Metodele in educatie fizica si sport

METODELE IN EDUCATIE FIZICA SI SPORT

1. Consideratii generale

Metoda isi exprima semnificatia din termenul de referinta 'methodos', de origine greceasca,
care inseamna calea sau 'drumul' de urmat pentru atingerea unor obiective propuse (de la 'metho' -
catre, spre si 'odos' = cale, 'drum'). Ea presupune, in fapt, un program conform caruia se regleaza
actiunile practice si intelectuale ale factorilor implicati in procesul de realizare a obiectivelor pro-
puse. Deci, actiunile apartin atat celui care face transmiterea de informatii, de cunostinte, cat si
celui ce beneficiaza de informatiile respective. Pe parcursul acestor actiuni pot interveni unele
dereglari, atai in 'emisie' cat si in 'receptie'. De aceea, trebuie prevazute si aplicate metode
complementare, cum sunt cele de 'corectare a greselilor de executie' sau cele de 'refacere a
capacitatii de efort.'

!Metoda reprezinta doar un element component (dar, dupa opinie personala, cel mai
important!) al unui ansamblu de actiuni, depinzand in mod evident de toate celelalte participante
la 'circuitul' praxiologia
• Tendinta actuala, in orice proces instructiv-educativ bilateral, este de a transforma
subiectul, adica pe beneficiarul acestui proces, in postura de adevarat 'subiect' al propriei sale
transformari (din 'obiect' clasic). Peninj atingerea acestui obiectiv major, care este caracteristic
invatamantului contemporan in general, de foarte mare importanta surit metodele folosite,
metodele care coexista in sistem si isi dovedesc eficienta numai in acelasi 'sistem'..

Trebuie facuta distinctia, la acest subcapitol, intre metode si tendinte sau orientari
metodologice. Este o 'triada', greu de inteles de cei care nu surit de specialitate si de cei care nu
vor sa o inteleaga! Metodele sunt consacrate si cunoscute. Ele se refera la modul concret in care se
face predarea (mai ales pe caile verbale si intuitive), insusirea celor predate (mai ales pe calea
exersarii), corectarea greselilor, evaluarea modului de insusire a celor predate
etc. Tendintelesunt anumite 'curente', unele idei cu priza intr-o mare zona din practica domeniului.
Aceste 'curente', aceste idei nu sunt - inca - generalizate si, deci, nici unanim
acceptate. Orientarile sunt tendinte 'maturizate', adica generalizate, una-, acceptate ti aplicate in
practica. Deci, orice orientare metodologica a fost )rima faza o tendinta metodologica! Dupa
denumire rezulta ca orientarile odoiogicc reprezinta 'cadrul' general de manifestare propriu-zisa a
metode-Interpretarea relatiei intre 'metode - tendinte - orientari' apartine exclusiv irului aceste
publicatii!
 O alta distinctie trebuie facuta intre metode si procedee metodice. Procedeele metodice
sunt modalitati concrete de 'existenta' a metodelor, de exprimare a acestora. Metodele nu exista ca
atare, in realitate. Ceea ce exista in practica domeniului sunt doar procedeele metodice. Nu exista,
de exemplu, exersarea ca metoda practica de instruire. Exista 'exersarea' prin circuit, interval,
ridicarea de greutati, izometrie etc. - ca procedee metodice de exersare!
1
Revenim, in a preciza ca metodele in educatie fizica si sport sunt de mai multe feluri, ele
constituind un sistem:

 metodele de instruire prapriu-zisa

 metodele de educatie;

 metodele de corectare a greselilor de executie;

 metodele de verificare, apreciere si notare;

 metodele de refacere a capacitatii de efort.

In acest urmator subcapitol ne vom referi, expres, doar la metodele de instruire propriu-
zise. In alt capitol din 'Manual' ne vom referi, tot expres, la metodele de verificare, apreciere si
notare. La celelalte metode din 'sistem' se refera pedagogii, fiziologii si psihologii.

Vom incerca abordarea acestor alte metode in volumul urmator al anualului', cu eventuale
puncte de vedere personale.

2. Metodele de instruire
Se folosesc, evident, pentru a fi posibila indeplinirea obiectivelor de instruire specifice:
 dezvoltarea-educarea calitatilor motrice
 formarea deprinderilor si priceperilor motrice;
 influentarea indicilor de dezvoltare fizica;
 formarea capacitatilor de autonomie si de practicare independenta
a exercitiilor fizice;
 insusirea unor cunostinte teoretice de specialitate.
In componenta metodelor de instruire in educatie fizica si sport intra, la interpretarea
clasica, cel putin urmatoarele trei categorii:

1.metodele verbale,

2.metodele intuitive;
 3.metoda practica

1. Metodele verbale in educatie fizica si sport sunt, ca de altfel si in alte domenii,,

urmatoarele:

1.1. Expunerea verbala, care se realizeaza prin limbaj si, de aceea, trebuie sa fie
accesibila nivelului de intelegere a colectivelor de subiecti. Aceasta metoda 'exista' in realitate
prin cel putin urmatoarele trei procedee metodice, mult folosite in educatie fizica si sport:

• Povestirea, cu eficienta mai ales la subiectii pana la opt-noua ani. Ea trebuie sa fie
'plastica', sugestiva si sa se bazeze pe elemente cunoscute de
subiecti (direct din viata cotidiana sau, indirect, prin mass-media).

• Explicatia, cu cea mai mare frecventa de folosire la toate categoriile de

subiecti de peste zece ani. Multi specialisti - autori reduc metodele
verbale doar la explicatie! Pentru a fi eficienta, explicatia - la orice
nivel -trebuie sa indeplineasca minimal urmatoarele patru conditii:

• sa fie clara;

• sa fie logica;

• sa fie concisa;

• sa fie oportuna.

in relatia cu o alta metoda clasica de instruire, valabila la varste mai tinere si la cei cu
'chemare' catre domeniul practicarii exercitiilor fizice, si anume cu demonstratia, explicatia poate
avea urmatoarele 'plasamente':
 sa urmeze demonstratiei;
 sa preceada demonstratia;
 sa se realizeze concomitent cu demonstratia (situatie frecventa, dar
mai putin recomandata in invatarea unor elemente si procedee tehnice din jocurile
sportive!).

Esenta explicatiei consta in aceea ca ea trebuie sa asigure formarea unor cunostinte

aprofundate, care capata caracter de norme sau reguli calauzitoare privind insusirea deprinderilor
si priceperilor motrice, dezvoltarea calitatilor motrice sau influentarea indicilor
somatici/morfologici si functionali/fiziologici ai organismului uman.

• Prelegerea, care se foloseste cu precadere in invatamantul superior. Ea poate Fi

intalnita si la varsta scolara, in cazul claselor cu profil de educatie fizica si sport, unde trebuie
 predate - prin prelegeri - cunostinte teoretice de specialitate (de teoria si metodica
antrenamentului la

2,1. Demonstratia

Unii specialisti si autori o numesc demonstrare!

Este cea mai eficienta daca se realizeaza la nivel de 'model'. Sunt doua principale
procedee prin care se concretizeaza aceasta metoda:

• Demonstratia realizata de conducatorul procesului instructiv-educativ,

care se mai numeste si 'demonstratie nemijlocita';

* Demonstratia realizata de un subiect din grupul angrenat in procesul de

practicare a exercitiilor fizice, cu experienta in problema, care se mai
numeste si 'demonstratie mijlocita'.

2,2. Folosirea unor materiale iconografice

Se recomanda, in general, atunci cand demonstratia nu poate fi realizata la un nivel de

'model'. Se poate face apel la aceasta varianta si cand demonstratia se realizeaza la nivel de
'model', ca o cale suplimentara de intarire a

efectelor demonstratiei.

Se realizeaza, la concret, prin folosirea materialelor iconografice clasice (planse, scheme,

grafice etc.) sau moderne (diapozitive, filme, casete video etc).

2.3. Observarea executiei altor subiecti

Aceasta 'observare' trebuie sa fie intotdeauna dirijata/orientata de conducatorul procesului

instructiv-educativ . In consecinta, este vorba de o observare realizata pe baza unui 'ghid de
observare' sau a unei 'tematici de observare' precis stabilite;
Se poate observa 'dirijat', la educatie fizica si sport, executia unor colegi de grup sau
executia altor subiecti. Aceasta observare a executiei altor subiecti, dar numai 'dirijata', se poate
realiza si in concursurile sau competitiile sportive.
Se pot observa atat aspecte pozitive din executia actelor sau actiunilor
motrice, dar si aspecte negative. Sesizarea aspectelor pozitive, dar mai ales a
celor negative, subliniaza nivelul de participare constienta si activa la procesul
instructiv-educativ respectiv

Aceasta capacitate de observare este educabila.

 3. Metoda practica

Exista doar o unica metoda practica prin care subiectii isi finalizeaza insusirea celor
predate. Aceasta metoda este exersarea

Exersarea presupune o repetare constienta si sistematica. Aceasta conditie logica nu

justifica, totusi, denumirea metodei practice ca fiind 'repetarea', asa cum se pronunta - prin
publicatii - multi specialisti-autori

Exersarea urmeaza, logic si legic, dupa folosirea metodelor verbale si intuitive de

instruire. Este o 'finalizare' a acestora. Ea apartine in exclusivitate subiectilor, dar se face - cu
precadere (adica in procesele special organizate pentru practicarea exercitiilor fizice) sub
indrumarea si controlul specialistului, mai ales in primele etape ale invatarii motrice. Pentru ca
exista si o exersare specifica de tip independent!

Am sistematizat informatiile bibliografice specifice si am adaugat unele mente de

creativitate si de logica, ajungand la concluzia ca exersarea traieste e fapt - prin cel putin
urmatoarele sase tipuri/modalitati;

3.1. Exersarea pentru formarea deprinderilor si priceperilor motrice.

3.2. Exersarea pentru dezvoltarea / educarea calitatilor motrice.

3.3.Exersarea pentru optimizarea dezvoltarii fizice/corporale.

3.4.Exersarea pentru formarea capacitatii de organizare (prin exercitiile de front si

formatii, mult contestate in perioada actuala de falsii specialisti-practicieni ai domeniului
sau de falsii 'specialisti' ajunsi in functii de conducere, pe criterii exclusiv politice, chiar in
M.E.N. sau in M.T.S.)

3.5. Exersarea pentru formarea capacitatii de practicare autonoma a

exercitiilor fizice.

3.6. Exersarea pentru formarea capacitatii de practicare independenta a exercitiilor fizice.

Tratarea analitica a acestor tipuri sau modalitati de exersare (care a de-:mmat folosirea
'pluralului' de catre majoritatea speciali stii or-autori) ar semna scrierea unui alt Manual dedicat
doar acestei probleme. De aceea, in prezentul Manual voi face referiri doar la unele din cele sase
variante.
3.1. Exersarea pentru formarea deprinderilor si priceperilor motrice,
Este, dupa opinie personala, singura varianta 'adevarata' care
exprima 'profesionalismul specialistului! Dezvoltarea corporala si dezvoltarea calitatilor
motrice sunt dependente de multe variabile. Dar, formarea deprinderilor si priceperilor motrice -
mai ales specifice - depind prioritar de profesionalismul
specialistului!

Aceasta varianta fundamentala, in relatie cu competenta profesionala,

poate sa se desfasoare in modalitatile urmatoare:
3.1.1. Exersarea unei singure deprinderi sau priceperi motrice, cunoscuta si sub
numele de exersarea 'independenta' a deprinderilor si priceperilor motrice (desi nu are
'legatura' cu capacitatea de practicare independenta a exercitiilor fizice!). Aceasta
modalitate de exersare este strans legata si de exercitiile pregatitoare in procesul
de invatare motrica. De obicei, aceasta modalitate de exersare se incepe pe plan global si
apoi se poate reveni la planul analitic/partial, numai daca este posibil si daca este necesar!
Nu este exclus traseul invers: adica sa se inceapa cu exersarea partiala sau analitica si sa se
treaca, apoi, la exersare globala (mai ales in jocurile sportive, dar si in alte .ramuri sau probe
sportive).

3.1.2. Exersarea mai multor deprinderi sau priceperi motrice.

Modalitatea se realizeaza prin 'legarea' a doua, trei sau mai multe

deprinderi/priceperi motrice, in variante extrem de diferite, care se pot intalni in viata,
activitati competitionale sau profesionale.
3.2. Exersarea pentru optimizarea dezvoltarii fizice/corporale.
Acest tip de exersare se realizeaza, in special in veriga a III-a din lectiile de educatie fizica
si sport, dar si pe parcursul altor verigi. In veriga a III-a din lectie se exerseaza, intotdeauna,
'complexe' formate din sase-opt exercitii libere, cu obiecte (mingi, bastoane, corzi, esarfe etc)
sau cu partener (in perechi). Aceste exercitii, care nu trebuie confundate cu 'moderna'
gimnastica aerobica (desfasurata si ea dupa reguli precise, dar neputand lua locul - teoretic si
metodic - 'influentarii selective'!), sunt in doi, patru sau opt timpi (nu si in 12, 14, 16 timpi!) si se
adreseaza tuturor segmentelor corpului, intr-o ordine relativa dupa regula 'de sus in jos' (adica se
incepe cu exercitii pentru cap si gat si se termina cu exercitii pentru membrele inferioare!). In alte
verigi se poate actiona, tot special, pentru 'influentarea selectiva a aparatului locomotor' doar prin
grupaje de doua-trei exercitii.

Exersarea de acest tip, axata pe una din coordonatele principale ale obiectului de studiu al
'Teoriei si Metodicii', este frecvent folosita si in celelalte forme de organizare a practicarii
exercitiilor fizice: gimnastica zilnica de intretinere, 'gimnastica' de inviorare (personal o numesc
'educatie fizica' sau 'motricitatea' de tip inviorare, facandu-se nu numai prin gimnastica, ci si prin
alergare, inot, culturism etc), momentul / minutul de educatie fizica si sport etc.
 3.3. Exersarea pentru dezvoltarea / educarea calitatilor motrice. Acest tip de
exersare, poate cel mai bine 'pus la punct' sub aspect metodologic, se regaseste tratat la capitolul
'Calitati motrice' din prezentul manual.

3.4. Exersarea pentru formarea 'capacitatii de organizare”, necesara - in educatie

fizica si sport - chiar daca este tranzitie si 'multa ceata', se realizeaza - de adevaratii
specialisti/practicieni - in fiecare activitate si cu mult simt al responsabilitatii. 'Refugiul' dupa
comentata comanda 'mars', pe care unii elevi 'cu tupeu' o contesta ca fiind valabila doar pentru
'caini' si nu pentru subiectii aflati in plina 'democratie' este - tot dupa o opinie personala - o
lasitate (mai ales daca studiem, filologic, provenienta termenului frantuzesc respectiv!). Ne
lasam 'manevrati' de elevi, facem ce vor doar ei (sau parintii lor, cu ocupatii profesionale fara
nici o legatura cu demersul practicarii exercitiilor fizice) sau ar trebui ca specialistii sa-si
exercite meseria?!. De comentat cu alta ocazie!
3.5. Exersarea pentru formarea capacitatii de practicare autonoma a
exercitiilor fizice, se realizeaza cu rabdare, dupa o anumita varsta a elevilor.
Cred ca se poate pune problema realizarii acestui tip de exersare de la clasele a
VI-a si a VIl-a.

Conditia de baza: elevii sa insuseasca, in clasele anterioare, variante de incalzire', variante

de 'influentare selectiva', variante de 'revenire dupa efort” etc. si - doar apoi - se poate pune
problema optiunii pentru una din variante, in prezenta specialistului si sub supravegherea acestuia,
realizandu-se adevarata autonomie a subiectilor.
3.6. Exersarea pentru formarea capacitatii de practicare independenta a exercitiilor
fizice. Se realizeaza, paradoxal, tot in lectiile de educatie
fizica si sport sau in alte forme de organizare a practicarii exercitiilor fizice. Cu
alte cuvinte, elementele de baza pentru practicarea independenta a exercitiilor
fizice (care se realizeaza, dupa cum bine stim, in timpul liber al subiectilor si
fara prezenta fizica a specialistului!) se insusesc in procesul instructiv - educativ
bilateral. Procedeele de exersare, in acest scop, sunt dependente de 'maiestria'
didactica a fiecarui profesor de educatie fizica si sport. Evident ca toate tehnicile de
autoorganizare, autoconducere si autoevaluare trebuie sa fie transferabile in timpul liber!

TENDINTE SI ORIENTARI METODOLOGICE IN EDUCATIE FIZICA SI

SPORT

Consideratii generale

Prima propunere este sa nu le mai zicem 'modeme', fiindca - in majoritate - nu se

incadreaza in aceasta categorisire (predominand tendintele si orientarile contemporane!)
 Aceste tendinte si orientari (desi multi specialisti - autori folosesc binomul 'orientari si
tendinte', fara sa lamureasca diferenta dintre ele!) nu trebuie sa fie confundate cu metodele de
instruire, chiar daca unele dintre acestea din urma sunt. intr-adevar, 'modeme'. Cred ca se deduce,
tot pe cale logica, ca toate tendintele si orientarile creeaza cadrul general pentru aplicarea
metodelor de instruire. De aceea se numesc: 'tendinte si orientari metodologice'!

Explicarea relatiei dintre tendinte si orientari metodologice apartine, in exclusivitate,

autorului prezentei publicatii. Orice orientare metodologica a fost, in trecutul sau, o tendinta
metodologica. Orice tendinta metodologica, mai repede sau mai incet, devine o orientare
metodologica. Mai concret, atunci cand o tendinta metodologica (cum este acum, tratarea
diferentiata) se generalizeaza, ea se transforma in orientare metodologica.

Tendintele si orientarile metodologice sunt rezultatul evolutiei teoriei si practicii

domeniului, evolutie determinata de cuceririle stiintei si tehnicii. Ele sunt necesare, avand in vedere
prioritatile actuale si de perspectiva aie educatie fizice si sportului. Dar, atentie, ele nu trebuie
considerate metode! (asa cum procedeaza unii specialisti - autori, care considera - de exemplu - ca
'modelarea' este totul, este 'peste tot', este 'unica' metoda de eficienta maxima etc.) Exagerari! .

