1997) - Abordarea calitativă a socioumanului. Concepte şi metode. Iaşi,
6. Radu, I.,-ed- (1993) - Metodologie psihologica si analiza datelor, Sincron,Cluj Napoca
7. Radu, 1., Iluţ, P. şi Matei, L. (1994) - Psihologie socială, Ed. Exe, Cluj-Napoca.

25