1. Consideratii generale
Metoda isi exprima semnificatia din termenul de referinta 'methodos', de origine greceasca,
care inseamna calea sau 'drumul' de urmat pentru atingerea unor obiective propuse (de la 'metho' -
catre, spre si 'odos' = cale, 'drum'). Ea presupune, in fapt, un program conform caruia se regleaza
actiunile practice si intelectuale ale factorilor implicati in procesul de realizare a obiectivelor pro-
puse. Deci, actiunile apartin atat celui care face transmiterea de informatii, de cunostinte, cat si
celui ce beneficiaza de informatiile respective. Pe parcursul acestor actiuni pot interveni unele
dereglari, atai in 'emisie' cat si in 'receptie'. De aceea, trebuie prevazute si aplicate metode
complementare, cum sunt cele de 'corectare a greselilor de executie' sau cele de 'refacere a
capacitatii de efort.'
!Metoda reprezinta doar un element component (dar, dupa opinie personala, cel mai
important!) al unui ansamblu de actiuni, depinzand in mod evident de toate celelalte participante
la 'circuitul' praxiologia
• Tendinta actuala, in orice proces instructiv-educativ bilateral, este de a transforma
subiectul, adica pe beneficiarul acestui proces, in postura de adevarat 'subiect' al propriei sale
transformari (din 'obiect' clasic). Peninj atingerea acestui obiectiv major, care este caracteristic
invatamantului contemporan in general, de foarte mare importanta surit metodele folosite,
metodele care coexista in sistem si isi dovedesc eficienta numai in acelasi 'sistem'..
Trebuie facuta distinctia, la acest subcapitol, intre metode si tendinte sau orientari
metodologice. Este o 'triada', greu de inteles de cei care nu surit de specialitate si de cei care nu
vor sa o inteleaga! Metodele sunt consacrate si cunoscute. Ele se refera la modul concret in care se
face predarea (mai ales pe caile verbale si intuitive), insusirea celor predate (mai ales pe calea
exersarii), corectarea greselilor, evaluarea modului de insusire a celor predate
etc. Tendintelesunt anumite 'curente', unele idei cu priza intr-o mare zona din practica domeniului.
Aceste 'curente', aceste idei nu sunt - inca - generalizate si, deci, nici unanim
acceptate. Orientarile sunt tendinte 'maturizate', adica generalizate, una-, acceptate ti aplicate in
practica. Deci, orice orientare metodologica a fost )rima faza o tendinta metodologica! Dupa
denumire rezulta ca orientarile odoiogicc reprezinta 'cadrul' general de manifestare propriu-zisa a
metode-Interpretarea relatiei intre 'metode - tendinte - orientari' apartine exclusiv irului aceste
publicatii!
O alta distinctie trebuie facuta intre metode si procedee metodice. Procedeele metodice
sunt modalitati concrete de 'existenta' a metodelor, de exprimare a acestora. Metodele nu exista ca
atare, in realitate. Ceea ce exista in practica domeniului sunt doar procedeele metodice. Nu exista,
de exemplu, exersarea ca metoda practica de instruire. Exista 'exersarea' prin circuit, interval,
ridicarea de greutati, izometrie etc. - ca procedee metodice de exersare!
1
Revenim, in a preciza ca metodele in educatie fizica si sport sunt de mai multe feluri, ele
constituind un sistem:
metodele de educatie;
In acest urmator subcapitol ne vom referi, expres, doar la metodele de instruire propriu-
zise. In alt capitol din 'Manual' ne vom referi, tot expres, la metodele de verificare, apreciere si
notare. La celelalte metode din 'sistem' se refera pedagogii, fiziologii si psihologii.
Vom incerca abordarea acestor alte metode in volumul urmator al anualului', cu eventuale
puncte de vedere personale.
2. Metodele de instruire
Se folosesc, evident, pentru a fi posibila indeplinirea obiectivelor de instruire specifice:
dezvoltarea-educarea calitatilor motrice
formarea deprinderilor si priceperilor motrice;
influentarea indicilor de dezvoltare fizica;
formarea capacitatilor de autonomie si de practicare independenta
a exercitiilor fizice;
insusirea unor cunostinte teoretice de specialitate.
In componenta metodelor de instruire in educatie fizica si sport intra, la interpretarea
clasica, cel putin urmatoarele trei categorii:
1.metodele verbale,
2.metodele intuitive;
3.metoda practica
1.1. Expunerea verbala, care se realizeaza prin limbaj si, de aceea, trebuie sa fie
accesibila nivelului de intelegere a colectivelor de subiecti. Aceasta metoda 'exista' in realitate
prin cel putin urmatoarele trei procedee metodice, mult folosite in educatie fizica si sport:
• Povestirea, cu eficienta mai ales la subiectii pana la opt-noua ani. Ea trebuie sa fie
'plastica', sugestiva si sa se bazeze pe elemente cunoscute de
subiecti (direct din viata cotidiana sau, indirect, prin mass-media).
• sa fie clara;
• sa fie logica;
• sa fie concisa;
• sa fie oportuna.
in relatia cu o alta metoda clasica de instruire, valabila la varste mai tinere si la cei cu
'chemare' catre domeniul practicarii exercitiilor fizice, si anume cu demonstratia, explicatia poate
avea urmatoarele 'plasamente':
sa urmeze demonstratiei;
sa preceada demonstratia;
sa se realizeze concomitent cu demonstratia (situatie frecventa, dar
mai putin recomandata in invatarea unor elemente si procedee tehnice din jocurile
sportive!).
2,1. Demonstratia
Este cea mai eficienta daca se realizeaza la nivel de 'model'. Sunt doua principale
procedee prin care se concretizeaza aceasta metoda:
efectelor demonstratiei.
Exista doar o unica metoda practica prin care subiectii isi finalizeaza insusirea celor
predate. Aceasta metoda este exersarea
Tratarea analitica a acestor tipuri sau modalitati de exersare (care a de-:mmat folosirea
'pluralului' de catre majoritatea speciali stii or-autori) ar semna scrierea unui alt Manual dedicat
doar acestei probleme. De aceea, in prezentul Manual voi face referiri doar la unele din cele sase
variante.
3.1. Exersarea pentru formarea deprinderilor si priceperilor motrice,
Este, dupa opinie personala, singura varianta 'adevarata' care
exprima 'profesionalismul specialistului! Dezvoltarea corporala si dezvoltarea calitatilor
motrice sunt dependente de multe variabile. Dar, formarea deprinderilor si priceperilor motrice -
mai ales specifice - depind prioritar de profesionalismul
specialistului!
Exersarea de acest tip, axata pe una din coordonatele principale ale obiectului de studiu al
'Teoriei si Metodicii', este frecvent folosita si in celelalte forme de organizare a practicarii
exercitiilor fizice: gimnastica zilnica de intretinere, 'gimnastica' de inviorare (personal o numesc
'educatie fizica' sau 'motricitatea' de tip inviorare, facandu-se nu numai prin gimnastica, ci si prin
alergare, inot, culturism etc), momentul / minutul de educatie fizica si sport etc.
3.3. Exersarea pentru dezvoltarea / educarea calitatilor motrice. Acest tip de
exersare, poate cel mai bine 'pus la punct' sub aspect metodologic, se regaseste tratat la capitolul
'Calitati motrice' din prezentul manual.
Consideratii generale
Subiectul este generos, mai ales prin prisma faptului ca a fost tema tezei de doctorat a
subsemnatului! Nu am 'batut toba' cat trebuia pe aceasta tema. Nefiind generalizata, ca si altele, se
apreciaza ca face parte din categoria tendintelor metodologice. Probabil ca in secolul al XXI-lea,
deci la inceputul mileniului al III-lea, ea va deveni - sigur – o orientare metodologica foarte
importanta si pentru educatie fizica si sport.