Dupa modul in care se raporteaza la imaginatia si creativitatea subiectilor, tendintele si

orientarile metodologice se impart in doua mari categorii:

a. Tendinte si orientari metodologice de tip euristic (provenienta din ter

menul grecesc 'heurisken' = a afla, a descoperi), care solicita foarte
mult manifestarea imaginatiei si creativitatii subiectilor.

b. Tendinte si orientari metodologice de tip noncuristic, care solicita putin

sau chiar nu solicita deloc imaginatia si creativitatea subiectilor.
Exista, in procesul de invatare motrica, dar si in cel de dezvoltare / educare a
calitatilor motrice sau de influentare a indicilor somatici si functionali ai organismului subiectilor,
'situatii didactice' care nu pot fi rezolvate eficient decat pe cale noneuristica!
Referirile ulterioare succinte vor viza, din punctul de vedere al autorului, doua tendinte
metodologice si patru orient In educatie fizica si sport, mai ales in subsistemele care se
adreseaza litierei generatii, prioritate trebuie sa capete tendintele si orientarile de tip euristic Aceasta
nu inseamna ca cealalta categorie de tendinte si orientari, adica cele de tip noneuristic, pot si chiar
trebuie sa fie inlaturate sau evitate. Una dintre tendinte - 'autonomia'' - este prezentata in premiera.
Cealalta tendinta - tratarea diferentiata - a fost si este mult abordata teoretic si chiar experimental,
dar nu are sanse prea mari de a se generaliza si a se transforma in orientare metodologica. Cele
patru orientari metodologice sunt prea bine cunoscute de specialisti, desi cu una ('instruirea
programata') multi nu prea sunt de acord pentru domeniul 'nemasinist' al educatiei fizice si
sportului. Oricum, consecvent fiind, trebuie sa prezint - in continuare - cateva aspecte despre
fiecare tendinta si fiecare orientare!
 Autonomia in educatie fizica si sport

Subiectul este generos, mai ales prin prisma faptului ca a fost tema tezei de doctorat a
subsemnatului! Nu am 'batut toba' cat trebuia pe aceasta tema. Nefiind generalizata, ca si altele, se
apreciaza ca face parte din categoria tendintelor metodologice. Probabil ca in secolul al XXI-lea,
deci la inceputul mileniului al III-lea, ea va deveni - sigur – o orientare metodologica foarte
importanta si pentru educatie fizica si sport.
Termenul de 'autonomie' este foarte mult folosit astazi in societatea noastra. Multe
domenii, teritorii, institutii, persoane etc. fac apel la acest termen, el fiind - dupa opinia majoritatii -
unul din indicatorii adevaratei democratii. Autonomia presupune un anumit grad de libertate si
independenta. Ea se constituie si poate fi considerata ca o diferenta specifica si ca o forma sau un
tip de manifestare a libertatii si independentei. in acelasi timp, insa, autonomia implica un anumit
tip de dependenta. Autonomia presupune si capacitati, deprinderi sau tehnici de autoorganizare,
autoconducere si autoevaluare.

Este destul de greu de a circumscrie precis continutul autonomiei subiectilor si specialistilor.

Oricum, in mod cert, din toate punctele de vedere, pe prim plan trebuie situata autonomia
subiectilor, desi - in realitate - faptele nu sunt pe masura 'dezideratului'! Aceasta autonomie are,
evident, o legatura logica cu activitatea independenta, dar trebuie sa o delimitam de aceasta. Dupa
cum am mai prezentat (mai bine de doua ori, decat niciodata!), activitatea independenta presupune
neparticiparea directa a specialistului in practicarea exercitiilor fizice, dar ea se desfasoara sau ar
trebuie sa se desfasoare in urma recomandarilor acestuia. In lectii sau in alte forme organizatorice
sub forma de proces bilateral trebuie sa fie programate si aspecte subordonate activitatii inde-
pendente a subiectilor, cand se urmareste capacitarea acestora cu comportamente specifice
activitatii respective si transferabile in timpul liber.

Activitatea autonoma a subiectilor nu poate fi acceptata decat in prezenta specialistului,

a supravegherii permanente a acestuia si a interventiei ori de cate ori constata abateri de la
obiectivele propuse. In acest mod, activitatile respective permit stimularea intereselor si
aptitudinilor individuale ale subiectilor si, implicit, dezvoltarea creativitatii acestora. Se poate
asigura, astfel, individualizarea procesului de pregatire, conducatorul acestuia putand sa ajute mai
direct pe cei ramasi in urma si pe cei cu aptitudini deosebite. Autonomia nu trebuie confundata
cu libertatea de a face fiecare subiect ce doreste, fara existenta unor teme si obiective clare ale
activitatii respective.
Activitatea autonoma a subiectilor trebuie sa fie precedata de o instruire temeinica a
acestora, realizata sub indrumarea nemijlocita a specialistului. Deci, activitatea autonoma este
dependenta si de varsta subiectilor si - ca atare - de experienta lor motrica (fondul de cunostinte
teoretice de specialitate, calitati, deprinderi si priceperi motrice). A vorbi despre autonomie la elevi
din clasele I-II sau chiar I-IV este o utopie (chiar daca au existat si lucrari de gradul didactic 1 pe
aceasta tema!). Activitatea autonoma a subiectilor este o 'parte' a autoeducatiei fizice si sportive,
fiind necesara si pentru activitatea independenta a acestora.
 Autonomia subiectilor are implicatii evidente si asupra calitatii si duratei metodelor de
predare verbale si intuitive, in specia! ale explicatiei si demonstratiei. 'Limitele' acestor metode
trebuie sa fie intelese in sensul subordonarii - in ultima instanta - fata de prevederile programei
pentru activitatea respectiva si a principiului ca subiectul actioneaza autonom, dar trebuie sa
indeplineasca ceea ce 'doreste' conducatorul, specialistul, si - ca atare - cel cu competenta in
privinta justetei obiectivelor urmarite. Deci, se pune problema: cat 'directionam' si cat poate sa fie
'autonomie' in lectie sau in alta forma de organizare condusa de specialist? La aceasta problema,
sub forma de intrebare, poate sa ajungem sa dam un raspuns cat mai corect numai in urma unor
cercetari bine fundamentate stiintific. Respectivele cercetari trebuie sa stabileasca si rolul sau
ponderea principalelor variabile ale activitatii autonome a subiectilor- varsta, sex, teme si
obiective, activitatea in grup cu lideri formali sau informati etc.

Specialistul, prin statutul si rolul sau, are un accentuat grad de autonomie in a lua decizii,
in a stabili obiective, in a prospecta strategia pedagogica a tuturor demersurilor aplicate pentru
realizarea obiectivelor propuse. Pentru a actiona cat mai eficient si adaptativ in cadrul acestei
autonomii, specialistul utilizeaza fondul de cunostinte si priceperi profesionale, fond care trebuie
permanent si sistematic completat, actualizat si perfectionat. Autonomia specialistului in domeniu
trebuie analizata prin modul de raportare fata de urmatoarele trei elemente principale: programa,
tehnologie si planificare, in privinta planificarii, care implica si primele doua elemente, autonomia
specialistului se poate manifesta prin gasirea celor mai potrivite variante pentru toate conditiile in
care isi desfasoara activitatea, respectand cadrul general unitar de concepere, elaborare aplicare a
documentelor specifice (cadru general care a apartinut de 75 de ani institutiei nationale de
formare a specialistilor in domeniu, numita acum ANEFS Bucuresti, chiar daca unii extremisti
'postrevolutionari' - cu functii nationale, judetene sau municipale, ocupate prin 'algoritmul
politic' - au declarat ca s-au saturat de 'comanda venita de la centru'! in consecinta, comenzile'
este bine sa vina de la Cluj, Iasi, Timisoara, Craiova. Constanta, Pitesti, Galati, Brasov, Bacau,
Oradea etc, pentru ca in aceste noi 'focare' de educatie fizica si sport - pe planul formarii
specialistilor in domeniu – exista toate conditiile de tip 'european', inclusiv cadrele didactice
universitare 'nascute' si 'pregatite' peste noapte'!). In sensul autonomiei specialistului pe planul
planificarii pot fi desprinse urmatoarele posibilitati:

a. La nivelul planului tematic anual:

- stabilirea numarului de lectii din 'ciclurile tematice' specifice fiecarei componente sau
subcomponente a modelului de educatie fizica si sport (evident, referirea vizeaza doar
componentele sau sub componentele tematice);
- amplasarea 'ciclurilor tematice' in structura anului de pregatire;
 - stabilirea numarului de teme abordate in activitatile concrete de educatie
iaca si sport;
- alegerea variantelor convenabile de combinare a temelor, atunci cand nu se lucreaza tip
monosport, in functie de mai multe variabile: anotimp, conditii materiale, nivelul de pregatire a
subiectilor etc;
- stabilirea ordinei de abordare a temelor pe parcursul anului respectiv de pregatire (singura
'conditie' metodica o pune atletismul, care mentioneaza ca, indiferent de subiecti, intotdeauna
'alergarea de rezistenta' se abordeaza inaintea 'alergarii de viteza'!).

- stabilirea duratei de abordare, in minute (10,15, 20 etc.) a fiecarei teme;

-etc,

b. La nivelul planului calendaristic:

- selectionarea mijloacelor / sistemelor de actionare pentru realizarea fiecarei componente

sau subcomponente tematice a modelului de educatie fizica
si sport (consemnarea acestora intr-o 'anexa' este logica!),

- stabilirea succesiunii mijloacelor / sistemelor de actionare selectionate si a dozarii

acestora;

- programarea probelor de control in perioadele respective, cu respectarea

'disciplinara' a prevederilor MEC (chiar daca unele dintre acestea - referitoare
la educatia fizica scolara - sunt stupide!);

- alegerea formei de elaborare a planului (descriptiva sau grafica), prin

'negocierea' cu factorii locali de decizie (directori, inspectori, 'consilieri'
etc,) desi unii dintre acestia nici nu stiu despre ce este vorba!

c. La nivelul proiectului didactic sau de alta activitate concreta:

- stabilirea duratei, evident in minute, pentru fiecare veriga netematica

(durata verigilor tematice s-a realizat in planul tematic anual);

- stabilirea ordinei de abordare a temelor (locul temelor din calitatile

motrice este bine precizat; in privinta deprinderilor si priceperilor motrice se
recomanda, mai ales din punct de vedere psihic, ca ultima tema sa fie dintr-un
joc sportiv!);

- precizarea obiectivului operational specific fiecarei teme abordate;

 - dozarea mijloacelor / sistemelor de actionare sau a procedeelor metodice
folosite in verigile netematice;

- stabilirea modalitatilor concrete prin care se evalueaza realizarea obiectivelor

operationale;

- stabilirea continutului si amplasamentului indicatiilor metodice;

Tratarea diferentiata in educatie fizica si sport

A fost acceptata ca cerinta pedagogica foarte importanta si complexa chiar din finalul
secolului al XlX-lea. in Romania s-au facut primele incercari de aplicare a acestei tendinte
metodologice doar pe la jumatatea secolului aJ XX-lea, in educatia fizica si sportiva scolara S-au
remarcat, in acest sens, reputatii profesori Gheorghe Zapan si Petre Lazar, desi eforturile lor - cu
efecte favorabile - nu au fost nici in zilele noastre generalizate

Presupune respectarea particularitatilor subiectilor, fiind - deci - strans 'legata' de principiul

accesibilitatii instruirii si chiar de individualizarea acestei instruiri, la anumite niveluri de tip
performantial. in activitatea cu grupuri de subiecti, cum este in educatia fizici si sportiva scolara, nu
se poate respecta principiul individualizarii, ca treapta superioara a accesibilitatii. De aceea, este
raspandita (dar nu generalizata) modalitatea lucrului pe grupe de nivel valoric, 'inchise sau
deschise'. Cel mai corect, in sens de 'eficienta', este ca aceste grupe valorice si fie 'deschise', adica
dinamice/modificabile in functie de temele abordate. Din punct de vedere organizatoric apar,
normal, unele dificultati, deoarece unii subiecti din grupa valorica nr. 1 la o tema trebuie sa
treaca in grupa valorica nr 2 sau nr. 3, la urmatoarea tema si invers etc. Grupele de nivel valoric, pe
ansamblul componentelor modelului de educatie fizica si sport sau pe flecare componenta a
modelului respectiv, se stabilesc numai in urma verificarii de la inceputul perioadei de pregatire a
subiectilor.
Tratarea diferentiata presupune, cel putin la grupurile de subiecti cu varsta postpubertara, si
respectarea optiunilor acestora pentru practicarea unor categorii de exercitii fizice sau a unor
sporturi (care sunt exercitii fizice speciale si specializate!).
Pentru a realiza o eficienta maxima prin tratarea diferentiata, spun specialistii-pedagogi, un
rol important revine liderilor grupelor valorice, posibili si necesari buni colaboratori ai
specialistilor.
Problematizarea in educatie fizica si sport

Cred ca este cea mai la 'moda' orientare metodologica (deci, este orientare si nu tendinta!) in
educatie fizica si sport. Si nu numai! Ea se constituie in principala modalitate de aplicare a teoriei
invatarii prin descoperire, a invatarii active', a invatarii de tip euristic. Se poate aplica in toate
subsistemele educatei fizice si sportului, indiferent de varsta si alte particularitati ale subiectilor.
Unii autori (de exemplu, Ioan Cerghit, cel mai bun prieten adevarat al educatiei fizice si sportului
universitar, mai ales al ANEFS Bucuresti) o considera in postura de metoda, iar altii o ridica la
rang de principiu. Eu cred ca trebuie sa o lasam la locul ei, adica cel de 'orientare metodologica',
foarte buna mai ales in educatie fizica si sport. Metoda nu poate fi, iar principiu nici atat!
'Vechimea' ei este atat de mare - desi nu se numea asa! - incat nici nu merita sa abordam aceasta
tema (ca sa nu ii zicem 'problema'!).

Experimental, deci nu prin 'vorbe', s-a demonstrat ca problematizarea dezvolta gandirea

creatoare, imaginatia, interesul, curiozitatea si alte trasaturi sau calitati solicitate in activitatea
oricaror subiecti, dar mai ales in activitatea independenta. Ca atare, problematizarea nu este
'valabila' doar in procesul instructiv-educativ bilateral, desi noi o tratam aproape exclusiv in aceasta
postura! 'Problemele' puse (sau 'autopuse'!) trebuie sa depaseasca posibilitatile subiectilor.
Important este sa se retina ca aceasta 'depasire' nu trebuie sa fie prea marc, chiar daca subiectii in
cauza desfasoara si o intensa activitate intelectuala: observa, analizeaza situatiile, selecteaza solutii
de rezolvare prin comparatie valorica critica etc. Trebuie sa fiu total de acord cu afirmatia
(dovedita tot experimental!) ca 'invatarea prin rezolvarea de probleme'' (problem solving) este, de
fapt, un 'experiment gandit', situatia problema avand rol de ipoteza. Simplist pusa 'problema', sunt
recunoscute cei putin urmatoarele trei etape in activitatile concrete de educatie fizica si sport:

a. conducatorul /specialistul ajuta subiectul la rezolvarea 'problemei';

b. subiectul colaboreaza cu alti colegi de grup pentru rezolvarea 'proble

mei';

c. subiectul rezolva singur 'problema'.

Se cunosc, in principal, doua directii de aplicare a problematizarii in educatie fizica si

sport:
1, Selectionarea, restructurarea si reorganizarea 'cunostintelor' (inclusiv, dupa cum am mai
mentionat, deprinderile si priceperile motrice) pe care le

poseda subiectii.

Cele mai frecvente cai de concretizare a acestei directii sunt:

- intrecerile bilaterale, inclusiv sub forma jocului sportiv;
- parcursurile sau traseele aplicative, cu o conditie esentiala pentru
tema noastra: acestea sa nu fie demonstrate sau sa se impuna - prin
explicatie - procedeele tehnice de executie a actelor si actiunilor
motrice pe care le includ;

- elaborarea, de catre fiecare subiect, a 'liniei' de elemente si procedee . din gimnastica

acrobatica sau ritmica, patinaj artistic etc.
 2. Formularea unei situatii problematice, care poate fi rezolvata pe mai multe cai, prin
mai multe solutii. In aceasta modalitate se pot folosi, cel putin, urmatoarele doua variante:

2.1.Conducatorul/specialistul prezinta solutiile de rezolvare a 'problemei', iar

subiectii aleg pe cea considerata - de fiecare si dupa criterii
tot 'personale' - mai eficienta.

Nu se prezinta nici o solutie de rezolvare a 'problemei', iar subiectii

decid in functie de cunostinte, posibilitati si intentii proprii

Modelarea si modelele in educatie fizica si sport

Dupa cum am mai afirmat, este tema cea mai frecventa in publicatiile de specialitate si la
lucrarile metodico-stiintifice pentru obtinerea gradului didactic I, Exagerand, unii specialisti -
autori au credinta ca toi ceea ce exista in domeniul practicarii exercitiilor fizice nu este altceva
decat 'modelaje' si 'modele'!
Modelarea, in conceptia majoritatii specialistilor, primeste urmatoarele trei sensuri:

a. Metoda de investigatie/cercetare stiintifica a realitatii, a unor fenomene din aceasta

realitate: naturala sau sociala. Exista doua directii ale acestui sens:

a.l. Modelarea ca metoda de investigatie/cercetare/studiere a unui fenomen din realitate,

cu scopul elaborarii modelului sau.
a.2. Modelarea ca metoda de investigatie, cercetare /studiere a fenomenelor din realitatea
naturala sau sociala cu ajutorul modelelor deja elaborate, pentru a se cunoaste si explica cat mai
bine fenomenele respective.
Se apreciaza ca trebuie sa se recurga la modelare numai cand nu este posibila cunoasterea
prin alte metode! Asa se si explica nemultumirea subsemnatului fata de cei care au transformat
aceasta metoda intr-un 'fact totum'.

b. Metoda de instruire. In aceasta acceptiune ea este inteleasa ca fiind

actiunea de pregatire a subiectilor in concordanta cu indicatorii cuprinsi in
modelele (despre care nu am vorbit inca!) elaborate. Dar, intreaba subsemnatul.
aceasta 'actiune de pregatire' nu este chiar instruirea propriu-zisa? Apare a
doua intrebare, poate fi suprapunere intre instruire si modelare? Cred ca nu, si
mai cred ca instruirea se face, la modul concret, prin metode clasice bine
cunoscute: verbale, intuitive si practice. Daca sunt vizati, in sens de realizare,
anumiti indicatori cantitativi si calitativi specifici modelelor de educatie fizica
si sport, atunci inseamna ca toate metodele clasice de instruire se folosesc
intr-un cadru general imprimat de modelare. Cu alte cuvinte, revin si afirm ca
modelarea nu este metoda, ci o importanta orientare metodologica! Mai 'mult,
se pot folosi si trebuie folosite si modele operationale (adica exercitii speciale)
pentru indeplinirea modelelor teoretice de diferite dimensiuni temporale, dar
aceste modele operationale sunt prezentate prin metodele verbale si cele intuitive, fiind executate -
logic - prin metoda practica de exersare.

c. Principiu de instruire. in acest sens, dupa unii autori (Ion Siclovan si

Gh. Mitra - A. Mogos, mai ales), modelarea trebuie sa orienteze intreaga organizare si desfasurare
a procesului de pregatire, precum si planificarea acestui proces. Dupa opinie personala, intreb, din
nou: daca 'orienteaza' pregatirea si planificarea, de ce este principiu si nu este - de fapt - orientare
metodologica? Cred ca este doar o problema de terminologie si nu de sens.

