Sunteți pe pagina 1din 199

Introducere în teoria comunicării

Principii, modele, aplictatii

Marinescu Valentina
Introducere in teoria comunicarii - Definirea obiectului, a conceptului de comunicare

Introducere in teoria comunicarii


1. Definirea obiectului, a conceptului de comunicare
„A trai in societate inseamna a comunica” spune Bernard Voyenne. Nevoia de a comunica, de a
transmite sau afla de la semenii nostri idei, informatii, sentimente este o trasatura fundamentala a omului,
devenind o necesitate vitala. Pe drept cuvant, acelasi teoretician francez afirma ca „schimbul de informatii,
de idei, intercomprehensiunea sunt pentru societate tot asa de importante ca si respiratia pentru organism”.
Daca Pascal il definea pe om drept „trestie cugetatoare”, iar Bergson ca homo faber, fiinta care fabrica unelte
si inventeaza tehnici, si mai fundamental decat un constructor de masini, omul este, pentru antropologul
Claude Levi-Strauss, inainte de orice, un locutor, o fiinta care vorbeste. Cum bine stim de la Aristotel, natura
nu creeaza nimic fara un anume scop (telos), prin urmare, omului (=zoon politikon) ia fost dat graiul articulat
(=semnul distinctiv al speciei noastre) ca sa intre in legatura cu semenii sai, ca sa comunice.
Teoria comunicarii este insa o stiinta relativ noua. Dateaza de aproximativ jumatate de secol, iar
aparenta claritate a denumirii noii discipline ascunde o capcana, intrucat aduce cu sine intreaga incarcatura de
ambiguitati si conotatii acumulate de-a lungul vremii de cel de-al doilea termen al sintagmei. Aflat intr-o
spectaculoasa crestere de popularitate, atat in limbajul uzual cat si in terminologia unor tot mai diverse
domenii ale stiintelor sociale (si nu numai) conceptul de comunicare deruteaza prin multitudinea ipostazelor
sale si tinde sa se constituie intr-o permanenta sursa de controverse.
In dorinta de – a intelege acest proces de proliferare semantica, cercetatorii americani Frank E. X.
Dance si Carl E. Larson au incercat, in urma cu aproape 20 de ani, sa adune intr-o carte definitiile
comunicarii propuse de diferiti autori, limitandu-se la cele mai reprezentative 126 de formulari. S-a observat
cu acest prilej faptul ca, in aproape fiecare subdomeniu al biologiei, sociologiei sau stiintelor informatiei
(cibernetica, telecomunicatii etc), termenul este utilizat intr-o acceptiune particulara, specializata, aflata nu o
data in divergenta cu sensul incetatenit in alte sectoare ale cunoasterii. De exemplu, pentru un biolog ca
Edward O. Wilson, „comunicarea este o actiune a unui organism sau a unei celule care altereaza modelele
probabile de comportament ale altui organism sau ale altei celule, intr-o maniera adaptativa pentru unul sau
pentru ambii participanti”. Insa un sociolog sau un psiholog – care nu concep comunicarea in absenta unui
subiect dotat cu constiinta – ar fi inclinati sa accepte, mai degraba, definitia data de Carl I. Hovland, Irving I.,
Janis si Harold H. Kelley: „Comunicarea este un proces prin care un individ (comunicatorul) transmite
stimuli (de obicei verbali) cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi (auditorul)”.
Paradoxal, in semiotica (=stiinta a semnelor) comunicarea nu poate fi definita. Mai exact, exista doua
repere extreme:
1. in sensul larg, comunicarea este orice transfer de informatie. Prin aceasta se depasesc mult
limitele semioticii (de pilda, comunicarea intre generatii).
2. George Mounin in Istoria lingvisticii spune ca intr-o sala de teatru, de exemplu, nu se petrece
un act de comunicare. Aceasta intrucat un proces de comunicare are loc atunci cand cele doua instante –
emitatorul si destinatarul – isi schimba rolurile si fluxul de semnificatii inversat se realizeaza prin acelasi tip
de semne. Intr-o sala de teatru, chiar daca si spectatorii comunica cu cei de scena, o fac prin aplauze, rasete,
plans, etc.,dar nu prin acelasi tip se semne ca si actorii. Aici e o contaminare, o comuniune. Mounin e filolog
si nu accepta decat comunicarea grefata pe limbajul verbalizat.
De fapt, nu putem disocia comunicarea de procesele conexe precum contaminarea, care se foloseste
in special pentru procese de transfer prin agenti, contact nemijlocit, etc. si comuniunea care este o stare de
vibrare la unison a doi sau mai multi subiecti semiotici, dincolo de procesele comunicationale.
Comunicarea se poate verifica prin compararea a ceea ce a intentionat emitatorul cu ceea ce a inteles
destinatarul. Intentiile emitatorului de comunicare sunt semnificatii intentionale. Ceea ce rezulta din
decodaj constituie semnificatii finale. Vom intalni diferite situatii:
Semnificatii intentionale / semnificatii finale.

Decalajul exact (egalitate totala intre cele 2 Emitator si Receptor).Este un caz limita, un reper.

Decalajul amplificator, in care tot ceea Decalajul relativ, in care destinatarul intelege doar o parte din ceea ce a
ce a vrut sa spuna emitatorul a fost vrut sa spuna emitatorul.
inteles, dar destinatarul intelegea mult
mai mult.

Decalajul aproximativ, in care se Decalajul aberant, in care cele doua sfere sunt exterioare, printr-o situatie
doreste mai mult, dar ce se pierde. fizica a stimulilor (absorb pragul minim de receptare). Decalajul aberant
poate fi si rezultatul faptului ca textul poate are o incarcatura informationala
atat de mare, incat depatette total capacitatea de receptare a destinatarului.
In concluzie, se observa ca justa cumpana dintre definitia precisa, dar restrictiva (de pilda cea oferita
de filologul George Mounin), care nu-l satisface decat pe specialistul dintr-un domeniu de cercetare strict
circumscris, si cea cu caracter general, dar vaga (de exemplu, profesorul britanic de telecomunicatii Colin
Cherry afirma: „comunicarea este ceea ce leaga organismele intre ele”), de care, pana la urma, nu e nimeni
multumit, ramane dificil de realizat.
Dificultatile legate de formularea unei definitii convenabile a comunicarii se datoresc in mare
masura vechimii termenului, care, de-a lungul mai mult decat milenarei sale existente a acumulat progresiv
conotatii ce ingreuneaza mult misiunea celui care incearca astazi sa-i expliciteze continutul. Apreciem ca
restituirea semnificatiei initiale, printr-un demers de natura etimologica, poate contribui la luminarea sensului
de baza al cuvantului, usurand distinctia dintre ceea ce reprezinta substratul peren al conceptului si notele
conjuncturale, efemere, adaugate de un context istoric sau altul.
Se presupune ca la temelia formarii verbului latin communico, – are ar sta adjectivul munis, -e, al
carui inteles era „care isi face datoria, indatoritor, serviabil”. Acest din urma cuvant a dat nastere unei familii
lexicale bogate, din care retinem adjectivele immunis=”scutit de sarcini, exceptat de indeplinirea unei
datorii” (la Tit Liviu immunis militia figureaza cu intelesul de „scutit de serviciul militar”), de unde si sensul
actual „exceptat de la contractarea unei boli”, communis=”care isi imparte sarcinile cu altcineva”, iar mai
tarziu, in epoca clasica, „ce apartine mai multora sau tuturora”, (sursa a sensului derivat „obisnuit, banal”).
Acesta din urma, prin mijlocirea derivatului sau communicus il poate explica pe communicare, termen
insemnand la inceput punerea in comun a unor lucruri de indiferent ce natura. Apoi , o data cu
raspandirea crestinismului, s-a conturat sensul sacramental, euharistic, cuvantul desemnand impartasirea
credinciosilor in cadrul agapelor ce s-au aflat la originea serviciului liturgic de mai tarziu. Constantin Noica
in „Cuvant impreuna despre rostirea romaneasca” reliefeaza faptul ca romanii nu au retinut decat intelesul
cultual, ecleziastic, al latinescului communicare, mostenit sub forma de cuminecare (=a se impartasi de la; a
se impartasi intru ceva). In acest sens, filosoful roman scrie: „Comunicarea nu e totul, comunicarea e de date,
de semnale sau chiar de semnificatii si intelesuri; cuminecarea e de subintelesuri.”[1]. Wilbur Schramm, in
studiul sau Procesul comunicarii, se refera la acelasi inteles al termenului: „Cand comunicam, incercam sa
stabilim o comuniune cu cineva. Adica incercam sa impartasim o informatie, o idee sau o atitudine.”
Cu privire la obiectivele mai largi ale comunicarii, Nicki Stanton[2] afirma: „Ori de cate ori scriem
sau vorbim, incercand sa convingem, sa explicam, sa influentam, sa educam sau sa indeplinim ori ce alt
obiectiv, prin intermediul procesului de comunicare, urmarim intotdeauna patru scopuri principale:
– sa fim receptati (auziti, cititi);
– sa fim intelesi;
– sa fim acceptati;
– sa provocam o reactie (o schimbare de comportament sau de atitudine).
Atunci cand nu reusim sa atingem nici unul din aceste obiective, inseamna ca am dat gres in procesul
de comunicare.
Preluarea recenta, pe cale savanta, si a sensului laic al cuvantului, reprezentat de neologismul
comunicare, a condus la aparitia unui dublet etimologic ce da seama de ambivalenta procesului de
comunicare, de dubla sa dimensiune, comunitara si sacra. „Comunicarea sta la baza organizarii sociale,
coaguland si controland raporturile „orizontale” dintre oameni, dar angajeaza totodata si aspiratiile lor
„verticale”, intr-o miscare ascensionala catre planurile superioare ale realitatii”[3].
Nu putem sa nu observam paralela semnificativa cu dublul statut al cuvantului, care, pe langa
intelesul comun, situat in sfera semantica a comunicarii, il are si pe acela de Logos, Verb divin, apropriat prin
cuminecare.
Cu privire la „axa orizontala” a comunicarii atragem atentia asupra faptului ca, de obicei, conceptul
de comunicare se confunda cu limbajul, adica mijlocul de transmitere a ideilor (unul din cele sase
componente intrinseci comunicarii). Daca in secolul al XIV-lea, termenul de comunicare era folosit cu sensul
precizat anterior, incepand cu secolul al XVI-lea, o data cu dezvoltarea si modernizarea cailor de comunicatie
(posta, drumurile), el capata o noua semnificatie: aceea de a transmite, pentru ca mai tarziu, in secolele XIX
si XX, o data cu aparitia si dezvoltarea mijloacelor moderne de comunicatie (tren, automobil, avion, telegraf,
telefon, radio, cinema, televiziune), comunicarea sa insemne, de fapt, transmitere, adica difuzare. In toate
epocile anterioare, comunicarea, intrarea in relatie cu cineva aflat la distanta, presupunea deplasarea
obligatorie a sursei; in epocile moderne, comunicarea inseamna un transport (transfer) de „ganduri si
mesaje”, nu numai de „bunuri si persoane”. Se modifica, o data cu aceasta, nu numai sensurile conceptului de
comunicare, ci si modurile si mijloacele comunicarii. De la comunicarea directa, care presupune obligatoriu
prezenta fizica in acelasi timp a emitatorului si a receptorului de mesaje, se ajunge la comunicarea indirecta,
mediata (scrisul, presa-ziarul, radioul, televiziunea).

[1] Wilbur Schramm, Procesul comunicarii, p. 190, Ed. Eminescu, Bucuresti, 1987.
[2] Nicki Stanton, Comunicarea p. 1, Ed. Stiinta si Tehnica, 1995.
[3] Mihai Dinu, Comunicarea, Ed Algos, p. 15, Bucuresti, 2000.
Teorii ale comunicarii – de la modelul cibernetic la noile stiinte ale comunicarii. Elemente de
definire a comunicarii interpersonale – analiza situatiei de comunicare.

(Adaptare dupa modelul lui Shannon si Weaver)


Sapte contexte fundamentale
§ contextul spatial: ceea ce se spune capata un sens in functie de dispunerea locului si de
constrangerile acestuia resimtite de toti;
§ contextul fizic si senzorial: ceea ce se spune capata un sens in functie de ansamblul elementeleor
senzoriale captate de diferitele simturi (vaz, auz, pipait, miros, gust);
§ contextul temporal: ceea ce se spune intr-un anumit moment capata un sens in functie de ceea ce s-a
spus anterior;
§ contextul pozitiior relative ale actorilor: ceea ce se spune capata un sens in functie de pozitionarea
actorilor intre ei;
§ contextul relational social imediat: ceea ce se spune capata un sens in functie de calitatea relatiilor
dintre actori si de ansamblul interactional creat;
§ contextul cultural de referinta la normele si regulile colectiv acceptate: ceea ce se spune capata un
sens in functie de normele invocate sau construite in timpul schimbului;
§ contextul expresiv al identitatii actorilor: ceea ce se spune capata un sens in functie de ceea ce este
afisat sau de ceea ce se stie despre intentiile si despre mizele actorilor prezenti.

Definitii
Dupa A. Moles (1974), comunicarea implica „stabilirea unei corespondente univoce intre un univers
spatio-temporal A, emitator, si un univers spatio-temporal B, receptor () care include notiunea de intelegere,
transfer si care se desfasoara de la campul fenomenal pana la campul de simboluri legate intr-o structura.”
Pentru Alex Mucchinelli (1995), comunicarea participa la elaborarea unui univers comun (public) de
referinta, care nu mai este predefinit: „Din punct de vedere individual, comunicarea nu mai constituie o
problema de transmitere, ci una de participare la elaborarea continua si emergenta a unei lumi relationale
care, la randul ei, participa la definirea fiecarei identitati si a lumii comune de referinta. Comunicarea este o
problema de modelare mutuala a unei lumi comune prin intermediul unei actiuni conjugate.”
La randul sau, J.-C. Abric (1999) pune accentul atat pe dimensiunea sociala interactionala a
comunicarii cat si pe finalitatea ei: „Schimb de informatii, de semnificatii: procesele de comunicare sunt
esentialmente sociale, ele se intemeiaza pe fenomene de interactiune si sunt determinate de acestea. Orice
comunicare este o interactiune. Fiind o interactiune, ea se prezinta ca un fenomen dinamic care implica o
transformare, cu alte cuvinte ea este subsumata unui proces de influenta reciproca intre mai muti actori
sociali. Prin urmare, nu avem de a face cu un emitator si un receptor, ci cu doi locutori aflati in interactiune:
doi interlocutori. Comunicarea constituie intotdeauna o tranzactie intre locutori: emiterea si receptarea sunt
simultane, emitatorul fiind in acelasi timp emitator si receptor si nu emitator apoi receptor (reciproca este si
ea valabila). Comunicarea reprezinta asadar un act social, deliberat sau involuntar, constient sau nu.
Comunicarea are intotdeauna o finalitate, un obiectiv, care poate fi explicit, implicit sau inconstient”. (s. aut.)
Iar potrivit lui Georges Adamczewski (2005), „comunicarea este un proces reciproc de exprimare a
datelor imediate (miscari, emotii, sentiment), de construire a datelor structurate mental (informatie), de
elaborare a metadatelor (cunoastere), de sinteza partiala sau globala a unui moment sau a unei durate
(gandire), proces hipercomplex legat de o activitate impartasita (de cel putin doua persoane) de cautare a
semnificatiei (generale) si de sens (singular), activitate inspirata de o dornita de apropiere de universul
celuilalt.”
Scopul comunicarii

§ Care este scopul pe care vreau sa-l ating : vreau sa informez, sa conving, sa influentez, sa amuz, sa
devin credibil, sa imi arat simpatia, compasiunea, fraternitatea ?
§ Ce sper sa realizez : o modificare a atitudinii, a opiniei, a conduitei , o trecere la actiune, etc. ?
Analiza situatiei de comunicare
Un alt model de analiza interactionala mai elaborat, propus de D. Hymes (1964), este structurat pe opt
unitati ale caror initiale reconstituie in acronim cuvantul SPEAKING, de fapt o lista preliminara a
componentelor proprii evenimentelor comunicationale:
Setting – cadrul fizic (timp si spatiu) si psihologic;
Participants – participantii: actorii situatiei: locutor, auditor, destinatar(i) sau
nu, membri prezenti sau participand la desfasurarea actiunii;
Ends – scopurile, rezultatele actiunii comunicationale;
Acts – actele, continutul si forma mesajului;
Key – tonalitatea: canalul si formele discursului;
Instrumentalities – instrumentele: canalele de comunicare si codurile aferente;
Norms – normele interactiunii si ale interpretarii;
Genre – tipul de activitate.
INTRODUCERE IN TEORIA COMUNICARII
SCOLI DE COMUNICARE

Sub aceasta denumire regasim un grup de cercetatori de origini stiintifice diferite, care la un moment
dat au lucrat la Palo Alto, un oras situat la sud de San Francisco. Principalele directii de cercetare ale acestui
grup au privit o teorie a comunicarii, o metodologie de schimbare si o practica terapeutica, toate marcate de
demersul sistemic.
Initiatorul grupului a fost Gregory Bateson (n. 1904), care lucrase la spitalul de psihiatrie de la
Veterans Administration (Palo Alto), dupa ce facuse studii de zoologie si colaborase cu antropologii
Margaret Mead si Leo Fortune. In anul 1942, Bateson descopera necesitate de a reconsidera cercetarile sale,
tinand seama de retroactiune (feed-back), deoarece pana atunci comunicarea fusese analizata din perspectiva
dinamicii fortelor si a raporturilor de cauzalitate dintr-o interactiune. Prin urmare, el va aborda comunicarea
ca pe un sistem de mesaje ce functioneaza sub forma de <bucle>, in care energia de raspuns este oferita de
receptor, si nu de impactul elementului declansator ( de unde notiunea de feed-back). Cu alte cuvinte, va
adera la principiile demersului sistemic, luand drept cadru metodologic inter-relatiile din interiorul unei
retele, in care actioneaza mecanisme circuare de reglare. Se abandona, in acest mod, conceptia liniara, si
oarecum determinista, a succesiunii actiunilor si reactiunilor intre obiecte izolate.

1.Teoria comunicarii
Maniera in care Scoala de la Palo Alto a abordat comunicarea a fost in acelasi timp deductiva si
inductiva. Pe de o parte, s-au aplecat asupra unui anumit numar de modele teoretice si concepte imprumutate
din demersul sistemic (derivat din cibernetica), dar si din lingvistica si logica. Pe de alta parte, s-au straduit
sa confrunte, in fiecare etapa de cercetare, observatia precisa si analiza comunicarii reale, studiul pornind cel
mai adesea de la inregistrari filmate. Se poate spune ca au dorit sa depaseasca opozitia dintre subiectivitatea
demersului clinic si reductionismul metodei experimentale (clinicienii sesizeaza intuitiv o situatie globala de
interaactiune, dar nu sunt intotdeauna capabili sa-i dea o formalizare; in experiment, se izoleaza cateva
variabile, nu se accede la o viziune de ansamblu a situatiilor reale).
Teoria comunicarii, asa cum a fost ea elaborata de Scoala de la Palo Alto, se aplica in acelasi timp
pentru a lua in considerare procesele complexe ce se manifesta intro-o interactiune, si a face o formalizare
riguroasa. In linii, generale, se bazeaza pe trei ipoteze:
1. Esenta comunicarii consta in procesele relationale si interactionale. Intr-o asemenea
conceptie conteaza mai putin elementele luate separat (indivizii in cazul comunicarii umane) decat
raporturile ce se instaureaza intre aceste elemente.
2. Orice comportament uman are o valoare comunciativa. Altfel spus, toate relatiile pot fi
percepute ca un vast sistem de comunicare. Observand succesiunea mesajelor plasate in contextul
lor orizontal (secventa mesajelor ce preced si a celor ce urmeaza) si in contextul lor vertical (relatia dintre
interctanti si sistemul in care ea se insereaza) este posibil sa identificam o logica a comunicarii, adica un
ansamblu coerent de reguli si concepte.
3. Tulburarile psihice de personalitate, care ar trebui sa-i preocupe pe psihiatri si
psihologi, sunt perturbari de comunicare intre individul purtator de simptome si anturajul sau. Exista deci
o patologie a comunicarii, ale carei mecanisme ne permit sa intelegem cele mai multe dintre asa-numitele
maladii mentale.
2. Abordarea sistemica a relatiilor umane.
Noutatea acestui tip de abordare consta in aceea ca vizeaza fenomene complexe si permite o viziune
sintetica a problematicii, deoarece pana atunci in stiintele socio-umane dominase demersul analitic. In timp
ce analiza presupune descompunerea fenomenului in partile sale elementare, si studierea proprietatilor de la
simplu la complex, sinteza cauta sa gandeasca totalitatea in structura si dinamica sa. In loc sa disocieze, ea
recompune ansamblul relatiilor semnificative ce leaga elementele in interactiune, atitudine careia ii
corespunde notiunea de sistem ( un sistem este un ansamblu de elemente in interactiune, in care modificarea
unuia antreneaza modificari in toate celelalte elemente).
2.1. Caracteristicile esentiale ale unui sistem:
- are o structura, compusa dintr-o <limita> ce il separa de mediul sau, si din elemente ce au diverse
proprietati, legate intre ele printr-o retea de comunicare, ce permite circulatia energiei, materiilor si
informatiei intre elemente;
- un sistem are si un aspect functional. Functionarea este asigurata printr-un flux de energie, de
informatii sau de elemente care parcurg sistemul si ii asigura conservarea, autoreglarea, reproducerea si
adaptare la mediu. Cele mai multe dintre aceste functii implica schimbul de informatii, in special a
informatiei asupra starii sistemului insusi si a mediului sau. Acest rol este jucat de buclele de retroactiune
(feed-back), care tinand cont de datele culese, asigura reglarea proceselor functionale;
- cele mai multe sisteme sunt in comunicare cu mediul lor - exista intrari (inputs), ce rezulta din
actiunea mediului asupra sistemului, si iesiri (outputs) ce corespund actiunilor sistemului asupra mediului.
Buclele de retroactiune trimit, de asemenea, informatii asupra rezultatelor unei actiuni sau a unei
transformari, sub forma de intrari care la randul lor, provoaca la iesire alte actiuni sau transformari.

La nivelul sistemelor umane, obiectele ce vor constitui elementele sistemului vor fi indivizii in
interactiune. Atributele (proprietatile) acestor obiecte sunt actiunile si reactiile, atitudinile, rolurile, sau de o
maniera mai generala, comportamentele lor.
Notiunea de interactiune este centrala in demersul sistemic, ea implicand ideea unei relatii mutuale, a
unei actiuni reciproce; interactiunea presupune coprezenta (cel putin in unele momente) a indivizilor si
sugereaza mai mult decat existenta unui vector linear de tip stimul-raspuns -A actioneaza asupra lui B-, cat
mai ales aceea a unei bucle in care reactiile lui B influenteaza, la randul lor, pe cele ale lui A ( fiecare
protagonist are rol de stimul/raspuns in raport cu celalalt). La nivelul comunicarii umane, interactiunile pot fi
verbale sau nonverbale, adica secvente de mesaje schimbate de indivizi aflati in relatie reciproca. Dar un
sistem nu este caracterizat doar de elemente interne, ci si de mediul in care se situeaza, si pe care il putem
desemna prin notiunea de context (contextul este ansamblul de elemente din mediu, ale carui atribute
afecteaza sistemul sau care sunt afectate de el). Sistemele umane sunt, de regula, sisteme deschise ce
comunica de o maniera constanta cu mediul lor.
2.2. Proprietatile sistemelor deschise.

a. Principiul totalitatii. Deoarece un sistem se defineste ca un ansamblu de relatii, nu il putem aborda


ca pe o simpla agregare de elemente independente; un grup nu este o colectie de indivizi. Daca dorim sa
sesizam dinamica grupului, trebuie sa ne situam la nivelul totalitatii, nu la cel al individului; in plus, diferite
grupuri pot avea caracteristici comune ce sunt independente de indivizii care le compun. Corolarul acestei
notiuni de totalitate este ca un sistem nu este reductibil la suma elementelor sale. Prin urmare, pentru a
intelege procesul de interactiune nu pornim de la notiuni proprii individului ( aspiratii, motivatii ori de
personalitate), ci de la analiza sistemica a acestor procese, ce pot clarifica caracteristicile individuale. Un alt
corolar - nu putem aborda de o maniera lineara si unilaterala interactiunile ( ca actiune a unei persoane asupra
alteia), asa cum nu putem studia, de exemplu, comportamentul unui copil, ca realitate in sine, independent
de relatiile sale cu parintii. b. Principiul retroactiunii. A tine seama de feed-back inseamna a abandona
conceptia lineara a cauzalitatii. Daca comportamentul copilului nu il poate explica pe cel al mamei, si nici
invers, trebuie sa accedem la viziunea unei cauzalitati circulare, in care fiecare comportament este
considerat intr-un joc complex de implicatii, actiuni si retroactiuni ce ii leaga de altii. Scoala de la Palo Alto
opereaza cu doua tipuri de retroactiuni:
-pozitiva, cea care conduce la accentuarea unui fenomen, cum ar fi efectul bulgarelui de zapada (el
agasant, ea raspunde agresiv, el se enerveaza, ea tipa);
-negativa, cea care tinde sa amortizeze/diminueze un
fenomen.
c. Principiul homeostaziei. Homeostazia este specifica sistemelor auto-reglatoare, adica acelor
sisteme care reactioneaza la orice element perturbator de origine interna ori externa, printr-o serie de
mecanisme reglatoare ce readuc sistemul la starea initiala.
d. Principiul echifinalitatii. De aceasta data se pune accentul pe importanta structurii prin raport cu
geneza unui sistem. Evolutia unui sistem face ca actualele sale caracteristici sa fie relevate intr-o mai mare
masura de structura interactiunilor prezente, decat de starea lor initiala. Spre deosebire de echilibrul
sistemelor inchise, determinat de conditiile sale initiale, un sistem deschis poate ajunge la o stare temporara
autonoma, independenta de conditiile initiale si determinate doar de parametrii sistemului. Prin urmare,
analiza sistemului conduce la privilegierea punctului de vedere sincronic, prin raport cu cel diacronic (sau
genetic).
3. Notiuni - cheie elaborate de Scoala de la Palo Alto
a. Nivelurile sensului unui mesaj. Orice mesaj presupune doua sensuri - pe de o parte el transmite o
informatie asupra unui fapt (ori asupra mai multor fapte, opinii, sentimente, experiente) despre care vorbeste
locutorul, iar pe de alta, exprima direct sau indirect ceva despre relatia dintre interlocutori. Bateson a numit
primul nivel indice, iar pe cel de-al doilea ordine, dar cel mai adesea se vorbeste despre continut si relatie.
Cateodata continutl poate fi secundar prin raport cu relatia.
b. Dualitatea mesajelor. Pentru a comunica apelam la semnale ( cuvinte, gesturi, posturi, mimici), dar
pentru a fi posibila comunicarea trebuie se existe un cod comun ambilor parteneri - emitator si receptor.
Utilizam doua tipuri de coduri: unul este obiectiv, definitional, cerebral, logic, analogic, specific stiintei,
explicatiei, interpretarii, iar altul este afectiv si bogat in imagini -figuri, metafore, simboluri. Primul cod se
supune legilor sintaxei si semanticii, se serveste se semne arbitrare. Cel de-al doilea este specific
<gandirii non-dirijate> si se exprima cu ajutorul unei simbolici in care semnificantul are o legatura analogica
cu semnificatul. Scoala de la Palo Alto desemneaza aceste doua moduri de expresie, apeland la limnajul
electronic, prin digital si analogic. Modalitatile de comunicare sunt definite ca digitale daca o comunicare se
stabileste gratie unui semn al carui raport cu semnificatia data este pur conventionala, si analogice daca ea se
fondeaza pe semne ce au un raport imediat evident cu ceea ce semnifica, prin mijlocirea unei asemanari ori a
unei simbolizari. Continutul unui mesaj este adesea exprimat prin cod digital, in timp ce relatia este
transmisa prin cod analogic
c. Punctuatia comunicarii. Aceasta se refera la doua aspecte:
1. maniera in care partenerii unei interactiuni decupeaza comunicarea lor intr-o suita de segmente si
2. privirea pe care fiecare interactatnt o indreapta spre comportamentul sau si al partenerului sau.
Bunaoara, privirea, ca element de punctuatie, poate conota, in functie de situatie, jena, ambiguitatea,
conflictul etc. Deci punctuatia structureazafaptele de comportament, fiind esentiala in a urmari interactiunea
si natura unei relatii; depinde in mare masura de maniera in care partenerii puncteaza schimburile
lor.
d. Metacomunicarea. A metacomunica inseamna pentru doua sau mai multe persoane aflate in
interactiune, schimbul - a schimba semnale asupra comunicarii lor, care poate privi continutul ori relatia, si
care poate fi explicit si verbal sau implicit si exprimat comportamental. Gratie ei, interlocutorii pot preciza
sensul ce trebuie atribuit mesajului, pot rectifica erorile de receptare sau de punctuatie ale partenerului.
4. Modele de interactiune.
Orice interactiune este simetrica ori complementara. G. Bateson a propus, inca din anul 1936,
conceptul de schismogeneza, pe care l-a definit ca <preces de diferentiere in normele de comportament
individual, rezultat din interactiuni cumulative dintre indivizi>. In acest cadru, el distinge:
- schismogeneza complementara, care se caracterizeaza prin comportamente diferite, dar articulate
(ex. daca A este autoritar, B care are relatii continue cu el, isi poate ajusta atitudinea aratandu-se supus;
aceasta supunere a lui B favorizeaza autoritatea lui A, al carui comportament cere si mai multa supunere de
la B; in acest mod, A va deveni din ce in ce mai autoritar, iar B din ce in ce mai supus);
- schismogeneza simetrica, ce se caracterizeaza prin comportamente simetrice.
(Datorita dificultatii de a opera cu cele doua notiuni, acestea au fost inlocuite cu <modele
simetrice>, in care accentul este pus pe egalitatea partenerilor, si <modele complementare>, fondate pe
recunoasterea si acceptarea diferentei dintre partenerii aflati in interactiune).
Teoria comunicarii

1.Definitie.
COMUNICAREA
1) A comunica (dex): 'a face cunoscut, a da de stire, a informa, a instiinta, a spune'; 'a se pune in
legatura, in contact cu'; 'a fi in legatura cu, a duce la'. Etimologia latina: 'a face comun, a pune impreuna, a
amesteca, a uni, a impartasiComunicarea este esentialmente legata de devenire, pentru ca e proces, si
pluralitate, pentru ca nu exista decit incepand cu doi (presupune cel putin dedublarea interioara).
2) Comunicarea este o forma de schimb. Schimbul se transforma in comunicare odata cu prezenta
semnificatiilor (simbolurilor, sensurilor). Dar ele exista oriunde exista interpretare adica subiect
constienta. Astazi, a comunica, a informa si a fi informati reprezinta trasatura definitorie a existentei fiecaruia
dintre noi, devenita intr-atat de pregnanta incat nici macar nu mai este perceputa in mod constient ca fiind o
activitate distincta. Impartasind in permanenta ceva celorlalti sau noua insine, traim intr-o continua stare de
comunicare.
Aparent paradoxal, in tot acest ocean de comunicare ce ne inconjoara, simtim mai peste tot absenta
unei comunicari reale: aceleasi cuvinte au sensuri diferite pentru interlocutori deosebiti ca pregatire si
experienta; starile emotionale, sentimentele si intentiile cu care interlocutorii participa la comunicare
deformeaza mesajul; ideile preconcepute si rutina influenteaza receptivitatea; diferentele culturale par a fi,
mai mult ca niciodata obstacole.
2. Comunicarea interpersonala - este cea mai importanta forma de comunicare si cel mai des
folosita.Oamenii nu pot evita acest tip de comunicare; existenta lor sociala depinde de abilitatea cu care pot
angaja discutii cu altii. Viata de familie, relatiile cu prietenii, activitatea profesionala,toate depind de aceasta
calitate.
Comunicarea interpersonala se refera la comunicarea fata in fata. Acest tip de comunicare este
important pentru a te intelege pe tine si pentru a construi relatiile tale cu ceilalti. Pentru a realiza acest lucru
trebuie dezvoltata capacitatea de autoanaliza, autocunoastere, autoexpunere cat si cunoasterea barierelor si
factorilor perturbatori care ingreuneaza procesul comunicarii. Comunicarea interpersonala este definita ca un
proces global care integreaza cuvinte, mimica, priviri, gesturi si raporturi spatiale.De fapt, in comunicarea
interpersonala se discuta pozitia contextuala.Comunicarea in dezvoltare presupune un grup mic de cel putin
trei persoane dar nu mai mult de 15, care trebuie sa aiba un scop comun. Mihai Dinu, in lucrarea sa
'Comunicarea' vorbeste despre religie ca fiind un fapt de comunicare. Comunicarea interpersonala incepe
prin comunicarea cu sine. Ea nu poate fi inteleasa, explicata si desfasurata eficient fara o raportare la
conceptul de sine, pentru ca intre el si lume se afla o relatie directa. Din confruntarea felului in care membrii
unei comunitati comunica verbal si nonverbal in fata unor anumite situatii contextuale se pot extrage date
relevante pentru resursele comunicative ale unor comunitati culturale. Tributari la randul lor structurilor
lingvistice ale lui Roman Jakobson, adeptii acestui curent promoveaza o schema de interpretare asemanatoare
(Speaking Model), care are opt elemente constitutive:
1. Cadrul fizic si psihologic;
2. Participantii, si nu numai emitatorul si receptorul, ci si pe cei care sunt de fata;
3. Finalitatile, dublu definite - ca scop, intentional si ca rezultat, scopul si
rezultatul nu coincid intotdeauna;
4. Actele - continut si forma a mesajului;
5. Tonalitatea - particularitatile modului in care se desfasoara comunicarea;
6. Instrumentele - mijloacele, canalele si codurile comunicarii;
7. Normele - atat regulile de interactiune, cat si cele de interpretare;
8. Genul - tipul de limbaj folosit in comunicare.
3.Comunicarea muzicala –este fundamental diferita de cea verbala,si este evident faptul ca
sensul muzicii trebuie cautat si in ea insasi.Elementele minimale de limbaj sunt cele care nu transmit
semnificatiile muzicale si cele care consta in inaltimi si durate.Omul primitiv a ajuns tarziu si nu fara efort sa
sesizeze diferentele de inaltimi intre sunete.Muzicologii au fost impresionatii de caracterul complicat al
melodiilor cantate de aceasta populatie,astfel la o analiza mai atenta lucrurile sau dovedit a fi altfel.In paralel
in Europa Occidentala se dezvolta un sistem modal derivat tot din octoehul bizantin,cuprinzand de aemenea
opt moduri dintre care patru autentice:(protus,deuterius,tritus,tetrardus si patru pagale,etc).Muzica oficiala a
Bisericii apusene a fost reprezentata de secole de cantul gregorian,ce poarta numele papei Grigore I,care in
timpul panificatului sau (590-604),a reorganizat si unificat repertoriul de cult, sub forma Antifonului
(colectie de cantari de importanta similara celui a culegerii denumit octoeh pe care o datoram deja
amintitului Ioan Damaschin).
S-a afirmat ca odata cu inventarea portativului de catre Guido d’Arezzo a aparut posibilitatea
elaborarii unor structuri pe care auzul nu mai este capabil sa le stapaneasca si sa le controleze in
totalitate,fapt care a determinat o restructurare profunda a insesi gandirii compozitorilor pentru care ochiul a
devenit un factor mai important in procesul de creatie decat urechea .Mesajul muzical este uneori dificil de
transpus in cuvinte ceea ce nu inseamna ca nu exista mesaj muzical. Faptul ca muzica comunica este dovedit
de raspandirea universala a practicii muzicale si exercitarea muzicii atat de raspandita in fata unui auditoriu.
Valoarea muzicii creste cu cat ascultatorul are o personalitate mai complexa , mai fascinanta si mai puternica
si asta din pricina ca fiecare ascultator de muzica ii da acesteia valentele sale personale fata de imaginea
generala unanima transmisa tuturor ascultatorilor.
Ceea ce sa petrecut in continuare a constituit o ilustrare exemplara a prezentei triadei
hegeliene.Un element fundamental al conceptiei armonice este clasificarea acordurilor in consonate
,generatoare de impresii agreabile de echilibru, calm,destindere si disonante ce produc stari de tensiune sau
iritare.Ca o reactie la determinismul excesiv al acestor procedee ,Yanis Xenakis a introdus in procesul
componistic o perspectiva probabilista ,ci a dat nastere muzicii tochastice,iar dincolo de ocean se contura o
noua tendinta sub numele de muzica oleatorica.Extinderea contemporana a limbajului muzical s-a facut si in
alt sens,in cel al imbogatirii repertoriului cu sunete cu care opereaza compozitorul.
Un raspuns convingator este cel oferit intr-una dintre excelentele lucrari de muzicologie ale
compozitorului Pascal Benetoiu. Ascultand muzica lui Mozart si Beethoven avem sansa de ai cunoaste mult
mai bine decat majoritatea celor ce au trait in preajma lor ,fiindca prin mijlocirea creatiei am dobandit
accesul la esenta personalitatii lor.

4.Comunicarea scrisa. Este utilizata, in proportie ridicata in organizatie pentru solicitarea sau
transmiterea de note interne, rapoarte, decizii, planuri, scrisori adresate unor persoane din interiorul sau din
afara acesteia. Problemele majore cu care se confrunta sunt cele ale claritatii, conciziei, acuratetei care,
abordate corect, se pot transforma in avantaje ale acestui tip de comunicare.
Scrisul a imbracat la inceput forma pictografica.Limbajul scris constituie una dintre cele mai
importante si mai revolutionare cuceriri dobandite de oameni, in procesul muncii si in conditiile convietuirii
in societate. El joaca un rol deosebit in pastrarea si raspandirea stiintei si a culturii in precizarea si realizarea
diferitelor raporturi sociale. Comunicarea nu a ramas la stadiul unei simple comunicari de stiri sau vesti intre
oameni. Prin comunicare scrisa se intelege: scrisoare, continutul unei scrisori, schimb de scrisori intre doua
sau mai multe persoane, raport sau legatura intre fapte, lucrari, fenomene si situatii. Este procedeul de
comunicare intre oameni prin scrisori, instiintari sau comunicari scrise. Prin comunicare scrisa se mai
intelege totalitatea comunicarilor scrise care intervin in activitatea unei persoane juridice cu privire la relatiile
si interesele ei.
Comunicarea facuta in scris de catre o persoana fizica sau juridica reprezinta un act de
corespondenta. Actele de corespondenta au caracterul si poarta denumirea de scrisori. In cazurile concrete,
insa, actele de corespondenta au denumiri diferite: oferta, adresa, intampinare, cerere, telegrama, reclamatie,
proces-verbal, afis comercial.
Comunicarea scrisa este folosita atunci cand nu este posibila comunicarea orala, cand nu exista alt
mijloc de comunicare, cand comunicarea scrisa este mai avantajoasa in comparatie cu celelalte mijloace de
comunicare si, indeosebi, intotdeauna este necesara existenta unei forme scrise.
Pentru persoanele fizice, comunicarea scrisa constituie o activitate ocazionala. Pentru organele de
stat, institutii, intreprinderi si celelalte organizatii, comunicarea constituie o activitate continua, o metoda de
lucru, o modalitate de rezolvare a multor probleme.
Rolul comunicarii scrise in activitatea societatilor comerciale reuneste atat definirea
corespondentei cat si importanta ei. Corespondenta este comunicarea scrisa intre doua persoane, institutii,
scrisori primite, trimise de o institutie, organism, persoana. Importanta ei decurge din rolul pe care il joaca in
activitatea societatilor comerciale.
Tipuri de comunicare sociala.

1. Comunicarea intrapersonala. Este comunicarea in si catre sine.


2.Comunicarea interpersonala diadica. Presupune doi participanti si ocupa un loc aparte in
ierarhia tipurilor de comunicare.
3. Comunicarea de grup. Este comunicarea intre membrii grupurilor si comunicarea dintre oamenii
din grupuri cu alti oamenii.
4.Comunicarea publica.
5.Comunicarea de masa. Este comunicarea primita de sau folosita de un numar mare de oameni.

1.Comunicarea intrapersonala este cea in care emitatorul si receptorul sunt indiscernabili.Desi


ea nu presupune existenta unor comunicatori distincti ,iar dialogul interior pe care il poarta cu noi insine
reprezinta un autentic process de comunicare.
Spre deosebire de toate celelalte tipuri de comunicare,cel intrapersonal nu presupune cu
necesitate codificarea si decodificarea mesajelor.Astfel ,omul poate sta de vorba cu sine insusi si fara
cuvinte,ceea ce inseamna ca verbalizarea gandurilor nu este un fenomen foarte frecvent.Pentru
unii,activitatea pe care psihologii o numesc gandire imaginativa,in opozitie cu cea denumita nationala,nu
constituie decat o etapa premergatoare a gandirii propriu-zise,o evocare mentala de imaginii vizuale care
raman simple reprezentari emotionale,in absenta formularii in termini lingvistici. Dar posibilitatea gandirii
este legata de facultatea limbajului si sa gandesti inseamna sa manipulezi semne ale limbii.
Pentru necesitatile discutiei de aici,este suficient sa observam ca limba indeplineste doua roluri
distincte,dar nu si total independente: cel de reprezentare conceptuala si formularea gandului si cel de
comunicarea a acestuia.Primul este exclusiv endopsihic,pe cand cel de al doilea are un caracter preponderant
indreptat catre exterior,fara a lipsi totusi din lumea activitatilor interne ale constiintei,dovada tocmai prezenta
elementelor verbale in comunicarea intrapersonala.
Comunicarea intrapersonala este comunicarea in care nu se pot diferentia receptorul de emitator,
avand loc in spatiul exclusiv mintal, adimensional si subiectiv. Sciziunea personalitatii ce permite dialogul
interior este generatoare de conflicte si dezbateri interne ce pot fi productive in planul gandirii si al
constiintei morale. Presupune sondarea lumii noastre interioare comunicarea in si catre sine.Poate imbraca
forma directa sau indirecta si urmareste obiective multiplesi complexe:
 persuadarea interlocutorului;
 recunoasterea valorii personale;
 satisfacerea nevoilor afective, de control, de dominatie;
 crearea si intretinerea legaturilor umane.