Termenul de 'autonomie' este foarte mult folosit astazi in societatea noastra. Multe
domenii, teritorii, institutii, persoane etc. fac apel la acest termen, el fiind - dupa opinia majoritatii -
unul din indicatorii adevaratei democratii. Autonomia presupune un anumit grad de libertate si
independenta. Ea se constituie si poate fi considerata ca o diferenta specifica si ca o forma sau un
tip de manifestare a libertatii si independentei. in acelasi timp, insa, autonomia implica un anumit
tip de dependenta. Autonomia presupune si capacitati, deprinderi sau tehnici de autoorganizare,
autoconducere si autoevaluare.
Specialistul, prin statutul si rolul sau, are un accentuat grad de autonomie in a lua decizii,
in a stabili obiective, in a prospecta strategia pedagogica a tuturor demersurilor aplicate pentru
realizarea obiectivelor propuse. Pentru a actiona cat mai eficient si adaptativ in cadrul acestei
autonomii, specialistul utilizeaza fondul de cunostinte si priceperi profesionale, fond care trebuie
permanent si sistematic completat, actualizat si perfectionat. Autonomia specialistului in domeniu
trebuie analizata prin modul de raportare fata de urmatoarele trei elemente principale: programa,
tehnologie si planificare, in privinta planificarii, care implica si primele doua elemente, autonomia
specialistului se poate manifesta prin gasirea celor mai potrivite variante pentru toate conditiile in
care isi desfasoara activitatea, respectand cadrul general unitar de concepere, elaborare aplicare a
documentelor specifice (cadru general care a apartinut de 75 de ani institutiei nationale de
formare a specialistilor in domeniu, numita acum ANEFS Bucuresti, chiar daca unii extremisti
'postrevolutionari' - cu functii nationale, judetene sau municipale, ocupate prin 'algoritmul
politic' - au declarat ca s-au saturat de 'comanda venita de la centru'! in consecinta, comenzile'
este bine sa vina de la Cluj, Iasi, Timisoara, Craiova. Constanta, Pitesti, Galati, Brasov, Bacau,
Oradea etc, pentru ca in aceste noi 'focare' de educatie fizica si sport - pe planul formarii
specialistilor in domeniu – exista toate conditiile de tip 'european', inclusiv cadrele didactice
universitare 'nascute' si 'pregatite' peste noapte'!). In sensul autonomiei specialistului pe planul
planificarii pot fi desprinse urmatoarele posibilitati:
- stabilirea numarului de lectii din 'ciclurile tematice' specifice fiecarei componente sau
subcomponente a modelului de educatie fizica si sport (evident, referirea vizeaza doar
componentele sau sub componentele tematice);
- amplasarea 'ciclurilor tematice' in structura anului de pregatire;
- stabilirea numarului de teme abordate in activitatile concrete de educatie
iaca si sport;
- alegerea variantelor convenabile de combinare a temelor, atunci cand nu se lucreaza tip
monosport, in functie de mai multe variabile: anotimp, conditii materiale, nivelul de pregatire a
subiectilor etc;
- stabilirea ordinei de abordare a temelor pe parcursul anului respectiv de pregatire (singura
'conditie' metodica o pune atletismul, care mentioneaza ca, indiferent de subiecti, intotdeauna
'alergarea de rezistenta' se abordeaza inaintea 'alergarii de viteza'!).
-etc,
A fost acceptata ca cerinta pedagogica foarte importanta si complexa chiar din finalul
secolului al XlX-lea. in Romania s-au facut primele incercari de aplicare a acestei tendinte
metodologice doar pe la jumatatea secolului aJ XX-lea, in educatia fizica si sportiva scolara S-au
remarcat, in acest sens, reputatii profesori Gheorghe Zapan si Petre Lazar, desi eforturile lor - cu
efecte favorabile - nu au fost nici in zilele noastre generalizate
Cred ca este cea mai la 'moda' orientare metodologica (deci, este orientare si nu tendinta!) in
educatie fizica si sport. Si nu numai! Ea se constituie in principala modalitate de aplicare a teoriei
invatarii prin descoperire, a invatarii active', a invatarii de tip euristic. Se poate aplica in toate
subsistemele educatei fizice si sportului, indiferent de varsta si alte particularitati ale subiectilor.
Unii autori (de exemplu, Ioan Cerghit, cel mai bun prieten adevarat al educatiei fizice si sportului
universitar, mai ales al ANEFS Bucuresti) o considera in postura de metoda, iar altii o ridica la
rang de principiu. Eu cred ca trebuie sa o lasam la locul ei, adica cel de 'orientare metodologica',
foarte buna mai ales in educatie fizica si sport. Metoda nu poate fi, iar principiu nici atat!
'Vechimea' ei este atat de mare - desi nu se numea asa! - incat nici nu merita sa abordam aceasta
tema (ca sa nu ii zicem 'problema'!).
poseda subiectii.
Dupa cum am mai afirmat, este tema cea mai frecventa in publicatiile de specialitate si la
lucrarile metodico-stiintifice pentru obtinerea gradului didactic I, Exagerand, unii specialisti -
autori au credinta ca toi ceea ce exista in domeniul practicarii exercitiilor fizice nu este altceva
decat 'modelaje' si 'modele'!
Modelarea, in conceptia majoritatii specialistilor, primeste urmatoarele trei sensuri:
sunt urmatoarele:
- etc.
b.l. logice, adica cele verificate total sau partial prin determinari;
c;I, finale, valabile pentru sfarsitul ciclurilor de invatamant sau stadiilor de pregatire
sportiva;
C.2. intermediare, valabile pentru fiecare clasa dintr-un ciclu de invatamant sau pentru
fiecare an de pregatire sportiva;
c.3. operationale, care sunt sistemele de actionare/mijloacele folosite pentru realizarea
modelelor intermediare si - indirect - a celor finale.
In educatie fizica si sport predomina modelele ideale sau teoretice. Idealul educatiei fizice si
sportului are - ca model - cel mai inalt grad de generalizare. Modelele finale si intermediare sunt
'trepte' pentru realizarea idealului educatiei fizice si sportului. Aceste modele, care sunt tot
teoretice, exprima cerintele comenzii sociale fata de educatie fizica si sport la nivelul subsistemelor
specifice. Ele trebuie sa exprime pe 'cum trebuie sa arate (ca dezvoltare corporala)' si pe 'ce trebuie
sa stie subiectii (pe planul motricitatii)'. Ca atare, orice model teoretic, final sau intermediar, la
educatie fizica si sport trebuie sa se structureze pe urmatoarele componente:
Instruirea programata face apel la raportul intre cantitatea informatiei insusite si cat
insusesc subiectii. Consta, in esenta, in impartirea sau fragmentarea continutului informational in
elemente mai lungi sau mai scurte, accesibile subiectilor si esalonarea acestora intr-o ordine de
dificultate unica pentru toti subiectii. Elementele in care se fragmenteaza continutul informational
au primit diverse denumiri: pasi metodici, secvente, doze, quante, microstructuri etc. De la unele
caracteristici ale acestor elemente, se recunosc cele doua tipuri clasice de instruire programata:
a. Instruirea programata liniara, numita si Skinner, dupa numele celui care a creat-o.
Cateva caracteristici:
Algoritmizarea. despre care s-a scris foarte putin in domeniu, este o activitate „operatie' de
elaborare a unor 'solutii' speciale de rezolvare a unor situatii standardizate sau tipice, frecvente si in
educatie fizica si sport
Algoritmii nu suni altceva decat 'solutiile' speciale, adica rezultatele algoritmizarii. in cazul
procesului instrucliv-educativ bilateral, algoritmii suni de mai multe tipuri sau categorii:
'Teoria si metodica educatiei fizice si sportului' fac referiri sumare la prima categorie de
algoritmi (adica la cei care vizeaza pregatirea si conducerea activitatii specifice) si detaliaza
algoritmii din ultima categorie (adica pe cei specifici continutului procesului instrucliv-educativ).