Modelarea, pentru a fi inteleasa, face trimitere la termenul de model. De fapt, in

majoritatea dictionarelor se prezinta mai intai termenul de 'model' si apoi se continua cu termenul
de modelare, Daca se mai continua! Facand o sinteza, pe masura posibilitatii or, a majoritatii
definitiilor, am concluzionat ca 'modelul' este un sistem simplificat (material sau ideal) al unui
fenomen din realitatea naturala sau sociala (fenomen numit 'original'), sistem care
cuprinde elementele definitorii/semnificative sub aspectele continutului, structurii si
functionalitatii fenomenului respectiv.

Cele mai importante caracteristici ale modelului de educatie fizica si sport

sunt urmatoarele:

- Pentru a fi eficient trebuie sa indeplineasca, minimal, conditiile: sa fie

simplu, fidel 'originalului', relevant, reprezentativ pentru un original
categorial si nu pentru un origina! individual.

- El trebuie sa reflecte realitatea obiectiva, dar numai rezumativ si chiar

limitat. El nu epuizeaza originalul, fiind mai omogen si mai abstract
decat acesta.

- Este un 'sistem' inchis/nemodificabil pentru o perioada de timp, iar

'originalul' este mereu un 'sistem' deschis/dinamic.

- Este cuantificat precis (mai ales modelul de tip ideal/teoretic), avand

parametrii de ordin calitativ si cantitativ.

- etc.

Tipologia generala a modelelor - si in educatie fizica si sport - se prezinta in felul urmator:

a. Dupa natura lor:

 a.l. ideale/teoretice, care reprezinta cerintele maximale ale societatii in raport cu
fenomenul real;

a.2. materiale, adica machete, prototipuri etc;

b. Dupa calitatea lor:

b.l. logice, adica cele verificate total sau partial prin determinari;

b.2. matematice, adica cele exprimate cifric in procente si proportii;

b.3, 'empirice, adica cele stabilite pe baza de rutina, prin aprecieri

subiective (de multe ori neintentionat gresite!).

c. Dupa termenul pentru care se elaboreaza:

c;I, finale, valabile pentru sfarsitul ciclurilor de invatamant sau stadiilor de pregatire
sportiva;

C.2. intermediare, valabile pentru fiecare clasa dintr-un ciclu de invatamant sau pentru
fiecare an de pregatire sportiva;
c.3. operationale, care sunt sistemele de actionare/mijloacele folosite pentru realizarea
modelelor intermediare si - indirect - a celor finale.

In educatie fizica si sport predomina modelele ideale sau teoretice. Idealul educatiei fizice si
sportului are - ca model - cel mai inalt grad de generalizare. Modelele finale si intermediare sunt
'trepte' pentru realizarea idealului educatiei fizice si sportului. Aceste modele, care sunt tot
teoretice, exprima cerintele comenzii sociale fata de educatie fizica si sport la nivelul subsistemelor
specifice. Ele trebuie sa exprime pe 'cum trebuie sa arate (ca dezvoltare corporala)' si pe 'ce trebuie
sa stie subiectii (pe planul motricitatii)'. Ca atare, orice model teoretic, final sau intermediar, la
educatie fizica si sport trebuie sa se structureze pe urmatoarele componente:

- Cunostintele teoretice de specialitate.

- Capacitatea de organizare, adica capacitatea de a raspunde individual

sau in grup la unele comenzi necesare pentru 'manevrare', discipli
nare, pregatire etc.

- Dezvoltarea fizica armonioasa a organismului.

- Calitatile motrice (de baza si specifice).

 - Deprinderile si priceperile motrice (de baza, utilitar - aplicative si
specifice ramurilor si probelor sportive).

- Capacitatea de practicare autonoma a exercitiilor fizice.

- Capacitatea de practicare independenta a exercitiilor fizice.

Instruirea programata in educatie fizica si sport

Este o orientare metodologica cu predominant caracter noneunstic, fiind, de fapt, o

'prelungire' a modelarii pe planurile operationali zarii si programarii instruirii. Ea implica, dupa
opinia multor specialisti, calculatoare sau alte 'masini' moderne specifice. Exista in educatie fizica
si sport asemenea situatii sau posibilitati? Eu cred ca nu exista, iar varianta de a fi acceptata
expresia 'programarea instruirii' in loc de 'instruire programata' nu 'rezista', din multe motive de
logica, Existenta programelor pe disciplinele de invatamant sau pe ramurile si probele sportive nu
reprezinta primul 'pas' catre instruire programata, ci doar catre programarea instruirii. Este o
rectificare si a ceea ce am scris in editiile anterioare de ''Teorie si metodica'.

Instruirea programata face apel la raportul intre cantitatea informatiei insusite si cat
insusesc subiectii. Consta, in esenta, in impartirea sau fragmentarea continutului informational in
elemente mai lungi sau mai scurte, accesibile subiectilor si esalonarea acestora intr-o ordine de
dificultate unica pentru toti subiectii. Elementele in care se fragmenteaza continutul informational
au primit diverse denumiri: pasi metodici, secvente, doze, quante, microstructuri etc. De la unele
caracteristici ale acestor elemente, se recunosc cele doua tipuri clasice de instruire programata:

a. Instruirea programata liniara, numita si Skinner, dupa numele celui care a creat-o.
Cateva caracteristici:

- unitatile informationale sunt mici ('pasi' metodici mici) si asezate intr-o

succesiune identica pentru toti subiectii;

- ritm individual, in anumite limite temporale, de parcurgere a fiecarei

unitati informationale;

- trecerea la unitatea informationala urmatoare nu se face decat dupa

insusirea corecta a celei anterioare;

- 'raspunsurile' subiectilor sunt construite de conducatorul procesului

de instruire, fara variante;

- subiectii doar executa ce li se recomanda (nu aleg, concep, creeaza

etc), fiind reduse aproape total erorile.
 b. Instruirea programata ramificata, numita si Crowder, dupa numele celui care a creat-o.
Cateva caracteristici:

- unitatile informationale sunt mai mari, comparativ cu tipul anterior;

- raspunsurile subiectilor sunt construite tot de specialist, dar cu mai

multe variante, printre care unele incorecte;

- cand subiectii aleg o varianta incorecta, se intervine cu un program

secundar cu explicatii suplimentare in scopul determinarii alegerii unui
raspuns corect;

- solicita, prin posibilitatea alegerii raspunsului, si unele aspecte de tip euristic.

Algoritmizarea si algoritmii in educatie fizica si sport

Este o ultima faza a orientarilor metodologice de tip noneunstic, adica o ''prelungire' a
instruirii programate.

Algoritmizarea. despre care s-a scris foarte putin in domeniu, este o activitate „operatie' de
elaborare a unor 'solutii' speciale de rezolvare a unor situatii standardizate sau tipice, frecvente si in
educatie fizica si sport

Algoritmii nu suni altceva decat 'solutiile' speciale, adica rezultatele algoritmizarii. in cazul
procesului instrucliv-educativ bilateral, algoritmii suni de mai multe tipuri sau categorii:

1.Algoritmi specifici activitatilor conducatorului procesului insiructiv-

educativ.

2.Algoritmi specifici activitatii subiectilor cuprinsi in procesul instructiv

-educativ.

3.Algoritmi specifici continutului procesului instructiv-educativ respec

tiv.

'Teoria si metodica educatiei fizice si sportului' fac referiri sumare la prima categorie de
algoritmi (adica la cei care vizeaza pregatirea si conducerea activitatii specifice) si detaliaza
algoritmii din ultima categorie (adica pe cei specifici continutului procesului instrucliv-educativ).
Aceste discipline, in perspectiva, trebuie sa-si propuna sa se ocupe - prin cercetare stiintifica - si de
algoritmii specifici activitatii subiectilor care sunt cuprinsi in procesul de practicare a exercitiilor
fizice.
 In general, orice algoritm presupune o succesiune de 'operatii' prin care se rezolva situatia
sau problema tipica (desfasurata oriunde, oricand si de oricine in aceleasi conditii). Pentru
continutul procesului instructiv-educativ sunt foarte multi algoritmi, in functie de componentele
modelelor finale si intermediare. Dar, atentie, nu peste tot sunt algoritmi, ci doar pentru rezolvarea
situatiilor tipice sau standardizate! De regula, un algoritm cuprinde mai multe sisteme de
actionare/m odele operationale subordonate rezolvarii acelorasi situatii tipice/standard sau acelorasi
obiective. Aceste 'mijloace' trebuie sa fie efectuate intr-o succesiune logica, sa fie bine cuantificate
si insotite de toate regulile metodico-organizatorice necesare aplicarii lor (inclusiv durata si natura
pauzelor intre repetari, formatiile de lucru, modalitatile concrete de exersare etc.) Deci, revin cu
precizarea ca in educatie fizica si sport - pentru continut - nu totul inseamna algoritmi. Sunt foarte
multe alte mijloace (sisteme de actionare sau modele operationale), care nu pot fi de tip algoritmic!

Pentru elaborarea algoritmilor specifici instruirii in educatie fizica si sport, precum si

pentru aplicarea lor, sunt necesare urmatoarele cerinte:

- trebuie analiza temeinica si logica a structurii materiei sau a materialului de invatat;

- sa existe concordanta intre algoritmii elaborati si legile dezvoltarii fizice

/corporale la diferite varste, legile de dezvoltare.' educare a calitatilor motrice
sau ale formarii unor deprinderi motrice si legile de educare a comportamentului necesar activitatii
autonome sau independente, individual sau in grup

- sa fie riguros dozati, cuantificati;

- sa fie optimali si din punct de vedere al numarului 'operatiilor' pe care

ie includ (cat mai putine, dar cele mai eficiente1);

- sa fie insotiti si de aspectele care vizeaza metodologia aplicarii lor;

- sa fie codificati prin litere si cifre (logic, literele nu trebuie sa fie aceleasi la doua sau mai
multe componente ale modelului: V - pentru viteza si tot
V, de exemplu, pentru volei etc; cifrele se repeta, deci se reiau, de la 1 la n. In
cazul fiecarei componente: Vl-13, pentru viteza, de exemplu, si Vol-15. pentru
volei etc ). . .

Specialistii recunosc ca exista multe limite/dezavantaic ale algontmizarii instruirii, printre

care se mentioneaza:

a. in activitatile concrete si curente apar situatii neprevazute, pentru care

nu se pot aplica algoritmi, deoarece acestia trebuie anterior elaborati;
 b. In activitatile concrete si curente apar situatii cand nu se recomanda
aplicarea unor 'operatii' de tip algoritmic sau nu se pot aplica algoritmii conceputi (de
exemplu. in jocurile sportive bilaterale, parcursurile/traseele aplicative sau stafetele
nedemonstrate, 'liniile' din gimnastica acrobatica si ritmica etc);

c. nu ofera posibilitatea alegerii, a optiunii subiectilor, necontribuind, astfel - la

dezvoltarea creativitatii si imaginatiei acestora.
Sistemul metodelor de instruire si educare in educatie fizica si sport

'Adesea in calea celor care vor sa invete sta autoritatea

celor care predau ' (Cicero)

1. Definitia si functiile metodelor didactice

Conform conceptiilor prezentate de specialistii din domeniul stiintelor pedagogice, dar si

a celor din educatia fizica, metoda reprezinta calea prin care se transmit si se insusesc
cunostintele, deprinderile motrice, se formeaza priceperi motrice, se dezvolta aptitudini
psihomotrice, si se educa aptitudini morale, estetice si de vointa. Conceptul de „metoda' isi are
originea din grecescul 'methodos' care inseamna cale, drum de urmat, pentru realizarea
obiectivelor, finalitatilor propuse. Fiecarei discipline, de invatamant, ii corespunde o anumita
metodologie didactica, ce s-a dezvoltat si adaptat in functie de caracteristicile particulare ale
acesteia. Realizarea optima a activitatii instructiv-educative, in educatie fizica, depinde de modul
cum se desfasoara aceasta activitate, de continuturile abordate, de formele organizatorice.

in „Enciclopedia educatiei fizice si sportului din Romania, Voi. IV. pag 245, metoda este
explicata ca fiind un „mod sistematic de cercetare, cunoastere si de transformare a realitatii
obiective', iar metodele de invatamant sunt considerate ca fiind un „complex de operatii folosit in
activitatea didactica a educatiei fizice si sportului care formeaza unitatea procesului de predare
(condus de pedagog) si de insusire (realizat de elev), menit sa asigure volumul de cunostinte, de
priceperi si de deprinderi specifice, corespunzator obiectivelor si finalitatilor stabilite de
programele didactice scolare. Se diversifica in cadrul didacticii acestor domenii, in functie de
mijloacele folosite in: explicatie, demonstratie, exersare, corectare, verificare si
evaluare'. Metoda didactica, in educatia fizica, este considerata ca fiind modalitatea (calea), cu
cea mai mare eficienta, de organizare si desfasurare a procesului de predare, invatare, evaluare.
in cadrul metodelor, in functie de modalitatea de aplicare practica a metodei au aparut procedeele
metodice. Procedeul metodic reprezinta modalitatea particulara de aplicare a unei metode
In conditii si situatii concrete, pe care Cretu, C, 1998, pag 9) o considera ca fiind „o
tehnica mai limitata de actiune'. Metodele folosite in pregatirea sportiva sunt metode cu un
caracter mare de generalizare, folosite si in celelalte discipline de invatamant, dar adaptate la
specificul activitatii de educatie fizica si sport. Metodologia instruirii sau metodologia
procesului de invatamant, reprezentata de totalitatea metodelor utilizate in scopul realizarii
obiectivelor educatiei fizice si sportului, presupune abordarea unor orientari
metodologice (modul specific de combinare a metodelor si procedeelor metodice cu principiile
didactice) specifice activitatii de educatie fizica si sport. in practicarea educatiei fizice si
sportului strategia didactica, denumita si strategia instruirii, este data de modul de aplicare a
metodelor in functie de mijloacele si formele de organizare a activitatii. Strategia didactica este
conceputa in mod diferit, de catre fiecare profesor in parte, in functie de capacitatea creatoare,
capacitate ce se manifesta atat in proiectare cat si in conducerea procesului didactic. De ea
depinde, in mare masura, eficienta lectiei de educatie fizica sau de antrenament sportiv.
Presupune organizarea activitatii in functie de tematicele abordate, obiectivele operationale,
nivelul de pregatire al elevilor, timpul alocat activitatii, dotarea materiala, locul de desfasurare,
conditiile climaterice si nu in ultimul rand de preferintele elevilor.
Conform conceptiei lui Cerghit, L, in 1997. si Cristea, S., in 1998, folosirea metodelor
de instruire indeplineste realizarea urmatoarelor functii: formativa, cognitiva, motivationala,
normativa, instrumentala.
Functia formativ-educativa, reiese din actiunea ce o produce miscarea in dezvoltare
psihomotorie si intelectuala a elevilor. Exemplu in acest sens il reprezinta folosirea metodei
intrecerilor in cadrul activitatii practice, dar cu obligativitatea respectarii regulilor (la semnal se
alearga, cu intrecere pana la obstacol, pe care obligatoriu il ocolesti si te intorci rapid la coada
sirului). in acest test, elevul trebuie sa cunoasca punctul de plecare, modul de deplasare, punctul
de intoarcere, regula de intoarcere si punctul de sosire, ceea ce inseamna ca el participa cognitiv,
afectiv, motric si moral la realizarea acestei sarcini. Metoda de exersare prin intrecere, in acest
caz, contribuie la formarea complexa a elevilor.
Functia cognitiva evidentiata mai ales prin contributia pe care o are folosirea
metodelor de instruire asupra dezvoltarii proceselor psihice, in principal asupra memoriei,
gandirii, judecati, observatiei, atentiei, analizei, spiritului de decizie si discernere etc. Exemplu
prin intermediul descrierii (prin dispozitiile, comenzile, indicatiile, corectarile, aprecierile,
dezaprobarile etc), folosita in cadrul activitatii practice, se produce retinerea cunostintelor
transmise. in acest sens, elevul retine aspectele teoretice privind deprinderea motrica, proba
tehnica, procedeul tehnic, memoreaza regulile de executie ale acestora, ceea ce inseamna ca el
participa cognitiv la rezolvarea sarcinilor. Metoda descrierii in combinatie cu exersarea
contribuie la insusirea cunostintelor legate de activitatea desfasurata si la formarea unui bagaj
larg de deprinderi, privind modalitatile de executie a exercitiilor.