2.Comunicarea interpersonala diadica presupune strict doi participanti care ocupa un loc aparte in
ierarhia tipurilor de comunicare,deoarece prezinta,mai mult decat calitatea de a influenta opiniile,atitudinile
sau credintele oamenilor. 'Panoplia mijloacelor nonverbale, precum si armele inefabile ale magnetismului
personal cunosc aici terenul ideal de desfasurare' .Dar la acest rol se adauga si altele si anume:
· autocunoastere (prin diminuarea zonei oarbe, vezi exploatarea realitatii exterioare, stabilirea si
mentinerea de relatii semnificative cu alte fiinte umane.
· descoperirea lumii exterioare;
· stabilirea si mentinerea de relatii semnificative cu alte finite;

3.Comunicarea de grup, o forma a comunicarii interpersonale si cea mai folosita forma a


comunicarii in toate organizatiile, inclusiv in cea militara, este esentiala in cadrul echipelor de profesionisti
angajati intr-un proiect comun. In cadrul acestui tip de comunicare un rol esential il detine liderul pentru:
activarea si mentinerea interactiunilor comunicative dintre participanti;pregatirea materiala, psihologica si
informationala a intalnirilor (prin multiplicarea si difuzarea cu anticipatie a documentelor indispensabile
bunului mers al lucrarilor);crearea conditiilor pentru imbunatatirea activitatii grupului; asigurarea pentru
fiecare a satisfactiei psihologice de natura sa le motiveze constant colaborarea ; readucerea la subiect a
amatorilor de digresiuni.
Toate aceste roluri pot deveni obiective operationale ale unui plan de formare a liderului.
Tehnici de comunicare in grup.
Fara a fi o reteta sigura ,se poate vorbi despre o strategie care permiteconturarea unui cadru eficient
de munca, comunicare, relationare in grup.Directiile de interes sunt: activitatile de formare a
grupului,respectivactivitatile de mentinere a acestuia.
Activitati de formare a grupului
Obiectivele importante ale acestor activitati sunt:- cunoasterea reciproca si cunoasterea de sine;
- cunoasterea si constientizarea stilului personal de invatare;
- stimularea si constientizarea gradului de participare la activitateade grup;
- stimularea empatiei;
- asigurarea asumarii rolului /sarcinilor in grup.
Pentru a eficientiza activitatea grupului, pentru a-l face sa lucrezeca o echipa, este binevenita
preocuparea de a identifica rolul potrivitmembrilor sau rolul potrivit subgrupurilor. Se considera ca
rolurileasumate in grup sunt: lucrator in echipa, evaluator, finalizator,lucrator in companie, cercetator tehnic,
modelator, presedinte.

4.Comunicarea publica presupune prezenta unui unic emitator si a unei multitudini de


receptori.Aceasta se refera atat la schimbul si impartasirea de informatii de utilitate publica, cat si mentinerea
liantului social.Autoritatile publice trebuie ca, prin intreaga lor activitate, sa urmareasca
satisfacerea interesului general al populatiei, iar institutiile administratiei publice au obligatia sa se apropie
de membrii colectivitatilor locale si sa mentina un contact permanent cu acestia. In acest sens, administratia
publica trebuie sa comunice, sa fie deschisa dialogului, sa respecte si sa ia in considerare
cetateanul.Institutiile administratiei publice recurg la comunicare in cadrul actiunilor intreprinse sau al
relatiilor pe care le stabilesc.
Comunicarea publica reprezinta forma de comunicare ce insoteste activitatea institutiilor publice in
vederea satisfacerii interesului general. Mesajele transmise cuprind informatii de utilitate publica. Astfel
comunicarea publica trebuie sa faca cunoscute cetatenilor existenta oraganizatiilor din sectorul public, modul
de functionare si atributiile acestora, legalitatea si oportunitatea deciziilor adoptate. Totodata, prin
comunicarea publica se urmareste cunoasterea nevoilor si dorintelor populatiei pentru ca institutiile publice,
prin rolul si atributiile pe care le detin, sa vina in intampinarea acestora, realizand astfel un interes
general.Termenul desemneaza una dintre conceptiile care au dominat succesiv demersul teoretic al stiintelor
comunicarii.
5.Comunicarea de masa cu rol de informare a opiniei publice se realizeaza intr-un mod
institutionalizat sub forma de productie de carte, presa scrisa, transmisii radio sau de televiziune si mai nou
internet. Un rol special il are Centrul de Operatii Psihologice ce acopera o parte din astfel de activitati, dar si
altele foarte importante. Comunicarea de masa are rolul principal de propaganda a valorilor si credintelor
militare.Mijloacele de comunicare in masa au o uriasa forta de influentare a consumatorului de informatie, a
publicului. Acest lucru este valabil atat in domeniul comercial, cat si in cel al vietii publice si politice. Despre
functiile comunicarii in masa s-a scris foarte mult si s-au facut diferite clasificari.
De aceea, va prezint cateva functii ale comunicarii prin mass-media, ce vor fi regasite in cele mai
multe lucrari de specialitate:
1. Functia de informare. Ziarele, revistele, radioul, televiziunea si Internetul sunt canale care, prin
informatiile difuzate satisfac o nevoie fundamentala a omului modern: informarea. Aceste canale de
comunicare realizeaza mai mult decat o informare. Ele influenteaza, orienteaza si dirijeaza opinia publica,
interesele si motivatiile oamenilor, constiintele chiar dincolo de propria vointa. Mass-media poate realiza
chiar distrugerea discernamantului, instalarea unei apatii, poate distruge vointa de a intelege si a actiona.
2. Functia de interpretare. In calitate de consumatori de informatii, puteti fi ajutati direct in
interpretarea unor evenimente prin productii specifice de tipul editorialului sau al comentariului. In acesta
situatie, ca si in cazul editorialului, conteaza foarte mult inceputul si finalul mesajului. Experimentele
psihologice au aratat ca oamenii isi creeaza o imagine pozitiva despre o persoana daca sunt enumerate mai
intai calitatile si in final defectele acesteia (ar fi chiar suspect daca nu ar exista si defecte. Probabil ca acest
fenomen este profund inradacinat in subconstientul nostru: chiar si in lumea “de dincolo” exista o ierarhie.
3. Functia instructiv-culturalizatoare. Acest lucru se realizeaza prin difuzarea de informatii,
cunostinte cultural-stiintifice. In cazul acestei functii instructiv-culturalizatoare se remarca si un efect
subliminal, persuasiv i-am putea spune: sunt promovate valori (vezi scandalul manualelor), modele
comportamentale ce tin de paradigma culturala a societatii. Prin functia instructiv-culturalizatoare,
comunicarea in masa contribuie la stabilitatea societatii.
4. Functia de liant. Aceasta functie este consecinta celor anterioare si se refera la faptul ca poate
genera un mecanism de solidaritate sociala, in caz de calamitati naturale, de exemplu.
Exemple practice: inundatiile din 1999 au generat prin TVR o solidaritate sociala cu cei afectati, ceea
ce a dus la strangerea unor mari sume de bani. Indiferent de scandalul aparut ulterior legat de gestionarea
banilor, solidaritatea s-a produs in momentele critice ale comunitatii.
5. Functia de divertisment. Radioul si televiziunea realizeaza numeroase emisiuni de divertisment.
Acestea sunt cele mai ieftine mijloace de divertisment, in comparatie cu participarea la concerte si alte
spectacole. Exista insa si tendinta de a transforma totul in spectacol, ceea ce are efect contrar functiei de
liant, adica crearea unei detasari de problemele grave prezentate. In cazul unor accidente, calamitati unul din
criteriile de selectie a evenimentelor, promovate de conducerea redactiilor, este numarul mortilor si
prezentarea cat mai “impresionista” a evenimentului: sunt recomandate imagini cu oameni care plang, cu
priviri disperate.
2.Functiile si axiomele comunicarii.
Functiile comunicarii au devenit mai nuantate, tinand cont de codul si canalul de transmisie. Va
prezint in continuare o clasificare a functiilor comunicarii propusa de cercetatorul american Roman
Jakobson:
1. Functia emotiva a comunicarii consta in evidentierea starii interne a emitatorului. Aceasta functie
este extrem de importanta, in special in campaniile electorale. Candidatul trebuie sa stie sa-si exprime foarte
bine emotiile in contact cu o relitate de pe teren.
2. Functia conativa sau persuasiva sau retorica. Constructia mesajului este la modul imperativ
prin excelenta.
Exemplu: Daca doriti sa vina prosperitatea, votati-ne!
3. Functia poetica se refera in special la mesaj. Limbajul poetic pune accentul pe modul cum se
spune, cum se vorbeste, spre deosebire de limbajul stiintific, care pune accentul pe “ce se spune”. Anumite
reclame fac apel la acest tip de mesaj, in special reclamele pentru serviciile turistice.
4. Functia referentiala vizeaza contextul in care are loc transmiterea unui mesaj Sunt autori
sociologi care contesta acuratetea acestei functii si propun impartirea acesteia in doua:
a) functia propriu-zis referentiala, axata pe continutul comunicarii.
b) functia contextuala sau situationala, care tine cont de cadrul in care se desfasoara procesul de
comunicare.
5. Functia metalingvistica. Uneori un mesaj de o anumita natura este spus pe un ton serios, desi sala
zambeste si se amuza. In aceasta situatie apare uneori necesitatea de a atrage atentia asupra adevaratului
mesaj, care poate fi o ironie. Deci este necesar sa se atraga atentia asupra codului utilizat, fie prin gesturi
(zambet in coltul gurii), fie in perifraze explicative (explicatii de genul “glumesc, desigur”).Comicul de
situatii se bazeaza din plin pe functia metalingvistica a comunicarii (Benny Hill, comicii Marin Moraru si
Nae Lazarescu, etc). In aceasta situatie, rasul telespectatorilor din “off” atrage atentia asupra glumelor. Un alt
exemplu este Chestiunea zilei, a lui Florin Calinescu.
6. Functia fatica a comunicarii. Aceasta functie are in vedere caracteristicile canalului de
comunicare si controlul bunei functionari a acestuia.
Exemple: gesturile, formulele de salut, “alo” cu care incepem fiecare convorbire telefonica. Aceste
functii coexista practic in orice comunicare. Structura verbala a unui mesaj depinde, in primul rand, de
functia predominanta.
Axiomele comunicarii.
In prezent, studiul comunicarii este completat in literatura de specialitate de prezenta a noi
paradigme ale comunicarii, modelele reprezentative ale acestora avand un caracter complex, bazat pe luarea
in considerare a unor elemente cum sunt: circularitatea comunicarii (alternanta participantilor la procesul de
comunicare in rolurile de emitator si receptor), deosebirile individuale in stapanirea codurilor de comunicare,
rolul opiniilor si al atitudinilor in procesul comunicarii, importanta contextului social si cultural al
schimbului, inclusiv in cazul comunicarii de masa. Dintre aceste paradigme, cea a scolii de la Palo Alto este
interesant a fi prezentata.Reprezentantii acestei scoli sunt recunoscuti pentru faptul ca au elaborat o serie de
principii ale comunicarii umane, denumite si axiome. Acestea sunt urmatoarele:
1. comunicarea este inevitabila. Conform acestei axiome, comunicarea nu se reduce doar la
dimensiunea verbala si la intentionalitate, ci ea include orice alta manifestare comportamentala (gest,
postura) care poate avea o semnificatie comunicationala; de asemenea, orice manifestare comportamentala
are o dimensiune comunicationala, chiar daca acest lucru nu este constientizat de catre emitator.
2. comunicarea se desfasoara la doua nivele: informational si relational.
Comunicarea nu se limiteaza la transmiterea de informatie, ci presupune si manifestarea unui
comportament, identificandu-se astfel doua componente: continutul comunicarii si relatia stabilita, care are
rolul de a oferi indicatii de interpretare a primei componente.
3. comunicarea este un proces continuu. Comunicatiile pot fi intelese ca un sir continuu de
schimburi informationale. Participantii la procesul comunicarii pot avea initiativa sau pot avea un statut de
dependenta, aparand astfel roluri de „stimul” sau „raspuns” asumate de catre acestia la nivelul fiecarei
secvente comunicationale.
4. comunicarea poate fi digitala sau analogica. Fiinta umana este singura in masura sa
foloseasca cele doua moduri de comunicare. Astfel, comunicarea digitala implica transferul de informatii
avand la baza limbajul verbal, in timp ce comunicarea analogica presupune transferul informatiilor pe baza
limbajului nonverbal. Cele doua tipuri de comunicare pot sa existe simultan si sa se completeze in cadrul
aceluiasi mesaj.
5. comunicarea implica tranzactii simetrice sau complementare. In comportamentul
comunicational pot fi adoptate doua sisteme: unul simetric si unul complementar. Cel simetric se bazeaza pe
relatia de egalitate intre participantii la procesul comunicarii, iar cel complementar presupune diferenta
existenta intre participanti.
6. comunicarea presupune procese de ajustare si acomodare. Semnificatia aferenta
comunicarii depinde de intelesul atribuit de catre receptor, si aceasta in masura in care in mintea receptorului
exista acel „ceva” care face legatura intre mesaj si intelesul acestuia.
7. comunicarea este ireversibila.Importanta conceptiei scolii de la Palo Alto este data de
considerarea comunicarii ca o activitate colectiva, condusa de reguli invatate inconstient. Comunicarea este
un schimb al subsistemelor unei totalitati, un schimb de informatie, iar, la randul ei informatia este o
„diferenta care produce diferente.
3.Comunicarea plastica reprezinta examinarea principalelor elemente ale limbajului plastic
devine indispersabila pentru intelegere specificului comunicarii plastice.Acestea sunt:
1.Materialul din care este confectionata lucrarea constituie componenta deloc neutra a
operei.Marmura,piatra,lemnul in care lucreaza sculptorul sunt apparent inerte.In cazul sculpturii textura
materialului incurajeaza sau deopotriva opune rezistenta elanurilor,dar dirijand gesturile si dandu-i impulsuri
de care daca e un adevarat artist nu poate sa nu tin cont in picture.
2.Linia este un element primordial al reprezentarii picturale,present inca de la primele
manifestarii artistice ale omului.Criticii de arta care caracterizeaza linia unui desenator,drept nervoasa,
agitata, energica sau flasca nu se refera,de fapt la linie in sine,ci la gestul care ia dat nastere.
3.Culoarea.Importanta pentru om a culorii depaseste cu mult teritoriul artei.Predilectia pentru
o culoare sau alta caracterizeaza diversele tipuri temperamentale si de personalitate:
· tipul atletic prefrea -rosul;
· tipul intelectual -albastrul;
· egoistii -galbenul;
· joviali -portocaliul;
· temperamentele artistice-purpuriul;
· tinerii prefera culorile vii si luminoase;
· batranii perfera culorile mai sterse;
· ordinea de preferinta variaza de la un sex la celalalt;
· galbenul su verdele atrgandu-le mai mult pe femei decat pe barbati.
Pictorii au introdus in panzele lor perspectiva valorica operand cu tonuri,opuse perspectivei cromatice
care recurge la culori egal saturate. Avantajele valoratiei constau in:
1.Posibilitatea redarii profunzimii, prin umbrire treptata a partilor obiectelor aflate la distanta
mai mare de ochiul privitorului: este ceea ce s-a numit perspective aeriana;prima fiind perspective liniara.
2.Posibilitatea sugerarii calitatii materialelor reprezentata prin fluctuatii de intensitate
coloristica a unui obiect monocrom: operand culorile saturate ca bunaoara, in icoane artistul nu poate
transmite contemplatorului informatii privitoare la textura imbracamintii personajelor sale;otelul sau
alama,sticla sau portelanul devin perfect in tablourile care fac apel la jocul tonurile.
3.Posibilitatea redarii gradelor diferite de iluminare in raport cu lumina dominanta din
tablou.Componand o panza de Montegno cu una de Leonardo da Vinci realizam usor distinctia dintre
luminozitate uniform repartizata.
4.Proportia leaga portile intre ele si de intregul caruia ii apartin,o reprezinta iar in antichitate
nu numai un element fundamental al alfabetului plastic.
5.Ritmul constituie un fapt de sintaxa a discursului plasti, in absenta caruia compozitia operei
si-ar pierde mult din tensiune si vigoare.Ca si in vrsificatie,ritmul poate fi liniar s-au ternary.
6.Compozitia reprezinta pivotal adica,coloana vertebrala a operei.Reprezentarea picturala
difera esential de modelul natural, caci ea se opune juxtapunerii intamplatoare de obiecte din
realitate.Rezumand vom spune ca liniile,culorile,formele,lumina ce alcatuiesc alfabetul limbajului pictural isi
datoreaza prezenta in opera atunci cand este in raport cu un model exterior.
Concluzia de mai sus ne readuce in aria de intelesuri a asertiuni a lui Schopenhauer,mentionate
la inceputul acestui capitol,in ultima analiza artele plastice prezinta tendinta sa automatizandu-se in raport cu
realitatea exterioara astfel transformand limbajul intr-un vehicul al unui mesaj subiectiv.
4.Competentele subiectului vorbitor.
1.Competenta lingvistica.Conceptul de competenta desemneaza cunoasterea tacita si intuitiva a
unei limbi de catre vorbitorii ei nativi.Capacitatea subiectului vorbitor de a recunoaste infinitatea frazelor
corectedi punct de vedere gramatical. La Chomsky prin competenta se intelege competenta
gramaticala si eventual lexicala.Este vorba de o facultate mentala de baza pe care o avem toti si care este o
parte a sistemului genetic.
2.Competenta de comunicare.Este obiectul major al predarii limbilor,iar comunicarea fiind
perceputa ca instrument,metoda sis cop al invatarii.Competenta este cea care ne permite sa transmitem,sa
interpretam mesajele sis a negociem sensurile interpersonale in contexte specifice fiind numita componenta
de comunicare..Din perspectiva lui La Dell Hymes,competena este impartita in patru componente:
 Competenta gramaticala-constituie cunoasterea unitatilor lexicale,morfologice semantice, si
fonologice.
 Competenta socio-culturala –constituie cunoastrea si intelegerea contextului social si cultural.
 Competenta strategica.Stretegiile comunivative cele mai folosite sunt:evitarea, toleranta,
suspensia si acomodarea.
 Competenta contextuala-constituie contextul lingvistic si manifesta doua variante
complementare:context situational si context sociocultural.
Stabilirea corecta si flexibila a contextelor lingvistice comporta uramatoarele reguli:contextual
lingvistic trebuie sa fie real, relevant si definit.
3.Competenta enciclopedica.Enciclopedia ramane un postulat semiotic, deoarece in operatiile de
decodare se afla mobilizata doar de o mica parte a acestui univers cognitive.Vor fi incorporate in competenta
enciclopedica toate informatiile pertinente furnizate de semnificanti de natura nonlingvistica (kinezica,
proxemica, iconi ). Enciclopediile proprii fiecarui subiect vorbitor sunt spatii evolutive, adica ele variaza de
la un subiect la altul in proportii mai importante decat competenta lingvistica.
Definitiile lexicocrafice care au ca model logica binara Umberto Eco afirma ca dictionarele sunt
theoretic imposibile si ca toate sunt enciclopedii deghizate.
4. Competenta logica. Desemneaza ansambul mecanismelor care caracterizeaza rationamentele si
argumentarile efectuate in limbile naturale.Edificarea rationamentelor joaca un rol fundamental in
comunicarea lingvistica deoarece. Lingvista Catherine Kerbert Orecchioni se axeaza in special pe geneza
interferintelor, aceasta decrie trei categori de operatii:rationamente de tip silogistic ale logicii formale;
operatii specifice logicii formale si interferente paraxiologice.
5.Competenta retorico-pragmatica.Cunostintele pe care un subiect le poseda asupra functionarii
principiilor discursive au fost numite maxime conversationale (Grice); legi ale discursului (Ducrot); postulate
conversationale (Gordon si Lakoff); competenta pragmatica (Maingueneau );competenata retorico-
pragmatica (Kerbert Orecchioni).Termenul de retorica transgreseaza termenul de pragmatica si face trimitere
cand la mecanisme argumentative cand la functionare ilocutorie si perlocutionara.
ROLUL COMUNICARII IN FORMAREA SI AFIRMAREA LIDERILOR

1. Comunicarea in cadrul organizatiilor


In limbajul curent, utilizarea cuvantului „comunicare” nu se loveste de probleme speciale. Majoritatea
vorbitorilor se gandesc la „a aduce la cunostinta” sau la „a informa”. Faptul este evidentiat de orice dictionar
explicativ unde, in general, sunt mentionate trei semnificatii, partial suprapuse ale cuvantului comunicare: 1.
instiintare, aducere la cunostinta; 2. contacte verbale in interiorul unui grup sau colectiv; 3. prezentare sau
ocazie care furnizeaza schimbul de idei sau relatii spirituale. Ori de cate ori scriem sau vorbim, incercand sa
convingem, sa explicam, sa influentam sau sa indeplinim orice alt obiectiv, prin intermediul procesului de
comunicare, urmarim intotdeauna patru scopuri principale[1]: a) sa fim receptati (auziti sau cititi); b) sa fim
intelesi; c) sa fim acceptati; d) sa provocam o reactie (o schimbare de comportament sau atitudine). Atunci
cand nu reusim sa atingem nici unul din aceste obiective, inseamna ca am dat gres in procesul de comunicare.
Comunicarea este un proces care, din unghiul stiintei comunicarii dispune de patru componente
fundamentale: un emitator, un canal, informatie si un receptor. Acceptand ca prin comunicare intelegem
procesul de transmitere a unui mesaj de la un emitator catre un receptor printr-un canal de transmisie sub
forma unui cod observam si principalele elemente ale comunicarii: emitatorul, receptorul, mesajul, codul,
canalul de transmitere. Bineinteles ca acestea nu sunt singurele elemente ale procesului de comunicare. In
functie de modul in care se face aceasta transmitere, precum si in functie de tipul comunicarii exista si alte
elemente cum ar fi: bruiajul, sursa, destinatarul, codificatorul semantic, decodificatorul semantic, gate-
keeperul etc. De-a lungul timpului s-au facut numeroase clasificari ale comunicarii in functie de diferite
elemente: codul utilizat, numarul de participanti, canalul prin care se realizeaza comunicarea. Astfel in
functie de contactul care poate fi direct sau indirect dintre participantii la procesul de comunicare avem:
comunicare directa interpersonala, comunicare indirecta. Comunicarea directa presupune un contact intre
emitator si receptor, utilizarea unor tehnici primare: cuvant, gest, mimica. Comunicarea indirecta nu acorda
importanta contactului direct dintre emitator si receptor si se bazeaza pe utilizarea unor dispozitive tehnice
pentru transmiterea mesajelor, recurgand la tehnici secundare: scriere, tiparitura, diverse sisteme grafice,
semnale transmise prin unde hertziene, cabluri. Comunicarea indirecta cuprinde patru categorii: comunicarea
imprimata (presa); comunicarea inregistrata (film, disc, banda magnetica); comunicarea prin fir (telefon,
telegraf, prin fire optice); comunicarea radiofonica (radio, televiziune avand ca suport undele hertiziene). In
functie de numarul participantilor la procesul comunicarii avem: comunicare intrapersonala; comunicare
interpersonala diadica; comunicare de grup; comunicare publica; comunicare de masa.
Comunicarea de grup este o ipostaza a comunicarii interpersonale care presupune mai mult de doi
participanti la actul de comunicare. In cazul acestei comunicari un rol important il are liderul, personalitatea
cea mai puternica din grup care are menirea de a mentine interactiunea comunicativa dintre membri grupului.
Numarul membrilor dintr-un grup variaza de la caz la caz, insa pentru aceasta forma de comunicare sunt
specifice grupurile mici cu maxim zece participanti.
2. Impactul comunicarii asupra liderilor
Este tot mai evident ca proiectarea conducatorului si realizarea sa educationala se realizeaza sub
influenta puternica a proceselor si tendintelor sociale globale. In esenta, si tendintele sociale genereaza, in
fiecare etapa, un profil distinct al conducatorului. In ultima instanta, evolutiile in teoria organizatiilor, in
management, in genere in stiintele conducerii, sunt determinate si explicabile tocmai prin raportare
(permanenta, lucida, critica) la ansamblul acestor tendinte. Dincolo de intentia unei analize exhaustive,
evidentierea succinta a unora din aceste tendinte este de reala oportunitate.
a) Lumea postbelica, societatea sfarsitului de veac si de mileniu sunt, cu certitudine, marcate de
accelerarea in profunzime a proceselor schimbarii. Schimbarea este globala, intemeindu-se pe si antrenand
schimbari sectoriale, de domeniu. Conducerea schimbarii ca atare a devenit o dominanta a actiunii
manageriale si a pregatirii educationale a conducatorului.
b) Tendinta scientizarii actiunii umane, a profesionalizarii de nivel stiintific a actelor productive este,
de asemenea, incontestabila.
c) Universalizarea educatiei.
d) Rigorile de enorma complexitate cu care este si va fi confruntat „omul organizational” determina
„profesionalizarea conducerii”. Dincolo de tipul si complexitatea organizatiilor, conducerea acestora nu mai
poate zabovi pe terenul simplei intuitii si al empirisului. Fara sa le excluda, conducatorul modern se
profesionalizeaza prin stiinta, prin invatarea conducerii.
e) Nu in ultimul rand, conducerea si conducatorul in lumea moderna se subordoneaza si isi ghideaza
actele (sau cel putin asa ar fi normal sa fie) potrivit unei table de valori. Imperativul moral nu este mai actual
decat oricand. Organizatiile conduse sunt organizatii umane, ele tinzand spre realizarea unor scopuri, in
esenta lor, umane. Vegherea asupra riscurilor transformarii mijloacelor in scopuri nu este deloc inactuala[2].
Nu intamplator, pe coordonatele acestor tendinte, sunt detectabile si evolutiile, dintre cele mai noi, in
stiinte consacrate conducerii si conducatorului. In logica schimbarii globale, a noilor presiuni asupra
organizatiei este necesara inregistrarea unora din cele mai noi tendinte vizand conducerea si conducatorul.
a) La o privire atenta dominanta in demersurile teoretico-aplicative de modelare a conducerii este
preocuparea pentru spatiul de granita dintre organizatie si mediul exterior, gestionarea „conditiilor de
granita” impunandu-se tot mai mult ca o actiune de prim plan.
b) Devine tot mai clar, pentru teoreticieni si pentru manageri, ca principala problema cu care este
confruntata organizatia moderna (si societatea) este acum cea a adaptarii la presiunea externa si la schimbare.
Daca organizatia este vazuta ca fiind capabila sa rezolve probleme, cu structuri organice, atunci
aprecierile despre eficacitate trebuie sa fie facute nu pe baza de masuratori statice ale rezultatului
organizatiei, desi acestea pot fi utile, ci pe baza proceselor prin care organizatia abordeaza noile probleme.
Cu ale cuvinte, simpla masurare a eficientei sau satisfactiei organizationale, sau masurarea performantei
organizatinale la un moment dat nu pot oferi informatii valide in legatura cu sanatatea organizatiei. O
organizatie poate fi fundamental sanatoasa, in ciuda masuratorilor ce releva ca performantele si satisfactia
membrilor ei sunt mai reduse fata de ultimele luni; ea poate fi nesanatoasa, chiar daca performantele ei si
cifrele de eficienta sunt mai ari fata de ultima luna. Starea sanatoasa a unei organizatii este data de abilitatea
de a face fata schimbarii, de a face fata viitorului.
Masura sanatatii este flexibilitatea, libertatea de a invata din experienta, libertatea de a te schimba
odata cu schimbarea circumstantelor interne si externe, de a fi influentat prin argumente rationale. Esenta
normalitatii este flexibilitatea in toate aceste directii vitale.
Un anumit comportament este nesanatos daca procesele care l-au determinat (l-au generat) il
perpetueaza, indiferent de stimulii din mediu sau de consecintele acelui act. De exemplu, este posibil ca
scaderea eficientei cu scopul de a te adapta la anumite schimbari de productie sa fie adecvata atunci cand
sunt luate in considerare noile cerinte ale pietei. Este la fel de posibil ca moralul sau orice alta masura a
factorului uman sa scada in aceasta perioada. De fapt, mentinerea aceluiasi nivel de eficienta si de moral in
circumstante noi poate fi disfunctionala pentru sanatatea organizatiei. Analizand argumentele aduse pana
aici, observam ca principala problema cu care se confrunta organizatia prezentului este aceea a raspunsului la
conditiile in schimbare si a adaptarii la presiunile eterne. Socul schimbarii preseaza organizatiile din cauza
interdependetei crescute dintre propriile conditii de granita in schimbare si societate si fundamentarea tot mai
puternica pe cunoasterea stiintifica. Modalitatile traditionale folosite pentru a masura eficacitatea
organizationala nu reflecta adecvat determinarile reale ale succesului si sanatatii organizationale. Mai mult,
aceste criterii ale performantei si satisfactiei masoara rezultatul static, intr-o anumita secventa de timp.
Aceste masuratori statice si discontinui nu functioneaza viabila a sanatatii, deoarece nu ne spun nimic despre
procesele prin care organizatia face fata problemelor sale.
In esenta, rezolvarea problemelor solicita diagnostic, elaborarea planurilor de actiune, implementarea
si evaluarea actiunilor planificate. Fiecare din acesti pasi solicita un mod specific de a intelege organizatia,
din care decurge o metodologie a conducerii organizationale. Criteriile sanatatii organizationale devin
echivalente cu indicatorii de adaptabilitate. Prioritare in acest sens, sunt “stapanirea activa a mediului”;
constituirea identitatii de sine” a conducatorului, intelegerea corecta a tuturor conexiunilor dintre conducator
– conducere – organizatia condusa.
c) Managementul modern realizeaza o deschidere tot mai pronuntata spre terapia divergentelor si a
conflictelor, spre preintampinarea si contracararea acestora ca surse de inadaptabilitate, de rezistenta la
schimbare. Noul concept al sanatatii organizationale include si dezvolta tehnicile de conducere in conditiile
de incertitudine si risc, acestea fiind valori functionale inevitabile proceselor de schimbare.
d) Integrat in fluxul rigorilor privind schimbarea si adaptabilitatea, conducatorul isi remodeleaza
matricea costitutiva si formativa. Modelul prestatiei sale profesionale tinde tot mai mult spre modelul
cercetatorului. Conducatorul devine un analist. Managerul in genere, nu in ultimul rand conducatorul
organizatiei militare, isi asuma drept atributii functionale: intelegerea, diagnosticarea, prevederea, controlul
comportamentului organizational. In arsenalul actiunii sale sunt incluse in mod necesar spiritul ipotetic,
spiritul ipotetic, spiritul critic, atitudinea experimentala.
e) Multitudinea rolurilor managerului modern inregistreaza reordonari si noi accente. Fireste, au fost
si sunt importante rolurile interpersonale, informationale si cele decizionale. In cadrul acestora, ca reactie la
presiunile schimbarii, tot mai mult in prim plan apare dimensiunea inovatoare a actiunii manageriale. Este
simptomatic si benefic faptul ca managerul care doreste(dator fiind, in fond) sa inoveze, initiaza un proiect si
il obliga pe ceilalti sa se raporteze la el. Angajarea pe creatie a organizatiei(deloc simpla, deloc lesne de
initiat si condus)este obtinuta ca reactie la initiative de executie.
f) Angajarea in inovare, in creatie solicita managerului o atitudine adecvata fata de obisnuintele
existente (propriile obisnuinte si obisnuintele celor ce alcatuiesc reteaua umana a organizatiei).
Transformarea obisnuintelor, a “mixturii” de cunostinte, abilitati si dorinte din care acestea sunt constituite,
semnifica o schimbare (atunci cand este nevoie) a paradigmelor care modeleaza actele agentilor oricarei
profesii, o schimbare profunda, existentiala. Schimbarea existentiala si perceperea ei reprezinta un proces
ascendent. Schimbarea existentiala transforma perceptia, care la randul ei modifica existenta si asa mai
departe, realizandu-se o dezvoltare intr-o spirala ascendenta. Lucrand asupra cunostintelor, deprinderilor si
dorintelor se poate penetra pe nivele noi de eficienta personala si interpersonala, aceasta insa doar in masura
in care se renunta la acele paradigme care au fost sursa de securitate, de securitate autentica la inceput, si tot
mai mult de pseudo-securitate odata cu inghetarea obisnuintelor in formele lor primare mai multi ani.
g) S-a spus cu indreptatire ca “daca vrei moralitate intr-o organizatie, trebuie cautat un sef moral”,
sugerandu-se astfel, plastic si concentrat, importanta vitala a „nucleului etic” al actiunii manageriale.
Edificarea unui mediul organizational etic impune un „filtru axiologic” in raport cu toate deciziile, practicile
si scopurile managerului si ale organizatiei. Prioritar, se impun terapiei etice:
- formele stridente sau perfide de relativism etic, prin care se incearca surmontarea sau minimalizarea
distinctiei dintre bine si rau (asta in situatia cand, mult mai grav, se procedeaza cu brutalitate la substituirea
reciproca a celor doua valori morale polare);
- manifestarea distorsionata a „sindromului loialitatii”, atasamentul fata de organizatie intrand in
discordanta cu datoria fata de adevar : sunt poate una din caile cele mai sigure de a submina din interior o
organizatie, falsa “solidaritate de grup “ generand direct si ireversibil „implozia” organizationala;
- nu mai putin nociva este obsesia imaginii; adevarul este rastalmacit, scopurile de perspectiva ale
organizatiei fiind sacrificate pe altarul „perceptiei imediate”, al prestigiului facil;
- aceleasi resorturi determina si fluctuatia conditiei etice a conducatorului, sustinerea nevoii de
realizare prin practici contrare „intereselor de fond” ale organizatiei.
Busola etica a organizatiei si conducatorului trebuie dobandita si mentinuta prin presiuni etice
organizate, reductibile in esenta regula de aur potrivit careia nimeni nu este deasupra legii[3].
h) In concluzie, noile presiuni ale mediului profesional si social global impun organizatiei si
conducatorului concentrarea asupra a doua functii esentiale (care pot genera structurii distincte in cadrul
organizatiei): diagnoza si proiectarea – dezvoltarea .Schimbarea si permanenta adaptare in toate dimensiunile
si in ansamblul implicatiilor posibile (de la pregatirea profesionala pana la aspectele morale) nu pot rezulta
decat din cunoasterea riguroasa si constructia prospectiva lucida. Universalitatea educatiei si
profesionalizarea conducerii genereaza fundamente si exprima tendinte in pregatirea conducatorului, in
constructia educationala a managerului. Constructia prospectiva a conducatorului, organizatiei moderne se
realizeaza in temeiul unor dominante educationale:
a) Competenta de conducator, capacitatile specifice conducerii nu sunt innascute. Exista incontestabil
unele trasaturi de personalitate favorizate actului conducerii si carierei manageriale. In afara introducerii intr-
un regim de dezvoltare, de educare sistematica, de constructie educationala, acestea raman simple premise
latente, simple potentialitati. Includerea si manifestarea adecvata a “oamenilor organizationali” in spatiul
conducerii solicita calitati si o pregatire specifice (nici macar statutul de “bun subordonat” nu este o garantie
in sine pentru un viitor bun conducator).
b) Drept urmare, in lumea moderna formarea conducatorilor este una din cele mai presante si
responsabile finalitati ale educatiei. Dupa cum s-a remarcat, “scolile de management” (atat si asa cum exista)
vor demara o serioasa pregatire a managerului atunci cand formarea abilitatilor va avea un loc important
alaturi de invatarea cognitiva. Fara nici o indoiala, managerul in devenire trebuie sa asimileze mult material
cognitiv de baza. Dar, cum plastic s-a spus – “invatarea cognitiva il dezvolta pe manager la fel ca pregatirea
teoretica pe inotator”. Cu alte cuvinte, competenta de conducator nu poate rezulta decat dintr-un invatamant
aplicativ, din practica (prin situatii reale sau simulate) urmate de feed-back. Scolile de management,
invatamantul managerial in scolile superioare au sarcina de a identifica abilitatile necesare viitorilor
manageri, de a proiecta si desfasura strategii adecvate de invatare (preponderent aplicative), de a evalua si a
oferi sistematic subiectilor invatarii informatii sistematice despre performanta obtinuta.
c) In ultima instanta, conducatorul se formeaza prin convergenta a trei vectori exprimand rezultanta
de sinteza a acestora:
- „a sti”, prin forta caruia sunt intemeiate procesele cognitive, conducatorii vertebrandu-se intr-un
univers informational in expansiune, fiind presati si asumandu-si rolul de a prelua selectiv, critic, informatia
existenta si de a crea informatia noua, de a distribui eficient informatia, de a comunica, fara perturbari, in
actele conducerii;
- prin ultimele aspecte circumscrise vectorului “a sti” deja este vizibila trecerea in spatiul vectorului
„a face”, norma tuturor demersurilor manageriale fiind actiunea eficienta (in conditiile multiplicarii,
nuantarii si umanizarii criteriilor actiunii eficiente, praxiologia anuntand promitatoare si fertile dezvoltari
tocmai in aceste directii promitatoare si fertile dezvoltari tocmai in aceste directii);
- in corolar, „a fi” condenseaza insasi fiinta existentiala a conducatorului, matricea exprimarii sale
profesionale, ansamblul ipostazelor etic-actionale prin care conducatorul se exprima social drept agent al
unei actiuni sociale distincte – conducerea. Pe treapta “a fi” conducatorul finalizeaza devenirea educationala,
atingand plenitudinea lui “este”. Formarea, in ciclul ei fundamental, este “incheiata”. Conducatorul a fost
format, el este, se manifesta ca atare. De aici incolo depinde de abilitatea, de stiinta conducatorului de “a fi in
schimbare”, de a invata schimbarea, de a o provoca si dirija, de a o conduce. Astfel, conducatorul este
proiectat si se impune a fi realizat ca om al schimbarii, ca agent esential al dezvoltarii organizatiei[4].
3. Directii de perfectionare prin comunicare
Dezvoltarea la cadrele de conducere din organizatie a caracteristicilor liderilor autentici, adica
viziunea, realismul, etica si curajul.
Viziunea presupune o gandire ampla, grija constanta pentru perspectiva, vigilenta si claritate ascutite.
Pentru aceasta sunt necesare: un spirit vizionar sustinut de un rationament abstract si analitic. Vizionarul este
capabil sa stabileasca raporturi logice, sa descompuna o problema in multiplele sale parti; o gandire
sistematica si strategica; o mare creativitate in activitatea desfasurata.
Realismul. A fi realist inseamna a fi deschis spre legile tarii, spre cultura specifica organizatiei, in
general spre ceilalti. Realismul inseamna sa nu denaturezi realitatile si sa fi in contact cu lumea exterioara.
Pentru aceasta liderul trebuie: sa acorde atentie detaliilor practice, nevoilor imediate; sa obtina informatii
numeroase si obiective asupra realitatii care-l inconjoara;
Etica. Inseamna, in ultima instanta a tine seama de ceilalti, a acorda o importanta reala moralei si
cinstei. Etica inseamna a vedea lumea si dintr-un alt punct de vedere decat cel personal. Omul moral intelege
profund fiinta umana, el intelege pe altii ca pe sine insusi. Morala si etica sunt aproape de intelepciune.
„Privata de intelepciune puterea este tiranica” (Platon). Pentru a fi etic sunt necesare: munca in echipa, de
unde necesitatea loialitatii fata de grupul de munca; stabilirea unui anumit sens al muncii, altfel seful isi
pierde credibilitatea, stima si fidelitatea subordonatilor; probitate morala si principii, aderarea la valori
esentiale; dragostea, care inseamna intelegerea cu sensibilitate a nevoilor emotionale ale celuilalt, fiind o
problema de angajament, de atasament, de fidelitate.
Curajul. Ca dimensiune dominanta a leadership-ului inseamna acceptarea riscului, a actiona cu o
initiativa sustinuta. Pentru dezvoltarea acestei caracteristici sunt necesare: o educatie pentru a deveni ofensiv;
autonomie si independenta in gandire; responsabilitate fata de ce esti, fara sa-ti faci probleme de origini
(parinti, educatie, etnie etc.); o intelegere a dezaprobarii; o intelegere a arbitrariului.
In concluzie, ceea ce este necesar sunt idei noi sau mai exact, o noua modalitate de a reflecta asupra
problemelor esentiale cu care se confrunta organizatia, grija leaderilor pentru propria cariera, care presupune:
un proces de autoevaluare asupra propriilor obiective urmarite prin cariera aleasa; nivelul propriu in
domeniile obiectivelor urmarite referitor la cunoasterea domeniului, cunoasterea organizatiei, relatiile de
munca, posibilitatile intelectuale, experienta anterioara, reputatia etc.; principalele nevoi de dezvoltare; o
precizare a posibilitatilor proprii. Pentru aceasta trebuie sa identifice posturile la care ar avea acces in viitor.
Apoi sa-si precizeze pentru fiecare post in ce masura raspunde obiectivelor carierei sale, obiectivelor de
dezvoltare si daca este in masura sa reuseasca. Totodata trebuie identificate si alte posibilitati care ar putea
sa-l ajute in dezvoltarea profesionala. Un plan rezonabil de dezvoltare a carierei pe baza procesului de
autoevaluare si de identificare a oportunitatilor. In dezvoltarea leadership-ului in cadrul organizatiei un rol
important il joaca si specialistii in resurse umane. Ei sunt aceia care organizeaza cursuri de perfectionare,
care ii influenteaza pe conducatori in a gasi, a dezvolta, a retine si a motiva oamenii cu talent, de a informa
asupra posibilitatilor si antecedentelor potentialilor lideri.
4. Modele de leadership pentru organizatia viitorului
Cand ne gandim la lideri celebri din istorie ca Iisus Hristos, Martin Luther King, Ghandi, Lincoln,
Churchill, Nelson Mandela, papa Ioan Paul al II-lea sau din lumea afacerilor, precum Lee Iacocca de
la Chrysler, Andy Grove de la Intel sau Jack Welch presedintele companiei General Electric, constatam ca
marea forta a acestora izvoraste din charisma cu care au fost inzestrati.
Modelul de leadership charismatic constituie, probabil, cea mai veche teorie asupra leadershipului si
continua sa trezeasca interesul organizatiilor aflate in cautarea liderilor. Pe langa leadershipul charismatic,
asistam insa la o multitudine de modele descriptive care incearca sa raspunda provocarilor cu care vor
fi confruntate organizatiile in viitor. Leadershipul tranzactional si transformational sunt doua asemenea
modele. Termenul de charisma este inteles ca un dar de inspiratie divina si a fost intalnit
prima data la filosofii Greciei Antice. Elenistii definesc acest termen ca un dar ce vine din harul lui
Dumnezeu si care nu ar fi putut sa fie niciodata realizat, obtinut sau posedat prin efortul propriu al
omului. Asadar, charisma denota o relatie speciala intre cei condusi si „stapanul” lor bazata pe incredere,
exemplu personal si dedicare totala. In studiul leadershipului, charisma este o vazuta ca o calitate care
confera valoare iesita din comun celui care o poseda. Asa cum se remarca din timpuri stravechi, charisma
actioneaza ca un magnetism asupra celor condusi, lucru subliniat de Max Weber inca din primele sale studii
asupra charismei[5]: „In forma sa autentica, dominatia charismatica are un caracter extraordinar de specific si
prezinta o relatie sociala strict legata de valoarea charismatica a calitatilor personale si de confirmarea lor.”
Pornind de la aceste considerente, Robert House a dezvoltat modelul leadershipului charismatic
aratand ca subalternii au o dorinta puternica de identificare cu liderul si obiectivele sale, demonstreaza
loialitate si incredere, imprumuta sistemul de valori si stilul de comportament, iar la baza stimei de
sine aseaza relatia cu liderul[6]. Efectele charismei sunt indiscutabila acceptare a liderului’ (chiar
obedienta fata de lider), o stare de emulatie in randul subalternilor, asumarea colectiva a responsabilitatilor
si realizarea obiectivelor peste asteptari.
Leadershipul ca proces poate fi inteles si prin intermediul tranzactiilor dintre lider si cei care il
urmeaza. Acest model a capatat denumirea de leadership tranzactional si se bazeaza pe o relatie de schimb,
in care liderul „da” ceva celor care il urmeaza si „primeste” altceva. Procesul de schimb se realizeaza prin
implicarea a trei variabile: liderul, cei care il urmeaza si situatia. Intr-un context
organizational cu caracteristici legate de sarcina si resurse, structura, norme si istoric, liderul
si subalternii intra cu asteptari, motivatii, trasaturi de: personalitate si propriile definitii ale
situatiei sociale[7].