Aceste discipline, in perspectiva, trebuie sa-si propuna sa se ocupe - prin cercetare stiintifica - si de
algoritmii specifici activitatii subiectilor care sunt cuprinsi in procesul de practicare a exercitiilor
fizice.
In general, orice algoritm presupune o succesiune de 'operatii' prin care se rezolva situatia
sau problema tipica (desfasurata oriunde, oricand si de oricine in aceleasi conditii). Pentru
continutul procesului instructiv-educativ sunt foarte multi algoritmi, in functie de componentele
modelelor finale si intermediare. Dar, atentie, nu peste tot sunt algoritmi, ci doar pentru rezolvarea
situatiilor tipice sau standardizate! De regula, un algoritm cuprinde mai multe sisteme de
actionare/m odele operationale subordonate rezolvarii acelorasi situatii tipice/standard sau acelorasi
obiective. Aceste 'mijloace' trebuie sa fie efectuate intr-o succesiune logica, sa fie bine cuantificate
si insotite de toate regulile metodico-organizatorice necesare aplicarii lor (inclusiv durata si natura
pauzelor intre repetari, formatiile de lucru, modalitatile concrete de exersare etc.) Deci, revin cu
precizarea ca in educatie fizica si sport - pentru continut - nu totul inseamna algoritmi. Sunt foarte
multe alte mijloace (sisteme de actionare sau modele operationale), care nu pot fi de tip algoritmic!
- sa fie codificati prin litere si cifre (logic, literele nu trebuie sa fie aceleasi la doua sau mai
multe componente ale modelului: V - pentru viteza si tot
V, de exemplu, pentru volei etc; cifrele se repeta, deci se reiau, de la 1 la n. In
cazul fiecarei componente: Vl-13, pentru viteza, de exemplu, si Vol-15. pentru
volei etc ). . .
in „Enciclopedia educatiei fizice si sportului din Romania, Voi. IV. pag 245, metoda este
explicata ca fiind un „mod sistematic de cercetare, cunoastere si de transformare a realitatii
obiective', iar metodele de invatamant sunt considerate ca fiind un „complex de operatii folosit in
activitatea didactica a educatiei fizice si sportului care formeaza unitatea procesului de predare
(condus de pedagog) si de insusire (realizat de elev), menit sa asigure volumul de cunostinte, de
priceperi si de deprinderi specifice, corespunzator obiectivelor si finalitatilor stabilite de
programele didactice scolare. Se diversifica in cadrul didacticii acestor domenii, in functie de
mijloacele folosite in: explicatie, demonstratie, exersare, corectare, verificare si
evaluare'. Metoda didactica, in educatia fizica, este considerata ca fiind modalitatea (calea), cu
cea mai mare eficienta, de organizare si desfasurare a procesului de predare, invatare, evaluare.
in cadrul metodelor, in functie de modalitatea de aplicare practica a metodei au aparut procedeele
metodice. Procedeul metodic reprezinta modalitatea particulara de aplicare a unei metode
In conditii si situatii concrete, pe care Cretu, C, 1998, pag 9) o considera ca fiind „o
tehnica mai limitata de actiune'. Metodele folosite in pregatirea sportiva sunt metode cu un
caracter mare de generalizare, folosite si in celelalte discipline de invatamant, dar adaptate la
specificul activitatii de educatie fizica si sport. Metodologia instruirii sau metodologia
procesului de invatamant, reprezentata de totalitatea metodelor utilizate in scopul realizarii
obiectivelor educatiei fizice si sportului, presupune abordarea unor orientari
metodologice (modul specific de combinare a metodelor si procedeelor metodice cu principiile
didactice) specifice activitatii de educatie fizica si sport. in practicarea educatiei fizice si
sportului strategia didactica, denumita si strategia instruirii, este data de modul de aplicare a
metodelor in functie de mijloacele si formele de organizare a activitatii. Strategia didactica este
conceputa in mod diferit, de catre fiecare profesor in parte, in functie de capacitatea creatoare,
capacitate ce se manifesta atat in proiectare cat si in conducerea procesului didactic. De ea
depinde, in mare masura, eficienta lectiei de educatie fizica sau de antrenament sportiv.
Presupune organizarea activitatii in functie de tematicele abordate, obiectivele operationale,
nivelul de pregatire al elevilor, timpul alocat activitatii, dotarea materiala, locul de desfasurare,
conditiile climaterice si nu in ultimul rand de preferintele elevilor.
Conform conceptiei lui Cerghit, L, in 1997. si Cristea, S., in 1998, folosirea metodelor
de instruire indeplineste realizarea urmatoarelor functii: formativa, cognitiva, motivationala,
normativa, instrumentala.
Functia formativ-educativa, reiese din actiunea ce o produce miscarea in dezvoltare
psihomotorie si intelectuala a elevilor. Exemplu in acest sens il reprezinta folosirea metodei
intrecerilor in cadrul activitatii practice, dar cu obligativitatea respectarii regulilor (la semnal se
alearga, cu intrecere pana la obstacol, pe care obligatoriu il ocolesti si te intorci rapid la coada
sirului). in acest test, elevul trebuie sa cunoasca punctul de plecare, modul de deplasare, punctul
de intoarcere, regula de intoarcere si punctul de sosire, ceea ce inseamna ca el participa cognitiv,
afectiv, motric si moral la realizarea acestei sarcini. Metoda de exersare prin intrecere, in acest
caz, contribuie la formarea complexa a elevilor.
Functia cognitiva evidentiata mai ales prin contributia pe care o are folosirea
metodelor de instruire asupra dezvoltarii proceselor psihice, in principal asupra memoriei,
gandirii, judecati, observatiei, atentiei, analizei, spiritului de decizie si discernere etc. Exemplu
prin intermediul descrierii (prin dispozitiile, comenzile, indicatiile, corectarile, aprecierile,
dezaprobarile etc), folosita in cadrul activitatii practice, se produce retinerea cunostintelor
transmise. in acest sens, elevul retine aspectele teoretice privind deprinderea motrica, proba
tehnica, procedeul tehnic, memoreaza regulile de executie ale acestora, ceea ce inseamna ca el
participa cognitiv la rezolvarea sarcinilor. Metoda descrierii in combinatie cu exersarea
contribuie la insusirea cunostintelor legate de activitatea desfasurata si la formarea unui bagaj
larg de deprinderi, privind modalitatile de executie a exercitiilor.
Metoda, considerata ca fiind o cale, o modalitate de lucru, sau un program dupa care se
desfasoara actiunile practice si intelectuale, contribuie la indeplinirea obiectivelor si sarcinilor
didactice imediate, intermediare si finale.
O clasificare acceptata, in mare parte de specialistii din pedagogia generala, cat si de
specialistii din educatia fizica, grupeaza metodele dupa evolutia lor istorica in :
• metode clasice (traditionale), verificate si stabilizate in ceea ce priveste eficienta
procesului instructiv-educativ. Din aceasta grupa fac parte: expunerea, conversatia,
demonstratia, exercitiul/exersarea etc;
• metode moderne, noi, ce vin sa completeze, sa usureze si sa stimuleze activitatea
instructiv-educativa. Din aceasta categorie fac parte modelarea, algoritmizarea,
problematizarea, brain-stormingul etc.
in cadrul anumitor metode, au aparut si s-au concretizat o serie de procedee metodice
care constituie modalitati de lucru particularizate sau variante specifice prin care se cauta sa se
influenteze dezvoltarea subiectilor. Astfel
in cadrul expunerii au aparut ca procedee metodice: povestirea, explicatia, prelegerea,
iar exersarea poate fi globala sau fragmentata etc.