Functia motivationala se realizeaza mai ales prin caracterul distractiv-recreativ al

activitatilor desfasurate. Formarea unei motivatii temeinice presupune implicarea profesorului in
explicarea rolului si influentelor pe care le pot avea exercitiile fizice asupra dezvoltarii
personalitatii, dar si prin modalitatea de organizare si desfasurare ale acestora. Exemplu:
folosirea in cadrul povestirii a unor analogii (sa alergam iute ca iepurasul) contribuie la formarea
motivatiei si implicit la educarea unor aptitudini psihomotrice.

Functia normativa de optimizare a actiunii este rezultatul folosirii indicatiilor

metodice si al respectarii cerintelor, regulilor, instructiunilor etc. Respectarea stricta a
indicatiilor, a regulilor impuse de activitatea ce se desfasoara, ora de ora, exercitiu de exercitiu,
contribuie la:
• educarea valorilor morale si la formarea conduitei civice;

• formarea respectului fata de munca depusa;

• formarea responsabilitatii fata de sarcinile incredintate .

 Functia instrumentala decurge din faptul ca metodele sunt folosite ca instrumente de
lucru in scopul realizarii obiectivelor finale, cadru, de referinta si operationale Exemplu:
exersarea alergarii cu pas lansat de viteza contribuie la dezvoltarea aptitudinii de viteza, dar si la
insusirea tehnicii alergarii de viteza.

2. Clasificarea metodelor didactice

Metoda, considerata ca fiind o cale, o modalitate de lucru, sau un program dupa care se
desfasoara actiunile practice si intelectuale, contribuie la indeplinirea obiectivelor si sarcinilor
didactice imediate, intermediare si finale.
O clasificare acceptata, in mare parte de specialistii din pedagogia generala, cat si de
specialistii din educatia fizica, grupeaza metodele dupa evolutia lor istorica in :
• metode clasice (traditionale), verificate si stabilizate in ceea ce priveste eficienta
procesului instructiv-educativ. Din aceasta grupa fac parte: expunerea, conversatia,
demonstratia, exercitiul/exersarea etc;
• metode moderne, noi, ce vin sa completeze, sa usureze si sa stimuleze activitatea
instructiv-educativa. Din aceasta categorie fac parte modelarea, algoritmizarea,
problematizarea, brain-stormingul etc.
in cadrul anumitor metode, au aparut si s-au concretizat o serie de procedee metodice
care constituie modalitati de lucru particularizate sau variante specifice prin care se cauta sa se
influenteze dezvoltarea subiectilor. Astfel
in cadrul expunerii au aparut ca procedee metodice: povestirea, explicatia, prelegerea,
iar exersarea poate fi globala sau fragmentata etc.
Existenta unui numar mare de metode si de procedee metodice, folosite in educatia
fizica, privind instruirea si educarea, impune sistematizarea si gruparea acestora. Astfel Carstea
Gh., in 'Teoria si metodica educatiei fizice si sportului', aparuta in 2000, considera ca metodele
din educatia fizica si sport constituie un sistem si le grupeaza in: „metodele de instruire propriu-
zisa, metodele de educatie, metodele de corectare a greselilor de executie, metodele de verificare,
apreciere si notare, metodele de refacere a capacitatii de efort'. Se impune sa subliniem si faptul
ca aceasta grupare a metodelor nu este stricta. Ele pot fi grupate, de asemenea, dupa scopurile
didactice urmarite in metode de predare, de invatare, de proiectare, de evaluare, de refacere. Cert
este faptul ca metodele respective au dubla si chiar tripla actiune in functie de modalitatea lor de
folosire. Astfel, explicatia poate fi folosita de profesor ca metoda de predare, de elev ca metoda
de invatare sau evaluare, asa cum si exersarea poate fi folosita de elev ca metoda de invatare,
evaluare si de profesor ca metoda de predare. La randul ei, modelarea poate fi folosita ca metoda
de proiectare cand activitatea se structureaza pe baza modelelor intermediare (unitati de
invatare/instruire reprezentate de exercitii cu finalitati de executie), dar si ca demonstratie cand
se bazeaza pe prezentarea modelului (executie model).
Realizarea procesului instructiv-educativ nu este rezultatul folosirii unei singure metode,
ci rezultatul cumulat al impletirii si folosirii permanente a tuturor metodelor si procedeelor
metodice. Astfel, demonstratia poate fi insotita de explicatie sau conversatie, poate precede sau
urma exersarea. Folosirea unei metode de invatamant nu are un caracter strict, singular,
unidirectional, ci unul multifunctional. Alegerea metodelor, in procesul instructiv-educativ, este
actiunea ce necesita o mare responsabilitate din partea profesorului, intrucat aceasta trebuie sa
asigure finalitatea educatiei fizice, finalitate ce este diferita de la clasa la clasa, de la un ciclu de
invatamant la altul, de la un elev la altul.
Caracteristic disciplinei Educatie fizica si sport este faptul ca insusirea deprinderilor
motrice, a cunostintelor specifice acestora, dar si a celor ajutatoare se realizeaza in mod pregnant
in lectia de educatie fizica, prin exersarea repetata (in proportie de 90%). Aceasta caracteristica
specifica, impune profesorului de educatie fizica alegerea celor mai potrivite si adaptate metode
si procedee metodice, in functie de etapele procesului instructiv-educativ (proiectarea, predarea,
invatarea si evaluarea), dar si in functie de posibilitatile elevilor. Maiestria profesorului consta in
realizarea combinatiei diferitelor metode didactice, care sa asigure insusirea deprinderilor
motrice, retinerea cunostintelor de specialitate, dezvoltarea fizica armonioasa, educarea
aptitudinilor psihomotrice, morale si de vointa.
O structurare a metodelor realizata dupa actiunea dominanta s-ar putea prezenta astfel:

Metode

de invatare

Exersare (exercitiul)

Problematizarea

Studiul individual

Orala
 Practica -Fragmentata

-Globala

Metode de
-Modelarea -Algoritmizarea
predare
-Instruirea programata
folosite in
proiectare
Metode de
-Notarea -Aprecierea
evaluare
verbala

Metode

de corectare a

greselilor

- Interventia verbala -Interventia prin gesturi, semne

Metode
- Asistenta copiilor, asigurarea -
Ajutorul direct si sprijinul
de asigurare

si aiutor

Metode
de refacere

Schema Nr. 8. Structurarea metodelor

3. Metodele de predare
 Transmiterea, insusirea si evaluarea cunostintelor este un proces complex ce se
realizeaza prin folosirea combinatiei tuturor metodelor. Formarea unei imagini, a unei
reprezentari clare se realizeaza cu ajutorul metodelor verbale (povestirea, prelegerea, descrierea,
explicatia, conversatia etc), insa perceptia si intelegerea reala este intregita de o observare
dirijata asupra unei demonstratii corecte si de o executie simtita (perceputa, analizata de catre
elev). Desfasurarea procesului instructiv-educativ, sub forma de lectie scolara, necesita
proiectarea activitatii (cu ajutorul algoritmizarii si modelarii) si folosirea unor metode care sa
stimuleze (invatarea prin descoperire, brain-stormingul) interesul si motivatia. Evaluarea
(aprecierea, notarea) vine sa sublinieze eficienta metodelor folosite, contribuind astfel la
transformarea comportamentului uman.

3.1. Metodele verbale

Transmiterea cunostintelor, datelor sau dispozitiilor necesare insusirii, dezvoltarii si

educarii se realizeaza cu ajutorul metodelor verbale ce folosesc cuvantul rostit, acestea fiind
structurate in doua mari grupe:
• metode expozitive;
• metode conversative.

3.1.1. Metodele verbale expozitive

Expunerea este considerata ca fiind cea mai veche metoda de transmitere a

cunostintelor si informatiilor. Ea foloseste limbajul, care trebuie sa fie accesibil nivelului de
intelegere, clar, cursiv si curat exprimat (fara jargoane). Este o cale simpla, directa, rapida de
transmitere a informatiei. De modalitatea de realizare a expunerii depinde in mare masura
invatarea. intrucat prin expunere, se ofera, elevilor, cunostinte de-a gata, aceasta metoda,
predispune elevii/studentii/sportivii la pasivitate, in procesul de receptionare-invatare.
Expunerea este principala metoda prin care se realizeaza predarea in invatamantul
universitar. in cadrul ei s-au perfectionat mai multe procedee metodice si anume: povestirea,
explicatia si prelegerea-dezbaterea, descrierea. Folosirea unuia dintre aceste procedee metodice
de expunere a cunostintelor depinde de varsta elevilor si de capacitatea lor de intelegere.
Explicatia este o forma de realizare a expunerii succinte, ce are menirea de a preciza, a
argumenta, a exemplifica, a lamuri si clarifica anumite situatii, aspecte sau mecanisme ale
miscarii. Acest procedeu metodic se foloseste in toate sistemele de invatamant, de la copii cei
mai mici pana la oamenii maturi. Dar intrucat implica operatii logice complexe (comparatia,
analogia, analiza, sinteza, deductia, inductia) este mai putin folosita in invatamantul preprimar si
primar. Este un procedeu cu mare utilizare in educatia fizica si antrenamentul sportiv, fiind
stimulativ in ceea ce priveste participarea constienta si activa. intrucat explicatia foloseste o
expunere logica si argumentata, profesorii si antrenorii pot
dirija gandirea elevilor/sportivilor spre depistarea unor aspecte mai putin sesizabile, pot
contribui la formarea unor judecati care sa determine o anumita executie, pot directiona si usura
intelegerea ceea ce duce in final la o executie constienta si la formarea motivatiei, interesului
pentru activitate. Explicatia contribuie la insusirea cunostintelor de specialitate referitoare la:
tehnicile si tacticile de executie corecta, cunoasterea regulilor si cerintelor ce trebuie respectate,
intelegerea influentelor diferitelor exercitii asupra organismului, dezvoltarea aptitudinilor
psihomotrice, retinerea aspectelor privind formarea si perfectionarea unor deprinderi motrice.
Cresterea eficientei explicatiei este un deziderat urmarit permanent de profesor (daca acesta se
respecta si este preocupat de rezultatele muncii lui) si depinde de modalitatea de utilizare a
acesteia.
Folosirea explicatiei, in scopul transmiterii informatiilor si a justificarii si argumentarii
necesita respectare anumitor cerinte. Ea trebuie sa fie:
• clara si prezentata intr-un limbaj corect din punct de vedere terminologic si gramatical, si,
in acelasi timp, plastic scotand in evidenta ceea ce este mai important;
• precisa si scurta astfel incat sa capteze atentia subiectilor si sa memorarea informatiilor;
• sugestiva si prezentata la nivelul capacitatii de intelegere a elevilor, nici prea complicata
(sa nu provoace aversiune), dar nici prea simplista (ca sa determine o participare pasiva)
sa provoace neatentie, plictiseala;
• oportuna, adica sa fie folosita atunci cand este si unde este necesara.
Realizarea unei explicatii bune, pe intelesul tuturor, asigura insusirea unor cunostinte
teoretice precise si formeaza atitudini ce ajuta la:
• insusirea deprinderilor motrice de baza, a celor specifice unor ramuri de sport si la
formarea priceperilor motrice;
• realizarea unei tinute fizice si morale corecte;

• executia unei miscari suple si frumoase;

• imbunatatirea nivelului de dezvoltare a aptitudinilor psihomotrice;

• formarea si educarea calitatilor morale si de vointa.

Exemplu de realizare a explicatiei pentru 'stand pe maini' balansarea piciorului spre

inapoi trebuie sa fie energica si rapida, iar palmele se aseaza pe sol, cu degetele spre inainte,
bratele sunt intinse. Pentru a mentine trunchiul pe verticala cateva secunde, toata musculatura
trebuie sa fie incordata.
Povestirea este folosita in principal la nivelul invatamantului prescolar si in primele
doua clase ale invatamantului primar. Consta in prezentarea verbala concreta si sistematica a
unor actiuni, intamplari din viata animalelor sau a fenomenelor din natura, pe baza carora elevi
isi fac anumite reprezentari pentru a intelege mai usor unele exercitii. De regula, profesorul
insoteste povestirea cu demonstratii, materiale iconografice etc, pentru a stimula actiunea,
recurge la analogii. Pentru a fi eficienta, povestirea trebuie sa fie plastica, sugestiva si sa se
bazeze pe descrierea realitatii inconjuratoare, care este bine cunoscuta de subiecti. Exemplu -
acum sa zburam ca fluturasul sau ca randunica, prin aceasta analogie copiii isi creeze o imagine
privind miscarea, ce se asemana cu cea a fenomenelor, evenimentelor, lucrurilor, actiunilor,
personajelor deja cunoscute.
 Pentru ca povestirea sa stimuleze activitatea de practicare a exercitiilor fizice, in
procesul instruirii, este necesar sa respecte urmatoarele cerinte:
• sa prezinte fenomene reale si cunoscute, care sa aiba legatura cu miscarile ce urmeaza a fi
executate;
• sa fie prezentata cu claritate si corectitudine:

• sa scoata in evidenta anumite aspecte emotionale:

• sa prezinte fenomenele in succesiunea lor logica.

Prelegerea reprezinta o discutie teoretica folosita cu precadere in invatamantul superior,

la ultimele clase de liceu, dar si la sportivii de mare performanta. Expunerea sub forma de
prelegere are la baza o documentare si argumentare stiintifica riguroasa. Poate fi insotita uneori
de materiale intuitive cu scop de a contribui la retinerea si intelegerea cu usurinta a cunostintelor
si la formarea unor reprezentari clare. Ea dureaza 1-2 ore. Poate deveni plictisitoare si obositoare
daca dupa 30-40 de minute de prezentare teoretica a continuturilor, nu intervine o dezbatere
propriu-zisa a problemelor puse in discutie. Dezbaterea ca forma derivata din prelegere, se
realizeaza de obicei sub forma de 'masa rotunda', si reprezinta, de fapt, o comunicare didactica
sub forma uni dialog autentic in care se 'creeaza o atmosfera de toleranta si respect, de cooperare
fructuoasa, de coeziune afectiva, de confruntare academica a opiniilor si conceptiilor' in care
studentii, elevii invata sa: perceapa, inteleaga, gandeasca, exprime, analizeze, compare,
formuleze rationamente, elaboreze, sintetizeze raspunsuri, sa puna intrebari si sa aplice
cunostinte.
Descrierea este un procedeu metodic, derivat din expunere, cu mare eficienta in
practica sportiva, fiind utilizata in predarea tuturor categoriilor de exercitii fizice, considerata
deci ca fiind cel mai des folosita in activitatea motrica. Consta in prezentarea concreta si scurta a
trasaturilor si a detaliilor exterioare a unui obiect sau a unei modalitatii de realizare a unui act
motric, exercitiu, deprindere sau actiune motrica. Prin descriere sunt scoase in evidenta aspectele
fizice ale obiectului sau momentele de continut ale deprinderii motrice. Asa cum consemneaza
A., Barta si P Dragomir, pag. 21, 1999, descrierea este „metoda prin care se prezinta verbal
imaginea unui exercitiu, precizandu-se miscarile, succesiunea lor, directia, amplitudinea, ritmul
si durata. Descrierea exercitiilor fizice consta intr-o prezentare terminologica ce presupune:

prezentarea pozitiei initiale;

prezentarea succesiunii miscarilor cu toate componentele specifice

(directie, amplitudine, ritm, intensitate etc);

prezentarea pozitiei finale.

De asemenea, descrierea poate fi insotita de indicatii privind volumul exprimat in

durata sau numar de repetari, durata pauzei, numarul de serii etc.
 Folosirea descrierii, in lectia de educatie fiica, presupune respectarea urmatoarelor
recomandari:
sa fie clara si concisa, intr-o terminologie specifica, sugestiva si

cunoscuta de elevi/sportivi/studenti;

sa preceada, sa insoteasca sau sa urmeze demonstratiei, sau poate fi

insotita de planse, machete, fotografii, scheme;

sa fie reluata ori de cate ori s-a constatat ca apar dificultati in

procesul de intelegere, de reprezentare sau de executie;

sa fie folosita cu precadere in momentul de initiere, invatare a unui

exercitiu, a unei deprinderi motrice.

Exemplu: pentru 'stand pe maini' - din stand cu bratele sus, capul orientat cu privirea
spre inainte, se balanseaza piciorul drept inainte sus, dupa care se aseaza odata cu mainile, pe
sol, intr-un triunghi echilateral, cu genunchiul usor indoit, la o distanta de 30-40 cm. de locul de
plecare. Piciorul stang se balanseaza inapoi in sus in acelasi timp cu intinderea si impulsia
piciorului drept. In timp ce piciorul stang se indreapta spre verticala, piciorul drept se desprinde
de sol si se alatura acestuia. Capul este in extensie, privirea urmareste palmele pe sol. Se mentine
trunchiul in aceasta pozitie cateva secunde.