Zona in care se intalnesc cele trei variabile formeaza „locul” leadershipului - proces care rezulta din
ceea ce flecare parte introduce si obtine. Modelul este viabil atata timp cat liderul si subalternul considera
schimbul drept satisfacator sau echitabil de ambele parti; practic, subalternii sunt recompensati doar daca
nivelul de performante negociat va fi realizat. Recunoasterea si recompensarea doar a acelor persoane care il
urmeaza pe lider ramane prescriptie de tip traditionalist, rutinier, nefiind un motivator suficient
de puternic in mobilizarea si antrenarea tuturor subalternilor pentru realizarea performantelor inalte. Conform
acestui model, studiul leadershipului trebuie sa examineze toate interactiunile dintre cele trei variabile: lider,
subalterni si situatie.
In timp ce modelul tranzactional se bazeaza pe relatii
de schimb, leadershipul transformational presupune modificarea valorilor, credintelor, obiceiurilor si
nevoilor subalternilor. Avand in vedere ca schimbarea nu poate fi realizata prin tranzactiile pe care le
propune modelul precedent, pentru a face fata provocarilor viitorului este de presupus ca leadershipul se va
concentra si asupra altor mecanisme desfasurate prin parcurgerea urmatoarelor faze[8]: (1) dezvoltarea unei
viziuni si a strategiei; (2) faza de trecere de la constientizarea schimbarii la adeziune si acceptarea schimbarii;
(3) implementarea schimbarii si internalizarea schimbarii.
Prima faza apartine diagnosticului organizatiei, intuitiei, cautarilor si intrebarilor, avand o importanta
cruciala deoarece determina amploarea, respectiv pertinenta schimbarii. Odata ce schimbarea a fost definita,
important este ca liderul sa provoace rapid o perceptie pozitiva a schimbarii. Evident,
anuntarea schimbarii poate provoca si reactii nefavorabile, dar liderii trebuie sa acorde atentie celor care
considera ca ar putea fi lezati de schimbare. Eforturile lor trebuie sa fie canalizate in sensul convingerii
subalternilor ca avantajele schimbarii depasesc inconvenientele si ca, intr-un timp mai scurt sau mai
indelungat, schimbarea favorizeaza dezvoltarea organizatiei. In fine, internalizarea schimbarii solicita
din partea liderului un rol minor in comparatie cu celelalte faze. Evaluarea rezultatelor obtinute declanseaza
conexiunea inversa care se traduce prin posibile noi schimbari, ciclul fiind reluat de la inceput.
Leadershipul transformational are un efect mult mai profund asupra subordonatilor, in comparatie cu
modelul tranzactional, pentru ca liderul schimba credintele si atitudinile subalternilor pentru a
corespunde noii viziuni. In viitor, pentru reusita demersurilor sale, liderul se va baza pe trei calitati
fundamentale identificate de prof. Bernard Bass de la State University of New York: consideratie
individualizata, stimulare intelectuala si charisma.
Consideratia individuala arata preocuparea pentru nevoile de dezvoltare ale fiecarei persoane in
contextul obiectivelor generale. Prin stimulare, oamenii sunt invatati sa se gandeasca la probleme
si strategii intr-un, context nou, iar charisma este de departe cel mai important aspect al leadershipului
transformational pentru ca ii determina pe subalterni sa puna in practica noua viziune. Charisma si
leadershipul transformational se impletesc, insa nu inseamna ca toti liderii charismatici sunt si
transformationali, asa cum lasa de inteles o parte din referintele bibliografice consultate. Desi nu
au charisma o seama de lideri pot fi descrisi ca transformationali doar pentru ca faciliteaza
schimbarile majore in organizatiile pe care le conduc.
Rolul liderului in comunicarea de grup se evidentiaza mai ales in situatia in care organizatia trece prin
perioade de criza. Desi nu am pornit analiza avand ca obiectiv cercetarea comunicarii manageriale, trebuie
aratat cum se manifesta si care sunt strategiile de aplicat de catre lideri in cazul in care organizatia parcurge
momente dificile, pentru a se asigura coeziunea si uneori supravietuirea grupului.
Am decis sa organizez aceste aspecte intr-un capitol distinct, in cele ce urmeaza fiind analizate
patologiile comunicarii organizationale, managementul crizei, cu specificul comunicarii oganizationale in
asemenea situatii si cu prezentarea strategiilor de urmat in asemenea momente
INTRODUCERE IN STIINTA COMUNICARII SI A RELATIILOR PUBLICE

Seminar

I. Explicati cele cinci intelesuri majore ale comunicarii (doua pagini).


In esenta, omul este o entitate bio-psiho-sociala. Aceste trei laturi se intrepatrund si formeaza un tot
unitar care cuprinde mii si mii de nuante. Dintr-un alt punct de vedere, omul poate fi considerat ca o
intrepatrundere a doua existente: cea materiala care are rol atat de suport cat si de transformator energetic si
cea imateriala care ofera valoare si profunzime acestui suport. Cele doua laturi ale existentei noastre se
diferentiaza una de cealalta dar nu sunt separate, ele amestecandu-se in acelasi tot unitar si creand impreuna
Gestaltul numit om. Imbinarea si intrepatrunderea dintre existenta noastra materiala si cea imateriala nu este
un proces static ci unul dinamic iar Gestaltul format se transforma si totodata se consuma cu fiecare zi ce
trece. Din fericire, omul nu traieste singur pe pamant, in preajma sa existand un alt om si un altul, si un altul,
fiecare dintre acestia reprezentand, la randul lor, un Gestalt. In mod evident, existand mai multe entitati
distincte, dar de acelasi fel, a aparut si nevoia acestora de a se intelege, de a se cunoaste reciproc.
Procesul care satisface aceste trebuinte ale omului si care este in stransa legatura cu latura sociala a
acestuia este comunicarea. Procesul comunicarii, in sine, poarta cinci intelesuri majore:
1. Comunicarea reprezinta intelegerea dintre doua sau mai multe entitati
Aceasta intelegere se bazeaza pe transfer si contratransfer informational. Altfel spus, intelegerea se
bazeaza pe emisie de informatie, pe perceptia si darea unui sens acestei informatii.
Intelegerea dintre doua entitati se realizeaza in baza unui principiu si anume: orice entitate emitenta
trebuie sa aiba capacitatea de a se transforma intr-o entitate receptoare si orice entitate receptoare trebuie sa
aiba capacitatea de a se transforma intr-o entitate emitenta. Procesul comunicarii, ca intelegere, este unul
circular in care cele doua entitati participante isi schimba mereu rolurile.
2. Comunicarea inseamna si comunitate
Pe baza procesului de comunicare-intelegere, mai multe entitati ce comunica intre ele pot ajunge la
concluzii, teluri, norme, valori si principii comune fiind capabile, astfel, sa creeze structuri sociale intragrup.
Prin procesul de comunicare comunitatile nu numai ca se creeaza dar ele se si dezvolta si din pacate
se si distrug.
3. Comunicarea vazuta ca participare sau coparticipare
Comunicarea este un proces in care se cedeaza si se primesc informatii. Este un proces implicativ in
care participarea membrilor unui anumit grup este necesara. Aceasta participare nu trebuie inteleasa ca fiind
existenta doar la nivelul procesului de comunicare deoarece existenta grupurilor si a actiunilor comune ale
acestora implica participarea. Coparticiparea reprezinta o implicare partiala. In orice grup exista un nucleu
constant care participa efectiv la realizarea telului propus si duce tot greul actiunilor si exista si anumite
elemente care nu sunt nici ostile dar nici pasive dar care participa, uneori, doar la anumite actiuni in vederea
atingerii acelui tel comun.
Putem considera, deci, comunicarea-participare si coparticiparea deosebit de importanta in crearea,
mentinerea si dezvoltarea fenomenului coeziunii atat in ceea ce priveste interiorul grupului cat si in ceea ce
priveste legatura individ-grup sau legatura dintre doua sau mai multe grupuri.
4. Comunicarea poate fi inteleasa si ca organizare
Existenta grupurilor si mai ales a structurilor sociale formale din cadrul acestora implica, alaturi de
norme, legi, reguli, ierarhizare, automat si organizarea. Putem afirma ca unul dintre marile avantaje ale
organizarii actiunilor este reprezentat de scurtarea perioadei de timp in care se atinge telul propus. Un alt
mare avantaj al organizarii este cresterea nivelului de siguranta al membrilor grupului precum si increderii in
ceea ce priveste atingerea telului propus. Ultimul mare avantaj pe care o sa-l evidentiem legat de organizare
este reprezentat de posibilitatea controlului actiunilor.
La nivel macro, comunicarea-organizare se imparte in doua, rezultand comunicarea-organizare
intrasistemica, caz in care focalizarea se manifesta in interiorul sistemului si comunicarea-organizare
intersistemica, situatie in care actiunile sunt axate pe legatura sistem-sistem.
5. Comunicarea este si neintelegere
Intelegerea este valenta pozitiva sub care recunoastem, in general, comunicarea iar neintelegerea este
cea negativa ce poate avea, de cele mai multe ori, efect pozitiv. Neintelegerea poate sa apara intre emitator si
un receptor atunci cand fluxul informational este bruiat sau cand sursa de zgomot este prea puternica.
Comunicarea-neintelegere se poate datora insa si neintersectarii sau intersectarii pe falii foarte restranse a
repertoriilor entitatilor participante la transferul si contratransferul informational. O alta cauza a neintelegerii
dintre doua sau mai multe entitati este reprezentata de diferenta de opinii, de pareri dar mai cu seama de
diferenta dintre interesele acestora.
Neintelegerea este benefica intr-un grup daca acest fenomen nu depaseste anumite limite, daca
aceasta duce la o confruntare constructiva de idei. Ea mai poate fi o sursa a nemonotoniei dar si un motiv de
a se imparti grupul in subgrupuri bazate pe interese contrare. Putem afirma, deci, ca acutizarea neintelegerii
dintre doua sau mai multe entitati poate da nastere unor conflicte cu urmari incalculabile pentru acestea.
Putem concluziona ca prin cele cinci mari intelesuri ale sale, procesul comunicarii sta la baza crearii,
mentinerii si dezvoltarii structurilor sociale. Comunicarea realizeaza punti de legatura intre diferite parti ale
sistemelor precum si legaturi intre sisteme diferite. Cu ajutorul procesului de comunicare societatea reuseste
sa-si mentina echilibrul intre consens si nonconsens, factor care genereaza energie, creatie si dezvoltare.
II. Precizati, dintr-o perspectiva personala, in care din cele 16 forme de comunicare
predomina comunicarea verbala. Argumentati (1 pagina).
In urma studierii celor 16 forme de comunicare: comunicarea verbala, comunicarea nonverbala,
comunicarea interpersonala, comunicarea intrapersonala, comunicarea de grup, comunicarea mediatizata,
comunicarea asa-zis de masa, comunicarea esopica, comunicarea politica si electorala, comunicarea de
intreprindere, comunicarea publica, comunicarea publicitara, comunicarea educativa, comunicarea
organizatiilor societatii civile, comunicarea paradoxala si comunicarea internationala am ajuns la concluzia
ca in comunicarea intrapersonala predomina comunicarea verbala.
Comunicarea verbala se bazeaza pe cuvantul vorbit sau cuvantul scris. El foloseste o limba si un
limbaj comun sprijinindu-se pe functia semiotica. Procesul de comunicare intrapersonala este caracteristic
fiecarui individ in parte. Comunicarea intrapersonala se refera la fiecare persoana care gandeste pentru ea
insasi, la un moment dat, sau chiar care gandeste cu voce tare, verbalizandu-si gandurile si ideile si in tot
acest proces isi poate pune siesi intrebari si tot persoana in cauza sa fie cea care raspunde. Comunicarea
intrapersonala transforma dialogul cu sine insusi intr-un monolog interior sau verbalizat in cazul in care
acesta este manifestat in exterior prin viu grai. Putem spune, astfel, ca pentru ca un individ sa se afle intr-un
proces de comunicare intrapersonala trebuie sa foloseasca cuvantul vorbit chiar daca acesta nu este rostit de
multe ori cu voce auzita, foloseste o limba si un limbaj comun chiar daca acestea ii sunt personale, specifice.
Mai mult: toate aceste lucruri se intampla in cea mai mare parte a timpului activ de viata al individului.
Putem spune chiar ca toate celelalte 15 tipuri de procese comunicative la un loc nu ocupa atata timp din viata
individului cat ocupa comunicarea intrapersonala.
O astfel de comunicare este perfect normal sa apara la orice fiinta umana si este chiar necesara in
cazul unor situatii speciale cand ea ne ajuta la fixarea unor notiuni sau la clarificarea anumitor probleme.
Teoria sau teorii ale comunicarii?

A devenit azi un truism sa spunem ca viata omului este dependenta de comunicare. Ceea ce nu este
insa la fel de evident este tematizarea acestui fapt, ezitarile fiind prezente chiar in formularea temei: este
dificil a ne fixa asupra unui termen care sa surprinda deplin sensul acesteia, care este formulata atat ca o
tematizare a comunicarii, caat si a limbajului sau a semnificarii.
Aurel Codoban gaseste ca filosofia nu este atat istorica cat logica in desfasurarea ei, si ca este
circumscrisa de o celebra formulare a lui Gorgias care spune ca: mai intai nu exista nimic, apoi, chiar daca ar
exista, nu putem cunoaste; si in fine, chiar daca putem cunoaste, nu putem comunica[1][1]. Aceasta trilema
reprezinta o negare succesiva a „ceea ce este”, a cunoasterii si a comunicarii. Astfel, filosofia se naste si se
dezvolta ca o incercare de deconstructie a acestei trileme, prin dezvoltarea succesiva a trei tematizari: a
existentei, a cunoasterii si a comunicarii, ultima fiind cea a perioadei in care ne aflam. In raport cu prima
tematizare care este ontologica, celelalte doua sunt criticisme filosofice, care nu se recunosc ca ontologii. Cea
de a doua tematizare, cea a cunoasterii, reduce realul la ceea ce este cunoscut, iar in sensul celei de a treia
tematizari, a comunicarii, realul se reduce la ceea ce poate fi comunicat, semnificat sau la limbaj.
Din aceasta perspectiva comunicarea este de domeniul generalului, al interpretarii existentei, a lumii
si a omului. Teoria comunicarii este astfel o hermeneutica existentiala in care cercetatorul nu este un individ
izolat ce incearca a ajunge la semnificatii aflate in afara sa, ci el este parte a acestei lumi a semnificatiei. A
discuta despre comunicare inseamna, asa cum spunea Tudor Vianu, si a ne comunica[2][2], a impartasi
ganduri si semnificatii ce se dezvolta in varietatea a aceea ce Hannah Arendt numea „reteaua relatiilor
interumane”[3][3].
Ce este insa teoria comunicarii? Putem vorbi de o teorie a comunicarii, in sensul unui corp de
cunostinte conceptuale ordonate sistematic, decurgand din unul sau mai multe principii generale ce ofera o
descriere si o explicatie a comunicarii? Sau mai degraba de o varietate de aproximari a semnificatiei
conceptuale a comunicarii, si ca atare despre conceptii sau teorii ale comunicarii?
Pentru cine se apropie astazi de studiile despre comunicare apare o problema legata de insasi
identificarea acestora. Domeniul comunicarii se prezinta mai degraba sub forma unui puzzle dar fara a avea
la dispozitie imaginea de ansamblu. Privind diversele incercari de explicare a domeniului ne aflam intr-o
situatie nu cu mult diferita de ceea ce constata Descartes la inceputul epocii moderne referitor la domeniul
filosofiei: „unum dicit, aliad, aliad. Novatores omnes, quisque aliad dicunt”[4][4] („Una spune, alta, alta.
Novatori toti, spun fiecare altceva”).
Definirea conceptului de „comunicare” care ar trebui sa fie nucleul unei teorii a comunicarii ridica o
serie de dificultati ce se nasc din varietatea de abordare a acestuia, termenul fiind folosit intro multime de
acceptiuni, el figurand ca unul polisemic si la nivelul limbajului comun. Lucrurile nu difera foarte mult nici
in cazul limbajelor si abordarilor specializate, adica a preocuparilor ce se revendica ca analize structurate
intrun context determinat. La acest fapt se adauga si „dorinta” fiecarui autor care sa aplecat asupra acestui
proces de a oferi o definitie, pe care el o crede a fi cea mai adecvata. Iata cateva dintre acestea:
Edward O. Wilson: „comunicarea este o actiune a unui organism sau a unei celule care altereaza
modelele probabile de comportament ale altei celule, intr-o maniera adaptabila pentru unul sau pentru ambii
participanti”[5][5]
Carl I. Hovland, Irving I. Janis si Harold H. Kelly: „comunicarea este un proces prin care un individ
(comunicatorul) transmite stimuli (de obicei, verbali) cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi
(auditoriul)”[6][6]
Denis McQuail si Sven Windahl constata si ei ca definirea comunicarii s-a facut in multe feluri,
fiecare autor avand abordari diverse ale conceptului, si se opresc asupra urmatoarelor definitii: comunicarea
este „transmiterea informatiilor, ideilor si atitudinilor sau emotiilor de la o persoana la alta persoana sau de la
un grup la altul, in mod esential prin intermediul simbolurilor” (Theodorson and Theodorson); „comunicarea
are loc ori de cate ori un sistem sursa influenteaza alt sistem destinatarul prin utilizarea diverselor
simboluri transmise prin canalul care leaga cele doua sisteme” (Osgood); „interactiune sociala prin
intermediul mesajelor” (Gerbner).[7][7]
J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen definesc comunicarea ca „un proces prin care un
emitator transmite informatie receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra
receptorului anumite efecte”[8][8]
John Fiske afirma ca putem subsuma definitiile date comunicarii sub semnul a doua scoli: scoala
proces si scoala semiotica. Scoala proces (reprezentata de autori ca C. Shannon si W. Weaver, G. Gerbner,
Lasswell, Newcomb) intelege comunicarea ca transmitere a mesajelor, in timp ce scoala semiotica
(reprezentata de Pierce, F. Sausurre) intelege comunicarea ca productie si schimb de semnificatii [9][9].
Ambele scoli ofera definitii ale comunicarii plecand de la intelegerea acesteia ca interactiune prin intermediul
mesajelor. Asadar, comunicarea presupune un schimb ce are loc intre indivizi, legatura care este inteleasa
diferit: scoala proces defineste interactiunea ca fiind procesul prin care o persoana creeaza o legatura cu o
alta persoana sau ii afecteaza comportamentul, starea mentala sau reactiile emotionale, in timp ce scoala
semiotica defineste interactiunea ca fiind ceea ce constituie individul ca membru al unei culturi specifice sau
al unei societatii.
Aceeasi idee o regasim si la Tim O`Sullivan si colab.: „exista doua mari tipuri de definitii ale
comunicarii. Prima vede comunicarea ca fiind un proces prin care A transmite un mesaj lui B, mesaj care are
efect asupra acestuia. Cea de-a doua vede comunicarea drept negociere si schimb de semnificatii, proces in
care mesajele, persoanele determinate cultural si <realitatea> interactioneaza astfel incat sa ajute intelesul sa
fie produs, iar intelegerea sa apara”[10][10].
Asa cum se poate vedea din definitiile de mai sus � si am putea enumera multe altele � fiecare
autor spune ceva despre comunicare, mai mult chiar, fiecare spune altceva sau diferit de ceilalti, adaugand
noi semnificatii sau nuante, accentuand o anumita componenta pe care el o considera ca fiind definitorie sau
macar specifica comunicarii.
Acest mod il regasim si in abordarea comunicarii ca teorie, dupa cum arata James A.
Anderson[11][11], care analizand un numar de sapte lucrari dedicate acestui domeniu constata ca ele
enumera 249 de „teorii” distincte, 195 aparand doar in una din cele sapte si doar 18 sunt incluse in mai mult
de trei carti. Mai mult: „domeniul cercetarii comunicarii apare ca fiind punctat de o seama de <iazuri >
izolate fara oracaieli prietenoase intre iazuri, cu o relatie relativ mica sau deloc, si putine cazuri de
incrucisari de succes”[12][12]. Acest fapt ne arata lipsa unui canon teoretic general acceptat si al unei
referinte generale.
Un motiv al acestei „insularizari” a cercetarii comunicarii este data de faptul ca desi ca preocupare ea
exista din cele mai vechi timpuri, ca domeniu distinct de cercetare s-a format din mai multe surse teoretice,
din discipline ce nu par a avea legatura una cu alta, cum ar fi matematica, ingineria, psihologia sau chiar
zoologia. Robert T. Craig arata ca „disciplina care este comunicarea, initial a incercat sa se instituie ca un loc
multidisciplinar al „reglarilor” pentru toate aceste discipline”[13][13].
Robert T. Craig urmandu-l pe John D. Peters[14][14] arata ca cercetarea comunicarii a fost saracita
partial si din cauza ca ea a fost institutionalizata ca disciplina academica ce revendica intreg domeniul
comunicarii sub tutela sa. Teoriile referitoare la comunicare sunt preluate din diverse domenii in care ele au
aparut, ele fiind catalogate intr-un eclectism steril in manualele de comunicare. Aceasta preluare in fapt nu
inseamna un progres in studiu comunicarii, ci prin desprinderea din contextul lor original ele devin
neproductive, fiind simple fise de catalog. Interdisciplinaritatea si transdisciplinaritatea au fost imprumutate
ca practici pentru a crea un domeniu unitar si coerent, dar ele au fost imprumutate pentrua sustine proiectiile
si statusul institutional al disciplinei comunicarii si nu pentru a crea un miez coerent si distinctiv al teoriei
comunicarii.
Desigur, au existat si exista incercari de a gasi un temei comun al cercetarilor, cel mai celebru demers
in acest sens fiind cel a lui Frank Dance, care trece in revista 95 de definitii ale comunicarii in lumina a ceea
ce se intelege prin concept in filosofia stiintei, distingand 15 componente conceptuale: (1) schimb verbal de
ganduri sau idei; (2) proces prin care noi ii intelegem pe altii si alternativ, ne straduim sa fim intelesi de ei;
(3) interactiune (chiar la nivel biologic); (4) proces care ia nastere din nevoia de a reduce incertitudinea, de a
actiona efectiv si de a apara sau intari eul; (5) proces de transmitere a informatiilor, a ideilor, emotiilor sau
priceperilor prin folosirea simbolurilor (cuvinte, imagini, figuri, diagrame etc.); (6) transfer, schimb,
transmitere sau impartasire; (7) proces care uneste partile discontinue ale lumii vii; (8) proces care face
comun mai multora ceea ce este monopol al unuia sau al unora; (9) totalitatea mijloacelor de transmitere a
mesajelor militare, a ordinelor etc. (telefon, telegraf, radio, curieri); (10) proces de indreptarea a atentiei catre
o alta persoana in scopul reproducerii idelor; (11) raspuns discriminatoriu (sau constant) al unui organism la
un stimul; (12) transmitere a informatiei (care consta in stimuli constanti) de la o sursa la receptor; (13)
proces prin care o sursa transmite un mesaj catre un receptor cu intentia de a-i influenta comportamentele
ulteriore; (14) proces de tranzitie de la o situatie structurala in general la o alta situatie, aflata intr-o forma
perfecta; (15) mecanism prin care se exercita puterea[15][15]. Aceasta enumerare a sensurilor conceptului de
comunicare, in fapt, nu argumenteaza ideea ca am fi in prezenta unei teorii a comunicarii sau a unui concept
unic al comunicarii, ci mai degraba o teoretizare a acesteia ca relativa la o multime de concepte, dupa cum
sustine insasi autorul.
Impotriva perspectivei fragmentarii teoriei comunicarii in teorii ale comunicarii, si ca cercetarea
comunicarii nu se prezinta ca un domeniu coerent si unitar, s-au ridicat obiectii sustinandu-se unitatea
domeniul in perspectiva cercetarii si ca atare a existentei unei stiinte a comunicarii si nu a unor stiinte ale
comunicarii. J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen nu sunt de acord cu pluralul „stiintele
comunicarii” si a insusirii eclectice a cunostintelor despre feluritele modalitati de comunicare. Ei isi propun
sa destrame „aceasta falsa presupunere” printr-o definire a stiintei comunicarii ca „stiinta care studiaza
circuitele profesionale si institutionale ale informatiei, fie ca aceasta informatie este destinata publicului in
general sau unui public specializat”[16][16]. Aceasta definire a domeniului comunicarii este, dupa cum
insusi autorii o recunosc, una de temperare a vastitatii domeniului.
O atitudine oarecum asemanatoare, dar fara a fi atat de drastic in aprecieri o are si Robert T. Craig,
care dupa o analiza a domeniului comunicarii, a situatiei in care acesta se afla si a motivelor care au condus
la afirmatii care contesta existenta un domeniu, a unei teorii a comunicarii, propune o modalitate in care s-ar
putea vorbi de o teorie a comunicarii ca domeniu dialogal-dialectic bazat pe doua principii: (1) un metamodel
constitutiv al comunicarii si (2) o concepere a teoriei comunicarii ca metadiscurs practic inauntrul unei
discipline practice[17][17].
Incercarea este una praxiologica, luand in considerare actiunea comunicativa si conditiile de
eficacitate a acesteia, sens in care Craig vorbeste de o „interpretare pragmatica ce nu respinge, in mod
necesar, alte modele” iar modelul teorie comunicarii este un „metamodel ce deschide un spatiu conceptual in
care diferitele modele teoretice ale comunicarii pot sa interactioneze”[18][18]. Mai mult, el nu vede in
opozitia dintre modelele constitutive ale comunicarii si cele informationale o concurenta, iar definirea
comunicarii ca o alegere binara intre cele doua modele, ci modelul constitutiv si cel informational sunt
consecvente, aflandu-se intr-o opozitie dialectica.
Cercetarea si teoretizarea comunicarii sunt marcate de sapte traditii, constata Robert Craig, originate
intr-o matrice ce activeaza din punct de vedere practic complementaritatile si tensiunile dintre ele. Aceste
sapte traditii prezinta asemanari in ceea ce priveste continutul teoriei comunicarii, dar prezinta diferente in
modul de abordare a domeniului. Astfel avem:
- traditia retorica care teoretizeaza comunicarea ca fiind arta practica a discursului;
- traditia semiotica ce vede comunicarea ca mediere intersubiectiva cu ajutorul semnelor;
- traditia fenomenologica pentru care teoretizarea comunicarii este teoretizarea experientei diferentei
si a dialogului;
- traditia cibernetica unde comunicarea este teoretizata ca si proces informational;
- traditia socio-psihologica sau a psihologiei sociale care teoretizeaza comunicarea ca proces al
expresiei, interactiunii si influentei;
- traditia socioculturala unde comunicarea este teoretizata ca proces simbolic ce produce si reproduce
modelele socioculturale impartasite;
- traditia critica pentru care comunicarea autentica apare doar in procesul reflectiei discursive.
Abordarea teoretica a comunicarii poate fi facuta din multe perspective stiintifice si filosofice, asa
cum reiese si din practica istorica, perspective care pot fi, la randul lor, abordate metateoretic ca moduri de a
vorbi despre comunicare. Astfel, teoria comunicarii se prezinta ca o practica comunicationala ce conduce
catre un discurs normativ, ce coordoneaza si regleaza activitatea de comunicare, constituind si dirijand
practica comunicationala.
Un model al comunicarii sau o teorie a comunicarii este o perspectiva asupra acestui mod de a fi
uman, care scoate in evidenta anumite aspecte ale procesului; un metamodel al comunicarii sau o metateorie
a comunicarii ilustreaza modelele de comunicare ca modele diferite de constituire a comunicarii intr-un
discurs despre discurs, in contextul unei practici comunicationale.
Comunicarea nu este doar ceva ce noi facem si ceva la care noi ne referim in mod reflexiv.
Domeniul comunicarii ca domeniu unitar, si ca atare o teorie a comunicarii se poate naste, dupa cum
arata James A. Anderson, dand voce preocuparilor diverse referitoare la domeniu, inauntrul unei cercetari
interdisciplinare. Cunoasterea traditiilor din domeniul comunicarii si nu respingerea sau ignorarea punctelor
de vedere formulate in traditie, intersectia dintre aceste traditii pentru a corecta erorile, a clarifica problemele,
conduc discutia la un nivel mai adanc ce poate fi realizat intr-un metamodel al comunicarii ce se constituie
intr-o teorie epistemologica a comunicarii, in sensul studiului principiilor, metodelor, ipotezelor, rezultatelor
solutiilor si practicii diverselor traditii.
Teoria Comunicarii -DOSAR APLICATII-

Aplicatia 1:
Elaborati variante de text cu un continut dintr-un domeniu ce va este familiar, variante care sa
reflecte urmatoarele stiluri de comunicare:
a) Familiar;
b) neutru;
c) stiintific;
d) publicistic;
e) administrativ;
f) de comunicare manageriala.
a) Familiar:
Noroace, X! Ai vazut, mosule, ce au facut cei de la COMPANY SRL? Ne-au
anulat contractele de transport, din cauza accidentului de ieri, ca cica nu vor sa se riste sa se mai
repete treaba asta inca o data. De parca poti sa planifici accidentele. Asta e! I-am pierdut, nu mai avem ce
face.
b) Neutru:
Salut, X! Ai aflat ce au facut cei de la COMPANY SRL? Ne-au anulat
contractele de transport din cauza accidentului in care a fost implicat ieri camionul care le transporta
marfa. Nu mai vor experiente din astea.
c) Stiintific:
Buna ziua, X! Ai aflat de rezilierea contractelor de transport cu cei la
COMPANY SRL? Datorita deraparii camionului in care se afla marfa lor, au decis sa apeleze la alta
firma, mentionand ca nu sunt satisfacuti de serviciile pe care noi le oferim.
d) Publicistic:
Vasilescu Ion, soferul camionului care transporta marfa celor de la COMPANY
SRL, a pierdut controlul asupra vehiculului, intrand cu viteza intr-o curba stransa. Astfel, camionul s-
a rasturnat in santul de pe marginea drumului. Marfa a fost compromisa in proportie de 70%, iar camionul a
suferit avarii serioase. Soferul se afla in spital, iar starea sa este stabila. Ca urmare, cei de la COMPANY
SRL au cerut rezilierea contractelor incheiate cu noi.
e) Administrativ:
X, prin prezenta iti aduc la cunostinta ca, datorita incidentului de ieri in care
a fost implicat camionul firmei noastre, beneficiarul marfii transportate a dispus rezilierea
contractelor incheiate intre firma noastra si ei.
f) Comunicare manageriala:
Buna ziua, X. Tin sa te anunt pe aceasta cale ca cei de la COMPANY SRL au
decis sa anuleze toate contractele de transport existente, ca urmare a celor intamplate ieri cu camionul
nostru.
Aplicatia 2:
“Un lider eficient trebuie sa fie un lider comunicativ”. Dati un exemplu concret care sa sustina
aceasta afirmatie.
“Un lider eficient trebuie sa fie un lider comunicativ”.
Sa fii un manager bun nu inseamna doar sa dai ordine si sa tii prelegeri, asa cum si-ar imagina unii (in
necunostinta de cauza), ci multa munca si responsabilitate. Liderul este o persoana cu abilitate de a anticipa
anumite actiuni sau tendinte, de a-si pune in practica ideile si, lucrul cel mai important, de a reusi sa
transmita si celorlalti viziunea sa.
Un lider trebuie sa stie sa medieze intre membrii echipei si sa creeze atmosfera necesara in care
subalternii sa-si poata exprima liber parerile. Domeniul in care ne desfasuram activitatea este unul foarte
stresant si mereu trebuie sa fii la curent cu ce se intampla pe teren, termenele-limita ,si mai ales respectarea
acestor termene, fiind ceva la ordinea zilei. Important pentru un lider este sa poata transmite feed-back intr-o
maniera in care sa nu jigneasca pe cineva.
Un feed-back consistent venit din partea liderului ii va ajuta pe membrii echipei sa inteleaga mai bine
ce asteptari are de la ei, unde si ce anume au gresit, dar si cum trebuie sa continue mai departe munca. El
trebuie sa isi asume raspunderea si pentru lucrurile neplacute si dure.
Liderul stabileste teluri clare, da indrumari precise, ofera feed-back asupra performantelor angajatilor.
In mod surprinzator insa, foarte putini lideri sunt capabili sa dea instructiuni clare si concise. Acesti
lideri nu pot fi considerati eficienti deoarece comunicarea dintre echipa si lider nu se poate realiza. Ori, fara
aceasta comunicare, este practic imposibil sa iti dezvolti o echipa eficienta si sa obtii rezultatele dorite,
deoarece lipsa comunicarii duce la aparitia unui „zid” intre manager si propria lui echipa, izolandu-i pe unii
de ceilalti. Nestiind care sunt problemele din interiorul echipei, iti va fi mult mai dificil sa obtii cele mai bune
rezultate. In cadrul echipei pe care o conduc, incerc pe cat de mult posibil sa fie o atmosfera cat mai putin
tensionata, in care fiecare sa se simta bine si sa isi faca treaba cat de bine pot.
Aplicatia 3:
Identificati situatii de comunicare in care schimbarea opiniei receptorului corespunde celor
trei procese identificate de Kelman. Identificati variabile care contribuie la intarirea acestor efecte.
Realizati pe baza acestei analize un comentariu al situatiilor de comunicare identificate.
Conformarea:
O discutie intre sot si sotie. Aceasta ii reproseaza ca, desi au hotarat de comun acord sa renoveze
casa, el cauta sa se sustraga de la unele activitati, preferand sa-si ocupe timpul cu alte lucruri. Pentru a nu
provoca o discutie aprinsa, el promite schimbarea acestei stari de fapt, cu o implicare mai activa din partea
lui.
Identificarea:
Un tanar doreste sa intre intr-un grup select. Un amic, ce face deja parte din acel grup, ii spune ca,
pentru a deveni membru, trebuie sa adopte un anumit comportament, o anumita tinuta, tunsoare, etc.
Deoarece individul doreste sa fie acceptat, se conformeaza acestor cereri.
Internalizarea:
Un individ supraponderal merge la medicul sau fiindca are dureri la coloana. Doctorul ii face o
trimitere la un cabinet de gimnastica medicala, iar apoi abordeaza problema obezitatii. Pacientul este intrigat,
neintelegand de ce doctorul face referire la felul in care arata. Acesta ii explica faptul ca o greutate mai mare
decat cea normala duce la numeroase probleme de sanatate, printre care si cea de care sufera el. In urma
explicatiilor primite de la medic, pacientul considera ca va fi mai bine pentru el daca va urma sfaturile
medicului privitoare la scaderea in greutate.
Aplicatia 4:
Dati exemple de emisiuni TV, radio, articole de presa, articole de revista, al caror
Emisiunile ce pleaca de la presupozitiile amintite in curs sunt „Ciao, Darwin!”, „Kensky Show”,
„Monica”. Aceste emisiuni se adreseaza unui public slab pregatit din punct de vedere cultural. Au la baza
ideea de a distra si relaxa telespectatorii, fara a provoca o suprasolicitare a intelectului. Prin cazurile
prezentate cauta sa socheze, pastrand astfel viu interesul publicului. Emisiunile sunt dinainte regizate, nu
prezinta in nici un fel reactii spontane, iar invitatii sunt indrumati sa raspunda astfel incat sa provoace
ilaritate. Efectele pozitive pe termen scurt pot fi relaxarea si distrarea. In ceea ce priveste efectele negative,
unul dintre ele ar fi cultivarea lipsei de bun simt, comoditatea, ipocrizia. Pe termen mediu ele provoaca un
blocaj mental si o reactie de respingere a tot ceea ce tine de cultura si de bun simt. Pe de alta parte, rolul
televiziunilor nu mai este si nu trebuie sa fie unul cultural si de educatie, ele reprezentand un produs
economic care trebuie sa fie profitabil si care trebuie sa se adreseze unui anumit public tinta astfel incat sa nu
inregistreze pierderi.
In schimb, emisiuni precum “Idei in libertate”, “Agenda Politica”, “Profetii despre trecut” prezinta
adevaratele personalitati contemporane, ce pot fi considerate repere ale societatii actuale. Se dezbat subiecte
de interes major ale societatii in care traim. Pe termen mediu prezinta informatii generale privind cultura
societatii, personalitati ale acesteia, precum si dezvoltarea spirtului critic.
Aplicatia 5:
Gasiti exemple de comunicare in care efectele influentei sunt limitate de functionarea sistemului
comunicational in sensul amintit mai sus. Identificati efecte pozitive si negative ale acestei limitari.
1. Satul X din Muntii XYZ se afla intr-o zona greu accesibila, motiv pentru care aici nu exista
electricitate. Satenii sunt in marea lor majoritate batrani, trecuti de 65 de ani. Sunt persoane care o viata
intreaga au trait in acelasi sat, cunoscand aceeasi oameni. Singurul lucru care-i leaga de „lumea din afara”
este postasul care deserveste acest sat. Oamenii au mare incredere in el, cunoscandu-l de multi ani. Faptul ca
el e singurul care le poate furniza informatii despre ceea ce se mai intampla in lume a facut ca acesta sa se
bucure si de un oarecare prestigiu in randul lor.
In acest caz este vorba de un monopol al sursei de comunicare, monopol dublat de prestigiu si de
credibilitate.
Un efect pozitiv ar fi acela ca satenii nu sunt „bombardati” zilnic cu stiri inutile, ca viata lor nu este
tulburata din exterior. Insa, in cazul in care ei ar parasi satul, din cauza lipsei de informare, ar fi total
nepregatiti pentru un contact direct cu viata agitata a oraselor.
Aplicatia 6:
Caracterizati modul de comunicare in cadrul unui grup de munca pe care il cunoasteti bine.
Comentati eficienta sau noneficienta acestuia.
Grupul de munca este format din 5 persoane. Orice decizie luata la nivelul top-management-ului, si
care priveste grupul de munca, este transmisa prin intermediul liderului fiecarui membru in parte. Aceasta
informatie are un caracter formal, mesajul fiind scurt si la obiect.
In mediul de lucru, comunicarea are loc dupa anumite reguli bine definite de catre grup si se incearca,
pe cat posibil, eliminarea a cat mai multor neclaritati si divergente.
Liderul grupului face o evaluare periodica asupra eficientei modului de organizare si de lucru.
In cadrul sedintelor, comunicarea este de tipul retelei in cerc. Se discuta pe marginea problemelor
aparute pe parcurs si se cauta de comun acord rezolvarea acestora.
Modul liber, fara restrictii, in comunicare, creeaza un climat de lucru degajat, fara presiuni si
incorsetari de ordin formal. Tinand cont ca este un job extrem de solicitant din punct de vedere psihic,
consider ca acest mod de lucru, fara presiuni venite din partea colegilor, este prielnic.
Aplicatia 7:
Discutati avantajele unei discutii presedinta din punctul de vedere al celui care o coordoneaza.
In ce situatii o astfel de discutie nu este recomandata?
Discutiile presedinta pot avea avantaje si dezavantaje atat pentru coordonator, cat si pentru cei
implicati.
Din punctul de vedere al celui care o coordoneaza, avantajele ar fi: familiarizarea participantilor cu
problemele ce vor fi discutate si culegerea de informatii de la acestia. Vorbind cu participantii, poate afla
lucruri pe care el le-a trecut cu vederea. De asemenea, acestia il pot ajuta la stabilirea agendei de lucru.
Un dezavantaj ar fi faptul ca cei implicati si-ar putea pierde interesul in legatura cu acea sedinta sau ar
veni cu idei formate. De asemenea, ar putea sa nu afle informatii noi de la acestia si sa faca risipa de timp.
Aplicatia 8:
Identificati campanii de comunicare publica realizate in Romania; comentati subiectul acestor
campanii si modul de realizare.Propuneti trei subiecte pentru care credeti ca este necesara realizarea
unor campanii de comunicare publica. In limita cunostintelor pe care le detineti, incercati sa elaborati
o strategie de campanie pe aceste subiecte.Campaniile de comunicare publice s-au indesit tot mai tare
in mediul mass media romanesc.
Campaniile de comunicare publica au aparut mai tarziu in Romania decat in restul Europei. Cum era
si normal, ele au incercat sa combata cele mai frecvente probleme cu care se confrunta societatea
romaneasca. Principala strategie folosita a fost aceea de a soca. Printre aceste campanii se numara campania
impotriva abuzului asupra minorilor ( “Eu nu o sa bat niciodata covoare, pentru ca le doare”), cea impotriva
traficului de carne vie, impotriva discriminarii persoanelor cu handicap etc. Toate aceste campanii au
incercat sa sensibilizeze publicul, sa il faca sa se gandeasca de doua ori. Multi au fost impresionati de
tragedia copilasului care se uita pe geam la covorul ce este scuturat de praf, si este atat de traumatizat de
drama pe care o traiste el, incat promite sa nu bata niciodata nici macar covoare; probabil ca fetele care
vroiau sa plece ca dansatoare pentru a face rapid bani multi au stat de doua ori pe ganduri dupa rasul sinistru
al celor patru “pesti” care stateau la masa incercand sa formuleze un mesaj cat mai apetisant in speranta de a
atrage cat mai multe fete in capcana;
Desi au existat campanii pe aceasta tema, consider ca este nevoie sa se insiste mult mai mult pe tema
consumului de droguri. Probabil ca o strategie mai buna ar fi sa se arate neputinta pe care o provoaca
consumul de droguri. Personal, as regiza o reclama de genul: un tanar intr-o camera semi-intunecata, ce se
clatina dintr-un colt in altul cu mana intinsa incercand sa atinga prietenii pe care ii avea inainte, slujba,
masina…dar toate nu sunt decat miraje…pentru ca le-a pierdut pe toate…pentru o planta, o pastila, o
seringa…pentru ca a fost prea slab “sa spuna nu!” Sloganul ar fi: “chiar credeai ca totul ramane
neschimbat?!”
O alta campanie pe care o consider necesara este o campanie in care care sa li se arate adolescentilor
(si nu numai lor) ce inseamna sa faci un copil pe care nu il vrei. Asemenea “campanii” au fost sustinute
numai de producatorii de prezervative, pentru a-si vinde produsul (“ faci ce vrei, dar stii ce faci?”). Statul
insa nu imi amintesc sa fi sustinut vreodata o asemenea campanie. Pentru ca e un subiect foarte vast, as
impartii campania pe cazuri: cazul in care tanara face avort si as prezenta consecintele avortului, cum poate
traumatiza pe viata sau cum poate duce la imposibilitatea de a mai face copii; cazul in care tanara pastreaza
copilul, dar il duce la orfelinat si simte ca si-a abandonat o parte din suflet, sau cazul in care il pastreaza, dar
nu este pregatita pentru acest copil si cel mai probabil ajunge sa distruga viata amandurora.
Aplicatia 9:
Sunteti de acord cu punctele de vedere exprimate in acest text? Argumentati-va pozitia intr-un
eseu de maxim o pagina si jumatate.
Oamenii au comunicat dintotdeauna. In ceea ce priveste comunicarea prin imagine ca parte a unui
intreg sistem de comunicare, putem spune ca a aparut chiar inainte de folosirea limbajului articulat. Oamenii
au tinut sa-si exprime gandurile atat fata de semenii lor, cat si fata de stramosi sau urmasi, prin picturi
rupestre sau sculpturi inca din cele mai vechi timpuri. Exista peste tot in lume reprezentari grafice, ilustrand
scene de vanatoare sau de ritualuri, statuete si alte obiecte de cult care pot reprezenta incercari de comunicare
ale omului cu divinitatea sau chiar si cu semenii sai.
Acest tip de comunicare a avut dintotdeauna un impact foarte puternic asupra receptorului datorita
unei reproduceri mai usor de inteles a lumii reale, a anumitor fapte si intamplari, aceasta realizandu-se intr-un
mod concis si la obiect. Mai tarziu, in istoria omenirii, comunicarea prin imagine s-a orientat pe principiile
artistice, culminand in perioada Renasterii cu realizarea unor opere de arta nepretuite.
In a doua jumatatea secolului XIX s-a inventat fotografia, aceasta fiind prima forma de captare a
realitatii.
Tot la sfarsitul acestui secol au avut loc primele spectacole de imagine in miscare, consemnand
nasterea cinematografiei.
La sfarsitul anilor 30 s-au efectuat primele transmisii de televiziune alb-negru, pentru ca, mai apoi,
prin anii 60, televiziunea sa fie deja color.
In zilele noastre, comunicarea prin imagini este prezenta la tot pasul, lumea noastra fiind de
neconceput fara televiziune, cinematografie, fotografie publicistica, publicitate etc. Cofruntandu-se cu o lipsa
tot mai mare de timp, omul modern este nevoit, in acelasi timp sa aiba un acces cat mai rapid si mai direct la
informatie. De aceea, informatia vizuala are cel mai mare impact, ea fiind poate cea mai la indemana dintre
informatiile posibile.
Pe langa acest aspect, putem spune ca sta in natura umana ca omul sa evalueze mult mai corect o
anumita intamplare sau caracteristicile unui anumit obiect atunci cand acesta are o reprezentare in imagini a
respectivelor fapte sau caracteristici. Cu alte cuvinte ii este relativ greu sa creada ceva pana nu vede. Putem
spune ca omul devine in zilele noastre mai insetat de imagine ca niciodata, si ca motivul pe care copiii il
invoca, atunci cand refuza sa citeasca o carte, si anume, ca nu o fac pentru ca nu are poze, devine valabil si
pentru omul matur din zilele de azi. Orice publicatie, pentru a-si putea atrage publicul, trebuie sa fie insotita
de imagini atragatoare, de coperti care sa fie in intregime alcatuite din imagini, cu un impact foarte mare.
Orice emisiune TV trebuie sa contina imagini cat mai iesite din normalitate, pentru a garanta o audienta cat
de cat rezonabila.
Este de neconceput, de exemplu, promovarea unui lider politic fara a-i prezenta publicului imaginea
acestuia in toate locurile posibile si prin toate caile de comunicare. Foarte putini cunosc un anumit program
politic intr-o campanie politica, dar aproape toata lumea poate recunoaste chipurile principalilor candidati, ba
mai mult, isi poate forma simpatii sau antipatii in functie de cum 'da' respectivul candidat pe sticla sau in
poza.
Asadar, importanta imaginii in comunicare este cruciala in zilele noastre, incepand cu simpla
fotografie de presa si culminand cu imaginile unor produse, oameni politici, show-uri TV, filme s.a.m.d.
Aplicatia 10:
Construiti un mesaj si adaptati continutul acestuia in functie de tipul de comunicare:
a) Intra / interpersonala si de masa;
b) ascendenta, descendenta, orizontala.
Directorul departamentului de marketing al companiei SC x SRL hotaraste sa convoace o sedinta cu
membrii departamentului sau. El comunica managerului departamentului detalii referitoare la data si ora
sedintei. Acesta, la randul sau, comunica oamenilor din departamentul sau informatia, pregatit sa raspunda la
eventualele intrebari. Unul dintre angajati ii spune ca nu poate veni la sedinta, reamintindu-i managerului ca
trebuie sa mearga la doctor. Avand in vedere faptul ca angajatul a anuntat cu o saptamana inainte ca are
programare la doctor, managerul hotaraste ca poate sa plece si va fi informat ulterior despre cele discutate.
Angajatul discuta apoi cu colegul sau de birou despre posibilele subiecte ce vor fi discutate in sedinta.
Procesul comunicarii – etape si mecanisme, obiective, factori de influenta, functiile comunicarii