Existenta unui numar mare de metode si de procedee metodice, folosite in educatia
fizica, privind instruirea si educarea, impune sistematizarea si gruparea acestora. Astfel Carstea
Gh., in 'Teoria si metodica educatiei fizice si sportului', aparuta in 2000, considera ca metodele
din educatia fizica si sport constituie un sistem si le grupeaza in: „metodele de instruire propriu-
zisa, metodele de educatie, metodele de corectare a greselilor de executie, metodele de verificare,
apreciere si notare, metodele de refacere a capacitatii de efort'. Se impune sa subliniem si faptul
ca aceasta grupare a metodelor nu este stricta. Ele pot fi grupate, de asemenea, dupa scopurile
didactice urmarite in metode de predare, de invatare, de proiectare, de evaluare, de refacere. Cert
este faptul ca metodele respective au dubla si chiar tripla actiune in functie de modalitatea lor de
folosire. Astfel, explicatia poate fi folosita de profesor ca metoda de predare, de elev ca metoda
de invatare sau evaluare, asa cum si exersarea poate fi folosita de elev ca metoda de invatare,
evaluare si de profesor ca metoda de predare. La randul ei, modelarea poate fi folosita ca metoda
de proiectare cand activitatea se structureaza pe baza modelelor intermediare (unitati de
invatare/instruire reprezentate de exercitii cu finalitati de executie), dar si ca demonstratie cand
se bazeaza pe prezentarea modelului (executie model).
Realizarea procesului instructiv-educativ nu este rezultatul folosirii unei singure metode,
ci rezultatul cumulat al impletirii si folosirii permanente a tuturor metodelor si procedeelor
metodice. Astfel, demonstratia poate fi insotita de explicatie sau conversatie, poate precede sau
urma exersarea. Folosirea unei metode de invatamant nu are un caracter strict, singular,
unidirectional, ci unul multifunctional. Alegerea metodelor, in procesul instructiv-educativ, este
actiunea ce necesita o mare responsabilitate din partea profesorului, intrucat aceasta trebuie sa
asigure finalitatea educatiei fizice, finalitate ce este diferita de la clasa la clasa, de la un ciclu de
invatamant la altul, de la un elev la altul.
Caracteristic disciplinei Educatie fizica si sport este faptul ca insusirea deprinderilor
motrice, a cunostintelor specifice acestora, dar si a celor ajutatoare se realizeaza in mod pregnant
in lectia de educatie fizica, prin exersarea repetata (in proportie de 90%). Aceasta caracteristica
specifica, impune profesorului de educatie fizica alegerea celor mai potrivite si adaptate metode
si procedee metodice, in functie de etapele procesului instructiv-educativ (proiectarea, predarea,
invatarea si evaluarea), dar si in functie de posibilitatile elevilor. Maiestria profesorului consta in
realizarea combinatiei diferitelor metode didactice, care sa asigure insusirea deprinderilor
motrice, retinerea cunostintelor de specialitate, dezvoltarea fizica armonioasa, educarea
aptitudinilor psihomotrice, morale si de vointa.
O structurare a metodelor realizata dupa actiunea dominanta s-ar putea prezenta astfel:
Metode
de invatare
Exersare (exercitiul)
Problematizarea
Studiul individual
Orala
Practica -Fragmentata
-Globala
Metode de
-Modelarea -Algoritmizarea
predare
-Instruirea programata
folosite in
proiectare
Metode de
-Notarea -Aprecierea
evaluare
verbala
Metode
de corectare a
greselilor
Metode
- Asistenta copiilor, asigurarea -
Ajutorul direct si sprijinul
de asigurare
si aiutor
Metode
de refacere
3. Metodele de predare
Transmiterea, insusirea si evaluarea cunostintelor este un proces complex ce se
realizeaza prin folosirea combinatiei tuturor metodelor. Formarea unei imagini, a unei
reprezentari clare se realizeaza cu ajutorul metodelor verbale (povestirea, prelegerea, descrierea,
explicatia, conversatia etc), insa perceptia si intelegerea reala este intregita de o observare
dirijata asupra unei demonstratii corecte si de o executie simtita (perceputa, analizata de catre
elev). Desfasurarea procesului instructiv-educativ, sub forma de lectie scolara, necesita
proiectarea activitatii (cu ajutorul algoritmizarii si modelarii) si folosirea unor metode care sa
stimuleze (invatarea prin descoperire, brain-stormingul) interesul si motivatia. Evaluarea
(aprecierea, notarea) vine sa sublinieze eficienta metodelor folosite, contribuind astfel la
transformarea comportamentului uman.
cunoscuta de elevi/sportivi/studenti;
Ea se poate realiza:
• de catre profesor, cand acesta are o buna prestatie fizica si tehnica (se mai numeste si
demonstrare nemijlocita;
• de catre un elev, din grupul cu care lucreaza profesorul sau antrenorul, cand acesta
stapaneste bine tehnica de executie a deprinderi motrice ce urmeaza a fi invatata sau cand
acesta este inzestrat cu o inteligenta motrica deosebita, ceea ce-i da posibilitatea sa
realizeze incercari apropiate de tehnica de executie ceruta. Elevii pot fi folositi ca modele
si atunci demonstratia este considerata ca fiind de tip mijlocit.
Realizarea unei demonstratii corecte poate contribui la dirijarea observatiei elevilor spre
perceperea elementelor esentiale ale actiunilor motrice, ceea ce poate stimula dorinta elevilor
pentru exersare si pentru reusita. Folosirea unui anumit tip de demonstratie va tine cont de
particularitatile individuale ale subiectilor. Atunci cand se constata aparitia unor greseli tipice
(prezente la un numar mai mare de elevi) se poate recurge la executia unei demonstratii
suplimentare pentru a scoate in evidenta aspectele esentiale, dar si la o demonstratie gresita cu
scopul de a scoate in evidenta incorectitudinile aparute in executia sau in intelegerea gresita a
miscarilor. Eficienta demonstratiei creste atunci cand este insotita de explicatie care subliniaza
anumite aspecte. Demonstratia si expunerea verbala (explicatia, conversatia) constituie metodele
de baza folosite in scopul formarii unei perceptii, a unei reprezentari clare asupra miscarii ce
trebuie executata.
Observatia executiei asigura in cel mai mare grad sesizarea aspectelor cheie ale
executiei miscarilor. Profesorul dirijeaza observatia elevilor spre executiile cele mai bune
realizate in timpul desfasurarii lectiilor, prin urmarirea atenta. Observatia dirijata poate fi
efectuata si asupra exercitiilor gresite pentru a scoate in evidenta aspectele negative si a le
inlatura. Este indicat ca profesorii sa orienteze observatia subiectilor spre un anumit aspect,
precizat dinainte, si sa stimuleze interventiile pozitive ale elevilor. Valoarea metodei este data de
faptul ca poate stimula elevii in aplicarea a tot ceea ce considera ca este nou si eficient, le
stimuleaza gandirea creatoare, imaginatia, le imbogateste cunostintele si le dezvolta simtul
observatiei.
Observatia executiei altor subiecti (profesor, elev model) vizeaza:
• depistarea aspectelor esentiale ale executiei;
• sesizarea aspectelor pozitive si negative din executia colegilor, ceea ce permite formarea
capacitatii de apreciere si autoapreciere corecta a tehnicii de executie.
Observatia poate fi dirijata si asupra executiei proprii, este vorba de acea percepere a
miscarii cu „ochii mintii', de acea simtire, reprezentare si control a propriei miscari, pe care
foarte putini elevi reusesc sa o stapaneasca si care, in procesul de antrenament, este deosebit de
importanta.