3.1.2. Metodele verbale conversative

Convorbirea este una dintre cele mai eficiente metode de obtinere a datelor cu privire la
capacitatea de intelegere, de suportare a efortului fizic a elevilor, dar si la capacitatea de realizare
a evaluarii activitatii de miscare. In educatia fizica convorbirea, se realizeaza prin conversatie si
brain-storming.
Conversatia se realizeaza cu ajutorul dialogului intre profesorul ce conduce activitatea
si elevii ce participa la procesul instructiv-educativ. Avand un caracter verbal, se desfasoara prin
intermediul unor intrebari clare, cu un grad mare de activizare, prin care se solicita elevilor
gasirea unor solutii sau formarea unor conceptii, judecati. Folosirea intrebarilor, in procesul de
insusire a deprinderilor motrice si de dezvoltare si educare a aptitudinilor psihomotrice are ca
scop stimularea gandirii si initiativei, formarea motivatiei si interesului pentru practicarea
exercitiilor fizice. Eficienta folosirii conversatiei in lectia de educatie fizica depinde de
momentul in care este folosita, dar si de modalitatea de realizare a acesteia. O conversatie
negativista poate produce uneori o stimulare a activitatii, dar de cele mai multe ori produce o
demoralizare si implicit o scadere a interesului pentru practicarea exercitiilor fizice, in timp ce o
conversatie pozitivista poate duce la o revigorare a activitatii, la o stimulare a participarii
constiente si active. Conversatia poate folosita in scopul transmiterii cunostintelor, dar si in
scopul stimularii corectitudinii executiilor. Tot cu ajutorul conversatiei, si pentru a stimula
perceptiile si gandirea elevilor, se realizeaza sondaje privind cauzele ce produc reusitele si
nereusitele in executie (ce ai simtit in zbor?, unde ai executat bataia - desprinderea?, de ce nu ai
dat mingea s-o prinda colegul?, de ce te-ai dezechilibrat in executia la stand pe maini?), se
schimba pareri privind greutatile ce incetinesc ritmul de invatare, se comenteaza tehnici si tactici
de executie, modalitati de rezolvarea a unor situatii, se fac aprecieri, se transmit indicatii, se emit
pareri privind evaluarea etc.
Brain-storming este un procedeu metodic folosit mai rar si de putin timp in educatia
fizica si sport. El consta in promovarea unei dezbateri ce se bazeaza pe exprimarea parerilor,
afirmatiilor, in mod argumentat. in prima etapa calitatea argumentelor nu conteaza, intrucat dupa
o perioada scurta de timp (cateva zile sau chiar cateva executii) de la dezbaterea initiala se reiau
discutiile si se emit noi pareri, se prezinta noi posibilitati de rezolvare, ce sunt analizate de un
micro-grup, cunoscator a problemei dezbatute si se stabilesc decizii/solutii eficiente. (Exemplu:
realizarea unei linii acrobatice presupune legarea elementelor artistice, unele de altele intr-o
succesiune ce poate fi comuna, dar si intr-o succesiune specifica fiecarui elev in parte, tinand
cont de particularitatile individuale. in prima faza se creeaza o linie acrobatica ce poate sau nu
poate sa fie executata de fiecare elev in parte. Ea este discutata, comentata, analizata. Dupa
cateva zile fiecare elev sau grup de elevi in parte isi reiau discutiile, afirmatiile, se emit noi
pareri, se prezinta noi posibilitati de combinare a elementelor, se supun dezbaterii si sunt
analizate modalitatile de combinare, se stabilesc deciziile/solutiile cele mai eficiente, se creeaza
propria/propriile combinatii si se argumenteaza).

3.2. Metodele intuitive (nonverbale)

Formarea unor reprezentari clare in ceea ce priveste executia rationala a actelor si

actiunilor motrice se realizeaza si cu ajutorul metodelor intuitive denumite si nonverbale. Aceste
metode se bazeaza pe activitatea organelor de simt: vaz, auz, cutanat, kinestezic. in cadrul
metodei intuitive au evoluat cateva procedee metodice printre care amintim: demonstratia si
observatia.
Demonstratia in educatia fizica, este metoda prin care se arata elevilor ceea ce ei vor
lucra in continuare, sau ceea ce trebuie sa realizeze in final. Cu ajutorul demonstratiei elevul se
familiarizeaza cu deprinderea motrica, exercitiul sau actiunea ce urmeaza a fi invatata,
consolidata, perfectionata sau evaluata. Ea poate preceda, insoti sau urma explicatia. Datorita
posibilitatii de prezentare directa a exercitiilor, prin miscare, ea formeaza reprezentari clare
privind structura deprinderilor motrice, privind succesiunea rationala a actelor motrice.
Realizarea demonstratiei trebuie sa tina cont de etapele formarii deprinderilor motrice.
Astfel ea poate fi:
• tip model global atunci cand se urmareste formarea unei reprezentari, a unei actiuni
motrice ce urmeaza sa fie insusita;
• de tip analitic cand actiunile motrice sunt foarte complexe si invatarea se realizeaza pe
parti sau pe faze;
• de tip final demonstrativ evaluativ cand se realizeaza evaluarea rezultatelor obtinute.
Demonstratia cu ajutorul materialului intuitiv (scheme/schite, planse, casete video,
filme, kinograme, diafilme etc.) este considerata ca fiind nemijlocita, si este rar folosita in
lectiile de educatie fizica, insa este des folosita in antrenamentul sportiv. Este indicata in
momentul in care nu se poate recurge la demonstrarea realizata de catre un elev sau un profesor,
si poate fi considerata ca o modalitate suplimentara de formare a reprezentarilor.
Demonstratia practica directa denumita si 'demonstratia vie' are la baza executarea in
fata elevilor a exercitiului sau a structurii motrice supusa invatarii. Demonstratia pe baza de
executie (cand executia este un 'model') este considerata ca fiind cea mai eficienta metoda de
predare a cunostintelor practice.

Ea se poate realiza:
• de catre profesor, cand acesta are o buna prestatie fizica si tehnica (se mai numeste si
demonstrare nemijlocita;
• de catre un elev, din grupul cu care lucreaza profesorul sau antrenorul, cand acesta
stapaneste bine tehnica de executie a deprinderi motrice ce urmeaza a fi invatata sau cand
acesta este inzestrat cu o inteligenta motrica deosebita, ceea ce-i da posibilitatea sa
realizeze incercari apropiate de tehnica de executie ceruta. Elevii pot fi folositi ca modele
si atunci demonstratia este considerata ca fiind de tip mijlocit.
Realizarea unei demonstratii corecte poate contribui la dirijarea observatiei elevilor spre
perceperea elementelor esentiale ale actiunilor motrice, ceea ce poate stimula dorinta elevilor
pentru exersare si pentru reusita. Folosirea unui anumit tip de demonstratie va tine cont de
particularitatile individuale ale subiectilor. Atunci cand se constata aparitia unor greseli tipice
(prezente la un numar mai mare de elevi) se poate recurge la executia unei demonstratii
suplimentare pentru a scoate in evidenta aspectele esentiale, dar si la o demonstratie gresita cu
scopul de a scoate in evidenta incorectitudinile aparute in executia sau in intelegerea gresita a
miscarilor. Eficienta demonstratiei creste atunci cand este insotita de explicatie care subliniaza
anumite aspecte. Demonstratia si expunerea verbala (explicatia, conversatia) constituie metodele
de baza folosite in scopul formarii unei perceptii, a unei reprezentari clare asupra miscarii ce
trebuie executata.
Observatia executiei asigura in cel mai mare grad sesizarea aspectelor cheie ale
executiei miscarilor. Profesorul dirijeaza observatia elevilor spre executiile cele mai bune
realizate in timpul desfasurarii lectiilor, prin urmarirea atenta. Observatia dirijata poate fi
efectuata si asupra exercitiilor gresite pentru a scoate in evidenta aspectele negative si a le
inlatura. Este indicat ca profesorii sa orienteze observatia subiectilor spre un anumit aspect,
precizat dinainte, si sa stimuleze interventiile pozitive ale elevilor. Valoarea metodei este data de
faptul ca poate stimula elevii in aplicarea a tot ceea ce considera ca este nou si eficient, le
stimuleaza gandirea creatoare, imaginatia, le imbogateste cunostintele si le dezvolta simtul
observatiei.
Observatia executiei altor subiecti (profesor, elev model) vizeaza:
• depistarea aspectelor esentiale ale executiei;
• sesizarea aspectelor pozitive si negative din executia colegilor, ceea ce permite formarea
capacitatii de apreciere si autoapreciere corecta a tehnicii de executie.
Observatia poate fi dirijata si asupra executiei proprii, este vorba de acea percepere a
miscarii cu „ochii mintii', de acea simtire, reprezentare si control a propriei miscari, pe care
foarte putini elevi reusesc sa o stapaneasca si care, in procesul de antrenament, este deosebit de
importanta.

Metodele de invatare
Procesul de instruire-educare, specific educatiei fizice si sportului, este un proces ce
este influentat, in mare parte, de sarguinta si de interesul de care da dovada copilul/ elevul/
studentul in activitatea de pregatire. in cadrul lectiei de educatie fizica, exersarea (practica si
intelectuala) este metoda ce are la baza activitatea de executie, a subiectilor, ca singura
modalitate ce poate duce la indeplinirea obiectivelor educatiei fizice si sportului,
iar problematizarea si studiul individual vin sa completeze modalitatea de acumularea a
cunostintelor si formarea priceperilor pe baza eforturilor proprii.

1. Metoda exersarii

invatarea are la baza executia sau exersarea, care in alte discipline de invatamant, este
intalnita sub denumirea de exercitiu. In educatia fizica si sport, metoda, ce contribuie in mod
direct la activitatea de invatare, este exersarea, care constituie de fapt executia sau activitate
practica directa, iar exercitiul fizic reprezinta un act motric, un mijloc ce face parte din
continutul educatiei fizice (exemplu: mersul, alergarea, driblingul, pasarea mingii sunt
considerate exercitii fizice). Exersarea presupune repetarea sistematica, constienta si activa, a
diferitelor exercitii fizice, in scopul realizarii obiectivelor de instruire, prezentate, comandate,
explicate, indicate, demonstrate sau cerute de profesor, specifice activitatii planificate. Exersarea
repetata a exercitiilor fizice, ca rezultat al contractiilor musculare, conduce la realizarea
engramei activitatii/exercitiului respectiv. Pentru intarirea perceptiei senzoriale, a unei engrame
corecte, se pot utiliza in afara exersarii miscarilor explicatiile verbale, vizionarea inregistrarilor
cinematice, a desenelor etc.
in educatie fizica, dupa modalitatea de abordare, ea poate fi practica si verbala, iar
dupa modalitatea de executie a miscarilor si exercitiilor ce urmeaza a fi insusite, poate fi sub
forma: fragmentata si globala.
Exersarea practica fragmentata consta in executia deprinderi motrice in mod
fragmentat, pe secvente sau faze, in mod analitic. Acest tip de exersare se foloseste atunci cand
deprinderile motrice sau exercitiile se caracterizeaza printr-un grad mare de complexitate si nu
este posibila invatarea globala, dar si in cazul cand se abordeaza perfectionarea unui anumit
aspect al miscarii, ce necesita o anumita cizelare sau chiar corectare. Exersarea fragmentata
poate fi executata in mod individual, cand deprinderea, priceperea motrica respectiva nu necesita
participarea unuia sau a mai multor coechipieri, dar si in grup, cand dorim sa perfectionam o
anumita executie in conditii variate ce necesita participarea mai multor coechipieri pentru
realizarea unei inlantuiri de elemente sau procedee tehnice (exemplu jocurile sportive). invatarea
miscarilor complexe, care nu pot fi insusite printr-o exersare globala, necesita fragmentarea
componentelor deprinderilor motrice respective, in acte motrice ce sunt insusite in mod singular,
dupa care sunt asamblate in deprinderea motrica complexa. Exemplu: cand se invata saritura in
lungime cu 1 1/2 pasi in aer se insuseste: separat aterizarea, separat un elan scurt, mediu si lung
cu bataie-desprindere si separat zborul. in final aceste faze ale sariturii se asambleaza si se
execute saritura completa. Exersarea fragmentata poate fi realizata in mod individual, cand se
intampina greutati in procesul de invatare, si cu tot grupul/clasa odata, cand nu apar greseli mari
de executie. intotdeauna, invatarea miscarilor, cu un grad mare de complexitate, incepe cu
exersarea fragmentata a componentelor (fazelor), realizand astfel o exersarea partiala, analitica si
o insusire temeinica a acesteia. Nu este insa indicat sa se insiste prea mult pe exersarea
fragmentara, intrucat poate sa ingreuieze dupa insusire, procesul de legare cursiva a fazelor.
Exersarea practica globala presupune executia unei deprinderi motrice in totalitatea sa,
a unui complex de deprinderi motrice, care se succed conform modelului determinat anterior. Ea
realizeaza invatarea sau perfectionare globala a deprinderilor. Este metoda prin care
executia unui exercitiu, a unui procedeu tehnic, a unei deprinderi motrice este predata in
totalitatea sa, respectand succesiunea miscarilor, cerintele de directie, ritm, tempou, intensitate,
volum. In procesul de exersare globala, pentru a asigura o invatare mai rapida, se pot usura
conditiile de executie prin: marirea suprafetei de sprijin, marirea sau micsorarea obiectelor si
distantelor. Exersarea globala este folosita in alergari, sarituri, aruncari, dar si in unele jocuri
sportive si in gimnastica, cand nu se intampina greutati in executia cursiva a miscarilor.
Folosirea exersarii globale contribuie le realizarea obiectivelor educatiei fizice, cand se
respecta urmatoarele indicatii metodice:
• este folosita pentru insusirea actiunilor motrice mai simple;
• este folosita des in etapa consolidarii si perfectionarii deprinderilor motrice sportive;
• este folosita in scopul dezvoltarii aptitudinilor motrice:

• este organizata in conditii variate;

• este intrerupta cand apar greseli de executie.

Dupa desfasurarea in timp a actiunilor, de catre copii/ elevi/ studenti, exersarea poate
fi: simultana si alternativa.
Exersarea simultana are avantajul ca invatarea, consolidarea, perfectionarea actiunilor
motrice sau dezvoltarea aptitudinilor psiho-motrice se realizeaza cu toti elevii odata conform
cerintelor activitatii practice. Cea alternativa presupune alternarea insusirii unor deprinderi cu
alte deprinderi, (exemplu: prima parte a lectiei, jumatate din elevi exerseaza exercitiile pentru
invatarea bataii - desprinderii la saritura in lungime, iar cealalta jumatate exerseaza jocul de
handbal cu reguli reduse, in partea a doua a lectiei exersarea pe ateliere/grupe se schimba).
Dupa modalitatea de organizare a elevilor, exersarea poate fi: frontala, pe grupe, pe
perechi, individuala.
Exersarea frontala se realizeaza cu tot colectivul/clasa odata. in lectia de educatie
fizica sau cea de antrenament este folosita in veriga I, cand se organizeaza colectivul de elevi ce
trebuie disciplinat si pregatit pentru realizarea lectiei, in veriga a Ii-a, cand se pregateste
organismul pentru efort, in veriga a III-a, cand se actioneaza asupra influentarii selective a
aparatului locomotor prin exercitii sub forma de complexe de gimnastica, in veriga a VH-a, cand
se realizeaza revenirea organismului dupa efortul depus si in veriga a VUI-a, cand se trag
concluziile asupra modalitatii de realizare a lectiei si de participare a elevilor la aceasta. Poate fi
folosita si in veriga a IV-a, a V-a si a Vi-a cand colectivele de elevi nu sunt numeroase si este
spatiu suficient.
Exersarea pe grupe presupune organizarea elevilor pe grupe si ateliere. Grupele pot fi
fixe, pe o perioada mai mare de timp, sau pot fi constituite de fiecare data in parte, in functie de
tema / temele de lectie. Important este ca aceste grupe sa fie echilibrate din punct de vedere
valoric, pentru a nu crea manifestari negative, de nemultumire si nesatisfactie. Exersarea pe
grupe este specifica verigii a IV-a, cand se urmareste dezvoltarea vitezei si coordonarii, verigii a
V-a, cand se urmareste invatarea, consolidarea, perfectionarea si verificarea deprinderilor
insusite, dar si verigii a Vi-a, cand se urmareste dezvoltarea fortei sau rezistentei. in lectiile in
care se abordeaza teme de dezvoltare a fortei, colectivul de elevi se imparte pe grupe valorice si
se lucreaza pe ateliere. Poate fi folosita si in veriga a VH-a, la revenire.
Exersarea pe perechi este un procedeu cu mare eficienta, folosit cu precadere in veriga
a 111-a, cand exercitiile sunt executate pe perechi in scopul influentarii selective a aparatului
locomotor, in veriga a V-a, cand se urmareste insusirea unei noi deprinderi si este nevoie ca un
elev sa asiste sau sa ajute executia unui coleg/coechipier (specific invatarii deprinderilor motrice
ce alcatuiesc sporturile individuale, exemplu la stand pe maini, sau cand executa impreuna
deprinderi motrice specifice jocurilor sportive unde sunt necesari cel putin doi elevi) si in veriga
a VI - a, cand se pune problema dezvoltarii fortei, unde este nevoie de doi participanti. Poate fi
folosita si in veriga a rV-a.
Exersarea individuala este o exersare realizata de catre fiecare elev in parte. Elevii
lucreaza in mod independent, nedirijat, profesorului ii revine, in principal, sarcina de
supraveghere, indrumare si corectare. Poate fi folosita in toate verigile lectiei, dupa ce au fost
insusite deprinderile motrice, si mai ales cand se urmareste perfectionarea acestora, dezvoltarea
aptitudinilor psihomotrice ce nu necesita ajutor sau interventia unui coleg. Este indicata, intrucat
permite lucru in functie de posibilitatile individuale, dar si in functie de ritmul propriu. Acest tip
de exersare pretinde o baza materiala foarte buna, un spatiu de desfasurare suficient, un nivel
crescut de constiinta si motivatie si un numar de materiale didactice suficient. Poate fi folosita in
executia exercitiilor pentru dezvoltarea fizica, pentru dezvoltarea aptitudinilor motrice, dar si
pentru formarea deprinderilor motrice specifice sporturilor individuale. Necesita din partea
profesorului atentie sporita si un efort la fel de mare, determinat atat de necesitatea cunoasterii
reale a predispozitiilor elevilor /studentilor/sportivilor, cat si a efectelor produse de exersarea
miscarilor. Exersarea individuala presupune exersarea in functie de predispozitiile elevilor si
specificul, ramurii/probei sportive. Are mare influenta in cresterea performantelor sportive.