COMUNICARE
Procesul comunicarii – etape si mecanisme, obiective, factori de influenta, functiile comunicarii

Intregul proces de management si relatiile care iau nastere in cadrul acestuia, au ca suport
comunicatiile interumane.
Comunicarea este un proces deosebit de complex care antreneaza o multitudine de aspecte ale unitatii
(firmei): tehnic, economic, organizatoric, psihosociologic, ecologic.
Realizarea obiectivelor unui agent economic depinde de cantitatea, calitatea, structura si
oportunitatea informatiilor. O serie de studii arata ca un manager aloca comunicatiilor 55 – 95% din timpul
sau de munca. Calitatea conmunicatiilor re implicatii directe asupra subordonatilor prin:
realizarea obiectivelor individuale
climatul de munca
modul de integrare in munca
obtinerea satisfactiilor
Comunicarea reprezinta schimbul de mesaje intre doua sau mai multe persoane din cadrul unei
organizatii, in vederea realizarii obiectivelor individuale.
Schema tipica de comunicare a procesului care se desfasoara intre doua persoane, cuprinde
urmatoarele elemente:
Emitentul – aflat in ipostaza de manager sau executant este persoana care initiaza comunicatia.
El formeaza mesajul, alege limbajul, receptorul si mijlocul de comunicare. Desi are un rol preponderent in
initierea comunicarii, nu poate controla pe deplin ansamblul procesului;
Mesajul reprezinta ceea ce se transmite despre o problema din realitatea inconjuratoare, cu
ajutorul unor simboluri (cuvinte, imagini, desene, gesturi, semne), care au semnificatie pentru participanti.
Termenul de mesaj mai poate fi inlocuit cu cel de informatii.
Mesajul are doua componente fundamentale:
- continutul mesajului: reprezinta referinta la lucrul (persoane, obiecte, situatii, evenimente, etc.)
din realitatea inconjuratoare despre care se comunica. Lucrul din realitatea inconjuratoare este denumit si
referent;
- forma mesajului; reprezinta modalitatea de comunicare asupra referentului. Forma poate sa fie;
monologul, prezentarea, intrebarile (comunicare orala), raportul, scrisoarea (comunicare scrisa).
Mijlocul de comunicare constituie suportul tehnic al procesului. Principalele mijloace de
comunicare in masa sunt: discutia de la om la om, rapoarte interne, sedinte si prezentari orale, scrisori,
telefonul (clasic, mobil si robotul telefonic), telexul si telefaxul, combinatia aparatului video si audio pentru
teleconferinte, retele de computere, video si TV prin circuit inchis, avizierul, ziarele/lucrari/diagrame).
In general, comunicarea de la om la om este mai eficienta decat cea telefonica, iar telefonul este mai
bun decat un raport. Avizierele si buletinele informative nu sunt prea eficiente. (E bine sa nu folosim un
singur mijloc de comunicare; confirmarea unei discutii printr-un raport este binevenita).
Canalul este calea (traseul) pe care se transmite mesajul. Acesta poate fi afectat de diversi
factori perturbatori, care altereaza calitatea mesajului informational, cum ar fi: filtraje, distorsiuni, bruiaje,
blocaje.
Destinatarul este persoana fizica sau juridica, sau grupul de persoane (auditoriu) carora le este
adresat mesajul informational.
Receptorul – executant, secretar sau manager care primeste mesajul informational. Rolul lui
nu este cu nimic mai mic decat cel al emitentului. Multi manageri, neintelegand pe deplin acest rol considera
ca sarcina lor este de a transmite si nu de a primi.
Feedback-ul (raspunsul) este inversul legaturii directe emitent – destinatar prin care
emitentului i se transmite reactia receptorului.
Feedback-ul poate fi pozitiv (multumiti, apreciati, felicitati de cate ori este cazul pentru ca nu costa
dar poate aduce beneficii mari) si negativ (trebuie argumentat si insotit de sugestii concrete).
Etapele procesului de comunicare si mecanismele interne ale acestuia sunt:
a) Codificarea intelesului – consta in selectarea anumitor simboluri capabile sa exprime
semnificatia unui mesaj. Cuvintele, imaginile, expresiile fetei sau ale corpului, semnalele ori gesturile se
constituie in simboluri ale comunicarii. Dar, cuvintele si gesturile pot fi interpretate gresit. Sensurile nu sunt
inerente cuvintelor. Deasemenea simbolurile pot fi interpretate diferit de oameni nefamiliarizati cu ele sau
apartinand altor cultuir. Aceasta multiplicare a sensurilor date unuia si aceluiasi simbol face ca etapa de
cidificare a intelesului sa se confrunte cu dificultatile selectiei si combinarii lor astfel incat startul
comunicarii este deseori afectat.
In cadrul organizatiei, forma cea mai importanta de cidificare ramane cea a limbajului.
b) Transmiterea mesajului – consta in deplasarea mesajului codificat
de la Emitent la Receptorprin canalele de comunicatie (vizual, auditiv, tactil sa electronic). Modul de
transmitere este determinant (spre exemplu, chiar daca se folosesc aceleasi cuvinte pentru exprimarea unui
mesaj, transmiterea lui telegrafica adauga acestuia sentimentul de importanta si urgenta in comparatie cu
transmiterea printr-o scrisoare normala).
c) Decodificarea si interpretarea – se refera la descifrarea simbolurilor transmise si
respectiv explicarea sensului lor, proces formatizat in receptarea mesajului.
Aceste doua procese sunt puternic influentate de experienta trecuta a receptorului, de asteptarile si
abilitatile acestuia de a descifra si interpreta diversele simboluri. Prin intermediul lor se constata daca s-a
produs sau nu comunicarea, daca Emitentul si Receptorul au inteles in acelasi mod mesajul.
d) Filtrarea – consta in deformarea sensului unui mesaj datorita unor limite fiziologice sau
psihologice. Filtrele fiziologice sunt determinate de handicapuri totale sau partiale (lipsa sau scaderea
acuitatii vazului, auzului, mesului, etc.) si limiteaza capacitatea de a percepe stimuli si deci, de a intelege
mesajul.
Filtrele psihologice se instaleaza ca urmare a unor experiente trecute ori a unor sensibilitati,
predispozitii. Ele pot afecta perceptia si modul de interpretare a mesajelor, dandu-le o semnificatie total sau
partial diferita fata de cea a emitentului.
e) Feedback-ul – incheie procesul de comunicare. Prin intermediul sau, Emitentul verifica
in ce masura mesajul a fost inteles corect ori a suferit filtrari. Pentru manageri, feedback-ul comunicarii se
poate produce in diferite moduri. Astfel poate exista un feedback direct si imediat, prin care raspunsul
Receptorului este verificat in cadrul comunicarii fata in fata. Prin diverse simboluri – cuvinte, gesturi,
mimica fetei – se constata daca mesajul a fost receptat sau nu corect. Feedback-ul indirect, propagat si
intarziat prin declinul W: calitate slaba a activitatilor, cresterea absenteismului, conflicte de munca, poate
indica dificultati vechi si profunde ale comunicarii.
Obiectivul comunicarii umane este acela de a-l face pe interlocutor sa simta, sa gandeasca sau sa se
comporte intr-un fel anume.
Ori de cate ori scriem sau vorbim, incercand sa convingem, sa explicam, sa influentam sau sa
indeplinim orice alt obiectiv, prin intermediul procesului de comunicare, urmarim intotdeauna patru scopuri
principale (Nicki Stanton):
a) sa fim receptati (auziti sau cititi);
b) sa fim intelesi;
c) sa fim acceptati;
d) sa provocam o reactie (o schimbare de comportament sau atitudine).
Atunci cand nu reusim sa atingem nici unul din aceste obiective, inseamna ca am dat gres in procesul
de comunicare.

Fiecare organizatie are o retea proprie de comunicare. Personalitatea si individualitatea organizatiei se


regasesc in compozitia subtila a mesajelor vehiculate. Aceste particularitati sunt efectul unor influente
executate de factorii interni si externi organizatiei.
a) Factori externi
Mediul ambiant. Tipul de mediu influenteaza structura comunicarii organizationale. aStfel, un
mediu stabil (linistit) poate incuraja in special comunicarile scrise – ele raman valabile mult timp.
In mediul agitat, reactiv si turbulent, in care schimbarile se succed cu repeziciune, comunicarile scrise
tind sa fie inlocuite cu cele verbale, cele neformale par sa le echilibreze pe cele formale, iar telefoanele sunt
preferate linistitelor convorbiri fata in fata. Modificarea tehnicii si a tehnologiilor sunt evidente in mijloacele
tehnice promovate in procesul de comunicare: fax-ul, pager-ul, telefonul mobil raspund nevoilor comunicarii
rapide, dar tind, in acelasi timp, sa anuleze unul din marile atribute ale comunicarii: personalizarea.
b) Factori interni
Parametrii structurii organizatorice, gradul de formalizare, nivelul de centralizare al autoritatii, modul
de efectuare al controlului influenteaza decisiv structura si procesul de comunicare.
In structurile de tip birocratic vor predomina comunicarile scrise, descendente, formale si
impersonale. Procesul de comunicare se desfasoara simplu, deoarece mecanismele sunt simplificate de
automatisme, rutine fara complicatii si subtilitate cerute de decodificarea si interpretarea unor mesaje
nonformale si de folosire a feedback-ului.
Stilul de management influenteaza asupra gradului de personalizare a comunicarii. In functie de
coceptia care sta la baza stilului de munca, managerul poate fi adeptul:
- ascultarii oarbe din partea subordonatului (cum este stilul autoritar). Acest stil
promoveaza prioritar comunicarea descendenta, formala;
- dialogului, in cazul stilului democrat-participativ, interesat de opinia subordonatului,
respectandu-I demnitatea si folosindu-I competenta, managerul va promova comunicarea verbala alaturi de
cea scrisa, va utiliza intens comunicarea nonverbala decodificand sentimentele si reactiile celor din jur, iar
comunicarea fata in fata imbraca frecvent aspecte neformale.
Tipul de cultura organizationala prin componentele de perenitate – conceptiile de baza, valorile si
perspectivele, cultura – impune si mentine traditii, reguli nescrise dar puternic inradacinate care se resimt in
individualizarea procesului de comunicare al fiecarei organizatii.
Modul de proiectare si functionare a sistemului informational reflecta partea formala si scrisa a
comunicarii. Sistemul informational poate interveni asupra mesajelor, canalelor si mijloacelor de
comunicare. Existenta unor deficinete la nivelul sistemului informational generate de supra sau subinformare
se va reflecta in calitatea, cantitatea, viteza de circulatie a mesajelor, in promovarea cu prioritate a anumitor
tipuri de comunicari.
Comunicarea poate fi perturbata de o serie de factori care se manifesta pe traseul parcurs de mesaj
intre emitent si destinatar si pot afecta major calitatea mesajului. Factorii perturbatori pot fi filtraje,
distorsiuni, bruiaje, blocaje. Ei pot fi clasificati in factori obiectivi, subiectivi si de mediu.
Cateva dintre cele mai frecvente perturbatii de natura externa care pot interveni in procesul de
comunicare sunt:
- mediul fizic in care are loc comunicarea
- distanta prea mare sau prea mica dintre comunicatori
- stimuli vizuali care distrag atentia
- timpul si circumstantele nepotrivite pentru schimbul de mesaje
- intreruperile repetate ale procesului de comunicare
- mijloacele tehnice cu functionare defectuoasa
- structura organizationala prin intermediul sistemului de canale.
Dintre perturbatiile de natura interna care pot interveni in procesul de comunicare, amintim cateva
care apar mai frecvent: factorii fiziologici, distorsiunea semantica, asociatiile emotionale ale cuvintelor,
folosirea jargonului sau argoului intr-un context neadecvat, diferentele de statut social sau de pozitie
ierarhica, diferentele de sex sau de varsta, diferentele de stil de comunicare, considerarea unor informatii ca
fiind subintelese, formularea defectuoasa a mesajului.
In procesul comunicarii eficiente, emitentul trebuie:
sa sesizeze necesitatea transmiterii mesajului
sa structureze mesajul
sa-l codifice – conversia in cuvinte si imagini a gandurilor pe care le exprima si sa trezeasca in
ascultator sentimentele pe care le doreste; trebuie avut in vedere ca unele cuvinte si expresii pot insemna
lucruri diferite pentru unele persoane, ca nimeni nu-ti poate citi gandurile, ca este absolut necesara folosirea
corecta a limbajului, ca o imagine valoreaza uneori cat o mie de cuvinte
sa foloseasca un canal si mijloc de comunicare adecvat situatiei
Destinatarul in procesul de comunicare trebuie:
- sa auda si sa asculte
- sa stie sa decodifice mesajul
- sa-l inteleaga
- sa poata formula un raspuns, situatie in care el devine emitent
Arta comunicarii consta in adaptarea la o situatie concreta sau la un context. Situatia are o istorie si
caracterstici particulare care o vor face diferita fata de altele.
In relatiile care se creeaza la nivelul agentilor economici de cate ori comunicam transmitem in
exterior mesaje si prin intermediul altor mijloace. Chiar atunci cand nu scriem sau vorbim, noi totusi
comunicam ceva, uneori neintentionat, prin:
- expresia fetei – un zambet, o incruntare
- gesturi – miscarea mainilor si a corpului pentru a accentua mesajul verbal
- pozitia corpului – modul in care stam, in picioare sau asezati
- orientarea – daca stam cu fata sau cu spatele spre interlocutor
- distanta la care stam fata de interlocutor
- contactul corporal – o bataie usoara pe umar, intinderea mainii, prinderea umerilor
- miscari ale capului – pentru a indica aprobarea sau dezaprobarea sau pentru a incuraja
interlocutorul sa continue
- aspectul exterior – infatisarea fizica sau alegerea vestimentatiei
- aspecte nonverbale ale vorbirii – variatii ale tonalitatii, rapiditatea vorbirii, calitatea si tonul
vocii
- aspecte nonverbale ale scrisului – scrisul de mana, asezare, organizare, acuratete si aspectul
vizual general.
Scopurile in care comunica managerul se bazeaza pe urmatoarele functiuni ale comunicarii:
Functiunea de informare
Managerul este pus in fata monitorizarii a doua feluri de informatie: informatia externa – transmisa si
primita prin intermediul activitatilor de marketing, reclama, aprovizionare, relatii cu publicul, etc. si
informatia interna – care circula prin canalele formale si neformale de comunicare.
Functiunea de comanda si instruire
Aceste functiuni ale comunicarii se refera la modalitatile prin care managerii asigura ca oamenii si
compartimentele sa actioneze continuu in directia obiectivelor unitatii. Deciziile si instructiunile asigura
alinierea la politica organizatiei, uniformitatea in practici si proceduri, corectitudinea si completitudinea
realizarii sarcinilor de munca. Ele sunt importante si in procesul de formare si dezvoltare a noilor angajati si
in pastrarea intercorelarii dintre activitatile individuale.
Functiunea de influentare, convingere, indrumare si sfatuire
Prin aceste functiuni se realizeaza modalitati specifice de control asupra informatiei si asupra
comportarii membrilor organizatiei.
Functiunea de integrare si mentinere
Aceste functiuni ale comunicarii trebuie privite sub urmatoarele aspecte:
- mentinerea unitatii in stare operationala prin cursivitatea informationala;
- folosirea corecta a canalelor de comunicare pentru a evita incarcarea cu informatie inutila;
subminarea autoritatii si deci reducerea eficacitatii muncii managerului;
- sortarea si verificarea datelor;
- integrarea partilor in intreg prin raportearea lor la acesta;
- la contextul in care partile trebuie sa functioneze.
Prin comunicare managerii pot mentine subordanatii constienti si interesati de strategia productiei,
progresele si problemele ei; pot asigura ca toti membrii organizatiei sa contribuie la gasirea de cai pentru
atingerea de rezultate cat mai bune in vederea realizarii scopului organizatiei; pot rezolva problemele si
conflictele organizatiei.
Comunicarea este calea prin care subordonatii pot fi motivati si li se poate influenta comportamentul
si atitudinea. Tot prin comunicare managerul poate asigura curgerea libera a informatiei: informatia corecta
si utila trebuie sa ajunga la locul potrivit in momentul potrivit astfel ca eforturile tuturor sa se subordoneze
intre ele. Acesta este contextul in care canalele si activitatile de comunicare manageriala sunt liantul care
mentine organizatia ca un tot, spre avantajul tuturor si interesul societatii.
Indiferent de specialitatea managerului si indiferent de cat de bun este acesta din punct de vedere
profesional in aceasta specialitate, succesul lui este conditionat de abilitatea de a comunica eficace si eficient.
Aceasta abilitate este cu atat mai critica cu cat managerul se afla mai sus in ierarhia organizatiei.
ORGANIZAREA COMUNICARII IN INTERIORUL INTREPRINDERII SI IN RELATIE
CU MASS-MEDIA

Organizatiile sunt sisteme deschise incluzand subsisteme care comunica intre ele cat si mediul;
schimbarile intervenite intr-un sistem influenteaza atat organizatia cat si mediul; schimbarile din mediu
determina schimbari in interiorul subsistemelor.
In general, in cadrul organizatiei unul dintre subsiteme, denumit 'relatii publice' are ca sarcina
monitorizarea comunicarii in interiorul organizatiei si intre aceasta si mediu. Functia de management al
comunicarii implica activitati de analiza si sinteza a opiniilor subiectilor organizatiei, dar si a subiectilor din
mediu, generarea unor concluzii privind conditia publicului, a celor din afara organizatiei astfel ca sa
constituie conditia de credibilitate si incredere.
In cadrul activitatilor care vizeaza interiorul sau exteriorul organizatiei, 'publicul', informatiile sunt
sistematizate prin cercetarea datelor privind: categorii de public interesat, obiectivele acestor categorii versus
propriile obiective, construirea de mesaje prin care sa determine credibilitatea si increderea, evaluarea
continua a activitatii dupa fiecare etapa pentru a verifica masura in care obiectivele au fost atinse, daca
anumite aspecte au condus la erori sau greseli, etc. Construirea de mesaje pentru toate categoriile de 'public'
care pot fi interesate si care pot interesa obiectivele organizatiei.
Principii de baza
In aceste tipuri de activitatii intervin, pentru cei care lucreaza intr-un departament de relatii publice,
urmatoarele principii de baza:
· comunicarea se ocupa de realitati nu de false probleme (lucrurile care intereseaza in mod real
oamenii, ce corespund obiectivelor lor);
· orientarea relatiilor publice este catre binele comunitatii nu pentru propaganda;
· respectarea eticii profesionale;
· respectarea mass media prin intermediul careia se ajunge la public, furnizand doar informatii
corecte;
· sa aiba o buna capacitate de a comunica pentru ca relatiile publice se situeaza intre organizatie
si public, prin acest departament informatia circuland cu dublu sens;
· sa foloseasca cercetarea pentru a stabili in mod realist expectatiile, obiectivele, atitudinile
'publicului';
· sa aiba o formare multi-disciplinara pentru a putea lucra in grup si sa aiba cunostintele necesare
din stiintele sociale;
· sa resimta obligatia de a da explicatii 'publicului', sa explice problemele inainte ca acestea sa
conduca la o stare de criza.
Pentru cei care lucreaza in relatiile publice, in afara activitatii de monitorizare a informatiilor, intervin
in plus si activitati precum: publicitate si reclama, marketing, propaganda etc.
Cele mai eficiente canale de comunicare sunt cele care implica relatii directe, in care factorul uman
poate interveni direct. Dialogul fata in fata, urmat de intalniri si conversatii in grupuri mici si convorbiri
telefonice sunt astfel de posibile canale de comunicare. Ca si canale ale comunicarii directe fac parte:
purtatorul de cuvant, conferintele de presa, prezentarile, discursurile. In comunicarea indirecta, canalele de
comunicare includ: sistemele tehnologice de informare, comunicatele video, fotografia si filmul.
Purtatorul de cuvant
Purtatorul de cuvant, care se substituie conducatorului organizatiei, trebuie sa faca fata presiunilor
celor carora le transmite si presei, gasind solutia optima pentru a demonstra transparenta organizatiei pe care
o reprezinta si sa cunoasca mesajul pe care il are de transmis precum si informatiile pe care nu are dreptul sa
le ofere.
In cerintele acestei activitatii de purtator de cuvant se includ:
· evitarea pasivitatii (presa pune intrebari incomode, deci se cere stabilit din timp un plan al
momentelor in care trebuie inclus mesajul);
· evitarea intrarii in defensiva (intrebarile urmeaza o dinamica si trebuie puse in asa fel incat sa
poti plasa raspunsurile care contin mesajele, chiar daca se fac divagatii);
· demonstrarea faptului ca situatia este stapanita (se poate demonstra entuziasmul, alaturi de
prezentarea unor atitudini, fapte sau opinii si se explica si de ce anume sunt acestea importante);
· se trece constant de la negativ la pozitiv folosindu-se orice ocazie pentru a se transmite mesajul
principal;
· se incheie intr-o nota pozitiva, subliniindu-se in final capacitatea de a controla situatia.
Prezentarile si discursurile
Vor fi pregatite dinainte. Strategia pregatirii include patru etape:
1. Etapa I:
stabilirea obiectivelor
(ce doresc sa obtin in urma prezentarii, discursului);
2. Etapa a II-a:
analizarea publicului tinta
(ce stiu despre acesta? Ce sunt tentati sa creada si daca exista prejudecati caracteristice acestui
public? Cum vor reactiona la mesajele discursului si de ce? Ce beneficii le pot aduce ideile,
recomandarile, propunerile prezentate? Ce ton este cel mai potrivit: serios, tehnic, destins, familiar,
glumet? Publicul are mandat de a decide in problemele care vor fi reprezentate? Pot sa influenteze pe
altii in luarea unor decizii, in formarea unor opinii? Sunt motivati pentru ascultare sau sunt grabiti sa
plece)
3. Etapa a III-a:
alegerea ideilor principale si a materialelor de sustinere a acestora
(Care sunt ideile care trebuie sa ramana in constiinta publicului? In ce forma trebuie sa prezint
materialele de sprijin?);
· Etapa a IV-a:
organizarea prezentarii
(Sub ce forma este cel mai potrivit sa prezint informatia? Care este scenariul care inlantuie
toate elementele prezentarii? Care sunt punctele forte si care sunt punctele slabe ale prezentarii?
Poate intelege corect publicul unele dintre mesaje?)
Regula fundamentala pentru a putea organiza este planificarea si cunoasterea tehnicilor si regulilor
implicate in aceasta diversitate de actiuni posibile.

Tehnici de baza
Exista mai multe tehnici de baza si reguli aferente cerute personalului care se ocupa de relatiile
public. Dintre acestea unele se adreseaza mai ales conditiei de comunicare directa, fata in fata; altele privesc
organizarea informatiei pentru relatia cu mass media.
Tehnica mentinerii comunicarii
Include organizarea si facilitarea comunicarii dintre o organizatie sau subsistem al ei si o populatie
tinta prin intermediul unor mesaje care trebuie sa gaseasca o disponibilitate de receptare permanenta).
Pentru a transmite un mesaj el se organizeaza in trei parti distincte: introducere, cuprins, incheiere,
indiferent daca este destinat oamenilor dintr-un subsistem al organizatiei prin prezentare ori dialog direct sau
presei, radioului, televiziunii.
Organizarea mesajului cere considerarea factorilor:
· tipul de consecinte scontat (imediat sau de perspectiva)
· gradul de implicare al factorilor emotionali;
· caracteristicile cognitive ale destinatarului (stilul inductiv sau deductiv de a prelua informatia);
· gradul si nivelul de familiarizare al destinatarului cu subiectul;
· conditiile generale in care are loc transmiterea mesajului
Avantaje ale comunicarii directe:
Comunicarea directa, fata in fata, are anumite avantaje fata de comunicarea indirecta, prin mesaje
scrise. Prin comunicarea directa transmiterea se poate face mult mai adecvat sondand in interrelatia cu
interlocutorul reactia acestuia, discutand aspectele si punctele de vedere comune; prin delimitarea aspectelor
in divergenta se poate concentra negocierea doar pe aspectele in dezacord; se pot discuta aspectele practice
de desfasurare a unor actiuni viitoare, ale unui contract comun, se poate stabili activitatea de post negociere.
Principalele bariere care intervin in mentinerea comunicarii directe, sau indirecte sunt: factorii
perturbatori precum zgomotul, atitudinea mentala gresita, lipsa de atentie fata de mesaj, utilizarea unor
cuvinte neadecvate sau improprii, starea emotionala si sau diferentele emotionale intre cel care comunica si
cel care primeste mesajul.
Tehnica intrarii in rolul adecvat
In comunicarea unor mesaje, persoana insarcinata cu relatiile publice prezinta activitatea organizatiei,
se prezinta pe sine si activitatea pe care o desfasoara. In context este necesar sa controleze impresia pe care o
produce mai ales in sensul credibilitatii.
Din aceasta perspectiva se iau in considerare personalitatea interlocutorului(lor) si motivatia
specifica, mai ales prin considerarea comportamentului non-verbal, prin gesturi, mimica, intonatie pentru a
putea evita subiecte capabile sa conduca la blocaje in comunicare.
Ca tehnica specifica pentru comunicarea directa poate fi exersata tehnica impresionarii pozitive:
persoana isi construieste o stare de spirit prin care poate trezi admiratia, increderea, deschiderea celuilalt. Ca
reguli de lucru in cadrul acestei tehnici mentale de autosugestie:
· evitarea oricarui gand care inhiba si oricarei tendinte critice: 'foloseste-ti propriile resurse';
· problemele se abordeaza intr-o maniera constructiva (nu te centra pe aspectele negative,
incearca sa atragi atentia asupra a ceea ce se poate construi, a sau a urmarilor pozitive posibile);
· tinuta va corespunde situatiei (imbraca-te corespunzator cu situatia data);
· este necesara o stare de spirit pozitiva (retrage-te din centrul atentiei daca resimti o indispozitie
fiziologica sau psihologica acuta);
· riscurile trebuiesc anticipate si trebuie pregatite posibile raspunsuri (asuma-ti si riscuri si insista
sa reusesti; anticipa dificultatile, recunoaste punctele dificile, dar insista si pe sansele riscului asumat).

Tehnica negocierii
In cadrul acestei abordari, accentul central este pe disponibilitatea de a castiga a tuturor participantilor
prin realizarea unui acord, a unui consens si nu a unei 'victorii' unilaterale. Principalul scop este mentinerea
consensului: masura in care interesele divergente se pot transforma si vizualiza ca scopuri comune prin
ajustarea flexibila a unor aspecte. Spontaneitatea, promptitudine si abilitatea de a improviza sunt calitati
cheie pentru personalitatea celui care negociaza.
Procesul de negociere trebuie pregatit stabilindu-se: lista problemelor care urmeaza sa fie supuse
discutarii, clasificarea problemelor de interes comun; subiectele posibile in dezacord.
Strategic, pentru a aborda o negociere de succes, in termenii cererii si ofertei, trebuiesc determinate
clar aspectele asupra carora se poate 'ceda', uneori chiar de la inceput: 'asa ar fi corect' (sperand ca celalalt sa
observe 'realismul' perspectivei tale).
De asemenea este important sa anticipezi momentele dincolo de care nu are sens sa se continue
procesul de negociere, momentele cand intervine 'un punct critic' dincolo de care acordul se poate prabusi.
Orice acord verbal trebuie confirmat in cel mai scurt timp posibil in scris.
Tehnica moderarii unor dezbateri generale
Moderarea dezbaterilor generale poate sa aiba ca obiectiv mai multe teme: constatarea de catre
participanti a diversitatii solutiilor la aceeasi problema, a diversitatii posibilitatilor de utilizarea a rezultatelor
actiunilor anterior desfasurate, evaluarea comparativa a progreselor, etc.
Moderatorul va prefera sa incurajeze prezentarea succesiva a contributiilor tuturor raportorilor, pentru
ca doar apoi sa incurajeze dezbaterile generale.
Interventiile sale de moderare se vor concretiza preferential in intrebari si reformulari.
Intrebarile pot fi:
· Intrebari de clarificare a mesajului: 'Ce intelegeti prin ?', 'Cand spuneti ce aveti in vedere?'
· Intrebari de elaborare: 'Ati putea sa spuneti mai multe ?'
· Intrebari care solicita argumente: Ce va face sa afirmati ca ?', 'Care este dovada ca ?'
· Intrebari care solicita exemple: 'Puteti sa ne dati un exemplu ?'
· Intrebari de demonstrare: 'Cum s-ar putea proceda in aceasta situatie?'
· Intrebari de clarificare a semnificatiilor: 'Ce concluzie trageti dumneavoastra de aici?'
Reformularile pot fi:
· Rezumatul reflexiv - semnalizeaza atentia, intelegerea aportului adus de membrii grupurilor,
acceptarea contributiei si recompensarea acesteia.
· Rezumatul de clarificare : 'Sa vedem daca am inteles bine punctul dumneavoastra de vedere: '
· Rezumatul tematic; 'Ati inceput prin a vorbi despre apoi ati trecut la si in sfarsit v-ati referit
la Care dintre aceste aspecte credeti ca ar trebui aprofundat mai intai?'
Tehnica ascultarii si a interviului
Ascultarea fara prejudecati, cu atentie si observarea interlocutorului constituie aspectele cheie pentru
a putea intelege nu numai ce se spune, ci si ceea ce nu se spune. Evaluarea modului de formulare a frazelor, a
modului de exprimare si de comunicare, a tonului si gesturilor are ca urmare secundara si incredintarea
interlocutorului ca este ascultat.
Organizarea interviului implica ca factori:
1. scopul urmarit;
2. clarificarea strategiei care se va adopta pentru a se ajunge la informatia care intereseaza;
3. care este gradul de detaliere, nuantare care poate fi relevant pentru scopul interviului;
4. tipul de teme puse in discutie si momentul cand se vor lansa intrebarile care le vizeaza.
Importanta relationarii de tip 'fata-in-fata' in interviu:
1. permite fiecaruia sa-si formeze o impresie initiala in legatura cu celalalt;
2. anumite tipuri de informatii despre subiect pot fi obtinute sau validate doar dintr-o intalnire
personala.
De exemplu, aspecte privind:
· capacitatea subiectului de se auto-exprima oral,
· de a participa efectiv intr-un schimb interpersonal,
· de a fi vioi, calm, cu tact,
· de a intelege si de a se face inteles
· date privind impulsivitatea, entuziasmul, nivelul de energie (de obicei, un aspect de baza este
cantitatea de efort pe care subiectul o pune in interviu)
· obtinerea unei imagini valide asupra auto-perceperii, a ceea ce gandeste despre sine legat de
interese, aspiratii, valori personale, cod de conduita, a ceea ce-i place / displace in general, adaptarea la
situatii.
Cerinte pentru un cel ce intervieveaza
Interviul nu este o simpla tehnica, intr-o buna masura pare a fi mai degraba o arta. Nu tine numai de
ratiune si schimburi rationale de idei, ci include si afectivitate, intuitie, senzorialitate.
Toate aspectele interviului pot fi imbunatatite prin formare, exersare si, mai ales prin practica de
intervievare.
Interviul nu este un mijloc de a domina vointa subiectului (interviul este diferit de hipnoza). Scopul
interviului este de obtine raspunsuri reprezentative, normale, obisnuite de la subiect, nu de a-i domina si
distorsiona conduita. Important este insa si pentru hipnoza, dar si pentru interviu, sa obtii mai intai
cooperarea subiectului.
Individualitatea si diferenta de opinii trebuie deplin acceptate si tolerate. In masura in care unele
aspecte implicate in interviu pot fi intr-adevar relevante pentru se insista pe clarificari si nuantari ale
pozitiilor adoptate.
Numai o atitudine prietenoasa, in care cel care ia interviul sprijina si participa personal, este capabila
sa releve intreaga gama de interese, aspiratii, sentimente exprimate, deci intreaga personalitate a
interlocutorului.
Interviul cere abilitatea de a-ti disciplina riguros reactiile; o exprimare la intamplare a propriilor tale
emotii ar putea tulbura cursul comunicarii si ar reduce cantitatea de informatii exprimate de celalalt.
Interviul include si arta de a fi apreciativ: se cer din partea celui care intervieveaza reactii care sa-l
asigure pe interlocutor ca este ascultat atent, ca spune un lucru bun, corect, real, semnificativ. Cel care ia
interviu nu trebuie sa reactioneze de genul: 'Asta este cel mai tampit / prostesc / nebunesc lucru pe care l-am
auzit vreodata!'. Intr-o situatie de acest gen se poate replica prin: 'Este intr-adevar putin neobisnuit ce imi
spuneti, dar foarte interesant, deci mai puteti spune ceva despre acest lucru?'
Cel care ia interviul trebuie sa-si exprime toleranta, interesul pentru punctul de vedere al
interlocutorului intr-o mare gama de subiecte exprimate de acesta. Intrebarile trebuie sa dea posibilitatea
persoanei sa se exprime, sa-i ceara continuarea raspunsurilor ('nu-i asa?')
Pentru a fi eficient, cel care ia un interviu trebuie sa se centreze pe punctul de vedere al
intervievatului. Punctul de vedere al celui care ia interviul sau al organizatiei fiind secundare deocamdata si,
atata timp cat se cauta obtinerea de informatii despre interlocutor, acestea nu trebuie direct implicate (sunt
gresite exprimarile de tipul: 'Noi dorim', 'Ceea ce ne intereseaza', etc.).
Se cere o sensibilitatea la tonul vocii, la expresivitatea faciala, fata de tot ceea ce ar putea sa indice
anxietatea, tensiunea, nesiguranta subiectului. Cand apar astfel de semne directia interviului se va schimba de
la obtinerea de informatii spre furnizarea de informatii. Acest lucru implica pozitiv interlocutorul si se poate
face prin felicitarea lui pentru un rezultat excelent academic sau un premiu obtinut, sau dandu-i sansa de a
pune el insusi intrebari ('Am impresia ca nu am fost prea limpede cu unele din intrebarile mele. Doriti cumva
sa clarific ceva pentru dumneavoastra?').
Starea de spirit dupa care se recunoaste un interviu bun: ambele parti sfarsesc simtindu-se stimulati de
intalnire, de faptul ca le-a placut si ca le-ar place sa mai stea de vorba impreuna.
Scopul interviului
Un interviu are ca scop general o predilectie privind importanta pe termen lung a celor abordate.
Daca se are in vedere, de exemplu, pe termen lung posibilitatea de imbunatatire a tehnicii de lucru, a
organizarii intreprinderii (a produce mai mult, calitate mai buna, costuri mai mici), atunci se pune problema
predictiei in termeni mai complecsi prin interviu si a unor aspecte precum:
- cat de mult doreste persoana sa se dezvolte si sa participe efectiv;
- cat de mult este capabil sa se dezvolte si sa participe efectiv;
- cat de realist este fata de sine;
- ce energie are disponibila (motivatie) si ce ambitii are.
Interviul se poate transforma intr-un instrument cu ajutorul caruia se aleg cei mai buni candidati in
cadrul unei scheme organizationale pe termen lung. Deci, nivelul si scopurile interviului trebuie sa
corespunda scopurilor imediate sau pe termen lung ale managementului organizatiei.
Competenta celui care intervieveaza
Indemanarea in comunicarea fata-in-fata, de obicei, tine de calitati precum: tact, vioiciune,
capacitatea de a sesiza timpul si adecvarea raspunsurilor, flexibilitate, abilitatea de a gandi independent,
claritatea de expresie, calmul, persuasiunea, sensibilitatea la 'ceilalti'.
Indemanarea si capacitatea de a varia masura presiunii sau ambiguitatii la care poate supune
subiectul este unul dintre aspectele cheie:
· daca intervievatul se va simti 'sub presiune', sau 'in conditie de incertitudine' nu va avea
posibilitatea sa-si exprime competenta;
· daca este presat prea devreme sau se simte fortat, relatia de interviu se poate intrerupe brusc.
Deci, trebuie adesea adecvata pentru fiecare intervievat tactica succesiunii intrebarilor sau a
modurilor de a le exprima in functie de personalitate intervievatului.
Exemplu de indici semnificativi intr-un interviu de tip selectie profesionala:
Daca se pun intrebari legate de succesul profesional precum cele legate de abilitatea de a face fata
unei mari varietati de relatii interpersonale, tactica in testarea acestora va fi de a le evalua de la inceput.
Daca, candidatul trece cu succes aceasta etapa se poate trece la alte domenii de evaluare. Insa daca
competenta subiectului in acest domeniu nu este importanta pentru scopul examinarii, testul practic poate fi
amanat sau chiar lasat de o parte.
Nivelul de energie exprimat prin entuziasm, ambitie, orientarea spre realizari, initiativa, harnicia,
ingeniozitatea, impulsul de a se dezvolta pot fi evaluate prin doua tipuri de abordari.
1. Poate fi cercetat nivelul general de activitate pe care un candidat il constientizeaza si il afirma.
De exemplu:
· subiectul care are in prezent o slujba de rutina, dar care prezinta o lista intreaga de activitati
extra-profesionale; energii pe care nu le foloseste in profesie;
· subiectul care are rezultate mereu mai bune decat colegii sai, care creeaza mereu alte proiecte,
dar care se simte limitat in postul pe care il are.
2. A doua abordare cere evaluarea eficientei cu care subiectul isi utilizeaza energia (exista variatii
largi intre oameni atat in nivelul de energie cat si in eficienta adaptarii la munca respectiva).
Astfel, de exemplu, i se poate cere sa descrie ceea ce a realizat, felul cum lucreaza si si-a obtinut
rezultatele; se poate observa direct daca se simte liber sa vorbeasca despre experientele sale si le discuta
expansiv si daca realizarile percepute au insemnat un sir de realizari treptate.
In unele posturi, rutiniere, un exces de energie poate fi stanjenitor si trebuie cautata o persoana
linistita, relaxata si cu ambitii moderate.
Autoperceperea - felul cum se percepe pe sine si cum percepe lumea este un aspect foarte complex al
psihologiei unui om si tine de atitudini si motivatii. Din acest punct de vedere cel mai bun instrument
psihologic pentru a evalua datele despre imaginea de sine a unei persoane ramane interviul. Dar numai un
psiholog bine antrenat poate ajunge la aceasta profunzime. Mult din ceea ce numim si pare comportament
irational, poate fi explicat doar pe seama imaginii de sine a subiectului.
De exemplu:
· o femeie ce poarta tocuri foarte inalte este capabila sa indure un disconfort sever pentru a-si
satisface imaginea de sine;
· cel ce intra intr-o casa in flacari pentru a salva un copil isi poate risca viata pentru a pastra
imaginea propriei sale bravuri;
· cel ce refuza, chiar cu riscul de a fi dat afara, sa faca o anumita munca pe care o percepe sub
demnitatea lui, poate prefera o actiune disciplinara unei atingeri a imaginii sale si nu este, asa cum deseori se
interpreteaza, un indice de responsabilitate.
Adesea cunoasterea imaginii de sine a celui intervievat poate fi cheia evaluarii corecte a
comportamentului.
Strategii de intervievare
Clasificare larga a interviurilor in directive si nondirective, provine din diferentierea intre strategiile
de utilizare a unor intrebari care directioneaza strict fata de urmarirea unor teme fara intrebari stricte,
dinainte formulate.