Metodele de invatare
Procesul de instruire-educare, specific educatiei fizice si sportului, este un proces ce
este influentat, in mare parte, de sarguinta si de interesul de care da dovada copilul/ elevul/
studentul in activitatea de pregatire. in cadrul lectiei de educatie fizica, exersarea (practica si
intelectuala) este metoda ce are la baza activitatea de executie, a subiectilor, ca singura
modalitate ce poate duce la indeplinirea obiectivelor educatiei fizice si sportului,
iar problematizarea si studiul individual vin sa completeze modalitatea de acumularea a
cunostintelor si formarea priceperilor pe baza eforturilor proprii.
1. Metoda exersarii
invatarea are la baza executia sau exersarea, care in alte discipline de invatamant, este
intalnita sub denumirea de exercitiu. In educatia fizica si sport, metoda, ce contribuie in mod
direct la activitatea de invatare, este exersarea, care constituie de fapt executia sau activitate
practica directa, iar exercitiul fizic reprezinta un act motric, un mijloc ce face parte din
continutul educatiei fizice (exemplu: mersul, alergarea, driblingul, pasarea mingii sunt
considerate exercitii fizice). Exersarea presupune repetarea sistematica, constienta si activa, a
diferitelor exercitii fizice, in scopul realizarii obiectivelor de instruire, prezentate, comandate,
explicate, indicate, demonstrate sau cerute de profesor, specifice activitatii planificate. Exersarea
repetata a exercitiilor fizice, ca rezultat al contractiilor musculare, conduce la realizarea
engramei activitatii/exercitiului respectiv. Pentru intarirea perceptiei senzoriale, a unei engrame
corecte, se pot utiliza in afara exersarii miscarilor explicatiile verbale, vizionarea inregistrarilor
cinematice, a desenelor etc.
in educatie fizica, dupa modalitatea de abordare, ea poate fi practica si verbala, iar
dupa modalitatea de executie a miscarilor si exercitiilor ce urmeaza a fi insusite, poate fi sub
forma: fragmentata si globala.
Exersarea practica fragmentata consta in executia deprinderi motrice in mod
fragmentat, pe secvente sau faze, in mod analitic. Acest tip de exersare se foloseste atunci cand
deprinderile motrice sau exercitiile se caracterizeaza printr-un grad mare de complexitate si nu
este posibila invatarea globala, dar si in cazul cand se abordeaza perfectionarea unui anumit
aspect al miscarii, ce necesita o anumita cizelare sau chiar corectare. Exersarea fragmentata
poate fi executata in mod individual, cand deprinderea, priceperea motrica respectiva nu necesita
participarea unuia sau a mai multor coechipieri, dar si in grup, cand dorim sa perfectionam o
anumita executie in conditii variate ce necesita participarea mai multor coechipieri pentru
realizarea unei inlantuiri de elemente sau procedee tehnice (exemplu jocurile sportive). invatarea
miscarilor complexe, care nu pot fi insusite printr-o exersare globala, necesita fragmentarea
componentelor deprinderilor motrice respective, in acte motrice ce sunt insusite in mod singular,
dupa care sunt asamblate in deprinderea motrica complexa. Exemplu: cand se invata saritura in
lungime cu 1 1/2 pasi in aer se insuseste: separat aterizarea, separat un elan scurt, mediu si lung
cu bataie-desprindere si separat zborul. in final aceste faze ale sariturii se asambleaza si se
execute saritura completa. Exersarea fragmentata poate fi realizata in mod individual, cand se
intampina greutati in procesul de invatare, si cu tot grupul/clasa odata, cand nu apar greseli mari
de executie. intotdeauna, invatarea miscarilor, cu un grad mare de complexitate, incepe cu
exersarea fragmentata a componentelor (fazelor), realizand astfel o exersarea partiala, analitica si
o insusire temeinica a acesteia. Nu este insa indicat sa se insiste prea mult pe exersarea
fragmentara, intrucat poate sa ingreuieze dupa insusire, procesul de legare cursiva a fazelor.
Exersarea practica globala presupune executia unei deprinderi motrice in totalitatea sa,
a unui complex de deprinderi motrice, care se succed conform modelului determinat anterior. Ea
realizeaza invatarea sau perfectionare globala a deprinderilor. Este metoda prin care
executia unui exercitiu, a unui procedeu tehnic, a unei deprinderi motrice este predata in
totalitatea sa, respectand succesiunea miscarilor, cerintele de directie, ritm, tempou, intensitate,
volum. In procesul de exersare globala, pentru a asigura o invatare mai rapida, se pot usura
conditiile de executie prin: marirea suprafetei de sprijin, marirea sau micsorarea obiectelor si
distantelor. Exersarea globala este folosita in alergari, sarituri, aruncari, dar si in unele jocuri
sportive si in gimnastica, cand nu se intampina greutati in executia cursiva a miscarilor.
Folosirea exersarii globale contribuie le realizarea obiectivelor educatiei fizice, cand se
respecta urmatoarele indicatii metodice:
• este folosita pentru insusirea actiunilor motrice mai simple;
• este folosita des in etapa consolidarii si perfectionarii deprinderilor motrice sportive;
• este folosita in scopul dezvoltarii aptitudinilor motrice:
Dupa desfasurarea in timp a actiunilor, de catre copii/ elevi/ studenti, exersarea poate
fi: simultana si alternativa.
Exersarea simultana are avantajul ca invatarea, consolidarea, perfectionarea actiunilor
motrice sau dezvoltarea aptitudinilor psiho-motrice se realizeaza cu toti elevii odata conform
cerintelor activitatii practice. Cea alternativa presupune alternarea insusirii unor deprinderi cu
alte deprinderi, (exemplu: prima parte a lectiei, jumatate din elevi exerseaza exercitiile pentru
invatarea bataii - desprinderii la saritura in lungime, iar cealalta jumatate exerseaza jocul de
handbal cu reguli reduse, in partea a doua a lectiei exersarea pe ateliere/grupe se schimba).
Dupa modalitatea de organizare a elevilor, exersarea poate fi: frontala, pe grupe, pe
perechi, individuala.
Exersarea frontala se realizeaza cu tot colectivul/clasa odata. in lectia de educatie
fizica sau cea de antrenament este folosita in veriga I, cand se organizeaza colectivul de elevi ce
trebuie disciplinat si pregatit pentru realizarea lectiei, in veriga a Ii-a, cand se pregateste
organismul pentru efort, in veriga a III-a, cand se actioneaza asupra influentarii selective a
aparatului locomotor prin exercitii sub forma de complexe de gimnastica, in veriga a VH-a, cand
se realizeaza revenirea organismului dupa efortul depus si in veriga a VUI-a, cand se trag
concluziile asupra modalitatii de realizare a lectiei si de participare a elevilor la aceasta. Poate fi
folosita si in veriga a IV-a, a V-a si a Vi-a cand colectivele de elevi nu sunt numeroase si este
spatiu suficient.
Exersarea pe grupe presupune organizarea elevilor pe grupe si ateliere. Grupele pot fi
fixe, pe o perioada mai mare de timp, sau pot fi constituite de fiecare data in parte, in functie de
tema / temele de lectie. Important este ca aceste grupe sa fie echilibrate din punct de vedere
valoric, pentru a nu crea manifestari negative, de nemultumire si nesatisfactie. Exersarea pe
grupe este specifica verigii a IV-a, cand se urmareste dezvoltarea vitezei si coordonarii, verigii a
V-a, cand se urmareste invatarea, consolidarea, perfectionarea si verificarea deprinderilor
insusite, dar si verigii a Vi-a, cand se urmareste dezvoltarea fortei sau rezistentei. in lectiile in
care se abordeaza teme de dezvoltare a fortei, colectivul de elevi se imparte pe grupe valorice si
se lucreaza pe ateliere. Poate fi folosita si in veriga a VH-a, la revenire.