Exersarea individuala are urmatoarele avantaje:

• asigura o densitate motrica mare;

• ajuta la corectarea deficientelor fizice prin folosirea exercitiilor adecvate;

• asigura o dezvoltare/formare/educare in ritm propriu, dat de particularitatile individuale

ereditare (unii mai buni, altii mai putin buni);
• asigura tratarea diferentiata a elevilor conform preferintelor (unul vrea sa joace baschet,
altul sa alerge etc).
 in folosirea acestui procedeu metodic apar si o serie de dezavantaje, ce constau in:
• imposibilitatea profesorului de a fi atent la fiecare executie pe tot timpul lectiei;
• imposibilitatea organizarii, atunci cand numarul de elevi dintr-o clasa este mare (peste 20
elevi), intrucat acestia nu pot fi urmariti;
• imposibilitatea organizarii, daca nu dispunem de o baza materiala deosebita.
Exersarea, sub formele ei variate de folosire, contribuie: la invatarea, consolidarea,
perfectionarea, evaluarea deprinderilor motrice, la formarea priceperilor motrice, la
imbunatatirea dezvoltarii fizice corporale, la dezvoltarea aptitudinilor psihomotrice conditionale
si coordinative. la educarea calitatilor morale si de vointa, la formarea capacitatii de organizare si
de practicare independenta a exercitiilor fizice.
Exersarea pentru invatarea, consolidarea, perfectionarea si evaluarea
deprinderilor motrice si formarea priceperilor motrice poate fi: exersarea singulara a unei
deprinderi/priceperi motrice (se poate realiza fragmentar cand aceasta este foarte complexa si
global cand aceasta este simpla) si exersarea cumulata /globala a mai multor deprinderi /
priceperi motrice. Exersarea in scopul invatarii deprinderilor si formari priceperilor motrice, si se
realizeaza in veriga a V-a, considerata ca fiind veriga tematica de realizare a temelor.
Exersarea in scopul optimizarii dezvoltarii fizice corporale se

realizeaza in special in veriga a IlI-a lectiei si are la baza executia miscarilor sub forma de
complexe de exercitii fizice localizate. Exercitiile ce sunt folosite pentru optimizarea dezvoltarii
fizice generale se realizeaza din mers sau pe loc, intr-o formatie de gimnastica ce avantajeaza
executia. Complexele sunt formate din 6-8 exercitii, a cate 4-8 timpi, se executa liber sau cu
obiecte portative, cu partener, cu incarcaturi, pe numaratoare sau pe fond muzical. Exercitiile din
complexe sunt alese astfel incat sa solicite toate segmentele corpului, abordand o anumita ordine
(de sus in jos: cap, gat, membre superioare, trunchi, membre inferioare).

imbunatatirea dezvoltarii fizice poate fi realizata si in celelalte verigi ale lectiei (in veriga a IV-a,
a V-a si a Vi-a) prin folosirea exercitiilor in diferite scopuri, dar si prin celelalte forme de
organizare a activitatii fizice practice (activitatea independenta, competitiile sportive scolare,
recreatia organizata, gimnastica de inviorare etc).

Exersarea in scopul dezvoltarii aptitudinilor psihomotrice se

desfasoara pe parcursul intregii lectii, cu exceptia primei si ultimei verigii. Accentul cade cu
precadere pe veriga a IV-a, cand se urmareste dezvoltarea vitezei si indemanarii si a Vi-a cand se
urmareste dezvoltarea fortei si rezistentei. Mijloacele si metodele pentru dezvoltarea
aptitudinilor psihomotrice sunt multiple, variate si pot fi alese in functie de aptitudinea ce
urmeaza a fi dezvoltata si educata.

Exersarea pentru dezvoltarea calitatilor morale si de vointa se

realizeaza pe parcursul intregii lectii de educatie fizica si sport, prin incurajari, corectari
permanente si mai ales prin obligativitatea respectarii regulilor si a indicatiilor.
 Exersarea pentru formarea capacitatii de organizare si de practicare
independenta se realizeaza prin dirijarea controlata a activitatii, prin modalitati diferite de
organizare a activitatii, a colectivului de elevi si a materialelor sportive. Capacitatea de
organizare si de practicare independenta se formeaza prin stimularea elevilor in acordarea
ajutorului, in conducerea anumitor exercitii, in folosirea elevilor la organizarea materialelor
sportive si a spatiului de lucru si prin cunoasterea regulilor de comportare, a celor de executie a
diferitelor exercitii, jocuri, parcursuri aplicative. Formarea capacitatii de practicare independenta
se realizeaza in fiecare veriga a lectiei prin incurajarea executiilor libere si stimularea alegerii
exercitiilor sau practicarii unor ramuri de sport foarte placute elevilor. Are la baza exersarea
individuala dirijata si incurajata de catre profesor, atat in timpul orelor scolare, cat si in timpul
liber.

2. Problematizarea
Alaturi de exersarea (fragmentata sau globala) folosita la executia exercitiilor pe baza
reproducerii, imitatiei, in educatia fizica si sport, se foloseste si metoda de invatare prin
problematizare. invatarea prin problematizare, a fost denumita de R. M. Gagne, citat de Dumitriu
Gh. si Dumitriu C, in 2003, 'rezolvarea productiva de probleme' si este considerata „principala
modalitate de aplicare a teoriei invatarii prin descoperire, a invatarii active, a invatarii de tip
euristic' (conform lui Carstea 2000, pag 114). Aceasta metoda presupune crearea unor situatii
practice problematice, care necesita, din partea elevilor o atentie deosebita in gasirea celor mai
eficiente solutii de rezolvare. Are la baza 'exersarea prin deducere si gandire creatoare' rezultata
in urma analizei si compararii situatiilor aparute sau provocate, in urma depistarii relatiilor dintre
cunostintele, deprinderile si priceperile deja insusite. Dupa cum subliniaza si Farcas V., 2003,
„problematizarea, in educatie fizica, consta dintr-o suita de variabile prin care se urmareste
crearea unei situatii problema care antreneaza si ofera elevilor posibilitatea sa surprinda diferite
relatii intre diferite cunostinte, priceperi si deprinderi motrice anterioare si noile achizitii prin
solutiile pe care, acestia le gasesc sub indrumarea cadrului didactic'. Angajarea
elevilor/sportivilor, intr-o activitate independenta de insusirea si mai ales de aplicare in situatii
diferite, a celor invatate, prin crearea de probleme, contribuie la formarea imaginatiei, motivatiei,
a interesului si a creativitatii pentru gasirea celor mai eficiente si mai adecvate solutii. Exersarea
deprinderilor motrice realizata in mod diferit si in conditii de executie cat mai variata, si impusa
de situatii neprevazute contribuie cel mai mult la realizarea acelui tip de 'invatare aplicativ
deductiva', care asigura modificarea comportamentelor si personalitatii elevilor/studentilor/
sportivilor.
Paralel cu indrumarea facuta de cadrul de specialitate, pe tot parcursul instruirii, se
impune angajarea elevilor/studentilor/sportivilor in rezolvarea, in mod independent, a diferitelor
probleme, situatii aparute, sau provocate.
in educatia fizica, problematizarea presupune:

• sugerarea alegerii rezolvarii unei situatii, de catre profesor/antrenor;

• alegerea unei optiuni de rezolvare a unei situatii de catre un grup de elevi;

 • alegerea unei optiuni de rezolvare a unei situatii de catre un elev/sportiv.

In lectia de educatie fizica, problematizarea solicita foarte mult elevii, care sunt nevoiti,
ca pe baza cunostintelor anterioare, sa aleaga cele mai eficiente si potrivite solutii in functie de
momentul executiei. Rezolvarea de probleme stimuleaza analiza, judecata, imaginatia creatoare,
capacitatea de reorganizare si restructurare a cunostintelor, a deprinderilor motrice, interesul,
curiozitatea spiritul de explorare. Toate acestea duc in final formarea competentelor motrice si
intelectuale ale elevilor.
Problematizarea ca metoda de invatare se evidentiaza in executia: parcursurilor
aplicative, in jocurile de miscare, in jocurile sportive, in crearea linilor acrobatice si artistice in
gimnastica etc. si contribuie, in mare masura la formarea creativitatii la elevi. Ca metoda
didactica de invatare, problematizarea presupune, in timp o succesiune de secvente ce constau in:
momentul crearii situatiei/situatiilor problema, momentul alegerii celei mai potrivite solutii cu
momentul executiei, momentul rezolvarii problemei si momentul analizei solutiei alese pentru
rezolvare.

3. Metoda studiului individual

Desi considerata improprie domeniului nostru, are din ce in ce mai multe utilizari
intrucat presupune realizarea unei exersari in scopul fie a perfectionarii executiilor, fie pentru
descoperirea anumitor caracteristici ale exercitiilor. Are la baza activitatea de informare teoretica
din literatura de specialitate cat si activitatea de exersare recomandata pentru activitatea
independenta in scopul: imbunatatirii capacitatii de efort, cresterii performantelor sportive,
realizarii baremurilor pentru o nota maxima, perfectionarii unei anumite executii, re-exersarii in
momentul nereusitei unei executii corecte sau a unei executii de re-corectare si chiar cand se
recomanda studierea unei anumite bibliografii.

5. Metodele de proiectare didactica

Procesul de proiectarea activitatii de educatie fizica si sport se realizeaza cu ajutorul mai

multor metode. Cu ajutorul lor se asigura structurarea continutului si realizarea obiectivelor
educatiei fizice si sportului. Din grupa metodelor folosite in activitatea de programare si
proiectare, ce contribuie la ordonarea si dirijarea procesului de predare, invatare, evaluare
subliniem: modelarea, instruirea programata, algoritmizarea. Aceste trei metode, cu ajutorul
carora se realizeaza proiectarea didactica, nu sunt folosite separat ele se interconditioneaza si se
completeaza reciproc, asigurand astfel eficacitatea procesului educativ. Exista autori care le
prezinta ca fiind metode de predare sau de invatare, minimalizand importanta lor in proiectarea
didactica. Elaborarea documentelor didactice (planul tematic anual, planul calendaristic
semestrial, unitatea de invatare, proiectul didactic) este o activitate ce solicita timp, competenta
si mai ales o cunoastere reala a posibilitatilor umane, materiale si financiare, dar si a
continuturilor programei scolare.

5.1. Modelarea
Procesul de elaborare a unui model, model ce se aproprie ca forma, structura, caracteristici,
indici, de trasaturile esentiale ale finalitatii unui continut considerat original sau final se numeste
modelarea. In practica sportiva, modelarea poate fi folosita ca metoda de programare/proiectare a
activitatii de instruire si reprezinta un model teoretic programatic, dar si ca modalitate de predare
prin intermediul modelelor si reprezinta un model practic executiv. in situatia in care modelarea
este folosita in procesul de programare/proiectare, aceasta se concretizeaza in documentele
elaborate de catre profesor, in scopul desfasurarii activitatii practice, iar cand este folosita ca
metoda de predare-invatare se concretizeaza fie intr-o demonstratie a profesorului, a unui elev
talentat, fie in prezentarea unor imagini prin schite, planse, casete video in scopul indrumarii
elevilor pentru a percepe, a intelege si a descoperi anumite informatii si relatii despre miscarea
ce urmeaza a fi executata. Conform opiniei prezentata de V. Ghenadi, 1981, modelarea 'se
constituie in metoda specifica cu reguli si etape de aplicare precis delimitate, facand-o aplicabila
in domeniile de activitate ce au ca obiect de studiu sistemul dinamic complex' de miscare.
Folosita in principal ca metoda de programare, modelarea procesului instructiv-educativ
este inteleasa ca fiind actiunea prin care cadrul didactic proiecteaza activitatea ce urmeaza sa se
realizeze de-a lungul unui an de zile, a unui ciclu de invatamant in conformitate cu prevederile
prevazute de programa scolara. Modelarea presupune elaborarea, de catre profesor a unor modele
de instruire si de evaluare pentru fiecare deprindere motrica sau pentru fiecare disciplina/
ramura/ proba sportiva in parte. Actiunea de programare a activitatii prin intermediul modelelor
are caracter metodologic si urmareste esalonarea mijloacelor folosite, metodelor si tehnicilor de
lucru, criteriilor de evaluare, in scopul realizarii obiectivelor intermediare si finale si mai ales.
Modelul final in educatia fizica si sport este reprezentat de obiectivele prevazute de programa
scolara pentru fiecare semestru, an de studiu, etapa de invatamant, iar modelul pragmatic este
reprezentat de documentele de proiectare didactica ce asigura indeplinirea modelului final.

Proiectarea procesului instructiv-educativ, avand la baza un model de lucru ce reprezinta

modele intermediare denumite de I. Cerghit, 1980, pag. 184, „modele simulatoare care mimeaza
unele fenomene, procese, fapte actiuni, comportamente' asigura realizarea modelului final
prevazut de programa scolara. Elaborarea unui astfel de model presupune abordarea
urmatoarelor etape:
• cunoasterea detaliilor si caracteristicilor finale de executie tehnica a modelului;
• stabilirea valorilor cantitative ale obiectivului final (pentru: lectie, procedeu tehnic,
deprindere motrica, proba de concurs, perioada de pregatire etc.) al modelului;
• stabilirea modului de organizare si functionare (mijloace, metode, formatii, dozare) a
modelului ce urmeaza a fi aplicat in activitatea practica.
• elaborarea propriu-zisa a modelului de lucru pe baza trasaturilor esentiale ale modelului
final;
• aplicarea modelului de lucru in activitatea practica si verificarea valabilitatii acestuia;

imbunatatirea si modificarea modelului de lucru atunci cand obiectivele finale nu au fost

realizate/indeplinite;
 • stabilirea concluziilor pe baza studierii rezultatelor obtinute in urma
aplicarii modelului de lucru, comparativ cu modelul original.

I. Cerghit, in 1980, pag 180 subliniaza ca 'modelul este un rezultat al unei constructii
artificiale, bazate pe rationamente de analogie, pe un efort de gandire deductiva'. Specific
educatiei fizice si sportului este marea varietate de modele de miscare, dar si de posibilitati de
elaborare a modelelor de pregatire/instruire/dezvoltare/educare. Indiferent de modelul folosit,
acesta trebuie sa reproduca/imite originalul, intr-o forma simplificata care sa scoata in evidenta
trasaturile esentiale.
in educatie fizica si sport, din punct de vedere a aspectelor vizate, modelele pot fi:
• structurale, prin care se realizeaza obiectivele finale, cadru si de referinta (exemplu:
valoarea de 10 m la lungime cu elan, la baietii sau executarea unui exercitiu liber ales cu
7-8 elemente la fete, sau realizarea unor structuri de exercitii in jocul de fotbal/ handbal/
baschet/ volei la clasa a VII a etc).
• materiale, reprezentate de machete, aparate, dispozitive, materiale didactice, folosite in
procesul de instruire.
Din punct de vedere a etapizarii procesului de instruire modelele pot fi:
• finale, ce corespund si se apropie de modelul educational impus de exigentele sociale de
la sfarsitul intregului stagiu de instruire, adica la finele ciclului de invatamant si sunt
prevazute de programele scolare si concretizate in obiective;
• intermediare, elaborate pentru finele unei perioade mai scurte de timp, a unui semestru
sau etapa de invatamant. Sunt elaborate de profesor (pentru invatamantul: prescolar,
primar, gimnazial, liceal, universitar).
Modelele stabilite/programate/proiectate trebuie sa exprime 'ce trebuie sa stie', „ce
trebuie sa stapaneasca' si 'cum trebuie sa arate' cei care ajung sa parcurga etapa destinata
modelului programat.
Prevederile modelelor intermediare si finale, in educatia fizica scolara, vizeaza
realizarea urmatoarelor obiective:
• intarirea starii de sanatate;
• educarea capacitatii de organizare si practicare independenta a modalitatilor de miscare in
timpul liber;
• educarea capacitatii de recreare, refacere si recuperare a organismului in timpul liber;

educarea capacitatii de autoorganizare a timpului liber;

• dezvoltarea fizica armonioasa a organismului prin modalitati diferite de miscare;

• insusirea deprinderilor si formarea priceperilor motrice (de baza si specifice unor
discipline/probe sportive);
• educarea aptitudinilor psihomotrice si a calitatilor morale si de vointa.
Modelul final al instruirii in educatia fizica si sport cuprinde urmatoarele componente:
 • obiectivul final/intermediar, prognoza evolutiei;
• conceptia privind pregatirea: sisteme de actionare, modalitati de programare,
metode de predare, evaluare conform continuturilor pregatirii;
• valoarea finala a aptitudinilor;
• dimensiunea finala motrica, cognitiva, afectiva, morala;

In educatia fizica si sport, conform opiniei Ghenadi, V., modelele pot fi:

• teoretice, filozofice, conceptuale;

• matematice, reprezentate de obiective valorice;

• fizice, reprezentate de valori materiale si dimensiuni fizice;

Toate aceste modele sunt determinate de structura starii si esentei fenomenului

sistemului sau procesului de educatie fizica.

5.2. Instruirea programata

Instruire programata este o metoda moderna, constituind o revolutie in randul metodelor

didactice intrucat are la baza modelul cibernetic. Reprezinta in esenta sa nici mai mult nici mai
putin decat introducerea automatizarii si cibernetizarii in invatamant. intrucat procesul instructiv-
educativ, in general, si cel de educatie fizica, in special, poate fi considerat ca un proces de
comanda, executie si control ce urmareste formarea si educarea proceselor psihice, motrice si
fizice ale elevilor, aplicarea instruirii programate a devenit nu numai o posibilitate, ci chiar o
necesitate. Acest tip de instruire, denumita si „instruirea pe baza de program' a devenit una din
metodele des folosit, in prezent, in insusirea cunostintelor, perfectionarea deprinderilor motrice
in formarea priceperilor motrice si in dezvoltarea aptitudinilor motrice. Ea reprezinta aplicarea
ciberneticii in procesul de invatare pe care-1 analizeaza ca proces de comanda si control.
Fundamentarea stiintifica a instruirii programate, in educatia fizica, are la baza teoria
psihologica behaviorista care se desfasoara conform schemei:
lui rului rectarea -3 rului rectarea

2> o elevul o o
—► ele ---- rofe ---- -Co ---- rofe -Re
► ► ►
■H CO 3 CM sul lulp o

in
—
mu spu ntro mul spu ntro mul
 J*t >ro o ™ >CB o T7
CO tr o io tr o IO
Schema Nr. 9. Fundamentarea stiintifica a instruirii programate,
in educatia fizica
Folosirea instruirii, pe baza de programare a activitatii, da posibilitatea realizarii
permanente a conexiunii inverse, astfel incat sa fie depistate si eliminate imediat
dificultatile si erorile de predare, dar si cele ce tin de predispozitiile si posibilitatile de
invatare ale elevilor.
Ca si in celelalte activitati si in educatia fizica si in sport se cunosc doua tipuri de
instruire pe baza de program: instruirea programata de tip liniar si cea de tip ramificat.
Instruire programata liniara promovata de B. F., Skinner, 1950, citat de
L, Cerghit, in 1980, pag. 231, „are la baza un raspuns planificat, prevazut' si abordarea
succesiva a unei suite de secvente numite si pasi metodici, care sa reduca la minimum timpul
de invatare. Fiecare primul pas metodic este urmat de un raspuns (o executie practica) care
este supus controlului imediat. Cand se constata ca pasul metodic, care se poate realiza intr-
un singur mod, a fost bine insusit se trece la alt pas metodic. Modalitatea de realizare a pasilor
metodici este aceeasi pentru toti elevii, insa timpul, numarul de repetari, de reluare a acestora
depinde de ritmul de insusire a fiecarui elev in parte.
Pasul -► Evalu - Pasul — Reevalu - Pasul
metod are ► metodic ► are ► metodic
ic Suplimen Suplimen
princi tar 1 tar 2
pal
1 '

invatare

Schema Nr. 10. Modalitatea de realizare a pasilor metodici

Aceasta metoda este folosita in principal la insusirea deprinderilor motrice si se
caracterizeaza prin:
• alegerea unor exercitii si dispunerea acestora intr-o ordine obligatorie

 pentru toti elevii;

 exersarea fiecarui exercitiu in limitele temporale care sa asigure invatarea propriu-zisa
pentru fiecare elev in parte;
 eliminarea unor variante de executie in procesul de invatare;
 trecerea la invatarea unei noi deprinderi sau a unui nou exercitiu numai dupa ce
exercitiile si deprinderile motrice anterioare au fost bine insusite.