Intervievarea directiva
- interlocutorul discuta - asemeni clientului in cadrul unei terapii - problema in detaliu
cu cel care ia interviul;
- cel care intervieveaza asculta, pune intrebari pana ajunge la o evaluare - diagnostic in
care are incredere si apoi opreste interviul;
- cel care intervieveaza isi prezinta opinia si prefigureaza cursul actiunii care urmeaza
interviului.
Se presupune ca interlocutorul nu are nevoie sa inteleaga problema.

Intervievarea nondirectiva
Cel care intervieveaza nu furnizeaza o expertiza diagnostica sau un program de actiune. Mai degraba
lucreaza pentru a ajuta persoana sa-si clarifice modul de percepere, sentimentele si valorile, pana in
momentul final cand acesta va ajunge la o intelegere a problemei sale si va decide asupra actiunilor corective.
Avantaje si dezavantaje in ambele:
Intervievarea directiva:
1. (+) are meritul ca tine de expertiza si specializare
2. (+) permite ca punctul de vedere cel mai larg si experimentat sa fie cel care va stabili programul
de actiune
3. (+) conduce spre cel mai bun program de actiune
4. (-) o expertiza si o diagnoza poate fi gresita
5. (-) planul de actiune poate fi in detrimentul sau in beneficiul intervievatului
6. (-)persoanei i se cere sa accepte; iar solutia poate fi simpla sau superficiala, dar eficienta,
evolutia depinzand de credinta persoanei in cel care intervieveaza si in sfaturile lui.
Consilierea nondirectiva se sprijina pe capacitatea de intelegere a intervievatului si nu pe increderea
in cel cu care vorbeste. Cel care intervieveaza nu trebuie sa emita si sa forteze o explicatie elaborata a
problemei, nici nu i se cere sa emita el o solutie la problema. El este doar un ghid a carui functie este de a
'reflecta' sentimentele celeilalte persoane, nu de a le analiza.
Ca avantaje se poate considera faptul ca actiunea se centreaza mai mult pe sentimentele celuilalt si,
atata timp cat acestea sunt un criteriu real de succes, este o abordare foarte realista.
Interviul nondirectiv este util ca instrument de investigatie:
· in intervievarea directiva doar intamplarea face sa domine, sa devina evidente nevoile, valorile
intervievatului;
· in intervievarea nondirectiva, rezultatul interviului este in intregime dependent de experienta,
perceptiile, valorile intervievatului.
Intervievarea directiva are rol important mai ales in demersul de angajare permitand evaluarea
intervievatului in termenii urmatori:
· capacitatea de a raspunde
· capacitatea de a face fata diferentelor deschise de opinii
· capacitatea de a invata de la celalalt
Uneori cel care intervieveaza trebuie sa corecteze, sa modifice perceperile incorecte ale candidatului
despre postul respectiv sau institutii, sau sa stabileasca importanta unei anumite atitudini particulare sau a
nivelului de expectatii, ceea ce poate cere trecerea in intervievarea de tip nondirectiv.
Cercetarile privind modul in care sunt intelese intrebarile au ajuns la concluzia ca exista aspecte
psihologice care se repercuteaza asupra eficientei comunicarii:
· Omul tinde sa modifice intrebarea;
· Conceptele largi tind sa fie interpretate intr-o acceptiune mai restransa;
· Cand intrebarea este lunga omul tinde sa-si formuleze raspunsul pe baza primelor cuvinte;
· Se transforma sensul unei intrebari;
· Oamenii au tendinta de a raspunde nu la intrebare, ci la spiritul intrebarii;
· Intelegerea eronata a unei intrebari este cu atat mai mare cu cat numarul cuvintelor care poarta
o incarcatura informationala este mai mare;
· Daca, din neatentie, omul nu a auzit o parte a intrebarii, el tinde s-o reconstruiasca pe baza
fragmentului pe care l-a auzit;
· Oamenii dau o atentie mai mare continutului si detaliilor intrebarii atunci cand intrebarea are
variante de raspuns prestabilite, de factura simpla (de exemplu, 'Da' / 'Nu').

Procese psihice implicate in generarea raspunsurilor la intrebarile despre opinii sau atitudini
INTREBARE

COMPREHENSIUNE

CAUTARE MENTALA
JUDECATA PRE-FORMATA

INFORMATIE
SEMANTICA
SI EPISODICA
RELEVANTA

REPREZENTARE
MENTALA

Procesele de evaluare care intervin in elaborarea raspunsului la intrebari de frecventa comportamentala sunt
semnificative in considerarea cauzelor unor tipuri de erori in evaluare.
1. Enumerarea episoadelor
2. Estimari bazate pe reguli
3. Estimari bazate pe euristici existente
4. Estimari automate bazate pe un simt genetic al frecventei relative sau absolute
5. Combinatii ale acestor procese.
Cauzele erorilor de estimare a frecventei:
1. persoanele definesc gresit obiectul studiat, omitand sau incluzand evenimente.
2. persoanele isi amintesc sau estimeaza eronat frecventele
3. persoanele isi distorsioneaza deliberat raspunsul din ratiuni de auto-prezentare sociala.
Exemple de intrebari comportamentale: 'De cate ori obisnuiti sa ?', 'Cate tigari fumati intr-o zi?'
Procese de gandire implicate:

Tehnica redactarii materialelor pentru mass media


Informatia care va fi inclusa in comunicatele de presa trebuie evaluata in functie de 5 factori:
consecinta, interesul, ineditul, proximitatea si proeminenta.
Consecinta se refera la evaluarea relevantei informatiei pentru publicul tinta.
Interesul se refera la gradul de neobisnuit al informatiei, sau la capacitatea de a raspunde unor
asteptari si motivatii ale publicului. Ineditul cere evaluarea actualitatii materialului; daca informatia nu este
noua in sine trebuie prezentata sub un unghi de abordare diferit de cel deja vehiculat. Proximitatea se refera
la relevanta informatiei pentru zona geografica in care se afla publicul ei. Proeminenta se refera la masura in
care subiectul articolului implica o persoana publica sau o organizatie importanta.
In redactarea se urmaresc regulile de baza pentru redactarea unui articol de presa: un paragraf bun de
deschidere care sa atraga atentia si interesul; gramatica corecta; identificarea corecta a persoanelor care apar
in articol si, in masura in care sunt prezentate fragmente de interviu, acestea trebuie corect citate.
Tehnica luarii de pozitie
Luarea de pozitie intervine in masura in care un eveniment anume afecteaza interesele organizatiei,
sau un eveniment a carui pregatire este anuntata ca sigura, ori exista o conditie de disputa. O luare de pozitie
analizeaza o problema importanta pentru auditoriu subliniind cat mai multe argumente in sprijinul intereselor
auditoriului, incercand sa transeze disputa in favoarea acestuia.
Luarea de pozitie este predominat persuasiva argumentatia avand scopul de a dezvolta si face vizibil
punctul de vedere al auditoriului, interesele sale fiind evidente atunci cand sunt puse in legatura cu
evenimentul care a generat luarea de pozitie. Auditoriul fiind, in situatia data, fie membrii organizatiei, fie
acea secventa din public interesata de problema.
Redactarea se va realiza in asa fel ca sa convinga in primul rand redactorul care va mediatiza
comunicatul de corectitudinea argumentelor si de interesul public al informatiei.
Structura unei luari de pozitie: introducerea, prezentarea fondului problemei, discutarea fatetelor
problemei, sublinierea clara a pozitiei membrilor organizatiei sau a publicului tinta in problema data,
motivatia si sugestiile privind un plan de actiune in problema respectiva.
In argumentarea luarii de pozitie se argumenteaza pozitia cu citate din surse credibile (autoritate
recunoscuta si fara interese materiale comune cu auditoriul tinta); se utilizeaza rationamente inductive si
deductive; se examineaza punctele forte si punctele salbe ale actiunii sau situatiei contrare intereselor
auditoriului tinta; se incearca anticiparea intrebarilor, indoielilor si posibilelor aspecte de neincredere ale
auditoriului.
Redactarea va prezenta succint problema si aspectul principal al disputei; se scrie intr-o maniera
pozitiva nu defensiva; se selecteaza pentru convingerea auditoriului informatii faptice, verificabile; este
inclusa informatia de fundal relevanta; cand este necesar se identifica sursele; se iau in considerare toate
fatetele problemei; se ofera o solutie, un posibil mod de rezolvare sau de actiune.
Editorialul poate contine o luare de pozitie. Editorialul are rolul de a comunica auditoriului tinta un
punct de vedere transant, fara interventia unui redactor. In redactarea editorialului se utilizeaza urmatoarea
lista de control:
1. concentrarea pe o singura idee principala;
2. utilizarea, ca semnatura pentru articol cu acordul persoanei in cauza, numele persoanei celei mai
competente in legatura cu subiectul; alaturi de numele autorului se adauga numele organizatiei;
3. editorialul nu trebuie sa fie transformat intr-o scrisoare promotionala;
4. se examineaza si posibilitatea de a scrie la persoana intai, (pentru a sublinia autenticitatea);
5. se folosesc exemple concrete pentru orice incercare de generalizare;
6. se va adauga 'in exclusivitate pentru' canalul mediatic respectiv.
Pregatirea comunicatului de presa
Comunicatele de presa cuprind si informatii neprelucrate precum cele care se refera la numirea in
functie, infiintarea unui departament, prezentarea unui eveniment. In comunicatele de presa, paragraful final
trebuie sa dea informatii de reper foarte precise.
In structura comunicatului de presa intervin urmatoarele puncte obligatorii:
1. numele clientului si coordonatele sale publice; termenul de difuzare; data; titlul relevant care sa
indice redactorului subiectul articolului;
2. locul de unde provine articolul (se lasa spatii albe pe pagina pentru ca redactorul sa poata face
adnotari si sa dea un titlu articolului); aliniatele trebuiesc marcate iar textul se scrie la doua randuri;
3. continutul; primul paragraf, obligatoriu va cuprinde cele mai importante elemente ale stirii -
paragrafele si frazele sunt scurte, punctuatia simpla, pentru a fi usor de urmarit si inteles, nu se foloseste un
stil inflorat, sau referinte literare; paragraful final; informatii suplimentare care cuprind si numele persoanei
careia i se poate adresa reprezentantul presei pentru a obtine de date in plus).
Criteriul principal de calitate al unui comunicat de presa este precizia.
Cand se scriu mai multe pagini, in josul fiecareia in afara ultimei se scrie 'continua'.
Ca tipuri de comunicate de presa sunt delimitate 4: anunturi, stiri scurte, replici si prezentari.
Anunturile sunt mai mult luate in considerare cu cat informatia noua pe care o aduc raspunde mai
adecvat interesului public si, cel putin in prezentare, este mai departata de un continut pur publicitar.
Stirile scurte apar in situatia in care exista o situatie de criza la nivelul celui caruia i se adreseaza: o
pana de curent, o explozie la o uzina, un accident de alt tip, starea sanatatii unei persoane cu importante
functii oficiale, etc.
Replicile contin informatii specifice ca raspuns la presiunea opiniei publice la intrebarile formulate
direct sau indirect de presa sau la acuzatii.
Prezentarile, prin continutul lor informational au valoarea unei stiri, dar sunt ceva mai ample; se
discuta unghiurile de vedere, se poate problematiza informatia, se poate modela articolul pentru a putea
sensibiliza publicul unei anume publicatii, sau al unui post de radiu sau TV.
Distribuirea comunicatelor de presa se face prin posta, e-mail, telefax, telex, telegrama.
Redactarea comunicatelor pentru presa scrisa se poate realiza urmarind un ghid privind continutul,
stilul si limbajul, formatul
Continutul:
· Raspunde comunicatul la toate intrebarile pe care si le-ar putea pune redactorul si / sau
cititorul? (este important sa se treaca direct la subiect).
· Paragraful initial reflecta informatia principala?
· Unghiul de abordare este interesant, incitant, inedit?
· Suna natural citatele, ofera informatii, au sens individual sau in context?
· Detaliile alese sunt relevante pentru articol?
· Persoanele citate sunt reprezentative?
· Detaliile servesc interesele organizatiei si ale auditoriului?
Stilul si limbajul:
· Cuvintele utilizate sunt simple, precise, adecvate?
· Exista cuvinte care pot fi eliminate?
· Verbele sunt la diateza activa?
· Paragrafele sunt potrivite ca lungime? (3 - 5, maxim 7 randuri de paragraf)
· Frazele sunt formulate adecvat (in medie 20 de cuvinte, maxim 40)?
· Limbajul nu cuprinde clisee?
· Exista vreo judecata de valoare in articol in afara de cele redate de citate?
· Exista greseli de ortografie, punctuatie, etc.?
Format:
· Materialul este scris la doua randuri?
· A fost inclusa adresa expeditorului, numele persoanei de contact, coordonatele necesare?
· Exista si un titlul scurt sau subtitlu? Are subiect si predicat?
· S-a precizat locul si data?
· Semnele de paginare sunt prezente (linii, spatii de delimitare, indicatii de continuare sau de
final, simboluri etc.)?

Comunicate pentru presa audio - vizuala


Regulile de verificare prezentate pentru presa scrisa sunt valabile si pentru comunicatele destinate
audio-vizualului.
Ca aspecte specifice legate mai ales de conditia acestui comunicat de a fi ascultat, trebuie urmarite:
expectanta auditoriului, sonoritatea discursului si dinamismul prezentarii informatiei.
Crearea expectantei se refera la faptul ca introducerea trebuie sa determine auditoriul sa se astepte si
sa stie ca urmeaza una sau mai multe informatii interesante.
Sonoritatea se refera la faptul ca frazele trebuie sa fie clare si sa sune atractiv, cursiv.
Dinamismul se refera la un anume grad de dramatizare astfel ca fraza sa permita, prin cuvintele
folosite, o citire nuantata a frazelor.
Un text a carui lectura dureaza aproximativ 30 de secunde nu poate cuprinde mai mult de 4 - 5
randuri.
Dosarul de presa
Scopul pentru care se realizeaza aceste dosare de presa este de a permite jurnalistilor sa poata
cuprinde atmosfera evenimentului la care participa.
Dosarul de presa cuprinde:
· scrisoare adresata unui anume redactor, nominal;
· unul sau mai mute comunicate de presa;
· lisata ce cuprinde fapte semnificative, care pot sa descrie contextul in care are loc evenimentul
dat; materialul, denumit lista faptica, este folosit mai ales in cazurile in care informatia completa ar putea
face comunicatul de presa prea lung si prea tehnic; lista faptica poate fi, la limita, cea mai simpla forma de
dosar de presa;
· lista de sugestii ce ar putea fi folosite de redactor in cazul in care nu doreste sa foloseasca textul
comunicatelor de presa ca atare;
· un text cu informatii de fundal, care adauga informatii ce pot argumenta, sustine, detalia
informatiile de baza din comunicatul propriu-zis.
· de asemenea, fotografii, dischete, pixuri, insigne, afise, mici obiecte de promovare care pot
constitui o sursa de reamintire a evenimentului, asigurand si posibila legatura pentru contactele viitoare.
Conferinta de presa
Conferinta de presa implica participarea unor reporteri si conducerea unui interviu de grup, fiind cel
mai bun mijloc de a crea transparenta interpersonala.
Poate fi o ocazie pentru ca diferite canale de informatie sa manipuleze opinia publica conform unor
interese restranse (politice, economice etc.).
In mod normal, conferinta de presa se convoaca cand exista ceva important de anuntat sau cand
solicitarile presei sunt prea disparate si numeroase pentru a putea fi tratate separat.
1. Strategia organizarii si pregatirii unei conferinte de presa include:
2. alcatuirea unui material complet care precizeaza in mod necesar pentru cei invitati: data, ora,
subiectul, locul de desfasurare, posibilitatile de a se ajunge in locul conferintei si, daca este necesar, cerintele
de legitimare; materialul in sine poate sa fie sub forma unui comunicat de presa in intregime sau a unei liste
de informatii relevante;
3. declaratia trebuie evaluata si din perspectiva intrebarilor posibile si a raspunsurilor ce pot fi date;
4. se pregatesc materiale tiparite pentru a fi distribuite (astfel aveti certitudinea ca datele vor fi
corect inregistrate);
5. se pot pregati si materiale grafice
Comunicatele video
Comunicatele de presa video sunt destinate canalelor de televiziune; sunt utile in masura in
care ofera o informatie cu valoare de stire care nu poate fi obtinuta pe o alta cale. Au ca subiect evenimente
deosebite, de regula de interes pentru public, evenimente interne din cadrul unor mari organizatii, urari. Ele
trebuie construite de specialisti.
In construirea lor intervin urmatoarele reguli specifice:
1. ancorarea in realitate, abordarea numai a unor subiecte de interes public;
2. informarea corecta a publicului;
3. se indica modul cum subiectul respectiv il afecteaza pe spectator;
4. se includ imagini si grafice interesante;
5. credibilitatea poate fi construita si prin includerea unor interviuri cu personaje cheie pentru
subiectul respectiv, spectatori obisnuiti sau specialisti in tema data;
6. nu se va abuza de comercialism pentru ca nu trebuie transformat in clip publicitar; nu se poate
exagera in referintele la client;
7. materialul trebuie sa fie scurt ( ca durata medie, 90 de secunde);
8. faptele trebuie prezentate corect, opiniile exprimate trebuie sa fie atribuite cuiva;
9. se va folosi tehnologia acceptata de postul de televiziune respectiv.
Organizarea discursului
Strategia de organizare a discursului care trebuie sa aiba in vedere toate cele 5 probleme prezentate
mai jos:
1. cunoasterea auditoriului: cui vorbesti, ce fel de oameni sunt, ce gen de limbaj utilizeaza, ce
simboluri domina in micro-cultura respectiva, ce sloganuri exista, ce conotatii specifice au unele
cuvinte?
2. ce trebuinte ii domina? care sunt posibilele motivatii dominante in viata lor? ce trebuinte
par nerezolvate din 'piramida lui Maslow'; care sunt lucrurile care ii atrag (promovarea personala,
nevoia de a fi activi, nevoia de a avea incredere in cineva, nevoia de a-si defini un scop existential?
3. definirea obiectivului discursului, mesajului: ce doresc sa obtin de la cel / cei care ma
asculta?; doresc sa obtin o schimbare de opinie, care sunt pasii normali prin care pot obtine schimbarea
unei opinii?; doresc sa-mi realizez un scop personal pentru ca sunt convins ca sunt un bun organizator si
purtator de opinii si vreau sa ma aleaga reprezentat, trebuie sa ajung sa le indic direct, clar acest lucru
printr-o abordare treptata a situatiei si a capacitatii si vointei mele de a o optimiza; obiectivul trebuie
declarat in general la finalul introducerii discursului pentru ca auditoriul sa poata urmarii argumentarea;
4. elaborarea unei strategii a discursului: gasirea acelor cai de a prezenta si dovedi pregnanta
informatiilor, a mesajului, oferind exemple repetate concrete pentru a nu ramane doar la nivelul ideilor
abstracte; uneori este necesar sa separam partea conceptuala a strategiei de partea dovezilor; stabilirea
tonului sau tonurilor expunerii;
5. crearea si comunicarea temei in jurul careia mi-am organizat logic mesajul
In rezumat, regula celor 5 'C': pe Cine reprezentati?, Ce efect doriti sa aiba discursul?, Cat cunoaste
publicul despre subiect?, Cum urmeaza sa realizati efectiv comunicarea?, Cand veti comunica - adaptarea
mesajului la dispozitia publicului si caracteristicile situatiei respective).
Pregatirea prezentarii include si realizarea unui suport scris; acest lucru este important mai ales in
situatia unor mesaje dificile, cu argumentare treptata, construita in trepte, sau pentru a realiza o cuvantare.
Pe o prima pagina va trebui sa punctati clar aspectele specifice legate de cele 5 puncte de mai sus.
O a doua etapa este notarea pe fise a punctelor si subpunctelor pe care intentionati sa le dezvoltati.
Organizati logic succesiunea, sectiune cu sectiune.
Nu uitati, in masura in care ati reusit sa identificati clar obiectivul, dar si motivatiile auditoriului,
organizarea trebuie sa tina seama de modul cum succesiunea expunerii raspunde la aceste dominante.
Echilibrati tonul si nivelul limbajului. Nu uitati sa utilizati expresii favorite, simboluri specifice,
exemple concrete pe inteles.
In pregatirea unui discurs puteti trece prin urmatoarele actiuni:
· inregistrati-va gandurile pe caseta, ascultati-le, copiati-le pe cele care va apar
semnificative;
· organizati si redactati paginile pastrand acolo unde este posibil structura frazelor originale,
asa cum le-ati exprimat spontan. In organizare respectati cele 5 aspecte prezentate intr-unul dintre
paragrafele anterioare;
· repetati discursul;
· pregatiti daca este posibil si materiale de sprijin astfel:
· lista de posibile referinte din care puteti, la nevoie sublinia;
· organizati foaia de retroproiector, sau diapozitivul in asa fel incat sa devina suport concret
pentru ceea ce spuneti (nu propozitii si nu fraze, eventual punctele - cuvintele cheie; grafice si diagrame
simple, usor de urmarit; graficele de actiuni pot sa para adesea un aspect de impunere prezentati-le ca o
sugestie pentru posibile discutii; nu uitati sa pregatiti si glume!
Daca la inceput este nevoie de organizarea scrisa a discursului si uneori de citirea unora dintre
punctele mai dificile, treptat aceste puncte si subpuncte, aceasta strategie de care vorbeam ceva mai inainte
trebuie sa fie lasata acasa, in culise, 'la spate'.
Pentru detalii puteti consulta in Anexe, Ghidul nr. II: 'Etape in organizarea discursului'.
Un profesionist isi organizeaza expunerea si ideile dupa aceleasi principii, dar vorbeste liber.
Incercati sa expuneti liber ideile inregistrandu-va pe caseta si apoi sa va ascultati. Incercati sa identificati
ticurile de vorbire, punctele nevralgice ale discursului ca si cand ati face parte din auditoriul pentru care l-ati
organizat. Identificati-va punctele tari si cele mai slabe. Remediati-le acasa. Repetati.
Dupa multe repetitii, treptat veti ajunge sa nu aveti nevoie de toata aceasta 'punere in scena' pentru a
putea vorbi liber si convingator. Veti deveni profesionist.
Reguli pentru utilizarea suportului audio - vizual:
1. Nu se folosesc suporturi fara o repetitie prealabila;
2. Materialele trebuie sa fie utile publicului si nu sa-l supuna la eforturi suplimentare. In acest
sens, suportul trebuie sa fie cat mai simplu, clar, sa poata fi observat din orice pozitie; sa se refere la o
singura idee si sa fie manipulat cat mai putin.
3. Suportul audio-vizual trebuie armonizat cu vorbirea (cand se schimba imaginile nu se
opreste argumentarea; suportul trebuie sa ajute argumentarea si nu invers, nu prezentarea vorbita sa
descrie suportul vizual).
4. Se vorbeste suficient de tare pentru a mentine atentia publicului distribuita intre ceea ce vad
si ceea ce aud;
5. Se sta dispus cu fata spre auditoriu (pentru prezentare se foloseste un indicator, stand
lateral).
6. Materialele se folosesc la timpul adecvat (o imagine nu trebuie aratata inainte de a fi vorba
despre subiectul la care trebuie inclusa; nu se lasa la vedere materialele despre care s-a discutat cand se
trece la alt subiect).
7. Aparatura se deconecteaza cand nu este utilizata (pentru a nu imparti atentia publicului)
Etape in organizarea discursului
Urmariti cu atentie etapele prezentate mai jos si, atunci cand incepeti sa lucrati la o cuvantare, chiar si
la o banala 'luare de cuvant' sau la o prezentare in fata unui angajator, incercati sa va ordonati ceea ce veti
spune si cum o veti face in functie de aspectele prezentate in pasii ghidului de mai jos.
1. Auditoriul
1.1. Descrierea auditoriului: Cine? Cati?
1.2. Auditoriul este motivat de: Care sunt lucrurile care atrag profesional auditoriului. Mai sunt alt tip
de 'motivatii' care sunt specifice situatiei prezente?
1.3. Auditoriul este motivat si de: Care sunt atractiile personale ale auditoriului? Exista un anumit
specific al acestora?
1.4. Ce doriti sa faca auditoriul: Ce doriti sa faca dupa ce ati terminat de vorbit?
2. Strategia discursului
2.1 Conceperea discursului: Folositi aspectele care atrag profesional auditoriul pentru a-i capta
interesul si a se alatura obiectivului urmarit, respectiv evaluati in ce masura, prin ceea ce spuneti, puteti
raspunde unor expectatii profesionale sau personale ale auditoriului.
2.2. Aspecte care sa va sustina discursul, dovezi: Materiale vizuale si sau prezentarea unor
antecedente, unor exemple practice, etc.
3. Tema discursului
Tema: Formularea clara a temei si a implicatiilor ei posibile
4. Tonul
Se evalueaza si se stabileste tonul care se va folosi in discurs sau in diferitele faze ale prezentarii
(insufletit, serios, insistent, prevenitor, emotionat etc.)
5. Subiectul
va parcurge prezentarea urmand pasi distincti:
5.1. Enuntarea temei; sunt incluse si sublinieri (memento-uri) privind unele note personale de tipul:
comportament (zambeste, postura energica), glume sau explicatii. Pentru deschiderea propriu zisa nu exista
reguli (de exemplu, uneori se prezinta direct obiectivul care va fi argumentat, alteori se incepe printr-o
captare a atentiei si interesului).
5.2. Argumentarea: punctul I; primul aspect de sprijin; al doilea sprijin si trecerea spre
5.3. Punctul II al argumentarii; primul aspect de sprijin, al doilea aspect de sprijin si trecerea spre
5.4. Punctul III al argumentarii; primul aspect de sprijin; al doilea aspect de sprijin si trecerea spre
(etc.)
5.5. Concluzie: declararea obiectivului si reiterarea temei in final.
FUNCTIILE COMUNICARII SI LIMBAJULUI

Eficacitatea comunicarii este strict dependenta de gradul de implicare al individului (sau


grupului) in ea. La randul sau, gradul de implicare exprima caracterul functional al comunicarii si limbajului.
Iata de ce psihologii s-au concentrat pe stabilirea functiilor acestor 2 mecanisme psihice.
Karl Buhler le clasifica dupa natura procesului psihic predominant (emotianal – expresiva,
conativa, referential-designativa).
Ombredane prefera ierarhizarea lor de la primitiv si spontan catre elaborat si voluntar (afectiva,
ludica, practica, reprezentativa, dialectica)
In fiecare dintre aceste clasificari este prezenta functia reglatoare a comunicarii si limbajului,
care este esentiala.
1 Functiile comunicarii in raport cu grupul:
1.1 Functia productiv-eficienta (permite realizarea sarcinilor, mai ales in situatia in care acestea
implica un inalt grad de cooperare intre membrii grupului, ajuta 'locomotia' grupului spre atingerea scopurilor
fixate);
1.2 functia de valorizare a grupului (aproape identica cu cea intalnita si la nivelul individului; prin
comunicare grupul isi afirma prezenta, se pune in evidenta, isi releva importanta, originalitatea, isi justifica
existenta);
1.3 functia rezolutiva a problemelor grupului (comunicarea salveaza onoarea grupului, iar cand
acesta se degradeaza trece prin perioade dificile, poate fi utilizata ca mijloc terapeutic; sociodrama este poate
cel mai bun exemplu in sustinerea acestei functii).
Functiile comunicarii si limbajului, clasificate dupa raportarea la grup, sugereaza faptul ca
dincolo de cuvinte si de sensul asigurat de lexic, omul poate produce sensuri derivate, cu efecte multiple,
datorate tocmai dinamicii grupului.
A comunica inseamna a 'intra in orchestra', a intra in simbolurile disponibile, a-ti ajusta timbrul
la ansamblul preexistent, a pune in comun, a face ceva impreuna cu cineva.
Paradigma orchestrei se opune paradigmei liniei de telegraf, ea combate egocentrismul,
insistand, in schimb asupra necesitatii de a pune in joc ansamblul semnelor disponibile interlocutorilor care
declanseaza comportamente.
2 Rolul reglator al comunicarii si in special al limbajului a fost evidentiat intr-o multitudine de
cercetari
Influenta reglatoare a limbajului se remarca cel mai bine in cadrul proceselor persuasive.
Sunt trecute in revista tehnici cum ar fi: folosirea argumentelor cvasilogice, a argumentelor
bazate pe structura realului (relatii de succesiune, de coexistenta), a legaturilor care fundeaza realul (cazul
particular, rationamentul prin analogie)
In afara strategiilor argumentative, o mare importanta, dintr-o perspectiva psihologica, o au si
factorii facilitatori sau perturbatori ai persuasiunii.
O sistematizare excelenta a acestora a fost facuta de catre Marcel Bromberg.
ASPECTE ALE COMUNICARII IN PROCESUL MUNCII

ASPECTE ALE COMUNICARII IN PROCESUL MUNCII

1. Generalitati
Importanta unei informari permanente a angajatilor cu privire la chestiunile de ordin general care le
influenteaza rolul la locul de munca, consta in aceea ca duce la o mai buna intelegere a actiunilor conducerii,
la reducerea neintelegerilor aparute in activitatile de zi cu zi si la sporirea increderii reciproce intre angajatori
si angajati. Comunicarea insa, este un proces biunivoc-este un schimb reciproc de idei, sentimente si opinii.
Ca urmare, in orice institutie, pentru obtinerea unui randament ridicat si a unei producutivtati crescute in
procesul muncii, comunicarea trebuie sa aiba loc atat in sens acendent cat si descendent.
Comunicarea reprezinta transmiterea unui mesaj intr-un anumit context situational (spatio-temporal,
socio-cultural, lingvistic) intre loc intre o persoana care vorbeste (emitator: E) si una care asculta (receptor:
R). Cei doi parteneri isi transmit informatii, care au capatat o forma concreta, spre a putea circula in acest
canal fizic care se gaseste intre emitator si receptor: informatiile sunt codificate cu ajutorul unui cod (al unui
sistem de semne) si circula astfel codificate sub forma unui mesaj, care va fi decodat de catre receptor, pentru
a obtine din nou informatia transmisa. Pentru a imbraca in forme sensibile si descifrabile informatia
transmisa receptorului, si a-i da forma unui mesaj, emitatorul recurge, in cursul unor procese psihice
constituind limbajul, la cod, comun ambilor parteneri, la un sistem de semne- in mod obisnuit, un sistem
verbal lingvistic constituit: o anumita limba (Slama-Cazacu, 1999).

Schema procesului de comunicare

La nivelul institutiilor exista doua tipuri de comunicare (Emilian, 1999):


1. Comunicarea externa: -se realizeaza in relatiile institutiei cu piata
(marketing)
- se realizeaza in relatiile cu partenerii de afaceri
(furnizori, clientela)
2. Comunicarea interna: se dezvolta in cadrul relatiilor dintre resursele
umane ale institutiei

Rolurile comunicarii interne:


Ø de a prezenta: rezultate, bilanturi, performante obtinute
Ø de a transmite: informatii, cunostinte, meserii
Ø de a explica: o noua metoda folosita, un nou proiect, etc
Obiectivele comunicarii interne (Emilian, 1999):
Ø asigura o buna circulatie a informatiilor interne;
Ø in cadrul procesului de motivare, comunicarea face posibila identificarea,
cunoasterea si utilizarea corecta a diferitelor categorii de nevoi si
stimulente pentru satisfacerea anagjatilor;
Ø in cadrul grupurilor de munca, amplifica legaturile dintre membrii
acestora, dezvoltand un climat intern, bazat pe incredere si apartenenta la
grup; in acest fel consolideaza coeziunea grupurilor, o comunicare corecta
fiind baza eficientei muncii in grup;
Ø are un rol important in asigurarea protectiei muncii;
Ø in cadrul politicilor de personal ale institutiei, comunicarea contribuie la
desfasurarea cu rezultate pozitive a proceselor de recrutare, selectie,
evaluare, perfectioanre si promovare a personalului;
Ø imbunatateste performantele profesionale, contribuind astfel la cresterea
productivitatii muncii.
2. Componentele actului de comunicare
Componentele unui act de comunicare sunt (R.Emilian, 1999, T.Slama-Cazacu, 1999):
2.1. Emitatorul:
Ø este persoana care initiaza comunicarea;
Ø alege canalul si mijlocul de comunicare: oral/ scris;
Ø alege receptorii
Ø reusita comunicarii depinde de adecvarea continutului si a formei mesajului la
nivelul de intelegere si repertoriul verbal al receptorului, la context si canalul de comunicare, precum si la
starea sufleteasca a acestuia
2.2. Receptorul:
Ø este cel caruia i se adreseaza mesajul;
Ø cantitatea si calitatea decodarii depind de statutul receptorului: cu cat receptorul are un statut mai
ridicat, cu atat ele va fi capabil sa decodeze mai rapid si mai corect mesajul;
Ø receptarea se poate face prin: lectura, ascultare mediata (in cazul comunicarii orale unilaterale) sau
ascultare directa (in cazul comunicarii orale bilaterale)
2.3. Mesajul:
Ø trebuie sa fie simplu, clar, concis
Ø trebuie sa fie adaptat personalitatii receptorilor
2.4. Mijloacele de comunicare:
Ø Discutia/ dialogul fata in fata
Ø Rapoartele interne
Ø Sedintele
Ø Prezentarile orale (teleconferinte, televiziune prin circuit inchis, etc)
Ø Scrisorile
Ø Telefonul, telexul, telefaxul
Ø Avizierul, ziarul local
Trebuie luate in considerare: -viteza de vehiculatie a mesajului
-acuratetea mesajului
-costurile comunicarii
In general comunicarea de la om la om este mai eficienta decat cea telefonica iar telefonul este mai bun
decat un raport.
In procesul de comunicare, transmiterea mesajului este insotita de operatii de codificare si decodificare, prin
intermediul carora emitatorul si receptorul apeleaza la anumite simboluri pentru a facilita intelegerea
mesajului, transmiterea si interpretarea informatiilor care fac obiectul comunicarii.
2.5. Codificarea: se refera la selectarea si combinarea celor mai potrivite
simboluri (sunete, litere, cuvinte, cifre, imagini, gesturi, etc),
capabile sa exprime semnificatia unui mesaj, tinand cont de
capacitatea receptorului de a intelege aceste simboluri si de a
diferentia in cadrul diferitelor culturi nationale si in cultura
organizatiei.
2.6. Decodificarea: se refera la interpretarea mesajului, transformand
simbolurile in informatii care adesea difera de informatia
pe care a dorit sa o transmita emitatorul, in functie de
capacitatea de intelegere areceptorului, de ce asteapta el de
la mesaj si de factorii perturbatori.
2.7. Feedback-ul:
Ø este inversul legaturii emitator-receptor, prin care emitatorului i se transmit reactiile receptorului;
Ø de el depinde eficacitatea comunicarii;
Ø necesitatea feedback-ului rezulta din urmatoarele:
-dorinta de a corecta eventualele erori in transmiterea informatiei;
-nevoia de autoevaluare a emitatorului;
-nevoia de a fi eficient a emitatorului;
-incercarea de reducere a nesigurantei si ambiguitatii (incertitudinii)
prin suplimentarea informatiei.
3. Tipuri de comunicare:
Modalitatile de comunicare se pot clasifica astfel (A. Manolescu, 1998, R.Emilian, 1999):
I. Dupa gradul de oficializare:
1. Comunicare formala: -se deruleaza conform cu actele normative si
cu structura organizationala ierarhica
-este legata indeosebi de desfasurarea
procesului de munca
2. Comunicare informala: -se stabileste spontan in cadrul relatiilor
dintre membrii organizatiei
-vehiculeaza informatii cu caracter personal/
general
II. Dupa directia in care circula informatia:
1. Comunicare descendenta (ierarhica) :
Ø mesajele pornesc de la un anumit nivel ierarhic si sunt destinate nivelurilor inferioare;
Ø se utilizeaza pentru formarea, informarea si dirijarea personalului;
Ø mijloacele de comunicare utilizate sunt: reuniunile, afisajele, informarile telefonice, etc.
2. Comunicare ascendenta (salariala):
Ø mesajele circula de la baza catre nivelurile superioare
Ø aceasta comunicare urmeaza adesea cai informale:
-directe: schimbul verbal, manifestul, scrisoarea deschisa
-indirecte: zvonurile
Ø desi uneori este neglijata, acest tip de comunicare este importanta atat pentru a cunoaste aspiratiile
personalului, cat si pentru dezamorsarea eventualelor conflicte si tensiuni
Ø mijloacele de comunicare folosite sunt: cutia de idei, sondajele pe diverse teme, rubrici in cadrul
ziarului institutiei
3. Comunicarea orizontala (laterala):
Ø nu tine cont de relatiile ierarhice;
Ø este un schimb de la egal la egal intre sectoare, servicii/ departamente diferite;
Ø acest tip de comunicare este specific structurilor mici unde toata lumea se cunoaste si ocaziile de dialog
sunt frecvente
Ø avantaje: -permite reunirea personalului
-contribuie direct la formarea acelui spirit de apartenenta care
apare adesea in cadrul institutiilor, si, indirect la o mai buna
coordonare in procesul de productie
In majoritatea institutiilor de mari dimensiuni, liniile de comunicare sunt verticale si strans legate de ierarhia
manageriala. Accentul se pune, in acest caz, pe comunicarea in sens descendent, venind dinspre manageri, si
pe cea in sens ascendent, venind dinspre gruprrile reprezentative. De obicei, atat fluxul cat si ponderea
comunicarii inclina balanta in favoarea conducerii institutiei. In cazul institutiilor mai mici, unde relatiile de
munca tind sa se stabuileasca in aceeasi masura in plan orizontal cat si vertical, fluxurile de comunicare au
loc de obicei mai degraba in functie de cerintele de colegialitate decat urmarind strict linia de autoritate.
III. Dupa modul de transmitere a informatiilor:
1. Comunicarea scrisa:
Ø se utilizeaza in cadrul oragnizatiilor pentru transmiterea notelor interne, rapoartelor, deciziilor,
planurilor, scrisorilor, etc
Ø mesajul scris trebuie sa fie: complet, concis, concret, corect si in redactarea lui trebuie sa se tina cont de
regulile de politete si curtoazie
Ø avantaje: -posibilitatea de difuzare nelimitata
-conservarea perfecta a mesajului
-posibilitatea consultarii in orice moment
-se poate utiliza de catre organizatii de toate dimensiunile
Ø dezavantaje: -are in cea mai mare parte un caracter formal
-nu beneficiaza de avantajele feedback-ului
imediat
1. Comunicarea orala (verbala):
Ø este frecvent utilizata in cadrul organizatiilor
Ø poate fi: 3.1. interpersonala ( fata in fata)
- este importanta in situatiile de evaluare a performantelor si
motivare a personalului.
-eficienta ei este in stransa legatura cu capacitatea receptorilor
de a asculta
-avantaje: permite folosirea in acelasi timp a mijloacelor
verbale si nonverbale de comunicare; costurile sunt
mai reduse
-dezavantaje: are loc o pierdere de continut informational,
de distorsionare a mesajului in cadrul
transmiterii succesive prin diferitele trepte
ierarhice
-se realizeaza prin: discutii individuale, instructiuni,
reuniuni, conferinte, cercuri de calitate, vizite in
organizatie
-se utilizeaza in situatii ca: coordonarea muncii,
interventii in situatii critice, intervievare, instruire si
educatie
-prin intermediul ei se pot rezolva eventualele conflicte
care apar in cadrul organizatiilor si totodata se pot exprima
opiniile si atitudinile angajatilor
3.2. prin intermediul telefonului
2. Comunicarea audio-vizuala:
Ø este o comunicare indicata pentru organizatiile mari, cu numerosi angajati
Ø avantaje: -fiind un mod deosebit de comunicare, este mai agreat de receptori si
de aceea mai usor de urmarit
-poate fi conservat si multiplicat usor
-mesajul poate fi retinut cu usurinta
Ø dezavantaje: -dificultatea pregatirii unei astfel de comunicari (nu poate fi
utilizata pentru o comunicare rapida)
-conceperea tehnica este uneori dificila necesitand specialisti
-costul conceperii, fabricarii si transmiterii este mare
Ø mijloacele de comunicare folosite sunt: retroproiectorul, diapozitivele, videotransmisiunile, televiziunea
prin cablu, prezentarea cu ajutorul computerului, posta electronica (e-mail), filmele, etc
3. Comunicarea nonverbala (CNV):
Ø aproape 90% din mesaj se transmite pe cale nonverbala
Ø CNV poate sprijini, substitui/ contrazice comunicarea verbala
Ø faciliteaza codificarea informatiilor si decodificarea mesajelor
Ø trebuie interpretata in context iar atunci cand este in contradictie cu mesajul verbal, este cea careia i
se acorda credibilitate
Ø in cadrul ei putem vorbi despre:
-limbajul mimico-gesticular (pantomimica, miscarile si postura
corpului, expresia fetei, directia privirii, pozitia capului, etc)
-modul de folosire a spatiului
-limbajul lucrurilor si al culorilor
-limbajul timpului (precizia, punctualitatea, etc)
-limbajul paraverbal (pauzele in vorbire, caracteristicile vocii:
intensitatea vocii, timbrul, ritmul, etc)
4. Retele de comunicare:
Intr-un grup se formeaza anumite retele de comunicare, relative stabile prin care se transmite si circula
mesajele. Ele exprima modul de distributie a mesajelor in sistemul comunicarii, ingloband atat pe emitatori
(expeditorii) cat si receptorii (destinatarii), precum si retransmitatorii comunicarii din acel sistem, inclusiv
pasii comunicarii (distantelor) dintre parteneri. Retelele pot fi (M. Vlasceanu, 1993,R.Emilian, 1999):
1. Descentralizate:
Ø Reteaua in cerc:
-participantii la comunicare sunt egali ca pozitii, ei se afla in relatii de
coordonare
-acest tip de retea caracterizeaza stilul de conducere democratic, participativ,
in care comunicarea este libera, toti partenerii comunica intre ei, existand un
feedback permanent intre toti participantii la comunicare
-este indicata in activitatile creative si cele de informare
-dezavantajul : consta in dificultatea luarii rapide a unei decizii in situatii
deosebite, datorita distributiei egale a responsabilitatii intre
membrii retelei si evitarii asumarii responsabilitatii de catre
unul dintre acestia

Retea de comunicare in cerc

Ø Reteaua in lant: -se diminueaza posibilitatile de comunicare manager-


subordonat, acest tip de retea corespunzand stilului de
conducere” laissez-faire”
-dezavantaj: are loc o diminuare a corectitudinii
mesajului, o pierdere de continut
informational ceea ce duce la
distorsionarea mesajului datorita distantei de
emitator si transmiterii succesive prin
partenerii de comunicare

Retea de comunicare in lant

2. Centralizate: -in cazul acestor retele participantii nu mai sunt egali, ei se afla
In raporturi de subordonare/ supraordonare
-aceste retele corespund stilului de conducere autoritar
-sunt recomandate pentru a fi utilizate in activitatile operative
care presupun luarea rapida a unor hotarari si decizii
Ø Reteaua in Y: caracterizeaza o conducere slab centralizate
Retea de comunicare in Y

Ø Reteaua in stea: caracterizeaza o conducere puternic centralizata

Retea de comunicare in stea

3. Retele multiple: -fiecare membru poate comunica cu toti ceilalti


-obtinerea feedback-ului este maximizata la fel ca si satisfactia
membrilor participanti la comunicare
-apare riscul imposibilitatii luarii rapide a unei decizii, a
rezolvarii unei sarcini in mod operativ, responsabilitatea fiind
diminuata
5. Bariere si cai de crestere a eficientei in comunicare :
Cele mai multe dintre studiile efectuate au relevat faptul ca in procesul de comunicare, cel mai frecvent se
ajunge de la 100%-ceea ce are de spus emitatorul, la 20% ceea ce retine receptorul, intrucat exista niste
diferente:
CE AM DE SPUS: 100%
CE MA GANDESC SA SPUN: 90%
CE STIU SA SPUN: 80%
CE SPUN EFECTIV: 70%
CE ASTEAPTA RECEPTORUL: 60%
CE ASCULTA RECEPTORUL: 50%
CE INTELEGE EFECTIV REPEPTORUL: 40%
CE ADMITE RECEPTORUL: 30%
CE RETINE RECEPTORUL: 20%
CE VA SPUNE RECEPTORUL/ VA REPETA: 10%
Aceste diferente rezulta datorita interventiei unor factori perturbatori care apar in procesul de comunicare.
Acsti factori pot fi:
5.1. Factori perturbatori externi (care nu tin de emitator si receptor) (R.Emilian,1999, F.Tudose,
2000):
1. Mediul fizic (iluminatul, temperatura, zgomotul):
Ø slaba iluminare impiedica receptarea comunicarii nonverbale
Ø caldura excesiva/ frigul creeaza o stare neplacuta interlocutorilor
Ø zgomotele impiedica receptionarea corecta a continutului comunicarii
2. Timpul si circumstantele nepotrivite:
Ø momentul zilei: -comunicarea in cea de-a doua parte a zilei/ la ore tarzii, face dificla comunicarea
datorita acumularii oboselii;
Ø comunicarea realizata inaintea evenimentelor importante poate fi un factor de aparitie a unor
distorsiuni datorita interventiei starilor afective;
Ø durata intalnirii: intalnirile pe fuga, in graba sau prea prelungite sunt ineficiente.
3. Distanta prea mare/ prea mica dintre interlocutori
4. Stimulii vizuali:
Ø imbracaminte iesita din comun
Ø deplasari prin incapere ale unuia dintre partenerii de comunicare
Ø ticurile interlocutorilor
5. Intreruperi repetate:
Ø apeluri telefonice
Ø intrari si iesiri ale unor persoane din incapere
6. Mijloace tehnice cu functionare defectuoasa (telefon cu paraziti, etc)
7. Structura organizationala cu canale formale (obligativitatea de a te adresa
sefului direct pentru ca acesta sa transmita mai departe sefilor superiori,
etc)
5.2. Factori perturbatori interni (tin de emitator si de receptor) (R.Emilian,1999, F.Tudose, 2000):
1. factori fiziologici:
Ø epuizare fizica si psihica, boli
Ø starea nutritionala (foame, sete)
Ø nevoia de somn
Ø deficiente: verbale (balbismul), auditive (hipoacuzia, surditatea),
vizuale (diminuarea vederii, cecitatea)
2. distorsiuni semantice:
Ø vocabularul incomplet/ prea tehnicist
Ø gramatica: greselile gramaticale vor denatura comunicarea, scazand relatiile de incredere si depreciind
imaginea celui care le face
Ø sintaxa: constructiile verbale prea complicate/ dupa modelele altor limbi, perturba relatiile de
comunicare
Ø conotatiile emotionale ale cuvintelor: anumite cuvinte cu semnificatii deosebite pentru unul dintre
parteneri vor perturba mesajul, prin polarizarea atentiei/ suprasemnificarea unor fragmente din mesaj
3. intereventia afectivitatii:
Ø implicarea afectiva: atat cea pozitiva cat si cea negativa tulbura precizia comunicarii, precum si felul in
care ea este perceputa de auditor
Ø frica: teama comunicatorului ca prin ceea ce comunica ar putea intra intr-o situatie neplacuta/ cea a
ascultatorului ca ar putea auzi lucruri neconvenabile
Ø presupuneri subiective: daca emitatorul crede ca receptorul ii este ostil/ indiferent atunci mesajul va fi
distorsionat
4. formularea defectuoasa a mesajului, lipsa de claritate a mesajului (emitatorul nu stie ce vrea sa
spuna);
5. limitele individuale: emitatorul/ receptorul detine prea multa sau prea putina informatie;
6. distorsiunea seriala: apare atunci cand exista mai multi transmitatori in serie;
7. distorsiunea perceptuala legata de propriile atitudini, convingeri, sisteme de valori, experienta de
viata.
6. Strategia comunicarii eficiente: presupune parcurgerea succesiva a trei
etape:
I. Stabilirea problemelor de baza:
Ø Emitatorul: Cine spune ?
Ø Receptorul: Cui spune ? (profilul auditoriului)
Ø Mesajul: Ce spune ?
Ø Impactul cautat: In ce scop ?
Ø In cat timp: Cat de imperativ este ca mesajul sa fie de actualitate ?
Ø Cu ce consecinte ?
II.Evaluarea exigentelor:
Ø Ce se asteapta de la mesaj din punct de vedere al intelegerii, deformarii, memorarii si conservarii ?
Ø De cu buget dispunem ?
III. Alegerea unui suport de comunicare in functie de cea ce s-a stabilit in cadrul primelor etape
7. Principiile comunicarii eficiente:
7.1. Principiul coerentei: receptorul sa primeasca si sa inteleaga mesajul in
conformitate cu intentiile emitatorului
7.2. Principiul schimbului permanent: emitatorul sa primeasca feedback-ul
(sub forma intrebarilor, observatiilor,
precizarilor) din partea receptorului si
sa tina cont de mesajul reprimit (sa
asculte argumentele receptorului si sa-
si adapteze comportamentul)
7.3. Principiul perceptiei globale: corelarea comunicarii verbale cu elementele
comunicarii nonverbale
Din ce in ce mai mult se vehiculeaza ideea conform careia este necesara existenta unui “responsabil al
comunicarii interne”, care sa aiba urmatoarele atributii (Emilian, 1999):
1. definirea, punerea in aplicare si animarea politicii de comunicare interna (alege si face aplicabile
diferitele suporturi de informare: ziarul intern, audiovizualul, animarea reuniunilor, etc)
2. asistarea directorului general/ a altor servicii in actiunea lor de comunicare:
Ø sfatuirea presedintelui in formarea imaginii sale interne
Ø asistarea conducerii in actiunile ei ce privesc salariatii
Ø informarea conducerii despre asteptarile salariatilor
Ø acompanierea cadrelor in actiunea lor de comunicare pe teren
3. facilitarea dialogului intre personal si conducere, scopul final fiind acela de motivare a personalului si de
ameliorare a climatului social.