Exersarea pe perechi este un procedeu cu mare eficienta, folosit cu precadere in veriga
a 111-a, cand exercitiile sunt executate pe perechi in scopul influentarii selective a aparatului
locomotor, in veriga a V-a, cand se urmareste insusirea unei noi deprinderi si este nevoie ca un
elev sa asiste sau sa ajute executia unui coleg/coechipier (specific invatarii deprinderilor motrice
ce alcatuiesc sporturile individuale, exemplu la stand pe maini, sau cand executa impreuna
deprinderi motrice specifice jocurilor sportive unde sunt necesari cel putin doi elevi) si in veriga
a VI - a, cand se pune problema dezvoltarii fortei, unde este nevoie de doi participanti. Poate fi
folosita si in veriga a rV-a.
Exersarea individuala este o exersare realizata de catre fiecare elev in parte. Elevii
lucreaza in mod independent, nedirijat, profesorului ii revine, in principal, sarcina de
supraveghere, indrumare si corectare. Poate fi folosita in toate verigile lectiei, dupa ce au fost
insusite deprinderile motrice, si mai ales cand se urmareste perfectionarea acestora, dezvoltarea
aptitudinilor psihomotrice ce nu necesita ajutor sau interventia unui coleg. Este indicata, intrucat
permite lucru in functie de posibilitatile individuale, dar si in functie de ritmul propriu. Acest tip
de exersare pretinde o baza materiala foarte buna, un spatiu de desfasurare suficient, un nivel
crescut de constiinta si motivatie si un numar de materiale didactice suficient. Poate fi folosita in
executia exercitiilor pentru dezvoltarea fizica, pentru dezvoltarea aptitudinilor motrice, dar si
pentru formarea deprinderilor motrice specifice sporturilor individuale. Necesita din partea
profesorului atentie sporita si un efort la fel de mare, determinat atat de necesitatea cunoasterii
reale a predispozitiilor elevilor /studentilor/sportivilor, cat si a efectelor produse de exersarea
miscarilor. Exersarea individuala presupune exersarea in functie de predispozitiile elevilor si
specificul, ramurii/probei sportive. Are mare influenta in cresterea performantelor sportive.
realizeaza in special in veriga a IlI-a lectiei si are la baza executia miscarilor sub forma de
complexe de exercitii fizice localizate. Exercitiile ce sunt folosite pentru optimizarea dezvoltarii
fizice generale se realizeaza din mers sau pe loc, intr-o formatie de gimnastica ce avantajeaza
executia. Complexele sunt formate din 6-8 exercitii, a cate 4-8 timpi, se executa liber sau cu
obiecte portative, cu partener, cu incarcaturi, pe numaratoare sau pe fond muzical. Exercitiile din
complexe sunt alese astfel incat sa solicite toate segmentele corpului, abordand o anumita ordine
(de sus in jos: cap, gat, membre superioare, trunchi, membre inferioare).
imbunatatirea dezvoltarii fizice poate fi realizata si in celelalte verigi ale lectiei (in veriga a IV-a,
a V-a si a Vi-a) prin folosirea exercitiilor in diferite scopuri, dar si prin celelalte forme de
organizare a activitatii fizice practice (activitatea independenta, competitiile sportive scolare,
recreatia organizata, gimnastica de inviorare etc).
desfasoara pe parcursul intregii lectii, cu exceptia primei si ultimei verigii. Accentul cade cu
precadere pe veriga a IV-a, cand se urmareste dezvoltarea vitezei si indemanarii si a Vi-a cand se
urmareste dezvoltarea fortei si rezistentei. Mijloacele si metodele pentru dezvoltarea
aptitudinilor psihomotrice sunt multiple, variate si pot fi alese in functie de aptitudinea ce
urmeaza a fi dezvoltata si educata.
2. Problematizarea
Alaturi de exersarea (fragmentata sau globala) folosita la executia exercitiilor pe baza
reproducerii, imitatiei, in educatia fizica si sport, se foloseste si metoda de invatare prin
problematizare. invatarea prin problematizare, a fost denumita de R. M. Gagne, citat de Dumitriu
Gh. si Dumitriu C, in 2003, 'rezolvarea productiva de probleme' si este considerata „principala
modalitate de aplicare a teoriei invatarii prin descoperire, a invatarii active, a invatarii de tip
euristic' (conform lui Carstea 2000, pag 114). Aceasta metoda presupune crearea unor situatii
practice problematice, care necesita, din partea elevilor o atentie deosebita in gasirea celor mai
eficiente solutii de rezolvare. Are la baza 'exersarea prin deducere si gandire creatoare' rezultata
in urma analizei si compararii situatiilor aparute sau provocate, in urma depistarii relatiilor dintre
cunostintele, deprinderile si priceperile deja insusite. Dupa cum subliniaza si Farcas V., 2003,
„problematizarea, in educatie fizica, consta dintr-o suita de variabile prin care se urmareste
crearea unei situatii problema care antreneaza si ofera elevilor posibilitatea sa surprinda diferite
relatii intre diferite cunostinte, priceperi si deprinderi motrice anterioare si noile achizitii prin
solutiile pe care, acestia le gasesc sub indrumarea cadrului didactic'. Angajarea
elevilor/sportivilor, intr-o activitate independenta de insusirea si mai ales de aplicare in situatii
diferite, a celor invatate, prin crearea de probleme, contribuie la formarea imaginatiei, motivatiei,
a interesului si a creativitatii pentru gasirea celor mai eficiente si mai adecvate solutii. Exersarea
deprinderilor motrice realizata in mod diferit si in conditii de executie cat mai variata, si impusa
de situatii neprevazute contribuie cel mai mult la realizarea acelui tip de 'invatare aplicativ
deductiva', care asigura modificarea comportamentelor si personalitatii elevilor/studentilor/
sportivilor.
Paralel cu indrumarea facuta de cadrul de specialitate, pe tot parcursul instruirii, se
impune angajarea elevilor/studentilor/sportivilor in rezolvarea, in mod independent, a diferitelor
probleme, situatii aparute, sau provocate.
in educatia fizica, problematizarea presupune:
In lectia de educatie fizica, problematizarea solicita foarte mult elevii, care sunt nevoiti,
ca pe baza cunostintelor anterioare, sa aleaga cele mai eficiente si potrivite solutii in functie de
momentul executiei. Rezolvarea de probleme stimuleaza analiza, judecata, imaginatia creatoare,
capacitatea de reorganizare si restructurare a cunostintelor, a deprinderilor motrice, interesul,
curiozitatea spiritul de explorare. Toate acestea duc in final formarea competentelor motrice si
intelectuale ale elevilor.
Problematizarea ca metoda de invatare se evidentiaza in executia: parcursurilor
aplicative, in jocurile de miscare, in jocurile sportive, in crearea linilor acrobatice si artistice in
gimnastica etc. si contribuie, in mare masura la formarea creativitatii la elevi. Ca metoda
didactica de invatare, problematizarea presupune, in timp o succesiune de secvente ce constau in:
momentul crearii situatiei/situatiilor problema, momentul alegerii celei mai potrivite solutii cu
momentul executiei, momentul rezolvarii problemei si momentul analizei solutiei alese pentru
rezolvare.