Exemplu, in educatia fizica:

 Actiunile profesorului •«- Actiunile elevului
►

Profesorul demonstreaza, explica saritura in lungime

«-►

Elevul, conform perceptiei executa

1
Profesorul apreciaza, corecteaza executia

Profesorul reapreciaza, recorecteaza executia «-> Elevul, conform recorectarii reia executia

Schema Nr. 11. Exemplu, in educatia fizica

Asa cum subliniaza Mihailescu Liliana si Mihailescu Nicolae, 2002, „durata
modificarilor comportamentale datorate invatarii este relativa. ceea ce s-a invatat se poate uita,
„dezinvata', desi, in majoritatea cazurilor „urme' raman, pozitive sau negative, ale notiunilor
dobandite in procesul de invatare dainuie si sunt reactualizate cu ocazia proceselor ulterioare
de invatare, pe parcursul vietii'. Insa pentru a invata reluarea pasului metodic se face pana se
constata ca executia se realizeaza corect, conform cerintelor de tehnica.
Instruirea programata ramificata, initiata de N.A., Crovder, citat de I., Cerghit, in
1980, pag. 233 presupune programarea procesului de invatare printr-o abordare larga si libera
cu posibilitati, „in care pentru fiecare sarcina de rezolvat se prezinta elevului o lista de
eventualitati din care el trebuie sa aleaga'. Dintre aceste raspunsuri, unele pot fi corecte, altele
pot fi incorecte. Elevul trebuie sa aleaga varianta corecta. in cazul in care nu se alege varianta
corecta elevul primeste informatii suplimentare si se incearca o noua varianta de raspuns. in
educatia fizica, in ceea ce priveste prezentarea tehnica, nu se foloseste niciodata prezentarea
incorecta, dar se foloseste prezentarea mai multor procedee tehnice. Executia poate fi realizata
incorect si atunci se cauta variante ale secventelor de executie pana se alege varianta cea mai
potrivita, pentru un anumit moment si o anumita persoana. insa, in ceea ce priveste abordarea
tactica se prezinta mai multe variante si se urmareste alegerea variantei cu cea mai mare
eficienta.
Folosirea acestei metode este indicata dupa ce s-a insusit mecanismul de baza al
miscarilor intrucat contribuie in mod deosebit la formarea priceperilor motrice si se
caracterizeaza prin:
• posibilitatea alegerii unei anumite variante de executie din mai multe posibile;
• folosirea unor inlantuiri de actiuni motrice ce formeaza probe tehnice sau a unor procedee
tehnice ce formeaza structuri de exercitii in cadrul unor jocuri sportive;
Exemplu: Startul de jos are trei variante: apropiat, departat si clasic, elevul le invata pe
toate si in executia finala alege varianta convenabila. O linie acrobatica, creata de un elev
presupune legarea unui element de altul in functie de capacitatea de creatie. intr-un joc sportiv
aruncarea la poarta poate fi executata intr-o varianta ce are sau nu eficienta (gol valabil) la
momentul respectiv. Important, ca fiecare elev sa aleaga varianta care i se potriveste cel mai bine
in functie de nivelul de pregatire si particularitatile fizice cand este vorba de o prezentare tehnica
si varianta cea mai eficienta cand este vorba de o actiune tactica. in momentul in care elevul a
ales varianta incorecta, profesorul transmite noile informatii. Daca varianta tehnica este gresit
executata, se intervine cu un program secundar, cu o schema, un desen, cu o interventie verbala
sau directa. Aceste interventii cu un nou program ajuta elevii sa gaseasca raspunsul de executie
corecta.
Instruire programata conform conceptiei Firea, E., 1979, se bazeaza pe o serie de
principii: a pasilor mici, a participarii active si independente, a progresului gradat, a repetitiei,a
raspunsurilor corecte, a ritmului individual, a verificarii (controlului) sau a intaririi imediate a
raspunsului.
Principiul pasilor mici sau al esalonarii continutului instruirii in unitati metodice se
sprijina in impartirea continutului pe unitati mai mici denumite 'pasi metodici', ce promoveaza o
anumita succesiune metodica si asigura insusirea treptata a cunostintelor si deprinderilor in
scopul realizarii obiectivelor planificate. in atletism, invatarea probelor atletice se face pe fazele
componente ale acestora, asa cum in jocurile sportive se face pe procedee tehnice.
Principiul progresului gradat presupune realizarea instruirii tinand cont de ritmul
progresului fiecarui elev in parte, dar si de ritmul de progresie al claselor, grupelor cu care se
lucreaza.
Principiul participarii active si independente consta in urmarirea receptionarii
informatiilor transmise de catre profesor elevului, prin modalitatea de reactie concretizata in
efectuarea exercitiilor. Modalitatea de realizare a situatiei aparute, sau de reproducere a executiei
dovedeste capacitatea elevului/studentului de a rezolva tema predata, abordata prin fortele
proprii.

Principiul raspunsurilor corecte consta in urmarirea corectitudinii exersarii

exercitiilor programate, si a progresului inregistrat. Acordarea atentiei, in ceea ce priveste
executia corecta a exercitiilor contribuie la realizarea obiectivelor operationale programate si
deci la schimbarea comportamentelor elevilor.
 Principiul respectarii ritmului propriu de munca presupune esalonarea unitatilor de
invatare si programarea activitatii in functie de posibilitatile de asimilare ale elevilor. Important
este ca instruirea sa fie astfel programata incat sa tina cont atat de cei care isi insusesc mai
repede si mai usor cunostintele si deprinderile de miscare, cat si de cei care realizeaza acest
lucru mai lent, mai greu.
Principiul verificarii (controlului) presupune verificarea valabilitatii variantei de
executie alese si prezentarea avantajelor alegerii altei variante. Verificarea imediata a
raspunsurilor corecte este o cerinta ce asigura nu numai eficacitatea procesului de predare,
conform modelelor proiectate si obiectivelor stabilite, ci si realizarea schimbarilor
comportamentale. Acordarea unei atentii deosebite, in ceea ce priveste executia cat mai corecta
a fiecarui exercitiu in parte si a influentelor acestora, contribuie la realizarea obiectivelor
programate.
Principiul asigurarii unui numar suficient de repetari fara de care nu se pot invata
deprinderile motrice si nu se pot forma priceperile motrice. Asigurarea/programarea unui numar
optim de repetari depinde in primul rand de predispozitiile de invatare ale elevilor/studentilor, de
interesul manifestat si de complexitatea deprinderilor motrice abordate. Important este ca
numarul ales/programat sa asigure o invatare temeinica.
Folosirea instruirii programate in predarea probelor atletice presupune respectarea
principiilor acesteia, atat in ceea ce priveste activitatea de predare realizata de profesor, cat si in
ceea ce priveste activitatea realizata de elev/student.
Principiile instruirii Actiunile principale ale Actiunile principale ale elevului
programate profesorului
Principiul pasilor mici Alegerea, delimitarea, Exersarea pe rand a: a startului de
sau al esalonari impartirea secventelor. jos, a lansarii de la start, a alergarii
continutului instruirii in pe parcurs.a finisului si a sosirii.
unitati metodice.
Principiul progresului Stabilirea abordarii invatarii in - executiile (elevilor) conform
gradat. functie de greutatea indicatiilor primite, a reprezentarii
secventelor, in urmatoarea formate si mai ales a posibilitatilor
ordine: de executie.

- alergarea pe parcurs - exersarea se complica dupa ce s-a

constatat un progres.
- finisul si sosirea;

- startul de jos;

- lansarea de la start.
Principiul participarii Indicatii privind modalitatile
active si independente. de exersare a elevului, in mod
liber, independent si activ.
- exersarea libera a fiecarei secvente;
- exersarea libera, la comanda si
conform indicatiilor;

- exersarea vioaie si puternica a

 fiecarei executii.

Principiul raspunsurilor Urmarirea si prefigurarea - reluarea executiei corecte;

corecte. progresului in functie de
raspunsul/executia realizata de - sesizarea progresului, stagnarii
catre elev. sau regresului realizat.
Principiul respectarii Stabilirea exersarii in functie - reluarea executiei pana ce elevul
ritmului propriu de de posibilitatile, nivelul de reuseste sa execute corect;
munca. pregatire si particularitatile
elevului. - reluarea executiei dupa
realizarea
autoevaluarii si auto-notarii.
Principiul verificarii Aprecierea verbala si prin teste - perceperea si sesizarea aprecierii
(controlului). de evaluare a exersari elevului, facuta de profesor.
de catre profesor.
Principiul asigurarii unui Stabilirea numarului de - reluarea exersarii cu indici
numar suficient de repetari, pentru fiecare elev in crescuti de viteza si forta.
repetari. parte, de catre profesor.
Tabelul Nr. 2. Aplicarea instruirii programate in invatarea probelor atletice
Dupa cum se observa instruirea programata consta in fragmentarea continutului
informational (a tehnicii probelor atletice) in pasi metodici/ secvente/ faze, mai mari sau
mai mici, accesibili elevilor si ordonarea acestora intr-o succesiune de dificultate, de la
usor la greu, favorizand astfel un ritm accelerat al invatarii.
Exemplu: aruncarile din atletism sunt probe ce necesita „comportamente motrice
specializate al caror scop este realizarea, prin interactiunea fortelor interne si externe, a
unei traiectorii a materialului de aruncat cat mai lunga'. Mecanismul de baza, sau
succesiune logica a elementelor tehnice a aruncarii mingii de oina, este: priza tinerea
mingii, elanul, efortul final, eliberarea obiectului, redresarea (reechilibrarea) corpului.
Activitatea de invatare presupune insusirea elementelor componente care in final sa
asigure stapanirea mecanismului de baza.

Aruncarea mingii de oina cu elan —

Tinerea si purtarea mingii

Probe tehnice

de aruncari

Aruncarea greutatii —

Aruncarea sulitei

Aruncarea ciocanului —

Fazele tehnice (elementele tehnice) in

ordinea metodicii de

invatare

Eliberarea obiectului

Efortul final

Elanul

Aruncarea discului —'

Redresarea corpului

Schema Nr. 12. Schema instruirii programate la aruncari: procedee si elemente

tehnice

Aruncarea mingii de oina este proba de baza, din atletism, prevazuta in programa scolara
incepand cu clasa I si pana la clasa a VlII-a. Face parte din probele de concurs din cadrul
probelor combinate (individuale) din campionatele si concursurile nationale ale
copiilor II (triatlon la varsta de 10-11 ani), ale copiilor I (tetratlon la varsta de 12-13 ani), dar si
in cadrul tetratloanelor scolare (pe echipe) ale copiilor de pana la 14 ani.
Pregatirea pentru realizarea aruncarii mingii de oina cu elan urmareste:
• realizarea unei executii cu o viteza cat mai mare pe elan, in limite optime individuale;
• legarea elenului preliminar de elanul de aruncare si de efortul final;
• crearea unor conditii favorabile de realizare a eliberarii rapide si energice, a mingii de
oina, care sa asigure un zbor cat mai lung;
• realizarea echilibrarii organismului.
Metodica invatarii aruncarii mingii de oina cu elan incepe cu clasa a Vl-a si
presupune abordarea urmatoarelor obiective:
• invatarea tinerii si purtarii mingii;

• invatarea eliberarii mingii;

• invatarea efortului final;

• invatarea elanului;

• invatarea restabilirii corpului.

Pasul metodic nr. 1 - Exercitii pentru invatarea tinerii si purtarii mingii:

• apucarea mingii de oina cu degetele si trecerea ei dintr-o mana in cealalta;
• aruncarea mingii in sus si prinderea ei, cu aceeasi mana, cu verificarea si corectarea
modalitatii de prindere si tinere;
• aruncarea mingii in sus si prinderea ei, cu cealalta mana, cu verificarea si corectarea
modalitatii de prindere si tinere;
 • aruncarea usoara a mingii la partener, prinderea acesteia si corectarea reciproca a
modalitatii de prindere si tinere;
Pasul metodic nr. 2 - Exercitii pentru invatarea eliberarii mingii de oina:
• din stand departat lateral, cu fata pe directia de aruncare, cu cotul indoit orientat pe
directia de aruncare cu mingea tinuta sus intinderea antebratului pe brat cu eliberarea
mingii prin biciuirea articulatiei pumnului;
• acelasi exercitiu cu aruncarea mingii la o tinta orizontala;
• din stand departat anteroposterior, cu fata pe directia de aruncare, intinderea bratului spre
inapoi, urmata de tragerea cotului spre inainte indoit si intinderea antebratului pe brat cu
eliberarea mingii prin actiunea exploziva a articulatiei pumnului;
• din stand departat anteroposterior, in fata unui zid aruncarea mingii cu sarcina de a o
prinde in momentul ricosari. Se pune accent pe biciuirea pumnului si pe traiectoria optima
astfel incat mingea, la intoarcere, sa fie prinsa cu o mana sus lateral in dreptul fruntii.
Pasul metodic nr. 3 - Exercitii pentru invatarea efortului final (aruncarea de pe
loc):

• din stand departat lateral, cu fata pe directia de aruncare, intinderea bratului spre inapoi,
urmata de tragerea cotului spre inainte indoit si intinderea antebratului pe brat cu
eliberarea mingii;
• din stand departat anteroposterior, cu fata pe directia de aruncare, intinderea bratului spre
inapoi, cu rasucirea usoara a trunchiului, spre bratul aruncator, si indoirea genunchilor,
urmata de revenirea pe directia de aruncare printr-o miscare inversa si azvarlirea mingii de
oina;
• din stand, cu fata pe directia de aruncare, pas inapoi cu intinderea bratului spre inapoi, si
rasucirea usoara a trunchiului, urmata de revenirea pe directia de aruncare si azvarlirea
mingii de oina;
• acelasi exercitiu cu sarcina de a urmari miscarea de biciuire a antebratului;
• acelasi exercitiu, cu sarcina de a arunca cat mai departe;
• din stand departat anteroposterior cu fata pe directia de aruncare, azvarlirea mingii peste o
bara inaltata.
Este indicat ca aceste exercitii sa se execute si sub forma de intrecere.

Pasul metodic nr. 4 . Exercitii pentru invatarea elanului:

Pentru insusirea aruncarii cu elan se folosesc urmatoarele exercitii:

• din stand, cu bratul intins inapoi, pas cu piciorul opus bratului de aruncare, cu asezare pe
blocaj a talpii, concomitent cu tragerea cotului sus, urmat de azvarlirea mingii;
• din stand, pas cu piciorul de aceeasi parte cu bratul de aruncare si asezarea lui pe toata
talpa cu varful spre lateral - exterior aruncarii si ducerea bratului aruncator inapoi, pas cu
piciorul opus bratului de aruncare si asezarea acestuia pe calcai pentru blocarea inaintarii,
urmat de azvarlirea mingii;
 • din stand, cu bratul intins inapoi, pas cu piciorul opus bratului de aruncare, pas incrucisat
cu piciorul de aceeasi parte cu bratul de aruncare si ducerea bratului aruncator inapoi, pas
cu piciorul opus bratului de aruncare, blocare si azvarlirea mingii;
• din mers, pas incrucisat cu piciorul de aceeasi parte cu bratul de aruncare si ducerea
bratului aruncator inapoi, pas cu piciorul opus bratului de aruncare cu blocarea inaintarii
si azvarlirea mingii;
• din joc de glezna sau alergare usoara, la semn (o linie trasata pe sol) pas incrucisat cu
piciorul de aceeasi parte cu bratul de aruncare si ducerea bratului aruncator inapoi, pas cu
piciorul opus bratului de aruncare si azvarlirea mingii;
• din alergare usoara, la o linie trasata pe sol, pas cu piciorul opus bratului de aruncare, pas
incrucisat cu piciorul de aceeasi parte cu bratul de aruncare si ducerea bratului aruncator
inapoi, pas cu piciorul opus bratului de aruncare si azvarlirea mingii;
• aruncarea mingii de oina cu elan complet de 10-15 pasi la distanta;
• aruncarea mingii de oina cu elan complet cu intrecere.