Rezumat :
Comunicarea reprezinta transmiterea unui mesaj intr-un anumit context situational (spatio-temporal, socio-
cultural, psihologic) de la un emitator catre un receptor, prin intermediul unui canal de comunicare, mesajul
fiind transmis sub forma unui cod care face descifrabil mesajul. La nivelul institutiiopor comunicarea poate fi
interna si externa. Rolurile comunicarii sunt multiple si dintre acestea amintim : asigura o buna circulatie a
informatiilor interne; amplifica legaturile dintre membrii grupurilor de munca, dezvoltand un climat intern,
bazat pe incredere si apartenenta la grup si consolideaza coeziunea grupurilor; are un rol important in
asigurarea protectiei muncii; in cadrul politicilor de personal ale institutiei contribuie la desfasurarea cu
rezultate pozitive a proceselor de recrutare, selectie, evaluare, perfectionare si promovare a personalului etc.
Componentele actului de comunicare sunt : emitatorul , receptorul, mesajul contextul, mijloacele de
comunicare, feedback-ul. Comunicarea poate fi : ascendenta, descendenta sau orizontala; formala sau
informala; orala, scrisa, audio-vizuala sau nonverbala. Deosebim trei tipuri de retele de comunicare :
centralizate, descentralizate si multiple, fiecare cu caracteristici si stiluri de conducere diferite.
Transmiterea mesajului poate fi distorsionata de factori externi (distanta dintre parteneri, circumstante
nepotrivite, mediul fizic) sau interni (factori fiziologici, distorsiuni semantice, interventia afectivitatii, lipsa
de claritate a mesajului, etc). Principiile unei comunicari eficiente sunt : principiul coerentei, principiul
schimbului permanent si principiul perceptiei globale.
Concepte cheie :
Comunicarea interna este comunicarea care se stabileste intre resursele umnane ale unei institutii.
Comunicarea externa este comunicarea dintre institutie si mediul exterior (piata, partenerii de afaceri,
furnizori, clientela)
Comunicarea ascendenta reprezinta comunicarea in care mesajele circula de la baza catre nivelurile
superioare fiind importanta atat pentru a cunoaste aspiratiile personalului, cat si pentru dezamorsarea
eventualelor conflicte si tensiuni.
Comunicarea orizontala (laterala): nu tine cont de relatiile ierarhice si este un schimb de la egal la egal intre
sectoare, servicii/ departamente diferite.
Retelele de comunicare centralizate sunt acele retele caracterizate printr-un stil de conducere autoritar, in
care partenerii se afla in raporturi de subordonare/ supraordonare si sunt recomandate pentru a fi utilizate in
activitatile operative.
Retelele de comunicare descentralizate sunt retele in care participantii se afla in relatii de coordonare, se
caracterizeaza printr-un stil de conducere democratic, participativ si sunt indicate in activitatile creative si
cele de informare.
Retele multiple sunt combinatii ale reteleleor centralizate si descentralizate.
Extinctii:
Efectele interrelatiei dintre munca si limbaj asupra comportamentului profesional:
Comunicarea apare, in cursul muncii, atunci cand trebuie sa existe o transmitere sau o retransmitere a
informatiei. Prin urmare, limbajul si, in genere, comunicarea, joaca in procesul muncii un rol interregulator,
de influentare reciproca (cf. Slama-Cazacu 1999, 467), cu alte cuvinte realizeaza informarea in dublu sens si,
implicit, cooperarea. Pe de alta parte, influenta muncii se manifesta asupra alegerii unui anumit sistem de
exprimare-receptare (codul), precum si asupra anumitor cai de distributie in comunicare (directia de
circulatie a mesajelor).
Datorita acestei interelatii intre limbaj si procesul muncii, pot aparea diverse modificari formale ale
limbajului, tocmai datorita modului specific de desfasurare a procesului muncii. Aceste modificari pot fi
(cf. ibid., 471 si urm.):
-modificari cantitative, care se refera la frecventa mesajelor in timpul muncii, debitul verbal, lungimea
frazei, amploarea unui gest etc.;
-modificari calitative, referitoare la vocabular, particularitati fonetice, morfologice sau sintactice.
Activitatea in timpul muncii imprima vorbirii anumite trasaturi specifice care pot da nastere, ulterior,
unor modificari de sistem lingvistic. Astfel, cele mai frecvente modificari care se pot inregistra sunt:
1. Formarea unei termiologii speciale, care contribuie la fixarea si diferentierea cunostintelor intr-un
anumit domeniu, precum si la precizia comunicarii. In aceasta categorie se pot enumera: utilizarea frecventa
a numeralelor si a interjectiilor, acestea din urma mai ales sub forma de “refrene” sau siruri ritmice;
utilizarea abrevierilor in limbajul oral; diminutivarea termenilor tehnici; crearea unei ierarhizari a
termenilor, in raport cu importanta lor.
2. Schimbarea terminologiei ca urmare a evolutiei tehnice, situatie in care se pot adopta termeni din
vechea terminologie (utilizati prin transfer analogic), se pot prelua termeni prin imprumut din alta
limba sau alt domeniu de activitate ori se pot crea termeni noi (ca urmare a unei cerinte de mai mare
expresivitate sau de reflectare cat mai corecta a realitatii).
3. Modificari fonetice, care se refera la particularitati ale tempo-ului, intensitatii vorbirii, intonatiei, frazarii
sau melodicitatii si ritmului. Astfel de modificari apar, cu precadere, datorita conditiilor generale ale muncii
si datorita relatiilor concrete dintre interlocutori (necesitatea unor raporturi rapide, intense sau distanta mare
dintre interlocutori).
4. Modificari morfologico-sintactice, care presupun selectarea preferentiala a anumitor categorii sau forme
limgvistice (de exemplu, sunt folosite frecvent verbele si adverbele), folosirea unor propozitii eliptice,
transformarea valorii gramaticale a unor cuvinte (de exemplu, abrevierile pot deveni substantive flexionare),
inlocuirea unor categorii gramaticale prin alte mijloace de comunicare (in special, prin gesturi).
Toate aceste tipuri de posibile modificari ale limbajului sub influenta procesului muncii auu drept rezultat
o serie de particularitati de ansamblu ale expresiei (cf. ibid, 480). Comunicarea se supune necesitatilor de
dinamizare a partenerilor in vederea unor actiuni comune, ceea ce se traduce prin selectarea preferentiala a
posibilitatilor dinamogene ale limbii (adverbe, verbe, intejectii, imperativ si vocativ). De asemenea, contextul
comun creeaza relatii de dialog in procesul muncii, dar, in egala masura, creeaza si fragmente de comunicare
monologata.
Intrebari:
1. Care sunt functiile comunicarii interne?
2. Care dintre modalitatile de comunicare este cel mai adecvat intr-o institutie ? Argumentati
raspunsul.
3. Care dintre cele trei moduri de comunicare (scris, oral, audio-vizual) este cel mai ieftin ? Dar
cel mai usor de inteles ? Dar cel mai usor de conservat ?
4. Ce factori pot perturba comunicarea ?
5. Ce tipuri de retele de comunicare cunoasteti si care sunt avantajele si dezavantajele acestora ?
6. Care este rolul psihologului in asigurarea unui climat de comunicare optim la nivelul
institutiilor ?
COMPONENTELE ACTULUI DE COMUNICARE - FUNCTIILE COMUNICARII

Termenul a comunica deriva din latinescul communicare, care semnifica a fi in legatura cu, iar
comunicarea in limba romana este actiunea de a comunica si rezultatul ei.
Roman Jakobson in Essais de linguistique generale, stabileste sase functii ale limbajului, in care sunt
angajati factorii comunicarii. Functiile limbii corespund situarii comunicarii lingvistice in perspectiva unuia
dintre factorii comunicarii:
emitent - functia expresiva sau emotiva
receptor – functia persuasiva sau conativa
mesaj – functia poetica sau conotativa
cod - functia metalingvistica
referent, (context)– functia informativa, denotativa sau referentiala
canal de transmitere – functia fatica, interactionala
1. EMITATORUL este un individ, un grup uman sau o institutie care transmite un mesaj pentru care
are o motivatie si un scop. Functia corespunzatoare centrarii mesajului pe emitator este
functia EXPRESIVA, emotiva sau personala, care tradeaza starea afectiva, sentimentele, valorile morale,
capacitatile cognitive si cultura emitatorului.Functia emotiva a comunicarii consta in evidentierea starii
interne a emitatorului. Functia expresiva se refera, cum bine se stie, la capacitatea pe care o avem, ca
Emitatori, sa marcam pozitia noastra fata de informatia pe care o contine enuntul nostru.
Ea se se realizeaza la nivelul emotive al limbajului prin interjectii, al exclamatii, prin lungirea
emfatica a sunetelor. Este semnificativ ca intonatia are un rol deosebit de important in exprimarea pozitiei
Emitatorului. Alte procedee: folosirea diminutivelor si augmentativelor, preferinta pentru un anumit termen
din seria de sinonime aflata la dispozitia vorbitorului.
2. RECEPTORUL este destinatarul unui mesaj, in mod concret un individ, un grup uman sau o
institutie care intra in mod voit sau intamplator in posesia unui mesaj. Functia orientata spre receptorul
mesajului este cea CONATIVA, persuasiva, retorica, de apel sau instrumentala si serveste la incitarea
acestuia la actiune/respectiv la incetarea actiunii prin ordine, indemnuri, rugaminti, interdictii, etc. Prin acesta
functie se urmareste un anumit raspuns de la receptor. Functia conativa se concentreaza pe strategia
lingvistica a contactarii receptorului, bazata pe marci ale vocativului (la substantive, pronume, numerale si
adjective) si imperativului (mod verbal personal), de propozitii imperative, exclamative, afirmative si
negative. Constructia mesajului este la modul imperativ prin excelenta.
3. MESAJUL include datele transmise si codul de simboluri care intentioneaza sa ofere un mesaj
specific, particular acestor date. Functia aferenta mesajului este functia POETICA, estetica sai imaginativa,
care orienteaza limbajul spre sine, spre propria organizare. Limbajul poetic pune accentul pe modul cum se
spune, cum se vorbeste, spre deosebire de limbajul stiintific, care pune accentul pe ce se spune. Anumite
reclame fac apel la acest tip de mesaj, in special reclamele pentru serviciile turistice. Functia
poeticapresupune modul in care este concentrat mesajul poetic de la emitator spre receptor si constituie
functia esentiala a artei verbale. Ea nu apare singura: in poezia epica, unde se intrebuinteaza formulari la
persoana a treia, apare si functia referentiala; in poezia lirica, in care enunturile sunt la persoana intai, apare
si functia emotiva, iar in poezia liric-adresativa, cu valori retorice, formulate la persoana a doua (oda,
epistola, satira), apare si functia conativa. In opera dramatica, se exploateaza din plin resursele oferite de
functiile limbajului, mai ales factorii de perturbare a comunicarii, care creeaza atmosfera specifica.
4. CODUL vizeaza elemntele din care se construieste mesajul. Semnele codului pot apartine
limbajului verbal, nonverbal si paraverbal, dar si altora: semnele de circulatie, simbolurile matematice, etc.
functia corespunzatoare codului este ceaMETALINGVISTICA, ce are in vedere intelegerea corecta si
completa a mesajului. Ea presupune interventii prin care se verifica folosirea si intelegerea cuvintelor, a
sensului lor, a implicatiilor colaterale ale semnelor din cod. Este necesar sa se atraga atentia asupra codului
utilizat, fie prin gesturi, fie in perifraze explicative (explicatii de genul glumesc, desigur). Functia
metalingvistica are in vedere codul in care se exprima interlocutorii, modul in care functionarea nivelurilor
limbii (morfologic, sintactic, lexico-semantic etc.) favorizeaza si faciliteaza comunicarea. Comicul de situatii
se bazeaza din plin pe functia metalingvistica a comunicarii
5. CONTEXTUL e compus dintr-un ansamblu de factori care afecteaza semantica enunturilor, este o
anumita situatie de comunicare. Functia limbajului corespunzatoare contextului este cea REFERENTIALA.
Aceasta ilustreaza modul de folosire a limbajului pentru a exprima o realitate, o interpretare personala, o
imagine, o parere sau o idée, asa cum o percepe emitatorul. Functia referentiala transmite informatii despre
lumea reala sau imaginara, trimite la context si stabileste referentul. Ea poate fidenotativa sau cognitiva,
avand in vedere informarea, contextul lingvistic si extralingvistic (social, cultural,) al comunicarii.
6. CANALUL este o suma a tuturor posibilitatilor fizice si mentale de comunicare, constituind cale
ape care se difuzeaza mesajul.la nivel fizic, canal poate constitui aerul (vorbirea), impulsurile electrice
(telefonul), luminozitatea (farurile, semaforul), cablul (TV), hartia (scrisoarea), impulsurile electronice
(calculatorul), dar este nevoie si de o conexiune de ordin psihologic intre emitator si receptor pentru
realizarea si mentinerea comunicarii.canalul presupune o cale coerenta de comunicare dintre cei doi
colocutori. La nivelul canalului pot aparea factori perturbatori, producatori de bruiaje. Functia limbajului
corespunzatoare canalului este cea FATICA, interactionala. Ea serveste la stabilirea relatiei de comunicare si
la cultivarea interesului pentru aceasta pana la incheierea mesajului, prin verificarea functionarii optime a
circuitului. La nivelul contactului social functia fatica asigura comunicarea de succes prin amprenta
lingvistica degajata.
Majoritatea textelor indeplinesc mai multe functii, dar hotarator pentru includerea intr-un stil sau
altul, este functia dominanta. De pilda:
expresiva in memorii, confesiuni, comentarii, interpretari critice
persuasiva in ordine, decizii, regulamente, discursuri politice, predici, reclame
poetica in operele literare, dar si in unele mesaje publicitare
metalingvistica in analize gramaticale, in dictionare, in texte cu caracter didactic
referentiala e dominanta in comunicate oficiale, buletine, chestionare, referate, cronici
fatica in saluturi si formule de convenienta, texte de receptare a mesajului telefonic
Bibliografie:
1. F. Puscas, Comunicare (Limba si litaratura romana), ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2004;
2. Ion Toma, Elena Silvestru, Sinteze de limba romana, ed. Niculescu, Bucuresti, 2007;
COMUNICAREA INTERPERSONALA - Caracteristicile comunicarii interpersonale

1. Functiile comunicarii interpersonale


In general, comunicarea interpersonala are in vedere o mai buna intelegere si evaluare a lumii
inconjuratoare (prin comunicare indivizii obtin informatii despre ei insisi precum si despre ceilalti, cu care
intra in contact, astfel incat pot interactiona mult mai eficient), stabilind si dezvoltand relatii si schimband
comportamente si atitudini. In acest sens, urmatoarele functii capata o importanta deosebita:
- functia instrumentala/persuasiva (individul incearca sa-l determine pe celalalt/ceilalti sa faca ceva/sa
actioneze intr-un anumit mod)
- functia ontologica (comunicarea contribuie la autocunoastere, la o mai buna intelegere a celuilalt si
personalitatii sale; in acelasi timp, comunicarea contribuie la dezvoltarea relatiei dintre indivizi)
- functia afectiva (prin intermediul comunicarii, indivizii au posibilitatea dezvaluirii propriilor
sentimente)
- functia unificatoare/de legatura (comunicarea este cea care realizeaza legatura dintre indivizi si
mediul inconjurator)
- functia de „adaptare” (comunicarea da nastere unui permanent proces de ajustare a
comportamentelor umane)

2. Caracteristicile comunicarii interpersonale


Comunicarea interpersonala se desfasoara intre doi sau mai multi indivizi care se iau in considerare
unul pe celalalt, drept persoane
- unice (deoarece fiecare individ experimenteaza lumea inconjuratoare in mod diferit; el isi
formeaza propriile sentimente, ca parte a acestei experiente)
- cu ratiune („suntem constienti de lumea inconjuratoare si, in acelasi timp, constientizam acest
lucru”)[1]; aceasta presupune faptul ca fiecare individ „exploreaza” lumea inconjuratoare, reflecteaza asupra
ei, face speculatii, isi pune intrebari privind sensul vietii, a propriei persoane si a acelor din jurul sau
- cu posibilitatea de a alege (fiecare individ este capabil sa-si aleaga modul in care urmeaza sa
reactioneze intr-o anumita situatie; el initiaza actiuni, raspunde la provocari)

3 .Variabile care influenteaza/afecteaza comunicarea interpersonala


Vorbind despre multiplele variabile care afecteaza procesul comunicarii interpersonale, Larry Barker
considera ca un rol important il au:
- auto-dezvaluirea – proces care permite fiecarui individ sa se cunoasca mai bine, sa-si cunoasca
propriile sentimente, ganduri si atitudini
- increderea – afecteaza calitatea interactiunii; cu cat avem mai multa incredere in cineva, cu
atat ceilalti investesc mai multa incredere in noi. Increderea este strans legata de auto-dezvaluire (cu cat
avem mai multa incredere in cineva, cu atat ne auto-dezvaluim mai mult)
- comportamentul verbal si nonverbal – atentia trebuie indreptata spre semnalele venite de pe
ambele planuri, urmarindu-se in special congruenta acestora
- feedback-ul - elementul central al reglarii comunicarii; el asigura functia de control al
intelegerii, al receptarii in conditii optime a mesajului transmis, functia de adaptare a mesajului in conditiile
schimbarii oricarui parametru al contextului in care are loc comunicarea, functia de reglare sociala (prin
flexibilitatea rolurilor participantilor la actul comunicarii) precum si functia socio-afectiva.[2]
- feedforward – procesul de anticipare a feedback-ului
- „costurile” si „beneficiile” rezultate in procesul de comunicare (conform teoriei schimbului
social)
- competenta comunicativa (abilitatea de a alege un comportament comunicativ potrivit si
eficient intr-o anumita situatie de comunicare)
- zgomotul care intervine in comunicare: zgomotul fizic (scris neclar, ochelari de soare),
zgomotul psihic (prejudecati, presupuneri eronate, lipsa de deschidere in idei), zgomotul semantic (in
dialogul dintre doua persoane care vorbesc limbi diferite, care utilizeaza un vocabular tehnic, complex,
necunoscut receptorului, sau atunci cand cele doua persoane atribuie semnificatii diferite)[3]
- managementul interactiunii – modalitatea in care partenerii de dialog controleaza
interactiunea spre satisfactia ambelor parti

4. Caracteristicile unei comunicari interpersonale eficiente


Luand in considerare factorii care asigura o buna comunicare interpersonala, putem spune ca eficienta
comunicarii presupune:
- luarea in considerare a partenerului de dialog, cu dorintele si nevoile sale
- manifestarea unei ascultari active
- adaptarea comportamentului verbal si nonverbal potrivit partenerului de comunicare si situatiei
/contextului in care ceasta se desfasoara
- stabilirea empatiei fata de partenerul de dialog (empatie = capacitatea unei persoane de a se
transpune in pozitia interlocutorului sau si de a incerca sa perceapa ceea ce simte acesta)[4]
- oferirea unui decodari corecte a denotatiilor si conotatiilor semnelor verbale si nonverbale
- cultivarea unor abilitati menite sa asigure un management interactional eficient (cunoasterea
regulilor privind initierea, mentinerea si incheierea comunicarii, respectarea regulilor de politete)
- abilitati privind rezolvarea de conflicte)
Exista insa si numeroase bariere in calea comunicarii:
· de ordin fizic (mediu): acustica, lumina, distanta, zgomot, distanta de comunicare
· de ordin lingvistic (limba vorbita /scrisa, vocabularul utilizat, registrul si stilul ales, dificultati
de exprimare, stereotipii)
· de factori personali (predispozitia spre comunicare, diferenta de perceptie, emotii, incredere,
oboseala, credibilitate, personalitate, implicarea pozitiva sau negativa a celui ce receptioneaza, amenintarea
statutului celor implicati in comunicare, lipsa de cunoastere, lipsa de interes, abilitatea receptorului de a
asculta, educatia, valorile interlocutorilor, relatiile dintre interlocutori)
· de ordin semantic (legate de diferentele de limbaj existente intre cei doi interlocutori)
Orice comunicarea organizationala interna se bazeaza in primul rand pe comunicarea interpersonala.
Aceasta din urma pleaca de la premisa ca interlocutorul trebuie sa fie tratat ca o persoana
- unica, apta sa experimenteze lumea intr-un mod diferit de ceilalti
- capabila sa reflecteze asupra realitatii inconjuratoare, sa faca speculatii, sa-si puna intrebari, sa
evalueze, sa influenteze
- capabila sa reactioneze intr-un mod propriu: sa initieze o comunicare sau sa puna capat
acesteia in orice moment
Este usor de identificat o organizatie la nivelul careia comunicarea interna se realizeaza foarte bine.
Aceasta se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi:
- planurile de dezvoltare a organizatiei contin, la randul lor, un plan de comunicare, in detaliu
- dialogul constructiv este forma dominanta a comunicarii
- barierele de comunicare sun identificate in timp util si inlaturate
- climatul organizational instituit de departamentul de conducere permite angajatilor sa se
exprime liber, fara perspectiva unei amenintari angajatii se simt valorizati si dau dovada unei puternice
motivatii
5. Teorii privind comunicarea interpersonala
Teorii interactioniste
a) Abordarea psihologica si psihiatrica
Teoria apartine Scolii de la Palo Alto (Watzlawick, Beavin, Jackson). Reprezentantii acestei Scoli
considera ca indivizii aflati in interactiune realizeaza prin comportamentele lor un schimb de energie si
informatie cu mediul inconjurator. Ei sunt permanent angajati intr-o activitate bazata pe o intelegere tacita,
pe un acord reciproc de cooperare verbala prin intermediul careia reusesc sa –si descopere sinele, sa se
autocunoasca.
b) Etnografia comunicarii (Dell Hymes si Gumperz) – analizeaza dinamica schimburilor
verbale, mecanismele acestora precum si ritualurile interactionale. Dell Hymes ne ofera Modelul Speaking,
in care pot fi identificate cu usurinta componentele interactiunii: cadru (setting – timp, loc, cadrul
psihologic), participantii (participants – vorbitorul si audienta), finalitati/scopuri (ends), acte (acts – forma si
continutul mesajelor), tonalitate (key – tonul, maniera de rostire), instrumente (instruments – canalul de
comunicare, stilul vorbirii), norme (norms – menite sa ghideze interactiunea), tip de activitate (genre –
conversatie/discutie/dezbatere).
c) Interactionismul simbolic - scoala de gandire sociologica americana – aduce in discutie
conceptul de sine. Sinele se dezvolta in cadrul experientei sociale, in interactiunea cu cei din jur (Mead), in
situatia in care individul are posibilitatea sa-si asume un rol si sa-si plaseze partenerul de dialog intr-un rol
corespunzator.
d) Dramaturgia (Goffman). Goffman este preocupat de interactiunea din viata de zi cu zi, pentru
care incearca sa elaboreze o teorie a comunicarii interpersonale. Pentru el, interactiunea este locul
pozitionarii reciproce a indivizilor si al construirii si dezvoltarii sinelui social. Goffman interpreteaza
interactiunea cotidiana din perspectiva teatrala (ca spectacol in fata celorlalti si modelat de acestia). In
consecinta, el utilizeaza notiuni precum scena, actor, rol, „figuratie”. Individul interpreteaza rolul, care se
transforma in unitatea de baza a procesului de socializare; rolul trebuie indeplinit intr-o maniera
convingatoare.
e) Teoria schimbului social (Thibault & Kelly– are originea in economie si psihologia
comportamentala; are la baza ideea conform careia interactiunea poate fi inteleasa ca un schimb social, in
care actiunile indivizilor sunt motivate de costuri si benefic Interactiunile continua atunci cand indivizii
recunosc posibilitatea obtinerii unui beneficiu; ori de cate ori costul apare a fi mai ridicat decat beneficiul,
indivizii tind sa „paraseasca scena” interactiun Pentru a obtine o comunicare eficienta si relatii bune cu
partenerul de dialog, individul cauta sa minimalizeze costurile si sa mareasca beneficiile.
Teoria relatiei dialectice ( Baxter & Montgomery) - sustine faptul ca orice act de comunicare
creeaza sau sustine o relatie. Relatiile interpersonale sunt bazate pe tendinte contradictorii; fiecare relatie
cunoaste o tensiune intre intimitate si independenta. Dialogul este cel care creeaza sau evalueaza asemanarile
si diferentele dintre indivizi.
Comunicarea dialogica (M. Buber) - considera ca dialogul este mai mult decat vorbirea; inseamna
„a comunica cu”. Acest lucru presupune recunoasterea celuilalt, dorinta de a-i asculta punctele de vedere,
precum si respectul pentru acestea.
Teoria reducerii incertitudinii (Berger& Calabrese) – considera ca actul comunicarii trebuie sa aiba
in vedere expresivitatea verbala, expresivitatea nonverbala, intimitatea, reciprocitatea si similaritatea. Orice
relatie este marcata la inceput de incertitudine, iar indivizii comunica tocmai pentru a reduce aceasta stare
care este destul de neplacuta. Reducerea incertitudinii se produce prin: obtinerea de informatii cu caracter
general despre interlocutor (etapa de inceput), exprimarea atitudinilor, valorilor, credintelor (etapa personala)
si stabilirea interactiunilor ulterioare (etapa finala). Informatiile despre interlocutor se pot obtine prin strategii
pasive (persoana este observata in situatii in care comportamentul este auto-monitorizat - in sala de clasa, de
exemplu) sau unde se comporta foarte natural (la un meci de fotbal); prin strategii active (indivizii cauta sa
creeze situatii in care Celalalt sa poata fi observat – mergand impreuna la curs/stand la aceeasi masa, etc) sau
prin strategii interactive (comunicarea directa cu persoana respectiva)
Teoria „patrunderii/penetrarii” sociale (Altman &Taylor) – preocupata de procesul de dezvoltare a
relatiilor sociale. Ideea de baza este aceea ca, pe masura ce relatia se dezvolta, indivizii capata informatii
despre lucruri din ce in ce mai personale/intime. Acest lucru duce la vulnerabilitate, de unde nevoia
dezvoltarii sentimentului de incredere in Celalalt.
Teoria tranzactionala (Eric Berne) – porneste de la ideea ca atunci cand doua persoane se intalnesc
fata-in-fata, una dintre ele va vorbi celeilalte (stimul tranzactional); reactia venita din partea celeilalte
persoane devine raspuns tranzactional. Tinand cont de faptul ca fiecare persoana are 3 stari ale eu-lui
corespunzand dezvoltarii personalitatii individului (starea de Copil, Adult, Parinte), Berne stabileste tipurile
de tranzactii care se pot stabili in cadrul comunicarii interpersonale: tranzactii simple, incrucisate si duble.
Principiul cooperativ. Maximele comunicarii. Forme ale implicitului

Principiile pragmaticii sunt de tip reglementativ, au o natura neconventionala, depinzand de


obiectivele urmarite in procesul de utilizare a unei limbi considerate. Principiile pragmatice fundamenteaza
cele mai diverse tipuri de activitati care presupun colaborarea intre indivizi, inclusiv comunicarea prin
limbaj.
Principiul cooperativ – HP Grice Logic and conversation (1968): fiecare contributie la o conversatie
trebuie sa corespunda – in momentul realizarii – cerintelor impuse de obiectivul sau de directia acceptata a
schimbului verbal in care este angajat participantul respectiv.

Maximele principiului cooperativ:


Maxima cantitatii reglementeaza cantitatea de informatie furnizata de fiecare participant la un schimb
verbal. Aceasta sa se incadreze strict in limitele impuse de obiectivele schimbuluirespectiv, sa nu fie nici
insuficienta, nici excedentara.
Maxima calitatii cere ca interlocutorii sa spuna numai adevarul; este exclusa astfel atat furnizarea
unor informatii false, cat si a unor informatii a caror veridicitate nu poate fi dovedita in mod adecvat de
locutor.
Maxima relevantei cere corelarea intre ele a diverselor interventii in cadrul unui schimb verbal si, in
acelasi timp, adecvarea acestora la tema in discutie.
Maxima manierei priveste modul in care trebuie formulate interventiile in cadrul unui schimb
verbal, reclamand claritate si structurare logca a enunturilor.
Maximele nu reprezinta un inventar de reguli nelegate intre ele. Ceea ce le conecteaza este
dependenta fata de principiul cooperativ.
- sunt frecvente situatiile in care maxima cantitatii intra in concurenta cu cea a calitatii: maxima
cantitatii este sacrificata in favoarea maximei calitatii.
- maxima relevantei sprijina indirect maxima cantitatii
- maxima manierei este strans legata de cea a relevantei, favorizand comunicarea in forma cea
mai directaa obiectivului urmarit de locutor.

Implicaturi conversationale
Prin implicaturi conversationale se desemneaza un tip special de deductii pragmatice, a caror
validitate este, in cea mai mare parte a cazurilor, limitata la o situatie comunicativa data. Competenta
comunicativa a membrilor unei comunitati include si stapanirea modului de a jongla cu maximele si a
mecanismelor de a decoda enunturile bazate pe implicaturi.
Implicaturile nu presupun incalcarea aleatorie a maximelor, ci in conditii discursive determinate si cu
respectarea anumitor reguli care sa permita decodarea corecta din partea R.
Forme de abatere de la cerintele maximelor:
- Incalcarea tacita si neostentativa a unei maxime
- Sustragerea de la respectarea unei/ unor maxime si a principiului cooperativ
- Sacrificarea uneia dintre maxime cand aceasta intra in conflict cu alta
- Incalcarea evidenta a unei maxime sau exploatarea acesteia.

Tipuri de implicaturi
In raport cu modalitatea in care sunt asociate cu continutul lingvistic al enunturilor, implicaturile pot
fi conventionale si nonconventionale.

Implicaturile conventionale desemneaza aspectele semantice nelegate de valoarea de adevar,


transmise prin forme si constructii lingvistice.
E adevarat ca nu mi-a telefonat pana acum.
E ciudat ca nu mi-a telefonat pana acum.

Implicaturile nonconventionale desemneaza aspectele semantice legate numai indirect de continutul


lingvistic al enunturilor.
Clasa tipica a implicaturilor nonconventionale este aceea a implicaturilor conversationale, definita
prin raportare la principiul cooperativ si la maximele pe care acesta le subsumeaza.
GRICE diferentiaza implicaturile conversationale particularizate de cele generalizate.
Implicaturile conversationale particularizate sunt dependente de contextul in care a fost emis
enuntul .ex: E ora 11.
Implicaturile conversationale generalizate sunt relativ independente in raport cu contextul
comunicativ, prezenta lor fiind determinata de folosirea anumitor cuvinte, constat asociate cu anumite
implicaturi.
Ion se intalneste diseara cu o femeie.

Grice insusi a observat similaritatea dintre implicaturile generalizate si cele conventionale, precum si
dificultatea de a gasi exemple necontroversabile.
Expresiile care ar declansa implicaturi generalizate de tipul un/ o X nu pot fi practic deosebite de cele
din clasa declansatorilor de presupozitii.
Trasaturi caracteristice pentru implicaturile conversationale:
- sunt calculabile
- anulabile
- nondetasabile
- nonconventionale
- pot avea o anumita indeterminare
Implicaturile conversationale pot fi anulate explicit prin adaugarea unei propozitii sau contextual,
daca nu conteaza pentru aportul informational al enuntului.
Ion are trei copiidaca nu chiar mai multi.

Nefiind legate de forma lingvistica a enunturilor care le contin, implicaturile conversationale nu


dispar daca se opereaza substitutii sinonimice:
(ironic) Ce prieten bun! / Ce prieten extraordinar!/ Grozav prieten!

Presupozitii pragmatice
Presupozitiile – deductii latente, elemente apartinand fondului de informatii comun; acestea raman de
obicei in fundalul comunicarii.
Implicatia logica /vs./ presupozitie
Ion regreta plecarea Mariei..
-presupozitia : Maria a plecat; implicatia logica : Ion regreta ceva.
Implicatia logica desemneaza consecinta logica a ceea ce este asertat printr-un enunt.
Presupozitia desemneaza o preconditie a enuntarii cu succes a unei propozitii.
Diferenta dintre ele este data de testul negatiei si al interogatiei. Numai presupozitiile se mentin in
cazul variantei negative sau interogative a propozitiilor, pe cand implicatiile logice sunt anulate.
Ion nu regreta plecarea Mariei. Ion regreta plecarea Mariei?
Din perspectiva pragmatica, nu continutul propozitional si valoarea de adevar constituie repere
fundamentale pentru definirea presupozitiilor, ci situatia in care este rostit un enunt. Situatia este
caracterizata printr-o anumita configuratie a atitudinilor si a intentiilor participantilor.
Presupozitiile nu apartin propozitiilor, ci indivizilor care enunta propozitiile.
Presupozitiile sunt parte dintr-o relatie tripartita E – cadrul enuntarii – R. Functionarea presupozitiilor
in discursnecesita reinnoirea constanta in cursul interactiunii a acordului tacit intre participanti asupra
limitelor teritoriului comun.
Clase de declansatori de presupozitii (Yule 1996):
descrierile definite: nume proprii sau nume comuneinsotite de articol definit ori de determinari
atributive
a. Verbele si predicatele factive (ale caror subordonate sunt intotdeauna adevarate): a sti, a-si da
seama, a regreta, a se bucura, a-i parea bine/rau, a fi bucuros/trist/vesel/ mandru, a se intrista ca
b. verbele nonfactive (ale caror subordonate sunt intotdeauna false): a visa, a-si inchipui, a-si imagina,
a pretinde ca.
3. verbele si predicatele implicative: a reusi, a evita, a uita, a se intampla sa.
4. verbele care exprima modificarea unei stari: a incepe, a termina, a sfarsi, a inceta,
a pleca, a ajunge, a sosi.
5. verbe, adverbe, numerale adverbiale cu semnificatie iterativa: a reciti, iar.
6. verbele de opinie: a acuza, a critica, a certa, a lauda.
7. subordonatele temporale
8. constructiile comparative
9. atributivele explicative
10. conditionalele ireale
11. intrebarile

Tipuri de presupozitii:
- existentiale – definite prin recunoasterea de catre E a existentei entitatilor numite prin
declansatorii de presupozitii (clasa 1)
- factive – presupozitii intotdeauna adevarate (clasa 2a + 7, 8, 9)
- nonfactive – presupozitii intotdeauna false (clasa 2b)
- lexicale – definite prin faptul ca sensul unitatii lexicale care declanseaza presupozitia trimite
intotdeauna la un alt sens (clasele 3, 4, 5, 6)
- structurale – anumite structuri ale propozitiei presupun existenta unei parti considerate
sistematic drept adevarata (clasa 11)
- contrafactuale – sensul presupus nu este numai fals, ci si contrar realitatii (clasa 10)

Trasaturile presupozitiilor:
- nu sunt calculabile
- nu pot fi anulate
- sunt detasabile
PRESUPOZITII VS. IMPLICATURI
- presupozitiile au un caracter conventional mai mare decat implicaturile
- presupozitiile au o validitate mai mare decat implicaturile
- implicaturile depind mai mult de o situatie de comunicare data
- presupozitiile au orientare retroactiva, spre un fond de cunostinte preexistent si impartasit de
colocutori
- implicaturile au orientare proactiva, spre o cunoastere care trebuie construita prin cooperare si
a carei validitate poate fi limitata la schimbul verbal in curs.
- presupozitiile nu constituie obiect al comunicarii (daca sunt respinse sau puse la indoiala isi
pierd statutul) si pot ramane neactualizate fara ca procesul comunicativ sa sufere
- fara calcularea implicaturilor de catre R comunicarea nu poate continua in sensul dorit de E.
Presupozitiile au un rol esential in delimitarea universului conversational. Introducerea unor
presupozitii il pune pe R in situatia de a accepta o anumita baza de discutie selectata de E. Contestarea
presupozitiilor de catre interlocutor : fr. grava.
Determinand directia de evolutie a conversatiei, alegerea setului de informatii prezentate ca
presupozitii poate avea caracter strategic: manipularea presupozitiilor; acomodarea presupozitionala.
CARACTERISTICILE COMUNICARII DE MASA.

Comunicatorii. Canalul. Publicul. Continutul.


Particularitatile comunicarii de masa sunt prezentate de Mihai Coman prin evidentierea
caracteristicilor elementelor comunicarii (emitator, canal, receptor si continut).

1. Comunicatorii
in comunicarea de masa mesajele sunt produse de echipe de oameni specializati atat in cautarea si
procesarea informatiei cat si in concepeterea si fabricarea divertismentului.
specialistii lucreaza in stricturi organizationale complexe, bazate pe o diviziune accentuata a muncii,
pe ierarhii clare, pe norme si proceduri de lucru standardizate.
productia se desfasoara pe principiul „bandei rulante”, vizeaza rentabilitatea si eficienta, ce asigura
obtinerea profitului si este marcata de competitia cu institutiile similare.
productia de mesaje mass-media este deosebit de costisitoare, de pilda, pentru realizarea unui ziar ca
Los Angeles Times se consuma 450.000 t de hartie.
numarul si varietatea specialistilor ce contribuie la finalizarea unui produs mass-media sunt
semnificative, de exemplu pentru realizarea unei pagini de ziar lucreaza mai multi reporteri, fotoreporteri si
editori, un grafician, un secretar de redactie, un comentator sau un editorialist, numerosi tehnicieni
(daclilografi, tipografi, corectori), apoi reprezentantii departamentului de management (ce asigura
aprovizionarea cu materie prima si organizarea muncii) si de marketing (ce se opcupa de promovarea
ziarului).