Desi considerata improprie domeniului nostru, are din ce in ce mai multe utilizari
intrucat presupune realizarea unei exersari in scopul fie a perfectionarii executiilor, fie pentru
descoperirea anumitor caracteristici ale exercitiilor. Are la baza activitatea de informare teoretica
din literatura de specialitate cat si activitatea de exersare recomandata pentru activitatea
independenta in scopul: imbunatatirii capacitatii de efort, cresterii performantelor sportive,
realizarii baremurilor pentru o nota maxima, perfectionarii unei anumite executii, re-exersarii in
momentul nereusitei unei executii corecte sau a unei executii de re-corectare si chiar cand se
recomanda studierea unei anumite bibliografii.
5.1. Modelarea
Procesul de elaborare a unui model, model ce se aproprie ca forma, structura, caracteristici,
indici, de trasaturile esentiale ale finalitatii unui continut considerat original sau final se numeste
modelarea. In practica sportiva, modelarea poate fi folosita ca metoda de programare/proiectare a
activitatii de instruire si reprezinta un model teoretic programatic, dar si ca modalitate de predare
prin intermediul modelelor si reprezinta un model practic executiv. in situatia in care modelarea
este folosita in procesul de programare/proiectare, aceasta se concretizeaza in documentele
elaborate de catre profesor, in scopul desfasurarii activitatii practice, iar cand este folosita ca
metoda de predare-invatare se concretizeaza fie intr-o demonstratie a profesorului, a unui elev
talentat, fie in prezentarea unor imagini prin schite, planse, casete video in scopul indrumarii
elevilor pentru a percepe, a intelege si a descoperi anumite informatii si relatii despre miscarea
ce urmeaza a fi executata. Conform opiniei prezentata de V. Ghenadi, 1981, modelarea 'se
constituie in metoda specifica cu reguli si etape de aplicare precis delimitate, facand-o aplicabila
in domeniile de activitate ce au ca obiect de studiu sistemul dinamic complex' de miscare.
Folosita in principal ca metoda de programare, modelarea procesului instructiv-educativ
este inteleasa ca fiind actiunea prin care cadrul didactic proiecteaza activitatea ce urmeaza sa se
realizeze de-a lungul unui an de zile, a unui ciclu de invatamant in conformitate cu prevederile
prevazute de programa scolara. Modelarea presupune elaborarea, de catre profesor a unor modele
de instruire si de evaluare pentru fiecare deprindere motrica sau pentru fiecare disciplina/
ramura/ proba sportiva in parte. Actiunea de programare a activitatii prin intermediul modelelor
are caracter metodologic si urmareste esalonarea mijloacelor folosite, metodelor si tehnicilor de
lucru, criteriilor de evaluare, in scopul realizarii obiectivelor intermediare si finale si mai ales.
Modelul final in educatia fizica si sport este reprezentat de obiectivele prevazute de programa
scolara pentru fiecare semestru, an de studiu, etapa de invatamant, iar modelul pragmatic este
reprezentat de documentele de proiectare didactica ce asigura indeplinirea modelului final.
I. Cerghit, in 1980, pag 180 subliniaza ca 'modelul este un rezultat al unei constructii
artificiale, bazate pe rationamente de analogie, pe un efort de gandire deductiva'. Specific
educatiei fizice si sportului este marea varietate de modele de miscare, dar si de posibilitati de
elaborare a modelelor de pregatire/instruire/dezvoltare/educare. Indiferent de modelul folosit,
acesta trebuie sa reproduca/imite originalul, intr-o forma simplificata care sa scoata in evidenta
trasaturile esentiale.
in educatie fizica si sport, din punct de vedere a aspectelor vizate, modelele pot fi:
• structurale, prin care se realizeaza obiectivele finale, cadru si de referinta (exemplu:
valoarea de 10 m la lungime cu elan, la baietii sau executarea unui exercitiu liber ales cu
7-8 elemente la fete, sau realizarea unor structuri de exercitii in jocul de fotbal/ handbal/
baschet/ volei la clasa a VII a etc).
• materiale, reprezentate de machete, aparate, dispozitive, materiale didactice, folosite in
procesul de instruire.
Din punct de vedere a etapizarii procesului de instruire modelele pot fi:
• finale, ce corespund si se apropie de modelul educational impus de exigentele sociale de
la sfarsitul intregului stagiu de instruire, adica la finele ciclului de invatamant si sunt
prevazute de programele scolare si concretizate in obiective;
• intermediare, elaborate pentru finele unei perioade mai scurte de timp, a unui semestru
sau etapa de invatamant. Sunt elaborate de profesor (pentru invatamantul: prescolar,
primar, gimnazial, liceal, universitar).
Modelele stabilite/programate/proiectate trebuie sa exprime 'ce trebuie sa stie', „ce
trebuie sa stapaneasca' si 'cum trebuie sa arate' cei care ajung sa parcurga etapa destinata
modelului programat.
Prevederile modelelor intermediare si finale, in educatia fizica scolara, vizeaza
realizarea urmatoarelor obiective:
• intarirea starii de sanatate;
• educarea capacitatii de organizare si practicare independenta a modalitatilor de miscare in
timpul liber;
• educarea capacitatii de recreare, refacere si recuperare a organismului in timpul liber;
In educatia fizica si sport, conform opiniei Ghenadi, V., modelele pot fi:
2> o elevul o o
—► ele ---- rofe ---- -Co ---- rofe -Re
► ► ►
■H CO 3 CM sul lulp o
in
—
mu spu ntro mul spu ntro mul
J*t >ro o ™ >CB o T7
CO tr o io tr o IO
Schema Nr. 9. Fundamentarea stiintifica a instruirii programate,
in educatia fizica
Folosirea instruirii, pe baza de programare a activitatii, da posibilitatea realizarii
permanente a conexiunii inverse, astfel incat sa fie depistate si eliminate imediat
dificultatile si erorile de predare, dar si cele ce tin de predispozitiile si posibilitatile de
invatare ale elevilor.
Ca si in celelalte activitati si in educatia fizica si in sport se cunosc doua tipuri de
instruire pe baza de program: instruirea programata de tip liniar si cea de tip ramificat.
Instruire programata liniara promovata de B. F., Skinner, 1950, citat de
L, Cerghit, in 1980, pag. 231, „are la baza un raspuns planificat, prevazut' si abordarea
succesiva a unei suite de secvente numite si pasi metodici, care sa reduca la minimum timpul
de invatare. Fiecare primul pas metodic este urmat de un raspuns (o executie practica) care
este supus controlului imediat. Cand se constata ca pasul metodic, care se poate realiza intr-
un singur mod, a fost bine insusit se trece la alt pas metodic. Modalitatea de realizare a pasilor
metodici este aceeasi pentru toti elevii, insa timpul, numarul de repetari, de reluare a acestora
depinde de ritmul de insusire a fiecarui elev in parte.
Pasul -► Evalu - Pasul — Reevalu - Pasul
metod are ► metodic ► are ► metodic
ic Suplimen Suplimen
princi tar 1 tar 2
pal
1 '
invatare
«-►
1
Profesorul apreciaza, corecteaza executia
Profesorul reapreciaza, recorecteaza executia «-> Elevul, conform recorectarii reia executia
- startul de jos;
- lansarea de la start.
Principiul participarii Indicatii privind modalitatile - exersarea libera a fiecarei secvente;
active si independente. de exersare a elevului, in mod
liber, independent si activ. - exersarea libera, la comanda si
conform indicatiilor;
Probe tehnice
de aruncari
Aruncarea greutatii —
Aruncarea sulitei
Aruncarea ciocanului —
ordinea metodicii de
invatare
Eliberarea obiectului
Efortul final
Elanul
tehnice
Aruncarea mingii de oina este proba de baza, din atletism, prevazuta in programa scolara
incepand cu clasa I si pana la clasa a VlII-a. Face parte din probele de concurs din cadrul
probelor combinate (individuale) din campionatele si concursurile nationale ale
copiilor II (triatlon la varsta de 10-11 ani), ale copiilor I (tetratlon la varsta de 12-13 ani), dar si
in cadrul tetratloanelor scolare (pe echipe) ale copiilor de pana la 14 ani.