Pasul metodic nr. 5- Exercitii pentru invatarea redresarii corpului

• in fata unei linii de aruncare, exersarea elanului de aruncare (3 pasi) cu imitarea

aruncarii, urmat de sarituri succesive pe piciorul neindemanatic (de aceeasi parte cu
bratul de aruncare) spre inapoi;
• in fata unei linii de aruncare, exersarea elanului complet de aruncare cu imitarea
aruncarii, urmat de sarituri succesive pe piciorul neindemanatic (de aceeasi parte cu
bratul de aruncare), spre inapoi;
• aruncari cu elan complet cu urmarirea vitezei de executie si realizarea reechilibrarii,
fara depasirea liniei de aruncare.
Exercitiile prezentate mai sus, asigura invatarea aruncarii mingii de oina, cu elan prin
abordarea secventiala a elementelor tehnice conform schemei de mai jos:
-►
PaSUi PaSUi PaSUi PaSUi w PaSUi
meiuuic riKiuuit * riieiuui rrieiuuiu t IHBIUUIU O
-L i; o
1 r V ir
1

>ro
tinere Evalua ntru Evalua rcitii Evalua pentru Evalua itii pentru
a si re eliberar re pentr re insusir re reechilibr
purtar ea u ea are
ea mingii efort eianul
mingi de oina ul ui
i de final
oin

IU ™ u
 ■4- Q. Exe xercil Exer
*C
5-
a. o
xerciti Exer LU
i
LU

Schema Nr. 13. Abordarea secventiala a elementelor tehnice pentru invatarea

aruncarii mingii de oina, cu elan

Importanta instruirii programate ca metoda didactica folosita in predarea si proiectarea

continuturi lor procesului instructiv-educativ deriva din raportarea permanenta la nivelul
activitatii elevului, dar si din faptul ca trecerea mai departe la abordarea unui alt pas impune
stapanirea celui anterior. in plus elevul este permanent informat privind achizitionarea
continuturilor ceea ce stimuleaza progresul cunoasterii.

5.3. Algoritmizarea

Algoritmizarea este o alta metoda ce se foloseste in realizarea procesului instructiv-

educativ cu scopul usurarii programarii si proiectarii didactice si care are ca scop elaborarea unor
solutii de rezolvare a unor situatii. Aceste solutii, ce pot fi denumite si posibilitati se numesc
algoritmi. Este o metoda ce necesita cunoasterea detaliata atat a posibilitatilor
elevilor/studentilor, cat si a efectelor produse de exercitiile alese. Consta in alegerea si stabilirea
unei succesiuni de exercitii bine determinata si cu eficienta crescuta pentru fiecare deprindere
motrica, ce urmeaza sa fie insusita si pentru fiecare aptitudine psihomotrica ce urmeaza a fi
dezvoltata.
Algoritmizarea, in activitatea de educatie fizica, dupa cum considera Carstea Gh. este o
'operatie de elaborare a unor solutii speciale de rezolvare a unor situatii standardizate sau
tipice*'. Rezolvarea unor activitati/ probleme/ situatii este rezultatul gandirii si mai precis a
operatiilor acesteia si consta in elaborarea unor scheme procedurale sau a unei suite de operatii
standard. insa, operatiile gandirii decurg dintr-o anumita succesiune de secvente. in cadrul
operatiilor gandirii, aceste secvente se numesc si algoritmi.
Printr-un algoritm se intelege o operatie constituita dintr-o succesiune de secvente ce
conduc la realizarea unui rezultat. Conform celor prezentate, algoritmizarea, in educatia fizica,
poate constitui elementul cheie al programari si proiectarii didactice ce duce, in final, la
realizarea obiectivelor intermediare si finale. Ea consta in elaborarea si aplicarea unor exercitii,
in vederea realizarii obiectivelor propuse, intr-o succesiune rationala ce respecta cerintele
principiului accesibilitatii (de la usor la greu, de la simplu la complex, de la cunoscut la
necunoscut).
Conceperea proiectului didactic se realizeaza cu ajutorul algoritmizarii ce presupune parcurgerea
anumitor operatii si stabilirea anumitor exercitii care in final duc la realizarea obiectivelor
educatiei fizice. Dupa stabilirea temei de invatat, a obiectivelor de realizat, se aleg cele mai
eficiente sisteme de actionare asa zisii algoritmi care se programeaza in timp. Desi algoritmii
sunt acuzati de sablonizare, au totusi avantaje in procesul instruirii intrucat asigura trainicia
invatarii deprinderilor motrice si contribuie la formarea reflexelor conditionate.

Algoritmii reprezentati de exercitiile alese se impart in: algoritmi didactici, ce asigura

programarea procesului de predare si algoritmi ai invatarii ce asigura procesul de insusire a
deprinderilor, priceperilor motrice si dezvolta aptitudinile psihomotrice.
Algoritmii didactici sunt elaborati de profesor, intr-o succesiune de operatii de la simplu
la complex, in mod etapizat ce contribuie la realizarea obiectivelor operationale sau a sarcinilor
didactice ale verigilor sau partilor lectiei. Predarea algoritmica a unui exercitiu sau a unei
deprinderi motrice presupune parcurgerea urmatoarelor operatii:
• explicarea scurta si clara a exercitiului;
• demonstrarea exercitiului insotita de explicatiile suplimentare, pentru a realiza o
percepere clara si corecta a ceea ce trebuie exersat si pentru a sesiza aspectele esentiale
ale mecanismului miscarii;
• exersarea activa si constienta de catre elevi a exercitiului/deprinderii de miscare;
• demonstrari, explicatii, corectari suplimentare atunci cand nu s-a reusit executii corecte;
• aprecierea permanenta a formei finale si sesizarea progreselor realizate a executiilor de
catre profesor si elevi.
Un algoritm, ce urmareste realizarea invatarii, este format dintr-o succesiune de actiuni
motrice sau exercitii (un standard de exercitii), logic structurata si cantificata ca efort, ce poate sa
rezolve un obiectiv cadru, o tema de lectie, sau o sarcina didactica a unei verigi. Algoritmii
invatarii se pot grupa si selectiona pe: continuturile invatarii, pe formele de practicare a
exercitiului fizic, pe aspectele de dezvoltare fizica, pe aspectele dezvoltarii aptitudinilor
psihomotrice, pe aspectele dezvoltarii aptitudinilor intelectuale, morale si de vointa etc.
Activitatea de elaborare si aplicare a algoritmilor utilizati in activitatea de educatie fizica
si sport necesita respectarea urmatoarelor cerinte:
• cunoasterea temeinica a structurii componentelor invatarii si a posibilitatilor elevilor;
• realizarea concordantei dintre algoritmii alesi si posibilitatile organismului elevilor;
• realizarea concordantei dintre nivelul de manifestare a aptitudinilor psihomotrice cu
cerintele formarii deprinderilor motrice de baza si specifice;

• stabilirea volumului si numarului de repetari a algoritmilor, in functie de principiul tratarii

diferentiate;

• codificarea algoritmilor prin cifre si litere;

Folosirea algoritmizarii in procesul instructiv-educativ se extinde si la evaluarea
acestuia.

6. Metode de evaluare a procesului instructiv educativ

 Valoarea sistemului de pregatire este apreciata prin eficienta inregistrata de catre elevi.
Aceasta eficienta este subliniata prin verificarea si aprecierea activitatii depuse. Evaluarea
rezultatelor muncii instructiv-educative difera de la o disciplina la alta, de la o ramura sportiva la
alta, de la o varsta la alta, de la baieti la fete etc.
Conform conceptiei lui Stoica, A., (Evaluarea curenta si examenele', pag 47-51)
evaluarea scolara se realizeaza prin:
• metode traditionale, in care intra aprecierea verbala si cu notare,, ce are
la baza testele: orale, scrise si practice;
• metode complementare, in care intra: observatia sistematica a activitatii
si comportarii elevilor, investigatia, proiectul, portofoliu si autoevaluarea.
Aprecierea verbala este metoda de evaluare a rezultatelor scolare prin cuvant, care
poate sa fie pozitiva, cand subliniaza aspectele pozitive al evolutiei comportamentale ale
elevilor, dar si negativa, cand evidentiaza aspectele negative ale actiunii elevilor (greseli de
executie, de intelegere, nerespectarii indicatiilor si cerintelor desfasurarii actiunilor) in scopul
indreptarii acestora.
Aprecierea verbala se foloseste dupa: o executie, la sfarsitul lectiei sau cu ocazia analizei
unei actiuni de intrecere (stafeta, joc dinamic, joc sportiv, concurs inter clase etc). in cadrul
acestei forme de apreciere se urmareste, pe cat posibil, inlaturarea subiectivismului. O atentie
deosebita, se acordata elevilor mai putini dotati care progreseaza mai greu si care trebuie
incurajati. Aprecierea verbala obiectiva, folosita si la celelalte discipline de invatamant,
stimuleaza si motiveaza elevii pentru practicarea exercitiilor fizice.
Aprecierea cu note este metoda folosita si in educatia fizica scolara ca si la celelalte
discipline de invatamant. in educatia fizica, in ceea ce priveste utilizarea acestui procedeu
metodic, exista mai multe pareri, de la cele mai stricte exigente pana la neglijarea rolului pe care
l-ar putea avea notele in procesul de invatamant.

Notarea este metoda de departajare valorica a indivizilor dupa rezultatele inregistrate si

presupune cantificarea acestora prin echivalarea cu note de la 1 la 10 sau cu calificative de la
insuficient = echivalentul notei 3-4, la suficient = echivalentul notei 5-6, la bine = echivalentul
notelor 7-8 si foarte bine = echivalentul notelor 9-10. Pentru rezultate deosebite se foloseste si
calificativul excelent. Reforma curriculara a adus si asa zisele imbunatatiri ale sistemului de
evaluare prin introducerea aprecierii pe baza de calificative pentru clasele I - IV.
Aprecierea activitatii desfasurate, fie ea prin notare fie verbala, are rol in stimularea
activitatii de instruire a elevilor si presupune verificarea. Verificarea in educatie fizica se
realizeaza prin intermediul testelor de evaluare, adica a probelor de control. in „Enciclopedia
Educatiei Fizice si Sportului din Romania, Volumul IV, pag, 375, notiunea de test reprezinta
„proba standardizata la care este supus subiectul (elev, sportiv) pentru a i se stabili nivelul in
raport cu o scala etalon'. Testele, probele de evaluare ofera informatii asupra gradului de
dezvoltare asupra aptitudinilor psihomotrice, asupra personalitatii, asupra adaptarii fiziologice
etc.
 Observatia sistematica a activitatii si comportarii elevilor, investigatia, proiectul,
portofoliul si autoevaluarea sunt metode mai noi folosite in educatie fizica si sport si sunt
prezentate detaliat in subcapitolul „Evaluarea procesului instructiv-educativ'.

7. Metodele de refacere a capacitatii de efort

Refacerea reprezinta procesul de revenire a functiilor organismului (dereglate in timpul

efortului, realizat pe parcursul lectiei) la cele normale existente inaintea inceperii
efortului/lectiei. Presupune folosirea unei suite de metode ce usureaza fie continuarea procesului
instructiv/educativ, fie refacerea de la sfarsitul lectiei/activitatii. in timpul desfasurarii lectiilor
scad rezervele energetice de la nivelul muschilor, creste activitatea functionala a marilor sisteme,
mai ales a celui circulator si respirator, ceea ce determina diminuarea capacitatii de efort,
diminuare datorata instalarii oboselii, (instalare ce reprezinta mecanismul de protectie al
organismului). Din aceasta cauza, alternarea rationala a eforturilor cu intervalul de odihna
(pauza) constituie una din conditiile cele mai importante ale cresterii eficacitatii lectiei (folosirii
exercitiilor in cresterea capacitatii de efort).
Metodele de refacere pot fi impartite in:

• metode de refacere activa (cum este alergarea usoara);

• metode de refacere pasiva (cum sunt masajul, vibromasajul, sauna etc).
Refacerea activa cuprinde totalitatea masurilor ce au la baza miscarea executata din ce
in ce mai lent, aplicata imediat dupa efort in scopul revenirii complete a starii organismului. Ca
masura activa, cea mai des folosita in

refacerea dupa efort este alergarea usoara, tip 'footing', combinata cu mers din ce in ce mai lent si
cu exercitii de relaxare a membrelor superioare si inferioare si exercitii de respiratie.

Refacerea pasiva presupune folosirea unor masuri ce constau in: pauza, masaj, sauna,
bai, dusurile si vibromasajul, somnul etc. Aceste masuri vin sa intregeasca si sa accelereze
procesul de refacere, dar nu pot fi practicate in toate unitatile de invatamant.
insa, dintre masurile pasive, cu efecte din cele mai mari in revenire si refacere dupa efort
iese in evidenta somnul. Somnul realizeaza la nivelul scoartei cerebrale o inhibitie de protectie ce
asigura regenerarea celulelor cerebrale, iar la nivelul musculaturii asigura refacerea substantelor
energetice.
Odihna activa, alimentatia rationala, somnul si evitarea exceselor de orice natura (tutun,
alcool, droguri, sex), reprezinta masuri de baza ce asigura realizarea refacerii rapide si depline a
capacitatii de efort a organismului.
Putem vorbi de o refacere naturala, fiziologica care poate fi usor realizata sub
indrumarea profesorului prin mijloace active, dar si de o refacere dirijata de cadre de specialitate,
care o completeaza, o intareste si o accelereaza pe prima.

O buna refacere are la baza alternarea executiei eforturilor, in functie de sursa de energie
care le asigura desfasurarea, cu pauzele de odihna.
 8. Metodele de corectare a greselilor de executie

Datorita caracterului sau practic, educatia fizica este una din disciplinele de invatamant
in care procesul de invatare implica corectarea imediata a greselilor de executie. Din aceasta
cauza, s-a constituit o serie de procedee metodice de corectare a greselilor de executie printre
care enumeram:

• interventia verbala pozitiva (aprobarea) si negativa (dezaprobarea);

• interventia prin gesturi si semne.
Interventia verbala presupune sesizarea greselilor de executie si atentionarea prin
cuvant a executantilor. Pentru ca interventia verbala, pozitiva sau negativa sa fie eficienta trebuie
sa indeplineasca urmatoarele cerinte:
• sa sublinieze componentele esentiale ale miscarii;
• sa fie exprimata intr-un mod adecvat situatiei: prin comanda, atunci cand se inregistreaza
greseli la complexele de dezvoltare fizica generala (unu-doi, intinde-bratul, cinci-sase,
apleaca - bine), prin atentionare cand se inregistreaza o anumita greseala in executia
miscarilor, exercitiilor;
• sa se realizeze in momente special create, in care se opreste executia, se subliniaza
greseala si se indica modalitatea de eliminare;

• interventia se poate adresa clasei, unei grupe sau unui singur elev.
Interventia prin gesturi si semne consta in sesizarea si corectarea greselilor cu ajutorul
gesturilor, mimicii, semnelor. Gesturile, semnele, mimica, datorita folosirii frecvente pot
constitui un sistem de comunicare, un limbaj specific, apreciat in mare parte de catre elevi.
Aceasta modalitate trebuie sa fie oportuna, expresiva, sugestiva si corect inteleasa pentru a nu
degenera activitatea.

9. Metodele de asigurare si sprijin

Aceste metode presupun acordarea sprijinului dat de catre cadrul didactic elevului
pentru a-i usura procesul de invatare. Educatia fizica este disciplina ce are la baza actiunea
practica a elevului si o serie de pozitii dificile de executat ce necesita de multe ori ajutor.
Asistenta copiilor, in timpul exersarii presupune situarea profesorului/ institutorului/
antrenorului langa executant si insotirea sa. pe parcursul executiei exercitiilor cu un grad mare de
risc. Prin aceasta asistenta se elimina sentimentul de teama al copiilor, creste indicele de
siguranta. Asistenta copiilor in timpul exersarii se aplica in mod individual, pe parcursul intregii
executii cand aceasta prezinta riscuri sau pe parcursul unor anumite momente mai dificile.
Institutorul/profesorul/antrenorul trebuie sa ocupe, pentru asistenta copiilor, o anumita pozitie
care sa nu impiedice exersarea, dar care sa asigure si interventia prompta in caz de pericol, dar si
supravegherea intregului colectiv.
Asigurarea presupune interventia directa a institutorului/profesorului/
antrenorului in cazul aparitiei unei dezechilibrari, caderi, impiedicari, alunecari, prin
sprijinirea, prinderea sustinerea sau ridicarea elevului, evitand astfel aparitia unui
accident.

Ajutorul direct si sprijinul dat elevului, in timpul lectiei, presupune actiunea

profesorului in situatia in care elevul/sportivul nu reusesc sa execute corect, iar interventiile
verbale sau prin semne nu sunt eficiente. Acest tip de actiune se concretizeaza in ajutorul direct
dat de profesor elevului (ducerea unui segment in directia corecta, ridicarea la un nivel mai inalt
cand copilul nu reuseste desprinderea propriu-zisa, sau sprijinul dat la stand pe maini etc.)
Valoarea ajutorului, dat copilului/sportivului, poate fi crescuta daca se respecta
urmatoarele cerinte:
• are la baza cunoasterea executiei fiecarui copil;
• profesorul sa fi simtit direct miscarea si sa cunoasca modalitatea de aplicare a unor prize
specifice;
• interventia asupra elevului trebuie sa fie caracterizata de tact, gingasie, siguranta,
excluzandu-se duritatile, atentatul la pudoare, bruscarile sau scaparile;
• ajutorul sa fie direct, de intrajutorare si stimulativ, atunci cand apar sentimente de teama,
frica;
• fiecare elev sa beneficieze de ajutorul necesar, daca nu reuseste o executie corecta;
• ajutorul direct trebuie repetat daca nu reuseste sa corecteze greseala;
• ajutorul direct poate fi facut si de catre un elev sub supravegherea profesorului.
in lectiile de educatie fizica metodele didactice sunt folosite in functie de scopul si
sarcinile urmarite. invatarea prin descoperire - urmareste ca in paralel cu indrumarea cadrului de
specialitate, sa se realizeze si angajarea subiectilor in rezolvarea diferitelor situatii sau aspecte ce
apar in mod independent de vointa copiilor instruirea programata urmareste realizarea
permanenta a conexiunii inverse, in asa fel incat sa fie depistate si eliminate imediat dificultatile
si erorile. Algoritmizarea - fiind metoda prin care insusirea si perfectionarea unei anumite
deprinderi sau actiuni motrice se realizeaza prin folosirea algoritmilor intr-o succesiune bine
determinata a celor mai eficiente exercitii. Modelarea - urmareste transformarea originalului
intr-un model. Se poate concluziona ca 'metodele didactice' contribuie la realizarea obiectivelor
procesului instructiv - educativ. Aplicarea acestor metode trebuie sa tina cont de particularitatile
colectivelor cu care se lucreaza. Stapanirea modalitatii de aplicare a metodelor didactice,
usureaza procesul de educare al elevilor.