Canalul
mesajele create de industriile mass-media sunt distribuite cu ajutorul unui ansamblu de tehnologii
controlate de numeroase institutii specializate.
dupa F.Balle (apud. M. Coman, op.cit., p.24), exista trei mari tipuri de „media”:
a.) media autonome – in aceste cazuri suportul de transmitere poarta in el mesajul, fie direct ca in
carti, ziare sau afise, fie prin existenta unui „decodor” (cum e radioul, televizorul, lectorul de discuri, casete
sau CD-uri)
b.) media de difuzare – suportul are doar functia de a transmite mesaje releele, cablul, satelitul
c.) media de comunicare – ce permit instaurarea dialogului la distanta (telefonul, poste traditionala
sau electronica)
modul in care publicul percepe mesajele transmise este determinat de caracteristicile diferitelor
mijloace: suportul tiparit (cartea, ziarul, revista) permite un contact prelungit cu informatiile date, ce poate fi
intrerupt sau prelungit, in functie de dorinta receptorului. Acesta, la randul sau, este activ, poate selecta si
ordona mesajele dupa cum vrea.
suportul electronic, cum e audiovizualul, ofera mesaje ce apar si dispar cu repeziciune si nu pot fi
stocate pe suportul lor initial, iar receptorul nu poate ordona mesajele, nici nu poate incetini sau grabi
desfasurarea lor, dupa cum nu poate reveni asupra unui material deja transmis.

3. Publicul
- in comunicarea de masa, adienta este constituita dintr-o multitudine de oameni, risipiti in plan
geografic, eterogeni d.p.d.v. socio-cultural, aflati in imposibilitatea de a comunica intre ei sau cu persoanele
ce au produs mesajele respective
- publicul consuma un produs mass-media in urma unei decizii liber asumate
- ca urmare comunicatorii din mass-media sunt in permanenta preocupati de trezirea si mentinerea
interesului acestor grupuri eterogene de oameni.
- in consecinta mesajele transmise sunt accesibile, atragatoare, mereu inedite
- exista doua forme de non-comunicare ce afecteaza comportamentul receptorilor:
a.) receptorii nu pot comunica direct cu emitatorii, desi exista forme de interactiune, acestea sunt
extrem de selective si fara mare putere de influentare
b.) receptorii mesajelor mass-media nu sunt legati intre ei printr-un sistem de comunicare complex

4. Continutul
- cea mai importanta caracteristica este ca aceste produse sunt distribuite ca bunuri de consum: „un
produs mass-media este o marfa sau un serviciu vandut unor consumatori potentiali, in concurenta cu alte
produse mass-media” (McQuail, apud M. Coman, op. cit., p. 27)
- oferta mass-media cuprinde urmatoarele categorii de bunuri culturale:
a.) infomatii
b.) idei si opinii
c.) divertisment (filme, seriale, jocuri, sport, muzica, umor talk-show-uri etc.)
d.) mesaje cu continut educational
Concluzii
destinate unui „om mediu” continurile se caracterizeaza prin: simplitate, claritate, afectivitate, ceea ce
ofera maselor la aceste produse un acces direct, simplu si rapid la intelegerea mesajelor purtate de ele.
EFECTE ALE COMUNICARII DE MASA

Introducere
• Analiza modului in care presa influenteaza societatea a constituit una din preocuparile majore
ale cercetatorile din domeniu,
• mass-media face parte din viata cotidiana, pe tot parcursul vietii unui individ
• Mass-media are o universalitate pe care nu o are nici o alta institutie
• Presa ofera un bagaj comun de idei si imagini care depaseste barierele sociale si geografice

Efectele mass-media
• Dupa Denis McQuail mass-mdia poate actiona asupra:
– Indivizilor
– Grupurilor
– Institutiilor
– Intregii societati

• Mass-media poate afecta personalitatea umana in:


– Dimensiunea cognitiva (schimbarea imaginii despre lume)
– Dimensiunea afectiva (crearea sau modificarea unor atitudini si sentimente)
– Dimensiunea comportamentala (schimbari ale modului de actiune ale indivizilor si fenomene
de mobilizare sociala)

Influenta mass-media
• influenta mass-media poate sa conduca, la nivelul receptorilor individuali, la realizarea:
– acordului,
– identificarii sau
– internalizarii valorilor ori a sensurilor transmise prin presa

Acordul
• Defineste acceptarea constienta a influentei unui mesaj
• Adeziunea este:
– critica,
– nu dureaza, poate fi supusa reevaluarilor,
– este conjuncturala si nu atinge structurile profunde ale personalitatii indivizilor in cauza
Identificarea
• Presupune asumarea valorilor promovate de sau prin sursa din mass-media si duce la imitarea
comportamentului promovat de acesta
• Procesele de identificare sunt evidente in sfera consumului de divertisment, de pilda, tinerii se
imbraca asemeni vedetei preferate
• Se incearca fidelizarea audientei, din ratiuni economice sau politice

Internalizarea
• Implica asimilarea valorilor, semnificatiilor si modelelor de comportament difuzate de mass-
media si topirea lor in valorile care constituie conceptia despre lume si in modul de comportament al
indivizilor
• Prin acest fenomen se atinge maximul de eficacitate in actiunea de influentare, punctul
terminus al acesteia
• Exemple: consumul unui anumit produs in urma unei campanii publicitare, schimbarea
orientarii politice in urma unei campanii de persuasiune politica etc.

Forme de exercitare a influentei prin mass-media


• Studiile consacrate efectelor sunt deosebit de numeroase
• Exista diferite teorii in acest sens:
– teoriile efectelor puternice,
– teoriile efectelor limitate,
– teoriile efectelor slabe

Teoriile efectelor puternice


• Dintre teoriile majore se evidentiaza:
– Modelul “stimul-raspuns”: relati dintre mesajele presei si public este una de tip stimul-
raspuns (numita si one step flow, teoria glontului magic)
– Modelul “hegemonic”: clasele dominante isi exprima puterea nu atat prin masuri represive, cat
prin mijloace persuasive de tip cultural-simbolic
– Modelul dependentei: indivizii depind in mod diferit de mesajele presei in functie de
variabilele socio-culturale prin care sunt definiti si de gradul in care au nevoie de informatiile furnizate de
mass-media
– Modelul “spiralei tacerii”: presa are o putere deosebita de a influenta opiniile indivizilor.
Puterea mass—media de a impune o anumita opinie poate conduce la crearea unei minoritati tacute (daca
grupurile care nu se regasesc in discursul mediatic reprezinta categorii izolate) sau crearea unei majoritati
tacute (daca ideile unei minoritati sunt sustinute de presa, iar majoritatea, marginalizata, se retrage alunecand
pe pantele “spiralei tacerii”)
Teoria efectelor limitate
• Din aceasta perspectiva influenta mass-media nu mai apare ca una puternica si totala, ci ca una
determinata de o multime de factori conjuncturali
– Modelul “fluxului in doi pasi”: mesajul presei este filtrat de un factor intermediar (liderul de
opinie)
– Modelul cultivarii: privitorii care petrec multe ore pe zi in fata televizorului au o conceptie
despre lume dependenta, “cultivata” de conceptia distribuita de televiziune
– Modelul “agendei” (agenda setting): mass-media functioneaza in calitate de “creatoare de
agenda”, de fauritoare de “ordine de zi”, adica de prioritati si clasificari pentru indivizi consumatori de mass-
media
Teoriile efectelor slabe
• Sunt studii ce evidentiaza autonomia relativa a publicului, au o atitudine antitetica fata de sfera
teoriilor precedente
– Modelul “utilizari si gratificatii”: consumul mediatic este un act de utilizare, in functie de
asteptari, nevoi si foloase presupuse. Nevoile satisfacute de mas-media pot fi de natura cognitiva (dobandirea
de informatii), afectiva (dobandirea de experiente emotionale), socio-integrativa (intarirea relatiei cu
prietenii,vecinii, colegii de munca etc.), personal –integrativa (intarirea increderii in sine), scadere a tensiunii
(escapismul)
– Analiza receptarii: de pilda, analiza receptarii differentiate
MODELUL AUTORITARIST
1. Consideratii preliminare
• acest model este considerat prima concretizare filozofica si institutionala a relatiei dintre stat si
presa, prima incercare de a defini misiunea sociala a presei (M. Coman, p. 130)

Prefigurarea modelului autoritarist


• La inceputul sec. al XVII-lea a fost configurat unul dintre principiile de baza ale modelului
autoritarist: controlul exercitat de institutiile statului asupra functionarii organelor de presa si a continuturilor
vehiculate de acestea
• Este perioada in care imprimatele ocazionale (feuilles volantes, gazzette, Zeitungen) incep sa
capete o oareceare periodicitate
• Monarhiile vremii percep aceste instrumente de informare ca pe o amenintare directa

3. “Dilema” sistemelor autoritariste


• Cum poate fi controlat individul, fara a se atenta la valorile individualismului?
• Cum poate fi controlata intreprinderea de presa, fara a se atenta la principiile economiei de
piata?
• Sistemele autoritariste au incercat sa rezolve aceste dileme utilizand doua mijloace: privilegiile
si restrictiile

4. Formele privilegiilor si a restrictiilor


• Legislatia
• Controlul statului asupra productiei
• Codurile restrictivbe de conduita
• Folosirea taxelor si a altor forme de penalizare economica
• Controlarea importului de presa straina
• Dreptul guvernului de a numi conducerile institutiilor de presa
• Suspendarea publicatilor

5. Concluzii
• Modelul autoritarist a fost “depasit” in cele doua directii:
– modelul comunist a perfectionat tehnicile de exercitare a controlului
– Modelul liberal a dezvoltat formele de emancipare de sub controlul autoritatii
Modelul serviciului public
“Introducerea autoritatilor statale in sistemul comunicarii de masa, intr-un triunghi ce leaga publicul,
presa si institutiile Puterii, se face in numele unui concept esential: acela al responsabilitatii sociale”
(Mihai Coman, Introducere in sistemul mass-media)
Rolul presei
Are anumite obligatii fata de individul-cetatean
Reprezinta un “serviciu public”, analog altor servicii pe care statul le ofera sau le protejeaza, pentru
binele membrilor sai
Factorii care au impulsionat punerea in practica a modelului serviciului public
A.) revolutia tehnologica – aparitia de noi sisteme de transmitere a mesajelor a condus la nasterea
unor institutii media (radioul si televiziunea) si la necesitatea stabilirii unor criterii unitare si coerente de
functionare a acestora
B.) dezvoltarea constiintei si exigentei profesionale – pe fondul cresterii rolului si puterii presei,
jurnalistii au devenit din ce in ce mai constienti de raspunderea civica si morala care apasa pe umerii celor ce
produc si distribuie mesaje prin presa
C.) amplificarea dezbaterilor teoretice privind rolul presei – M. Coman considera ca numerosi
cercetatori si filozofi, martori ai cresterii puterii mass-media, ai disparitiei unor forme de comunicare
traditionale si a inlocuirii acestora cu tehnicile variate ale comunicarii de masa, au analizat aceste fenomene,
formuland si concluzii critice au privire la functionarea presei

Caracteristici
Modelul serviciului public porneste de la premisele teoretice ale modelului liberal
Considera ca:
n sistemul liberal a abdicat de la principiile sale fundamentale
n modelul liberal a dus la o exacerbare a legilor pietei si a goanei dupa profit
n institutiile mass-media au abandonat adeseori misiunea de a informa in chip neutru si echilibrat
si au optat pentru divertismentul facil
n accesul la comunicare este limitat pentru ca un grup limitat de proprietari controleaza
majoritatea canalelor de comunicare
n Autonomia financiara, independenta fata de autoritatile statale si indeplinirea idealurilor
generoase ale constituirii unei “piete libere a ideilor” se poate asigura printr-o participare neinteresata a
distribuitorilor de fonduri
n In Europa statul sprijina financiar si logistic posturile de interes public fara a interveni direct in
politica acestora
n Prerogativele de reglementare si control sunt transmise de catre factorii politici si administrativi
unor instante de tip tehnocratic, constituite din specialisti sau personalitati independente (Consiliul Superior
al Audiovizualului-Franta, Comisia Televiziunilor Independente-Anglia)

Posturi de interes public vs. posturi comerciale


n Modelul serviciului public ar trebui sa conduca la separarea clara a posturilor de interes public
de cele comerciale prin mai multi factori:
n Pozitia juridico-administrativa (statal vs. privat)
n Modul de finantare (subventii vs. castiguri din activitatea proprie)
n Continut (generalist, bazat pe informare, educare si divertisment elevat vs. specializat, cu accent
de divertisment de consum)
n Profilul audientelor (public national vs. public-tinta limitat)
In realitate, aceste distinctii de principiu nu sunt intotdeauna si nici integral realizate

Concluzii
n Politica de descentralizare promovata de guvernele europene a favorizat reducerea sprijinului
statului si orientarea televiziunilor de serviciu public catre un regim apropiat de cel al televiziunilor
comerciale
n Evolutiile recente din peisajul european al audiovizualului se caracterizeaza fie prin trecerea
unor posturi de anvergura nationala din mainile statului in cele ale unor grupuri particulare (Franta), fie prin
dezvoltarea puterii si prestigiului unor canale comerciale, care ajung sa concureze postul national (Italia,
Germania, Anglia)
n Intr-o lume moderna si complexa, presa se poate dezvolta indeplinind simultan mai multe roluri,
fiind vorba de concretizarea de elemente variate din mai multe “teorii”.
In tara noastra
n Analizand situatia din Romania postcomunista M. Coman sesizeaza urmatoarele aspecte:
n Audiovizualul national, publicatiile culturale subventionate de diverse ministere isi revendica
apartenenta la modelul serviciului public
n Produsele presei scrise si posturile audiovizuale comerciale se ancoreaza in modelul liberal
n Putine ziare controlate de unele partide si unele publicatii locale (de pilda, ale institutiilor
administrative) au componente care amintesc de caracteristicile modelului autoritarist
n Nici o institutie mass-media serioasa nu se revendica de la modelul comunist
ROLUL PRESEI IN SOCIETATE LIBERTATE SAU CONTROL?

1. PREMISE
u Dupa descoperirea tiparului, explozia de produse media duce la o intrebare simpla, dar cu
multiple implicatii politice si sociale:
u Cine are dreptul sa editeze si sa difuzeze carti, ziare si reviste?
u “Trebuie oare statul sa stapaneasca aceste mijloace de contractare a individului-cetatean; pot fi ele
instrumente semi-independente, supuse doar unui control din partea statului, sau pot fi accesibile oricarei
persoane care, prin activitatea trecuta sau prin aspiratiile prezente, dovedeste ca nu se va amesteca sau mnu
se va opune intereselor puterii?” (F. Siebert et alii, apud M. Coman, Introducere in sistemul mass-media,
2007, p. 127)

Tipologia structurilor institutionale


u Cea mai cunoscuta tipologie este cea propusa de trei profesori americani, Fred Siebert, Theodore
Petersen, Wilbur Schramm (Four Theories of the Press,1956): modelul autoritarist, modelul liberal, modelul
comunist si modelul serviciului public
u In 1969 Schramm propune o reevaluare critica a textului initial, unele consideratii fiind tributare
ideologiei “razboiului rece”
u W. Hachten propune cinci modele: autoritarist, occidental, comunist, revolutionar si
dezvoltationist
u H.J. Altschull reduce schema la trei modele: liberal/capitalist, socialist si dezvoltationist
u R.E. Hiebert, D.F. Ungarait si T.W. Bohn redus aceasta dezbatere la doua mari paradigme
folozofice: liberala si autoriarista
u D. McQuail (1987) identifica sase teorii: autoritarista, liberala, a responsabilitatii sociale,
sovietica, dezvoltationista si democratic-participativa
Teoria autoritarista:
u justifica cenzura si pedepsirea celor care publica materiale considerate daunatoare interesului
Puterii prin ideea obligatiei presei de a proteja valori supreme (religia, ideologia unui partid, simboluri
nationale etc.)
u este specifica regimurilor dictatoriale sau militarizate
u dar poate fi aplicata, in situatii de extrema urgenta, si in statele democractice
Teoria liberala:
u Porneste de la ideea ca presa trebuie sa fie “o piata libera a ideilor”
u Solicita aplicarea drepturilor fundamentale de exprimare libera a opiniilor
Teoria sovietica:
u Atribuie presei rolul de militant, de activist politic, de mobilizare a maselor pentru a pune in
practica obiectivele stabilite de partidul comunist
u Solicita subordonarea totala a presei fata de partid si transformare ei in instrument de propaganda
Teoria responsabilitatii sociale:
u Presa este o forma a serviciului public
u Mass-media are obligatia de a raspunde asteptarilor si cerintelor publicului
u Modelul dezvoltationist:
u Precizeaza rolurile specifice presei in societatile in curs de dezvoltare
Teoria democratic-participativa:
u Sustine importanta interactiunii dintre mass-media si publicul sau
COMUNICAREA DE MASA.

Definitie. Particularitati.
Definitie
In abordarea termenului exista numeroase tipuri de definire si perspective de clasificare.
Termenul de masa desemneaza „un conglomerat urias de oameni care nu se cunosc intre ei, nu se
afla in relatii de proximitate spatiala, nu comunica, nu au valori si scopuri comune si pe care nu-i leaga decat
un singur lucru – consumul aceluiasi produs cultural, distribuit pe scara larga prin tehnologii moderne.” (M.
Coman, Introducere in sistemul mass-media, ed. cit., p. 15)
Pe baza acestei notiuni s-au dezvoltat conceptele de societate de masa, cultura de masa si comunicare
de masa.

Particularitati
in principiu este vorba de o comunicare ce „este orientata catre audiente largi, eterogene, care nu sunt
cunoscute de catre comunicator”, mesajele sunt transmise in mod public si continuturile sunt transmise pe
suporturi tiparite, sonore si audiovizuale.
aceasta notiune este considerata sinonima cu mass-media, sintagma provenind din cuvantul englez
mass ce se refera la masa de consumatori ai acestor forme culturale si termenul latin media, cu forma de
plural si care se refera la suporturile pe care sunt fixate mesajele respective.

Functiile socio-culturale ale mijloacelor de comunicare in masa


Observatii preliminare
Cercetarile arata ca diferitele lucrari sau eseuri consacrate mijloacelor de comunicare in masa au
condus la identificarea unor serii de functii ale acestora
Unii cercetatori fac distinctia intre functii – consecinte favorabile mentinerii sistemului si disfunctii –
consecinte defavorabile
Dintre diverse teorii si moduri de abordare, McQuail face distinctia intre functii pentru societate: de
informare, de corelare (socializare), de asigurare a continuitatii, de divertisment, de mobilizare si functii
pentru indivizi, luati in parte: de informare, de stabilire a identitatii personale, de integrare in societate, de
divertisment (apud. M. Coman, op. cit., p. 110)
Functia de informare
Pe baza informatiilor pe care le primesc prin mass-media, oamenii evalueaza importanta
evenimentelor ce ar putea sa-i afecteze direct, anticipeaza unele tendinte ale vietii economice, sociale sau
politice si iat anumite decizii
Categoriile de informatii primite prin mass-media sunt, dupa opinia specialistilor, urmatoarele:
A.) informatiile generale:
Complexitatea fenomenelor din societatea moderna solicita un bagaj de cunostinte din ce in ce mai
bogat si mai subtil ce nu poate fi obtinut doar prin trairi proprii sau prin contact direct
Prin urmare, un numar din ce in ce mai mare de oameni depind de mass-media pentru a stapani,
intelege si judeca lumea inconjuratoare
Satietatea informationala duce insa la o consecinta neprevazuta a activitatii de informare a presei, si
anume tendinta suprainformarii de a crea pasivitate, denumita de doi sociologi (Lazarsfeld si Merton)
disfunctia de narcotizare
B.) Informatii instrumentale
Se refera la informatiile referitoare la programele cinematografelor si teatrelor, la transport, starea
vremii, la noutatile din magazine, cotatiile bursiere etc.
Gratie acestor stiri, numite “instrumentale”, in cercetarile de limba engleza, sau “de serviciu”, in
cele de limba franceza, oamenii se orienteaza in “jungla” marilor orase, dobandind instrumentele
informationale pe baza carora isi organizeaza viata de zi cu zi.
C.) informatia de prevenire
Dintre acestea deosebit de familiare si de utile publicului larg sunt datele referitoare la starea vremii,
dar si prognozele economico-financiare, informatiile privind prevenirea unor boli, a unor incendii sau
accidente, precum si mesajele prin care oficialitatile anunta schimbari sau perturbari in functionarea
sistemelor sociale
In raport cu functia de informare ca disfunctii pot aparea panica sau nepasarea

Functia de interpretare
Odata cu faptele, mass-media ofera si o interpretare a acestora
Pana si simplul gest de a selecta sau ignora o informatie, din noianul de date ce asalteaza zilnic o
redactie, implica o judecata de valoare si un proces de interpretare a realului in functie de un ansamblu de
norme, simboluri, reprezentari, principii etc.
La inceputurile ei presa a fost dominata de exprimarea opiniilor. Presa moderna s-a construit pe baza
unei conventii, considerata de multi cercetatori si jurnalisti o regula de aur a jurnalisticii: separarea
prezentarii evenimentelor de opiniile personale ale celor care le relateaza
Respectarea cu strictete a acestei reguli caracterizeaza indeosebi jurnalismul american si englez.
Genuri jurnalistice de opinie: editorialul, comentariul, cronica, pamfletul, caricatura etc.

Functia de legatura
M. Coman considera ca prin consumul de produse mass-media “milioane de oameni se gasesc legati
de nenumarate fire nevazute: fiind expusi constant acelorasi mesaje, ei ajung sa impartaseasca aceleasi valori
si reprezentari culturale, sa posede cunostinte asemanatoare, sa gandeasca prin informatii, idei, povesti si
simboluri analoage”. (op.cit., p. 119). Din acest punct de vedere, multi sociologi sustin ca presa exercita o
actiune de coagulare a societatii.

Functia de culturalizare (educare)


Cercetarile arata ca mas-media se afla intr-o pozitie ambivalenta tocmai pentru ca are puterea de a
oferi numeroase modele de comportament: pe de o parte, este solicitata sa exercite o actiune educativa neutra
(in sensul formarii unor oameni informati, cultivati, constienti de pozitia si raspunderile lor sociale), iar pe de
alta parte, este curtata de grupuri de interese politice sau economice pentru resursele sale persuasive, pentru
puterea de a influenta comportamentul indivizilor
Se considera ca transmiterea valorilor prin intermediul mass-media contribuie la realizarea stabilitatii
sociale si la mentinerea in timp a structurilor culturale. (Ibid., p. 122)

Functia de divertisment
In societatea moderna, pe masura ce timpul alocat muncii a scazut si timpul ramas la dispozitia
individului pentru orice fel de activitate a crescut, categorii tot mai largi ale populatiei au inceput sa
foloseasca mass-media ca principal furnizor de bunuri destinate ocuparii timpului liber.
Consumul de divertisment nu raspunde numai dorintei de relaxare, ci satisface si nevoia omului de
ascapa de sub presiunea cotidianului
Ratiunile comerciale au determinat privilegierea produselor orientate spre distractie, an defavoarea
celor ce vizeaza informatia, educarea sua socializarea

Concluzii
Acest asa numit “proces de spectacularizare”, desi este sever criticat de elita intelectuala, raspunde
unei nevoi sociale de relaxare si are avantajul de a mari accesibilitatea mesajelor respective
MODELUL LIBERAL

1. Premise
Conform teoriei liberale (M. Coman, Introducere in sistemul mass-media):
– Drepturile individului sunt sacre
– Fericirea si binele reprezinta valori supreme si scopuri ultime
– Omul este considerat detinatorul unor “drepturi naturale”, fundamentale si inalienabile
– El poate ceda o parte din prerogativele sale unor institutii (cum sunt: statul, partidele, liderii
politici) asupra carora isi exercita puterea si controlul prin mecanismele democratiei (alegeri, referendum,
dezbateri publice, grupuri de presiune, asociatii civice)

Adevarul:
– Se obtine prin confruntarea libera a ideilor si opiniilor
– Competitia acestora fixeaza “valoarea” unei idei
– Crearea unei “piete libere a ideilor” este legata de un instrument capabil sa faciliteze circulatia
acestor idei, sa contribuie la accesul liber al oricarei persoane la cuvantul public
– Aceasta instanta este presa
Presa
Trebuie sa fie: libera de orice presiune a partilor interesate (reprezentantii politicului si a iputerii
administrative); o intreprindere economica stabila, puternica, plasata, prin chiar eficienta ei economica, in
afara campului de putere si influenta a politicului

Libertatea de expresie = libertatea de a publica


Sa nu contribuie numai la circulatia ideilor si a informatiilor, ci si la controlarea instantelor Puterii
Actioneaza in interesul cetateanului, ca un “caine de paza”
Statutul de “a patra putere in stat” implica mai multe responsabilitati decat drepturi
Puterea presei este data nu atat de libertatea de expresie cat de responsabilitatea expreiei jurnalistice

3. Concluzii
Presa informeaza, deci are si o actiune educative; In modelul liberal, legile pietei (concurenta si
profit) devin factorii reglatori ai sisitemului mass-media; Presa ajunge sa fie un produs vandut de doua ori, o
data cititorilor si , a doua oara, firmelor care doresc sa faca publicitate; Logica cererii si a ofertei duce la
orientarea continutului presei spre ceea ce face placere publicului, spre divertisment, atat in ipostaza sa
informativa (stiri senzationale, fapte iesite din comun, scandaluri, evenimente dramatice) cat si fictionala
(sport. Jocuri, show-uri, filme, muzica etc.)

Aceasta evolutie risca sa anuleze chiar premisele teoretice ale acestui model. Goana dupa profit face
sa dispara aat grija pentru “piata libera a ideilor”, cat si raspunderea fata de informarea individului-cetatean
Presa trebuie sa apeleze la institutii capabile sa-i asigure existenta in conformitate cu idealurile
originare:
Ú Orice stat democratic are obligatia de a sprijini sistemele mass-media orientate spre informare si
educare (prevedri constitutionale, mecanisme legislative si economice)
Ú Dialog intre institutii preocupate de functionarea corecta a presei (asociatii profesionale si
sindicate, organisme de observare precum Commission on Freedom of the Press, Reporters sans Frontieres,
asociatii ale publicului, alte institutii)
MODELULULL COMUNIST

1. Premise
Presa, vazuta a arma a Puterii, avea misiuni si sarcini precise (M. Coman, p.132):
• Educarea maselor
• Mobilizarea lor pentru indeplinirea unor obiective politice si economice (combaterea
dusmanilor, preamarirea realizarilor regimului etc.)

Controlul presei
Modelul comunist al presei se bazeaza pe obtinerea controlului total asupra sistemului mass-media:
• Stapanirea tuturor resurselor implicate in productia de publicatii si programe audiovizuale
(exercitarea monopolului asupra bazei materiale si financiare a presei)
• Controlarea mesajelor mass-media inainte de difuzarea lor

Regimul comunist se caracterizeaza prin:


• distributia centralizata a resurselor
• “un grup redus de oameni (aparatul de partid si administrativ) monopolizeaza controlul asupra
diferitelor categorii de resurse si fixeaza criteriile de distribuire” (M.Coman, p. 133)

Controlul presupune:
• Limitarea productiei de ziare si reviste prin fixarea cotelor de hartie
• Fixarea numarului de frecvente si ore de program
• Ancorarea institutiilor in sfera audiovozualului in cadre temporale usor de controlat
• Alocarea unor resurse financiare relativ reduse
• Stapanirea mijloacelor de productie (fabrici de hartie si de substante chimice, surse de energie,
tipografii, studiouri) si a celor de transport si telecomunicatii
• Selectia “cadrelor” (accesul in lumea presei este controlat de aparatul de partid)

Structura organizationala
- este alcatuita pe aceeasi schema piramidala
- asigura verificarea repetata a materialelor si
- eliminarea elementelor considerate indezirabile
3. Informatia in sistemul comunist
Sistemele comuniste se caracterizeaza prin controlul celei mai importante resurse a mass-media –
informatia
Informatia oficiala
• rezulta din monopolizarea informatiei si crearea unui amestec de adevaruri partiale si minciuni
credibile
• Prezinta o falsa realitate a reusitelor, a progresului, a bunastarii
Accesul la informatie este posibil numai prin intermediul instantelor stabilite si controlate de putere
(comitete de propaganda, agentii de presa de stat, sedinte, congrese si conferinte minutios regizate)c acre
ofereau date filtrate cu valoare propagandistica
Prin urmare: evenimentele dispar si sunt inlocuite cu formule doctrinare, intamplarile negative sunt
total eliminate, neprevazutul este evacuat
Controlarea informatiei conduce la generalizarea caracterului planificat al activitatii mass-media

Cenzura
Astfel este afectata esenta actului jurnalistic, jurnalistii nu mai investigheaza, nici nu cauta informatii
neasteptate
Controlul continuturilor este realizat prin instituirea unor mecanisme diversificate de cenzura
Cenzura se exercita si prin standardizarea temelor jurnalistice, un inventar de teme permise si de teme
indezirabile
Sunt ocolite temele faptului divers, ale controverselor, ale divertismentului etc.
Discursul jurnalistic este ancorat in formule stereotipe, capata caracteristicile limbii de lemn
Jurnalistii din sistemul comunist sunt marcati de aceste restrictii si dobandesc deprinderi de
autocenzura

Concluzii

u Modelul comunist de presa, construit pe ideea exercitarii unui control integral asupra sistemului
mass-media, nu a condus niciodata si nicaieri la stapanirea totala a fluxului de mesaje pus in circulatie de
catre presa (M.Coman, p. 137)

u Modelul comunist trebuie inteles din perspectiva proceselor complexe de negocieri care legau mai
multetipuri de centre de interes: a.) aparatul puterii, b.) institutiile de presa, c.) jurnalistii, d.) publicul
COMUNICARE, SOCIETATE SI CULTURA DE MASA.

Premise. Societatea de masa. Cultura de masa.

1.1. Premise
Comunicarea umana se poate construi pe baza a doua mari tipuri de relatii:
• directe, daca este vorba de comunicarea interpersonala, o comunicare intre doua sau mai multe
persoane ce se influenteaza reciproc,
• indirecte, daca este vorba de o comunicare mediata de un suport tehnologic (scrisoare, telefon,
calculator) sau de un bun produs de un ansamblu de institutii, specialisti si dotari tehnologice. In aceasta
categorie intra cartile, filmele, ziarele, radioul, televiziunea si internetul.

Comunicarea mediata include, la randul ei:


• comunicarea mediata tehnologic, ce leaga grupuri umane mai putin numeroase: de pilda,
teleconferintele, videoconferintele, discursurile, spectacolele, concertele amplificate prin instalatii specifice,
etc.
• comunicarea de masa, care leaga conglomerate sociale enorme, prin instalatii specifice:
sistemul editorial, redactiile din presa scrisa, radioul, televiziunea, studiourile de productie cinematofgrafica
sau discografica

Comunicarea de masa
• Termenul de masa desemneaza „un conglomerat urias de oameni care nu se cunosc intre ei, nu
se afla in relatii de proximitate spatiala, nu comunica, nu au valori si scopuri comune si pe care nu-i leaga
decat un singur lucru – consumul aceluiasi produs cultural, distribuit pe scara larga prin tehnologii moderne.”
(M. Coman, Introducere in sistemul mass-media, ed. cit., p. 15)
• Pe baza acestei notiuni s-au dezvoltat conceptele de societate de masa, cultura de masa si
comunicare de masa.

1. Societatea de masa
Acest termen apare la sfarsitul secolului al XIX-lea si este caracterizat prin:
• dispersia spatiala a membrilor sai
• absenta unor forme coerente de organizare
• absenta traditiilor, valorilor si traditiilor comune
• slabirea autoritatii institutiilor si individualismul agresiv
• consumul unor bunuri culturale eteroclite, produse in afara grupului, de institutii specializate, cu
scopul de a fi comercializate
• amplificarea izolarii si alienarii indivizilor
• Trasatura de baza este reprezentata de eterogenitate, fiindca in termeni mai radicali, in
societatea de masa „populatia este o masa nediferentiata, rupta de radacinile ei comunitare, de traditie si de
moralitatea arhaica, incapabila sa aiba gusturi culturale elevate sau clarviziune politica; in consecinta ea este
supusa influentelor afective si starilor de moment si este usor de manipulat de politicieni fara scrupule”
(C.A. Rootes, apud. M. Coman, op.cit, p.16)

1.3. Cultura de masa


este cultura ce caracterizeaza societatea de masa, fiind definita tot in mod negativ si globalizator fiind
caracterizata prin:
a.) generalizarea modului industrial de producere a bunurilor culturale
b.) standardizare produselor
c.) cresterea distantei sociale intre creatorii de bunuri culturale si publicul respectiv
d.) inlocuirea criteriilor estetice de valorizare prin criterii economice
e.) simplificarea continuturilor si eliminarea dimensiunii intelectuale in favoarea atributelor afective
etc.
In spatiul cultural modern intalnim diverse subculturi, ansambluri mai mult sau mai putin coerente
„de reprezentari, care isi trag radacinile din sfera culturala generala in care sunt integrate”.
• exista mai multe tipuri de subculturi in functie de diversele categorii sociale, de diferentele
geografice etc.
• din aceasta perspectiva exista: (sub)cultura de elita, (sub)cultura folclorica, (sub)cultura
populara, (sub)cultura de masa si alte tipuri de subculturi cum sunt cele religioase, etnice, profesionale,
alternative etc.
TIPOLOGIA INSTITUTIILOR DE PRESA

PRESA SCRISA

1. Premise
l Clasificarea are in vedere atat forma cat si continutul presei scrise.
Aspecte legate de forma
a. In functie de periodicitate exista publicatii cotidiene, saptamanale, lunare, trimestriale si anuale. De
altfel, cu cat publicul este mai specializat si mai limitat numeric, cu atat mai rare sunt publicatiile.
In ceea ce priveste cotidianele exista doua tipuri de publicatii: cele cu 6 aparitii pe saptamana si cele
care au editii de duminica. In tarile anglofone, unde acest tip de aparitie este generalizat, numarul de
duminica este considerat o editie speciala, cu numeroase suplimente (sport, cultura, finante, divertisment,
sfaturi practice, anunturi si foarte multe reclame), pregatite cu foarte mult timp inainte.
b. Referitor la tiraj, numarul de exemplare nu poate fi judecat decat in maniera relativa, in functie de
dimensiunile populatiei unei tari, de suprafata acesteia, de gradul de alfabetizare, de dezvoltarea celorlalte
forme de mass-media etc. La modul absolut, cel mai mare tiraj din lume nu este detinut de un ziar din
Europa, ci de cotidianul japonez Yomuri Shimbun, nu un total de 14,5 milioane de exemplare zilnic.
l In Europa conduce Norvegia la criteriul numarului de ziare vandute la mia de locuitori cu 610
exemplare, dupa care urmeaza Elvetia (592), Japonia (575), Suedia (472), Finlanda (471), mai apoi urmand
SUA (226) si Franta (156) etc.
d. cu privire la formatul in care sunt tiparite, se observa ca aceste dimensiuni derivate initial din
exigentele tipografice, au devenit marci ale anumitor formate-tip de presa scrisa: cotidianele au, in general,
format mare, revistele – format „tabloid”, iar magazinele lunare – format mic. Se constata tendinta de a gasi
o identitate vizuala aparte prin exceptiile de la formatele standard, in masura sa promoveze mai usor un
anume produs mass-media, de pilda, alegand formatul tabloid pentru un cotidian ca Libération sau cel mic
pentru un cotidian ca Neue Kronen Zeitung.
e. cat priveste aria de difuzare publicatiile din Europa au o circulatie locala, regionala si nationala, iar
in afara granitelor nationale un ziar sau o revista de prestigiu circula in aceeasi forma si cu acelasi continut ca
si editia pentru publicul intern. Din perspectiva prestigiului, a traditiei sau a importantei politice, cele mai
reprezentative sunt cele care au o circulatie nationala, insa din persectiva economica, in ceea ce priveste
tirajele si veniturile, mult mai importante sunt cele cu circulatie regionala:
l in Germania piata este dominata de regionale ca Westdeutsche Allgemeine, Hanoversche
Allgemeine, Freie Presse s.a. cu tiraje mai mari decat ziarele cu circulatie nationala cum sunt Frankfurter
Allgemeine Zeitung sau Die Welt
l in Franta, ziare ca Ouest-France, La Voix du Nord, Sud-Ouest depasesc sau sunt egale in tiraje cu
cotidianele de prestigiu precum Le Figaro, Le Monde, France Soir sau Libération
l in Italia, cotidianele metropolitane controleaza piata presei scrise: Corrierre della Sera (Milano),
La Republica (Roma), La Stampa (Torino) etc.

2. Clasificarea presei scrise in functie de continut


l In ceea ce priveste continutul majoritatea cotidianelor sunt generaliste pentru a raspunde
multiplelor interese si asteptari ale publicului lor numeros si eterogen. Exista insa si exceptii semnificative,
cotidiane specializate, de mare circulatie cum sunt cele sportive - La Gazzetta della Sport, L’Équipe,
economice - Financial Times, Il Sole, Handelsblatt sau chiar confesionale - La Croix etc.
In presa anglo-saxona tendinta este de a separa publicatiile „de calitate” de cele „populare”:
l primele abordeaza subiecte cu impact social major (evenimente politice de pe plan national si
international sau aspecte economice si sociale) si mentin un ton, neutru, echilibrat: Daily Telegraph, The
Times, The Guardian, The Independent
l celelalte abordeaza subiecte de tip senzational (evenimente din viata personala a vedetelor si a
oamenilor politici) si promoveaza un stil afectiv, bazat pe naratiuni de tip senzational cu exagerari si aluzii,
chiar si cu afirmatii nedemonstrate: The Sun, Daily Mirror, Daily Mail, Daily Express
l In Anglia aceasta opozitie este evidenta.
l Orientarea publicatiilor saptamanale si lunare este strict specializata in majoritatea cazurilor. Se
constata ca peisajul acestor produse este deosebit de variat si cuprinde urmatoarele categorii:
l publicatii de informare politica si generala, categorie din care fac parte cele mai prestigioase
reviste si magazine, cum sunt: The Observer, cel mai vechi din Europa, cu aparitie neintrerupta din 1791,
Stern, Der Spiegel, Die Zeit, Paris-Match, Figaro Magazine, Nouvel Observateur etc.
l publicatii economice, cum e renumitul The Economist
presa feminina cu urmatoarele subclase:
l - presa de informare si divertisment: Elle, Femme actuelle, Oggi, Bild der Frau, Woman’s Day
- presa casei si a familiei: Das Haus, Good Housekeeping

l - presa sentimentala: Brigitte, Famigla Cristiana

l - publicatiile de moda: Marie-Claire, Burda etc.


l - presa pentru copii si adolescenti, presa confesionala si presa de divertisment (presa sportiva, de
popularizare stiintifica, de pilda, National Geographic, Science et vie, presa de hobby, presa de arta, presa de
informare in legatura cu noutatile cinematografice, de radio si de televiziune).

l Cele mai mari tiraje de presa ne-cotidiana sunt detinuta de cele din ultima categorie in fiecare din
tarile respective: Auf einem Blick, Hör zu sau TV-Movie (Germania), What/s on TV, Radio Times, TV
Times (Anglia), TV Sorrisi e Canzoni, Telesette (Italia), Télé 7 Jours, Télé Z, Télé Star (Franta) etc.