Pregatirea pentru realizarea aruncarii mingii de oina cu elan urmareste:
• realizarea unei executii cu o viteza cat mai mare pe elan, in limite optime individuale;
• legarea elenului preliminar de elanul de aruncare si de efortul final;
• crearea unor conditii favorabile de realizare a eliberarii rapide si energice, a mingii de
oina, care sa asigure un zbor cat mai lung;
• realizarea echilibrarii organismului.
Metodica invatarii aruncarii mingii de oina cu elan incepe cu clasa a Vl-a si
presupune abordarea urmatoarelor obiective:
• invatarea tinerii si purtarii mingii;
• invatarea elanului;
• din stand departat lateral, cu fata pe directia de aruncare, intinderea bratului spre inapoi,
urmata de tragerea cotului spre inainte indoit si intinderea antebratului pe brat cu
eliberarea mingii;
• din stand departat anteroposterior, cu fata pe directia de aruncare, intinderea bratului spre
inapoi, cu rasucirea usoara a trunchiului, spre bratul aruncator, si indoirea genunchilor,
urmata de revenirea pe directia de aruncare printr-o miscare inversa si azvarlirea mingii de
oina;
• din stand, cu fata pe directia de aruncare, pas inapoi cu intinderea bratului spre inapoi, si
rasucirea usoara a trunchiului, urmata de revenirea pe directia de aruncare si azvarlirea
mingii de oina;
• acelasi exercitiu cu sarcina de a urmari miscarea de biciuire a antebratului;
• acelasi exercitiu, cu sarcina de a arunca cat mai departe;
• din stand departat anteroposterior cu fata pe directia de aruncare, azvarlirea mingii peste o
bara inaltata.
Este indicat ca aceste exercitii sa se execute si sub forma de intrecere.
• din stand, cu bratul intins inapoi, pas cu piciorul opus bratului de aruncare, cu asezare pe
blocaj a talpii, concomitent cu tragerea cotului sus, urmat de azvarlirea mingii;
• din stand, pas cu piciorul de aceeasi parte cu bratul de aruncare si asezarea lui pe toata
talpa cu varful spre lateral - exterior aruncarii si ducerea bratului aruncator inapoi, pas cu
piciorul opus bratului de aruncare si asezarea acestuia pe calcai pentru blocarea inaintarii,
urmat de azvarlirea mingii;
• din stand, cu bratul intins inapoi, pas cu piciorul opus bratului de aruncare, pas incrucisat
cu piciorul de aceeasi parte cu bratul de aruncare si ducerea bratului aruncator inapoi, pas
cu piciorul opus bratului de aruncare, blocare si azvarlirea mingii;
• din mers, pas incrucisat cu piciorul de aceeasi parte cu bratul de aruncare si ducerea
bratului aruncator inapoi, pas cu piciorul opus bratului de aruncare cu blocarea inaintarii
si azvarlirea mingii;
• din joc de glezna sau alergare usoara, la semn (o linie trasata pe sol) pas incrucisat cu
piciorul de aceeasi parte cu bratul de aruncare si ducerea bratului aruncator inapoi, pas cu
piciorul opus bratului de aruncare si azvarlirea mingii;
• din alergare usoara, la o linie trasata pe sol, pas cu piciorul opus bratului de aruncare, pas
incrucisat cu piciorul de aceeasi parte cu bratul de aruncare si ducerea bratului aruncator
inapoi, pas cu piciorul opus bratului de aruncare si azvarlirea mingii;
• aruncarea mingii de oina cu elan complet de 10-15 pasi la distanta;
• aruncarea mingii de oina cu elan complet cu intrecere.
>ro
tinere Evalua ntru Evalua rcitii Evalua pentru Evalua itii pentru
a si re eliberar re pentr re insusir re reechilibr
purtar ea u ea are
ea mingii efort eianul
mingi de oina ul ui
i de final
oin
IU ™ u
■4- Q. Exe xercil Exer
*C
5-
a. o
xerciti Exer LU
i
LU
5.3. Algoritmizarea
refacerea dupa efort este alergarea usoara, tip 'footing', combinata cu mers din ce in ce mai lent si
cu exercitii de relaxare a membrelor superioare si inferioare si exercitii de respiratie.
Refacerea pasiva presupune folosirea unor masuri ce constau in: pauza, masaj, sauna,
bai, dusurile si vibromasajul, somnul etc. Aceste masuri vin sa intregeasca si sa accelereze
procesul de refacere, dar nu pot fi practicate in toate unitatile de invatamant.
insa, dintre masurile pasive, cu efecte din cele mai mari in revenire si refacere dupa efort
iese in evidenta somnul. Somnul realizeaza la nivelul scoartei cerebrale o inhibitie de protectie ce
asigura regenerarea celulelor cerebrale, iar la nivelul musculaturii asigura refacerea substantelor
energetice.
Odihna activa, alimentatia rationala, somnul si evitarea exceselor de orice natura (tutun,
alcool, droguri, sex), reprezinta masuri de baza ce asigura realizarea refacerii rapide si depline a
capacitatii de efort a organismului.
Putem vorbi de o refacere naturala, fiziologica care poate fi usor realizata sub
indrumarea profesorului prin mijloace active, dar si de o refacere dirijata de cadre de specialitate,
care o completeaza, o intareste si o accelereaza pe prima.
O buna refacere are la baza alternarea executiei eforturilor, in functie de sursa de energie
care le asigura desfasurarea, cu pauzele de odihna.
8. Metodele de corectare a greselilor de executie
Datorita caracterului sau practic, educatia fizica este una din disciplinele de invatamant
in care procesul de invatare implica corectarea imediata a greselilor de executie. Din aceasta
cauza, s-a constituit o serie de procedee metodice de corectare a greselilor de executie printre
care enumeram:
• interventia se poate adresa clasei, unei grupe sau unui singur elev.
Interventia prin gesturi si semne consta in sesizarea si corectarea greselilor cu ajutorul
gesturilor, mimicii, semnelor. Gesturile, semnele, mimica, datorita folosirii frecvente pot
constitui un sistem de comunicare, un limbaj specific, apreciat in mare parte de catre elevi.
Aceasta modalitate trebuie sa fie oportuna, expresiva, sugestiva si corect inteleasa pentru a nu
degenera activitatea.
Aceste metode presupun acordarea sprijinului dat de catre cadrul didactic elevului
pentru a-i usura procesul de invatare. Educatia fizica este disciplina ce are la baza actiunea
practica a elevului si o serie de pozitii dificile de executat ce necesita de multe ori ajutor.
Asistenta copiilor, in timpul exersarii presupune situarea profesorului/ institutorului/
antrenorului langa executant si insotirea sa. pe parcursul executiei exercitiilor cu un grad mare de
risc. Prin aceasta asistenta se elimina sentimentul de teama al copiilor, creste indicele de
siguranta. Asistenta copiilor in timpul exersarii se aplica in mod individual, pe parcursul intregii
executii cand aceasta prezinta riscuri sau pe parcursul unor anumite momente mai dificile.
Institutorul/profesorul/antrenorul trebuie sa ocupe, pentru asistenta copiilor, o anumita pozitie
care sa nu impiedice exersarea, dar care sa asigure si interventia prompta in caz de pericol, dar si
supravegherea intregului colectiv.
Asigurarea presupune interventia directa a institutorului/profesorului/
antrenorului in cazul aparitiei unei dezechilibrari, caderi, impiedicari, alunecari, prin
sprijinirea, prinderea sustinerea sau ridicarea elevului, evitand astfel aparitia unui
accident.