4. Aspecte impuse de aparitia audiovizualului

l Monopolul detinut timp de trei secole de presa scrisa asupra distributiei informatiilor corelat cu
diversele ritmuri ale vietii urbane si cu posibilitatile de transport aflate la dispozitia redactiilor au facut ca
editiile diferite (de dimineata, de pranz si de seara) sa fie un fenomen strict metropolitan.

l Aparitia audiovizualului a pus la dispozitia oamenilor un mijloc rapid si personalizat de obtinere


a informatiilor, la orice ora din zi si din noapte. In aceste conditii, editiile de pranz si de seara au devenit
inutile, mai ales ca privatizarea consumului cultural, mai ales datorita televiziunii, a redus drastic numarul
celor care ies dupa-amiaza in oras.

l Prin urmare, ziarele de pranz si seara au devenit ziare de dimineta. Acest moment de difuzare
este cel mai potrivit in perioada actuala pentru presa scrisa cotidiana, deoarece permite organizarea optima a
productiei.
COMUNICAREA IN ADMINISTRATIA PUBLICA SAU ETICA COMUNICARII

COMUNICAREA IN ADMINISTRATIA PUBLICA SAU ETICA COMUNICARII


1. Tipuri de comunicare sociala
2. Comunicarea publica - definitie, caracterul de legitimitate al ei
A. Caracteristici ale comunicarii publice; dimensiunea juridica a ei
B. Principii ale comunicarii publice
3. Formele comunicarii publice (cinci registre principale):
A. Punerea la dispozitie a datelor publice
B. Relatia serviciilor publice cu utilizatorii
C. Promovarea serviciilor oferite publicului
D. Campanii de informare de interes general
E. Valorizarea institutiilor publice sau comunicarea institutionala (ansamblul registrelor)
4. Comunicarea in administratia publica sau etica comunicarii
A. Dimensiunea etica a comunicarii publice
B. Forme ale manipularii
C. Comunicare publica versus comunicare politica
1 Tipuri de comunicare sociala
Mihai Dinu in lucrarea „Comunicarea - repere fundamentale” apreciaza ca in functie de numarul
participantilor si tipul de relatie dintre ei, putem vorbi de cinci tipuri de comunicare sociala, si anume:
1. intrapersonala;
2. interpersonala diadica;
3. comunicarea de grup;
4. comunicarea de masa;
5. comunicarea publica.
1. Comunicarea intrapersonala – dialogul interior pe care il purtam cu noi insine reprezinta un
autentic proces de comunicare, in care emitatorul si receptorul sunt indiscernabili. Prin urmare, spre
deosebire de toate celelalte tipuri de comunicare, cel intrapersonal nu presupune cu necesitate codificarea si
decodificarea mesajelor, intrucat ele nu trebuie sa strabata un spatiu fizic, ci exclusiv unul mental,
adimensional si subiectiv. Comunicarea intrapersonala se refera la ganduri, sentimente si la modul in care ne
vedem pe noi insine.
Ion-Ovidiu Panisoara evidentiaza faptul ca aceasta forma de comunicare este influentata de toate
celelalte tipuri de comunicare; in aceasta ordine de idei, ea poate fi – la un nivel primar - cel mai simplu mod
de a comunica, iar – la un nivel secundar - cea mai complexa pentru ca tinem cont de toate influentele
interpersonale, de grup si publice. In acest mod, din perspectiva autoevaluarii, este necesara utilizarea unor
criterii care sa contina, pe de o parte elemente obiective, de relevanta sociala in raport cu individul si, pe de
alta parte, mecanismele interne trebuie sa se structureze intr-o determinare subiectiva a valentelor
individuale, percepute ca atare de individul insusi. Construirea si dezvoltarea acestor criterii flexibile,
permanent adaptabile la fluxul de informatii din mediu – ofera imaginea complexitatii comunicarii
intrapersonale.
*
O alta idee pe care dorim sa o discutam se refera la stransa conexiune, relatia bilaterala si adaptativa a
acestui tip de comunicare, cu tot ce inseamna mediu comunicational extern. Un exemplu sugestiv
al interrelationarii celor doua tipuri de comunicare – intra si interpersonala – este cel oferit de Goffman[1]:
pentru a se considera pe sine „frumoasa”, o fata trebuie sa obtina si de la ceilalti o astfel de dimensiune
comunicationala complexa, pornind de la complimente, invitatii la intalniri cu baietii etc., deoarece frumusetea
nu are standarde absolute, iar propria comunicare cu sine (sa spui in fata oglinzii „sunt frumoasa”) nu sunt
suficiente.
Laurie Mullins (1993), sintetizand directiile de cercetare din aria comunicarii intrapersonale, a
alcatuit o lista cu factorii de natura psihologica ce afecteaza acest fenomen: personalitatea, motivatia,
experienta anterioara, scopuri, expectatii, interese, pregatire, abilitati, inteligenta, invatare. Acesti factori –
grupati in ceea ce se numeste setul perceptiv al persoanei – sunt cei care ofera forma comunicarii
intrapersonale.
La randul ei, comunicarea intrapersonala influenteaza intr-un mod decisiv, complex celelalte acte de
comunicare. Comparand perceptia noastra despre realitatea care ne inconjoara, vom observa ca nici o alta
persoana nu vede aceasta realitate in exact aceeasi maniera ca si noi. De pilda, atunci cand priveste un curs
de apa involburat, un pictor va spune: „Cate nuante, ce desfasurare a fortelor naturii”, un salvamar: „Ce
pericol, daca cineva ar cadea in apa?”, iar un hidroenergetician: „Ce irosire de energie, cum as putea capta
toata aceasta forta?” etc.
Totusi chiar daca modul cum percepem realitatea tine de experienta noastra in acel domeniu, este
evident ca orice noua confruntare cu experienta tinde sa reconfirme, dar – uneori - si sa schimbe modul in
care vom percepe data urmatoare situatia de comunicare.
2. Comunicarea interpersonala diadica presupune strict doi participanti si ocupa un loc anume in
ierarhia tipurilor de comunicare, deoarece prezinta mai mult decat acestea, calitatea de a influenta opiniile,
atitudinile sau credintele oamenilor. Toate formele de comunicare nonverbale, precum si armele inefabile ale
magnetismului personal – charisma cunosc aici terenul ideal de desfasurare.
Obiectivele comunicarii interpersonale sunt numeroase. Alaturi de persuadarea interlocutorului putem
sa descriem sumar:
– autocunoasterea
Cercetatorii americani Joseph Luft si Harry Ingham au reprezentat nivelul de cunoastere reciproca a
persoanelor angajate intr-o interactiune comunicativa sub forma unui desen, botezat, dupa prenumele
aglutinate ale celor doi autori, „fereastra lui Johari”. Cei doi autori pornesc de la ideea ca in fiecare dintre noi
insine exista o zona supusa controlului constient si o zona de umbra, la care nu avem acces direct, dar despre
care putem afla cate ceva cu ajutorul semenilor nostri, in masura in care reusim sa comunicam eficient cu
acestia.
„Fereastra lui Johari”[2]
ZONA DESCHISA ZONA OARBA
cunoscuta siesi necunoscuta siesi
cunoscuta celuilalt cunoscuta celuilalt
ZONA ASCUNSA ZONA
cunoscuta siesi NECUNOSCUTA
necunoscuta celuilalt necunoscuta siesi
necunoscuta celuilalt
Astfel, fiecare individ poseda tot atatea „ferestre” cate legaturi comunicationale intretine cu alti
oameni, si aspectul acestora sufera schimbari, mai mari sau mai mici, dupa fiecare interactiune – intalnire sau
dialog.
Singura noastra sansa de a ne diminua zona oarba consta in dirijarea interactiunilor cu partenerii de
comunicare astfel incat sa-i determinam pe acestia sa ne destainuie constatarile pe care le-au facut in legatura
cu manifestarile noastre ce scapa propriei capacitati de observare.
-descoperirea lumii exterioare
Cunostintele noastre despre lume provin din multe surse, iar schimbul de informatii cu interlocutori
umani directi ocupa un loc important, mai ales din perspectiva fixarii acestor cunostinte. O carte, o idee sunt
altfel asimilate si interiorizate dupa ce le-am comentat cu cineva, schimbul de idei contribuind la
sedimentarea elementelor ce merita a fi memorate.
- stabilirea si mentinerea de relatii semnificative cu alte fiinte umane
Dupa William Schutz printre factorii ce determina comportamentul nostru comunicational se numara
si „nevoile interpersonale”. Cea dintai, nevoia de incluziune, se manifesta sub forma aspiratiei de a obtine de
la ceilalti recunoasterea valorii proprii, iar cea de-a doua vizeaza nevoia de control – expresie a dorintei de a
impune celorlalti vointa noastra, de a-i conduce sau influenta. Contrar aparentelor, intre cele doua nu exista o
corelatie obligatorie.
O a treia nevoie interpersonala, dupa Schutz, este nevoia de afectiune. Unele persoane sunt calde,
prietenoase in toate relatiile lor si asteapta un comportament similar din partea celorlalti, deoarece nevoia lor
de afectiune e mai mare decat a altora. In genere, o anumita deschidere afectiva este necesara pentru
desfasurarea unui dialog autentic, fara ca aceasta sa insemne ca nu putem comunica eficient decat cu
parteneri pe care ii indragim.
- ajutorarea semenilor reprezinta obiectivul si motivatia multor forme de comunicare interpersonala,
dar consideram ca ea trebuie, in mod special, sa constituie centrul gravitational pentru comunicarea publica.
Putem sa ne ajutam semenii si sa ne manifestam alteritatea in maniere extrem de diferite: sa-l sfatuim sau sa-l
imbarbatam intr-un moment greu, sa-i acordam asistenta profesionala sau de alt tip, in functie de situatie etc.
Comunicarea in scopul ajutorarii celor de langa noi constituie obiectul tuturor formelor de comunicare
publica –la care ne vom opri in subpunctele ce urmeaza, precum si al unor profesiuni distincte, cea de medic,
preot, consilier, psiholog etc.
- jocul si distractia implica, de asemenea, o comunicare interpersonala. Johan Huizinga in cartea
„Homo ludens” demonstreaza ca intreaga cultura poate fi considerata sub specia ludi. Toate manifestarile
umane – razboiul si justitia, filosofia si poezia, retorica si artele etc. sunt guvernate de legile jocului. Cu
privire la manifestarea spiritului ludic in procesul comunicarii, cum remarca Mihai Dinu, in spatele minciunii
se ascunde intotdeauna un interes personal, in timp ce pacaleala e un joc comunicativ gratuit (avand ca
finalitate doar jubilatia ludica), la fel jocul de cuvinte.
O trasatura specifica a comunicarii interpersonale este importanta feedback-ului, data fiind
promptitudinea raspunsului ce caracterizeaza acest tip de comunicare. Cum am precizat la caracteristicile
comunicarii directe (pag. 114) „replicile” sunt, de regula, imediate. Ele imbraca nu numai forma verbala ci si
nonverbala – mimica, gesturi, privire etc.
In acest fel emitatorul este informat cu privire la efectele mesajelor sale si poate sa-si dirijeze
discursul astfel incat sa ajunga la eficienta maxima in actul comunicar
3. Comunicarea de grup e o alta ipostaza a comunicarii interpersonale, ce presupune mai mult de doi
participanti. Limita superioara variaza de la caz la caz, dar, in general, aceasta forma de comunicare vizeaza
cel mult zece participanti, in care legatura interpersonala a fiecaruia cu fiecare nu e grevata de niciun fel de
ingradiri. Cand numarul membrilor e mai mare de zece persoane, grupul are tendinta sa se fragmenteze in
subgrupuri („bisericute”), care, desi raman interconectate, ingreuneaza schimbul de replici intre oricare dintre
participanti.
Comunicarea de grup este cel mai mult studiata in ultimele decenii pentru ca ea constituie cadrul
echipelor de profesionisti angajati intr-un proiect comun. In general, grupurile se formeaza ca urmare a
dorintei de cooperare in vederea atingerii unui obiectiv comun, fie ca este vorba – cum precizam anterior - de
un proiect profesional, fie de o actiune de intrajutorare etc. Modalitatile optime de definire a problemelor de
rezolvat, stabilirea criteriilor pentru evaluarea solutiilor sunt cercetate in amanunt de specialisti pentru ca
acestea conduc la eficientizarea activitatii grupurilor de lucru. De exemplu, in cadrul sedintelor
de brainstorming se urmareste producerea intr-un timp scurt a unui numar cat mai mare de idei noi, indiferent
de valoarea aparenta a acestora, din care ulterior sunt selectate cele efectiv realizabile. Aceasta metoda
conceputa de prof. Alexander Osborn de la Buffalo University consta in reunirea intr-o incapere special
amenajata pentru a crea o atmosfera destinsa, a unui grup format din 3 -10 persoane, carora li se propune sa
rezolve o problema cu privire la care nu fusesera informati in prealabil. Timpul acordat participantilor
variaza intre o jumatate de ora si o ora si jumatate, dar exista si variante mai restrictive.
Spre deosebire de comunicarea din cadrul grupurilor de lucru brainstorming-ul pune accentul pe:
a. cantitate – cu cat mai multe idei cu atat mai bine;
b. interzicerea stricta a emiterii oricarei opinii critice la adresa ideii unui alt participant;
c. inregistrarea si retinerea, in mod egal, a tuturor ideilor formulate, indiferent daca ele par judicioase,
rationale, realiste sau nu;
d. dreptul participantilor de a asocia liber, in orice fel, ideile enuntate de colegii lor, cu conditia
respectarii regulii b.
In cadrul grupurilor de lucru participantii detin multe roluri, iar rolul de lider se bucura de cea mai
mare atentie din partea specialistilor. Liderul trebuie sa:
- activeze si sa mentina interactiunea comunicativa dintre participanti;
- sa readuca la subiect amatorii de digresiuni;
- sa asigure pentru fiecare satisfactia psihologica de natura sa-i motiveze continuarea colaborarii;
- sa creeze conditiile interne pentru imbunatatirea activitatii grupului;
- sa pregateasca din punct de vedere material, psihologic si informational intalnirile grupului, etc.
In functie de context el trebuie sa adopte tactici si stiluri diferite (autoritar sau dimpotriva „laissez-
faire”)
4. Comunicarea de masa a fost definita si analizata in capitolul 1. Ea presupune prezenta obligatorie a
gate-keeper-ului, a producatorului institutionalizat de mesaje adresate unor destinatari necunoscuti. Acest tip
de comunicare imbraca forme variate (a se vedea in acest sens paginile. 159-170) – productie de carte, presa
scrisa, transmisii de radio sau televiziune etc. si se caracterizeaza in toate cazurile printr-o slaba prezenta a
feedback-ului, incomplet si intarziat in comparatie cu cel din domeniile comunicarii interpersonale sau
publice.
5. Comunicarea publica presupune prezenta unui emitator unic si a unei multitudini de receptori.
Definitia si analiza ei constituie obiectul subpunctelor ce urmeaza.
2.2 Comunicarea publica – definitie, caracterul de legitimitate al acesteia
2.2.a Caracteristici ale comunicarii publice
Relatia existentiala dintre comunicare si comunitate; caracterul social al comunicarii publice.
Daca am incerca sa definim ceea ce face din noi oameni, cu siguranta pe orice lista ar trebui sa se
gaseasca comunicarea, ca element fundamental al oricarei „fiinte sociabile” – cum ne considera Aristotel (in
Politica 1, 2). Comunicarea se gaseste pretutindeni in lumea noastra si aceasta pentru ca orice activitate a
omului presupune „informatii emise, primite, analizate. Comunicarea este parte a actiunii si a reflectiei, asa
cum moneda este parte a economiei” – afirma sugestiv Pierre Zémor.[3] Rolul comunicarii in existenta
omului ca fiinta este esential.
Pe de alta parte, in toate formele de comunicare, chiar si atunci cand ne avem ca interlocutori pe noi
insine, a comunica presupune doiparticipanti. Drept urmare, „comunicarea indeplineste functia evidenta de
liant social” (Pierre Zémor).
In consecinta, intre comunicare si comunitate putem vorbi despre o relatie existentiala, afirmatie
intarita si de evolutia etimologica a celor doua cuvinte, care au aceeasi radacina (ambele fac parte din familia
lexicala a adjectivului „munis,-e”). Nu putem vorbi despre o comunitate de indivizi, fara ca acestia sa
comunice intre ei. Si cu cat legatura stabilita prin comunicare este mai puternica, cu atat sentimentul de
apartenenta la acea comunitate va creste. Altfel formulat, cu cat axa orizontala ca comunicarii (numita
comunitara de catre Mihai Dinu) e mai profund corelata cu cea verticala (cuminecare), cu atat sentimentul
coeziunii, apartenentei la acea comunitate va creste.
Caracterul social (relational) al comunicarii este o trasatura de baza a acesteia, ce se manifesta
indiferent daca avem de-a face cu o scindare a eului interior in emitator si receptor, ca in cazul comunicarii
intrapersonale descrise mai sus, sau daca avem doi participanti la procesul comunicarii (ceea ce
caracterizeaza comunicarea interpersonala), ori mai multi comunicatori (asa cum se intampla in cazul
comunicarii de masa sau in cel al comunicarii publice).
Comunicarea publica, cea care ne intereseaza in mod deosebit, are un puternic caracter social, in
consonanta cu cele precizate mai sus, si este – dupa Pierre Zémor – o comunicare formala care nu are ambitia
sa ocupe campul total al comunicarii naturale ce se realizeaza pe un teritoriu.
Definitia oferita de cunoscutul cercetator este urmatoarea: „comunicarea publica este comunicarea
formala, care tinde catre schimbul si impartasirea de informatii de utilitate publica si spre mentinerea
liantului social, a caror responsabilitate revine institutiilor publice.” [4]
Mesajul public inseamna, in primul rand, legalitate
Domeniul comunicarii publice se defineste prin legitimitatea interesului general. El trece cu mult
dincolo de domeniul public, luat in sens strict juridic. Atributiile puterilor publice si misiunile serviciilor
publice releva dispozitii constitutionale, legale si regulamentare proprii oricarui stat de drept, iar
comunicarea publica este cea care insoteste orice aplicare a regulii, desfasurarea oricarei proceduri, luarea
oricarei hotarari publice.
Mesajele sunt, in mod teoretic, emise, primite de catre institutiile publice „in numele poporului”, asa
cum sunt votate legile. In consecinta, acest tip de comunicare se situeaza in mod necesar in zona publica, sub
privirile cetateanului. Informatiile sale – cu rare exceptii – sunt de „domeniul public”: interesul general implica
transparenta. Comunicarea publica ocupa – dupa cum se observa – un loc privilegiat in cadrul comunicarii
naturale, loc legat de rolurile de reglare, de protectie sau de anticipare ale serviciului public.
Finalitatile comunicarii publice nu sunt in mod real disociate de cele ale institutiilor publice,
dar functiile sale sunt clare, si anume:
 de a informa (a aduce la cunostinta, a da seama si a pune in valoare),
 de a asculta (asteptarile, intrebarile si dezbaterea publica);
 de a contribui la asigurarea relationarii sociale (sentimentul de apartenenta colectiva, luarea in
considerare a cetateanului in calitate de actor social);
 de a insoti schimbarile comportamentelor si pe cele ale organizarii sociale.
Cu siguranta, comunicarea publica faciliteaza cautarea interesului general care rezulta din dificilele
arbitraje intre interesele individuale si cele categoriale. Dar ea raspunde, de asemenea, cautarii de
semnificatie (axa verticala a comunicarii) si nevoii de relatie (axa orizontala a comunicarii).
A da sens este un atribut al puterii –aici este miza cuvantului public. Spatiul public, prin definitie
deschis tuturor, fara a fi opresorul libertatilor, este amenintat fara intrerupere de manipularea facuta de orice
actor sau de catre mass-media, de indata ce sunt pierdute din vedere interesul general sau drepturile omului
(„libera comunicare a gandurilor si a opiniilor este unul dintre drepturile cele mai pretioase ale omului”[5]).
In ciuda tuturor insuficientelor, se structureaza o practica a comunicarii publice, de la care ne asteptam sa
contribuie, institutional, la identificarea utilitatii publice, la alimentarea cunoasterii civice si la garantarea
dezbaterii politice.
Natura mesajelor comunicarii publice - a fi purtator al interesului general este un fapt ce marcheaza in
profunzime natura mesajelor comunicarii publice.
Informatiile de utilitate publica sunt complexe si schimburile de informatii dificile. Mai intai, pentru
ca interesul general rezulta dintr-un compromis al intereselor indivizilor si grupurilor societatii, care consimt
existenta „contractului social” – cum il numea Thomas Hobbes – in cadrul caruia e vorba de respectarea
legilor, reglementarilor, de jurisprudenta. Un compromis reiesit din dezbatere, din negociere, in general, din
raportul de forte intre interesele prezente – ce la un moment dat poate fi consfintit prin drept, prin legi scrise,
dar care nu este niciodata definitiv.
Interesul general ramane totdeauna deschis controverselor si recursului facut de indivizi sau
minoritati nemultumiti, frustrati de o decizie publica. De pilda, un fumator, chiar daca se conformeaza
interdictiilor privind fumatul in locurile publice, doreste sa vada modificate (in favoarea lui) dispozitiile care-
l priveaza de o libertate individuala, in afara de cazul in care informatia publica a avut ca efect modificarea
durabila a comportamentului sau. Sau un expropriat de teren pentru constructia unei viitoare sosele va
actiona pentru a impiedica lucrarile corespunzatoare proiectului amintit, si va invoca (in apararea interesului
personal) interese colective, economice sau ecologice, estimate a fi in contradictie cu cele ale proiectului
criticat. Fiind vorba de comunicare Pierre Zémor remarca faptul ca cetatenii accepta cu mai multa sau cu mai
putina usurinta regula sau decizia publica.
Continutul mesajelor publice – caracterul de legalitate al acestora
Mesajele publice sunt complexe pentru ca au ca obiectiv contributia la activitatile de reglementare
sociala, de protectie sau de anticipare ce revin puterilor publice.
a. Reglementarea/reglarea sociala constituie o buna parte a continuturilor mesajelor publice si – dupa
acelasi autor – aceasta consta in asigurarea functionarii si a mentinerii echilibrului sistemului complex pe
care il constituie o tara moderna.
Nu numai ca acest rol trebuie recunoscut, dar in aceeasi masura trebuie sa ne informam cu privire la
regulile corespunzatoare si la necesitarea de a le aplica: reguli care fac ca legile pietei sa fie respectate si
uneori ajustate; reguli care fac ca initiativele agentilor economici sa fie infranate pentru a asculta de
orientarile nationale, pentru a tine cont de cotele agricole, sau, invers, sa fie incitate de anumite ajutoare
locale; reguli ce stabilesc plata alocatiilor, a pensiilor, rambursarea ingrijirilor medicale, perceperea taxelor si
impozitelor; reguli care fac sa fie autorizate sau interzise lucrari, sa fie tratate deseurile si protejate resursele
naturale, sa fie acordate subventii asociatiilor culturale sau sportive, sa fie ameliorata sau interzisa circulatia
vehiculelor, sa fie eliberate diplomele, atestatele, actele justificative etc.
In toate cazurile, mesajul public se refera la legalitate si informeaza despre oportunitatea unui demers,
despre o procedura de urmat, despre informatiile de furnizat, despre documentele de intocmit; de asemenea,
el trebuie sa aminteasca de interesul colectiv realizat in acest fel sau despre neajunsurile si sanctiunile in
situatia cand interesul colectiv este uitat.
Dupa cum se observa continuturile acestui tip de comunicare (uneori si prin insuficientul efort de
exprimare) sunt dificil de exprimat. Ele nu au nimic din simplitatea publicitatii facute unui produs de
consum, ci dimpotriva au acea incarcatura etica care este greu de transmis si asimilat.
b. Protectia - aceleasi concluzii sunt valabile si in privinta protectiei – fie ca e vorba de securitatea
bunurilor si a persoanelor, fie ca e vorba de recomandari privind preventia sau reprimarea, socialul ori
sanatatea, repartitia ori echilibrarea cheltuielilor cu incasarile.
In general, intr-o democratie, mesajele publice vehiculeaza drepturile si obligatiile cetatenilor si ale
institutiilor publice: drepturile omului, dreptul la locuinta, dreptul la munca etc. – in conditiile dificultatii
reale, practice de a ajusta oferta si cererea unor astfel de drepturi. Suntem foarte departe de simplitatea
informatiei publicitare la care ajunge marketingul produselor concurentiale. Spre deosebire de acestea,
serviciile publice pun in act decizii care se impun prin legitimitatea lor. Ele au intr-un fel monopolul.
c. Activitatile de anticipare ce revin puterilor publice – in acelasi fel stau lucrurile in privinta
caracterului abstract al proiectelor publice. Puterea publica sub toate formele sale trebuie sa anticipeze, sa
pregateasca viitorul. Actorii privati nu sunt obligati, in mod normal, sa-si asume riscurile colectivitatii si ale
viitorului ei indepartat, in timp ce serviciului public ii revin sarcinile cercetarii fundamentale, ale educatiei
generale, ale protectiei mediului, ale sanatatii publice, sarcinile privind investitiile pe termen lung in
resursele funciare, in amenajarea teritoriului, in infrastructura, echipamente etc. – a caror rentabilitate nu este
perceptibila la nivelul initiativei teritoriale.
Natura abstracta a informatiilor presupuse de comunicarea publica
Din faptul ca puterea publica (sub toate formele sale) trebuie sa anticipeze si sa pregateasca viitorul
tarii rezulta si o alta caracteristica a comunicarii publice, si anume, pe astfel de teme ea are inconvenientul de
a insoti politici si strategii ale caror rezultate nu vor fi obtinute si nu vor fi vizibile decat tarziu, in mult timp
–peste unul sau mai multe decen
Mesajul specific comunicarii publice nu poate fi – fara iluzia unor promisiuni – concret. El se sprijina
pe scheme generale, pe planuri, pe previziuni bugetare, pe studii socio-economice si juridice. De pilda, o
municipalitate trebuie sa explice interventia intr-o zona funciara, in absenta programelor precise (care vor
aparea mai tarziu), ceea ce nu este usor. Dificultatii inerente naturii absconse si abstracte a informatiilor
privind procedurile si proiectele, i se adauga halourile si distorsiunile de comunicare datorate confuziei
procedurilor, perceperii rolurilor, suprapunerii partiale a responsabilitatilor publice, barierele strict de
comunicare (ce tin de procesele de codificare si decodificare) etc.
Multiplicitatea si diversitatea institutiilor publice „emitatoare”
Fara a nega pregnanta centrului bucurestean, structurile s-au ramificat, serviciile specializate au
proliferat iar reglementarile juridice de toate felurile au contribuit la „dezmembrarea” administratiei centrale.
Legea descentralizarii administratiei nr. 215 din 2001, precum si articolul 122 din Constitutia
Romaniei, si miscarea de descentralizare in ansamblul sau sunt un raspuns la complexitatea crescanda a
mediului, la presiunea exercita de aceste probleme asupra organizatiilor locale. Datorita acestor legi, puterile
locale pot sa-si exercite din plin prerogativele, fara controlul prealabil al statului, pot sa fie mult mai aproape
de cetatean.
Dar putem observa ca nici pana acum competentele atasate acestor puteri nu au fost clar impartite
intre diferitele nivele. Inteleg sa comunice pentru a-si evidentia si indeplini rolul de institutie publica nu
numai municipalitatile, consiliile generale si locale si executivele lor, ci si toate intreprinderile publice locale
cu statute juridice diferite: regii, oficii, societati de economie mixta, asezaminte publice etc. Statul – prudent
- se desprinde lent de prerogativele sale si, mai mult, intervine puternic prin finantarile bugetare sau prin
diversele proceduri contractuale. El face ca si colectivitatile teritoriale, prin mimetism, sa amestece
finantarile si sa-si dilueze astfel responsabilitatile.
Pe de alta parte, administratia de stat a urmat in felul ei calea descentralizar Prefectii, subprefectii,
comunitatile locale, serviciile departamentale din marea majoritate a ministerelor isi afirma puternic existenta
si tind sa devina ele institutiile care comunica direct cu cetaten Aceste schimbari, evolutii raspund cererii ca
serviciile publice sa se apropie de cetateni. Ele pot duce la o mai buna impartire, impartasire (intrepatrundere
a codurilor) in teritoriu a deciziilor publice. Decidentii publici ar fi astfel mai usor de identificat. Pe aceasta
cale, devenind mai apropiat de cetateni, statul de drept ar avea numai de castigat.
Daca prin stabilirea de relatii, comunicarea nu mai este redusa la transmiterea univoca de informatii
dinspre varful piramidei publice catre baza piramidei, neajunsurile nu au fost cu totul inlaturate.
Pierre Zémor atrage atentia asupra cacofoniei ce rezulta (din perspectiva comunicarii) datorita
multitudinii emitatorilor, precum si a suprapunerilor partiale ale responsabilitatilor publice, uneori
repartizarea lor fiind neclara. Diferentierea proliferanta a serviciilor publice (care, pentru a se face intelese se
comporta precum concurentii) – tulbura prin lipsa de armonie, „suprapunerea de sunete discordante”.
Comunicarea publica dezvaluie la ora actuala faptul ca, specificitatile si complementaritatile serviciilor
publice sunt prost afirmate, ca repartizarea competentelor si a responsabilitatilor este neclara.
Indepartata si abstracta candva (inainte de 1989), complexitatea publica este acum plasata sub
privirile, adesea nelinistite, nemultumite ale cetateanului. Oare odata cu „dezmembrarea” administratiei
centrale dispare si notiunea de interes general? Aceasta teama poate sa traduca fie o oarecare nostalgie a
administratiei, fie constatarea ca cetateanul caruia i se propune sa comunice mai bine cu serviciul „sau”
public, intelege ca acesta raspunde obiectivelor de simplificare, de polivalenta, de eficacitate, calitate,
apreciate local, si ca nu trebuie sa se mai supuna unor reguli concepute pentru o functionare centralizata a
administratiei, pentru logica inchider
Complexitatea relatiei cu cetateanul „receptor”
In cadrul comunicarii publice, cetateanul este un interlocutor ambivalent – concomitent atasat fata de
sistemul public si critic fata de el. Prin traditie, el a respectat (sau a suportat) autoritatea institutiilor publice.
In acelasi timp, el a protestat constant contra mesajelor confuze ale acestora, sau uneori fata de atitudinea de
indiferenta fata de el. Daca, pe de o parte, cetateanul critica birocratia, exprimarea plina de rutina, fara
convingere a functionarilor publici, el manifesta pe de alta parte, un puternic atasament fata de serviciul
public. In urma sondajelor de opinie efectuate in Franta, in ultimele decenii, doi francezi din trei se declara
multumiti de serviciile care raspund nevoilor lor, precum si de relatiile cu agentii serviciilor publice, dar tot
un francez din doi gandeste ca cetatenii nu au o imagine buna despre serviciul public. In Romania situatia
este asemanatoare, cu precizarea ca, la noi, doi romani din trei nu sunt multumiti de serviciile ce trebuie sa
acopere trebuintele lor.
In urma descentralizarii administratiei publice au avut loc si schimbari ale atitudinii fata de cetatean.
Astfel, statul a consimtit sa coboare de pe soclu, sa vorbeasca, sa asculte, poate chiar si sa dialogheze cu cei
care pana atunci „constituiau mai degraba o multime nediferentiata de indivizi priviti prin lentilele
monocrome ale ochelarilor fiecarei administratii” – dupa actele si situatia lor, si etichetati instantaneu ca
alegatori, justitiari, contribuabili, rezidenti etc., ca supusi – cu sau fara drepturi, ca persoane care primesc
alocatie, ca beneficiari. Dupa descentralizare, politica este ca cetateanul sa fie tratat drept clientul serviciului
public, prin urmare sa fie satisfacut, sa i se anticipeze asteptarile, sa fie sedus, deci sa i se furnizeze sfaturi
consumatoriste. Dar acest model al relatiei client –furnizor, aplicat in serviciul public (benefic intr-un fel) isi
dovedeste limitele.
Relatia cu cetateanul a serviciilor publice nu are, in nici un caz, simplitatea relatiei comerciale, sau
claritatea relatiei contractuale. Sa vedem de ce.
Pe de o parte, in aceasta relatie furnizorul nu este nici in concurenta cu alti furnizori si nici nu este
ales in mod liber de catre client. Pe de alta parte, clientul (cetateanul), in trecere obligata pe la furnizorul
public, este in acelasi timp contribuabil si alegator. Pentru mai multa claritate, Pierre Zémor face o paralela
cu intreprinderea privata, si atunci clientul public este intr-un fel un client actionar sau un abonat care,
contribuind mai mult sau mai putin la cheltuielile structurilor, va achita costul unui serviciu printr-o
eventuala completare a pretului. Ca alegator, beneficiarul serviciului public detine o parte din puterea de
decizie care ii revine furnizorului, caci de la legislator, primar, prefect si subprefect si pana la presedinte –pe
care el i-a ales – rezulta legitimitatea politicii si a deciziilor din serviciul public.
Jean Jacques Rousseau ne aminteste ca, prin contractul social, omul isi afla o a doua natura, devenind
cetatean, membru al corpului politic. Din statutul de coparticipant la decizie provine ambivalenta (poate chiar
ambiguitatea) atasamentului fata de sistemul public si atitudinea critica fata de el. Din aceasta (sa-i spunem)
empatie cu serviciul public, cetateanul se asteapta la o relatie parteneriala cu el, adica doreste sa fie informat,
ascultat, asociat, sa fie luat in considerare. Cum remarca filosoful mentionat, criticile cetateanului fata de
serviciul public au un caracter de familiaritate, in sensul ca „cine iubeste mult, pedepseste mult”; tendinta sa
critica se justifica prin speranta de a le vedea simplificate, modificate in bine.
Cetateanul nu poate fi beneficiarul serviciului public fara a renunta la rolul de decident, asa limitat,
fara putere pe termen scurt, cum este. Cum spuneam relatia dintre el si serviciile publice nu are simplitatea
relatiei comerciale, si nici claritatea relatiei contractuale. Comunicarea realizata de catre institutia publica
presupune un schimb cu receptorul, care este, mai mult sau mai putin, si emitator. Tocmai caracterul activ al
receptorului „stabileste” comunicarea, iar pasivitatea dezvaluie stergerea sau fascinatia sa in fata autoritatii
emitatorului public.
Pe de alta parte, din complexitatea evocata rezulta situatii in care cetateanul cere autoritatilor si
serviciilor publice sa actioneze, precum si proceduri care sa raspunda cerintelor sale. Or, serviciul public
oferit nu se poate compara cu descrierea unui produs intr-un catalog sau cu expunerea lui intr-o vitrina (asa
cum putem sa facem cu un produs alimentar de pilda). Cazul cel mai des prezentat, in care o administratie
nationala sau locala are o imagine buna, este cel in care tratarea cetateanului este „personalizata”, serviciul
fiind ajustat, aplicarea regulilor adaptata interlocutorului, procedurile imbunatatite in toate detaliile lor.
Serviciul public este in aceasta situatie, intr-o oarecare masura co-produs (asa cum receptorul este co-
constructor al textului, atunci cand il decodifica) cu solicitantul. Schimbul si comunicarea sunt parti ale
serviciului public prestat. De asemenea, din studiile si sondajele facute asupra asteptarilor fata de serviciul
public rezulta ca, atunci cand acesta este criticat fiindca nu-i egalitar, critica se bazeaza pe insuficienta luare
in seama a situatiilor particulare, si a dificultatilor pe care le au solicitantii (dupa nivelul de informare, dupa
mediul socio-cultural, pregatirea lor educationala etc).
Importanta relatiei fondata pe codecizie si coproductie are drept urmare incapacitatea comunicarii
publice de a profita de principiile desprinse din punerea pe piata a produselor concurente, sau din marketing.
Acestea se bazeaza – atunci cand au in vedere modificarea ofertei, pe luarea in considerare a cererii, pe
examinarea acesteia si pe studiul impartirii intre competitori. Or, in campul public, prin alegerile sale,
cetateanul este cel care determina natura ofertei, organizarea si responsabilitatea institutiilor de resort, in
orientarile lor generale, determina interesul general de a oferi. Unii autori discuta despre „un marketing al
ofertei”, dar, fara sa negam legitimitatea utilitatii publice, comunicarea publica nu poate sa denatureze
arbitrajul, deja operat, asupra cerer Ei nu-i ramane decat sa insoteasca oferta publica – adica sa se
multumeasca sa explice, sa reaminteasca justificarile civice, legale si institutionale. Ea trebuie sa convinga in
special in privinta fundamentarii politicilor si a deciziilor publice si, daca este util pentru serviciile publice,
sa analizeze si satisfacerea cetatenilor, asteptarile lor, dar studiile sa aiba ca obiect, mai mult decat evaluarea
politicilor publice, calitatea relatiei intretinute cu utilizatorii, pertinenta informatiei care le e destinata. Unii
autori avanseaza ideea unui „marketing al relatiei” (R. Laufer), idee pe care Pierre Zémor o gaseste
interesanta, tinand cont de puternica valoare adaugata de catre relatia insasi, in cadrul serviciului public.
2.2.b Principii ale comunicarii publice
1. Finalitati ale comunicarii publice si mijloace de comunicare
Trebuie sa existe o concordanta (adecvare armonioasa) intre functiile comunicarii publice si
mijloacele de comunicare folosite pentru a ajunge mesajul la cetateni.
Entuziasmul „societatii de comunicare” – cum o numesc numerosi autori, a facut ca rolul comunicarii
– altfel modest - sa fie hipertrofiat de anumite mijloace si modalitati de informare (descrise in capitolul 1).
Or, inainte de a aprecia eficacitatea promotionala a publicitatii sau impactul imaginilor si al mesajelor
televizate, practicienii comunicarii publice se intreaba asupra adecvarii acestor mijloace la scopurile urmarite
in numele utilitatii publice. A fortiori practicile comunicarii publice nu se pot circumscrie definitiei pe care o
dau profesionistii modalitatilor celor mai spectaculoase ale comunicar In general, acestea raspund cu greu
nevoilor de reamintire a interesului colectiv, de explicare a complexitatii, de ajustare a mesajelor la
preocuparile particulare ale cetatenilor si institutiilor, raspund cu greu relatiei directe si interactive.
Pierre Zémor remarca o eroare raspandita, aceea de a gandi ca recursul publicitatii la afectivitatea
cetateanului, ca senzatiile si sentimentele mobilizate de imaginea oferita de micul ecran se pot substitui in
vreun fel relatiei directe (a se vedea diferentele dintre caracteristicile comunicarii directe si cele ale
comunicarii colective precizate la pag. 115-120 si 157-170). Absenta retroactiunii, a feedback-ului – alta
decat analiza intarziata a deciziilor de cumparare, este determinanta. Absenta influentei imediate a
receptorului asupra mesajului limiteaza modalitatile de comunicare la tratarea utila dar reductionista a
informatiei de masa.
Functiile comunicarii publice intr-o democratie sunt cele informative, formative (a opiniilor,
comportamentelor), de respectare a dezbaterii in contradictoriu si atente la judecata colectivului. Or, excesul
de virtuti sau vicii atribuite formelor publicitare sau mediatice ale comunicarii face sa se piarda din vedere
aceste funct In plus, citandu-l pe Pierre Zémor, mass-media este prea adesea doar mesaj: „Mesajul (vorba,
judecata) si media (vorba articulata) erau intim impletite in „logosul” democratiei grecesti. Astazi mass-
media tind sa ne vorbeasca despre ele insele (). Autenticitatea si transparenta datorate cetatenilor, sufera din
aceasta cauza.”[6]
In concluzie, alegerea mass-media si, in afara lor, a cailor, demersurilor si suporturilor proprii
comunicarii publice se dovedeste esentiala pentru legitimitatea publica.
2. Clarificarea registrelor de comunicare
In acest context, clarificarea registrelor de comunicare este –dupa Pierre Zémor - primul principiu de
care trebuie sa tinem cont atunci cand ne alegem mijloacele de comunicare. Ele se aplica la trei tipuri diferite
de comunicare:
- de informare si de explicare, inerenta legitimitatii mesajului public, fie ca e vorba de informatii
privind functionarea practica a institutiilor, de informatii pe care serviciile publice sunt datoare sa le
furnizeze cetatenilor, fie ca e vorba de „reguli ale jocului” civic, care trebuie reamintite in permanenta;
- de promovare sau de valorizare atat a institutiilor publice si a serviciilor pe care le ofera publicului,
cat si a temelor sau recomandarilor care dezvaluie ceea ce s-a convenit sa fie considerate mari cauze sociale;
- de discutare sau de propunere spre dezbatere a proiectelor de schimbare institutionala, de alegere a
ofertelor politice.
Avand legitimitate diferita, fie de serviciu public, fie politica, aceste tipuri se bazeaza pe grade
aproximativ descrescatoare ale consensului social – insa, nu trebuie sa le amestecam. De pilda, nu trebuie sa
se permita ca o cauza umanitara, cu un foarte larg ecou in randul populatiei, sa fie acaparata si folosita de
catre un emitator cu un interes anumit si o intentie politica partizana.
Pentru a separa comunicarea publica si comunicarea politica, au intervenit dispozitiile Legii nr. 161
din 2003 (in ceea ce priveste finantarea activitatilor politice), precum si art. 43(1) din Statutul functionarilor
publici (Legea nr. 188/1999). Respectarea unei frontiere intre cele doua forme de comunicare nu este scutita
de dificultati practice.
Doua dintre probleme sunt gestiunea tehnocratica si devierea politicianista. Este legitim ca politicul
sa guverneze serviciul public, insa preocuparile personale si partizane, ce au ca scop de fapt cucerirea puterii,
sau modificarea regulilor de exercitare a puterii, nu trebuie sa se suprapuna peste conduita institutionala si
cotidiana a serviciului public ale carui reguli sunt fixate si au o anumita stabilitate. Dreptul public distinge
decizia de natura politica (vointa legislatorului sau a guvernului, deliberarea de catre un consiliu local,
hotararea unui primar etc.) de cea cu caracter de aplicare in cadru legal si reglementar, cu respectarea
procedurilor.
Comunicarea politica are un loc aparte in comunicarea publica. In practica, responsabilitatile
comunicarii institutionale ale serviciilor publice, pe de o parte si, pe de alta parte, cele ale comunicarii
responsabililor politici si ale alesilor, sunt aproximativ identificate pe ministere si, progresiv, pe colectivitati
locale si exercitate in general de catre cabinetele lor. Un criteriu pertinent de trasare a unei granite intre cele
doua tipuri de comunicare este cel al termenului lung sau scurt.
Tratarea situatiilor de criza, a actualitatii revine „oamenilor politici”, fiindca ne aflam in zonele de
incertitudine ale deciziei publice. Tot termenului scurt (comunicarii politice) apartin anuntarea solutiilor sau
a reformelor, chiar daca aplicarea lor in practica ia timp. In schimb relatia cu publicul solicita o organizare si
animare – ce se face pe termen lung.
3. Conditiile comunicarii publice
Din moment ce-si datoreaza legitimitatea receptorului, putem afirma ca acest tip de comunicare este o
comunicare adevarata din doua motive: pe de o parte, pentru ca este practicata in ambele sensuri cu
cetateanul activ (cel care voteaza), iar pe de alta parte, ca este autentica. Satisfacerea acestor doua conditii se
bazeaza pe existenta unor bune relatii intre institutiile publice si utilizatorii lor. Afirmandu-si cu claritate
identitatea, acestia isi asuma impreuna responsabilitatea calitatii relatiei.
Factorilor de decizie publica le revine initiativa informarii si ei trebuie sa faca astfel incat
comunicarea sa jaloneze procesul decizional.
Stabilirea relatiei depinde, de asemenea, de luarea in seama a interlocutorilor serviciilor publice; mai
exact de primirea lor, de ascultarea problemelor efective pe care le ridica acestia, de tratarea lor diferentiata
sau „segmentata”, de facilitarea schimbului, de acceptarea discutiei etc.
O data stabilite conditiile comunicarii intre agentul serviciului public sau emitatorul institutional si
cetatean, limbajul sau codul mesajului, ca si continutul trebuie adaptate, procedurile pot fi simplificate,
prezentarea poate fi limitata la cazul tratat, iar dreptul la cuvant pot sa-l aiba si specialistii si actorii ce detin
puterea de decizie.
Aceste conditii practice de acces la informatie raspund exigentei de transparenta a actelor publice. Nu
numai ca datele publice trebuie puse la dispozitia cetateanului (a se vedea in acest sens Legea nr. 544/2001
privind liberul acces la informatiile de interes public, publicata in Monitorul Oficial 663/23 octombrie 2001),
dar deciziile trebuie motivate, iar cetatenii consultati asupra tuturor proiectelor.
Cu privire la exigenta transparentei actului decizional, a colaborarii cu cetatenii, si a motivarii
deciziilor (conditii ale comunicarii publice), ne vom opri in continuare, la cateva consideratii de ordin
legislativ.
Prevederile Legii transparentei
Potrivit Legii transparentei – Legea nr. 52/2003, cetatenii si organizatiile constituite de acestia isi pot
exprima opiniile si interesele in legatura cu elaborarea de acte normative si in legatura cu luarea unor decizii
administrative.
Instrumentele pe care le au la indemana sunt consultarea lor de catre autoritatile publice in legatura cu
proiectele de acte normative si participarea la sedintele publice ale respectivelor autoritati.
Autoritatile publice a caror activitate cade sub incidenta acestei legi adopta sau redacteaza in mod
constant, acte normative si iau decizii care influenteaza viata sau activitatea oamenilor.
Un act normativ[7] este un act cu aplicabilitate generala, adoptat de o autoritate publica. Actele
normative pot fi adoptate de catre Parlament sau de organe ale administratiei publice (guvern, ministere,
organe ale administratiei publice centrale si locale). Proiectele de acte normative pot fi clasificate in proiecte
elaborate in cadrul unor organe ale administratiei publice si proiecte elaborate in afara administratiei.
Toate actele adoptate de autoritati administrative – cu exceptiile prevazute de lege – intra sub
incidenta Legii transparentei.Proiectele de lege sunt si ele redactate de organe ale administratiei publice (de
regula ministere) inainte de a fi supuse aprobarii Guvernului si inaintate in Parlament. Singura categorie de
proiecte de acte normative, care nu sunt supuse prevederilor Legii nr. 52/2003, sunt propunerile legislative
redactate de membri ai Parlamentului si inaintate de acestia Camerei in care activeaza.
Lipsa transparentei in luarea deciziilor, alaturi de alte carente ale activitatii de reglementare, conduce
la increderea scazuta a societatii in forta si importanta actelor normative.
Altfel formulat, aplicarea reala a principiului transparentei poate duce la o mai mare incredere in legi
si reglementari. Daca ar exista relatii de cooperare intre guvern si cetateni, o consultare a acestora ar creste
gradul de respectare a legii si increderea in ea. Or, in Romania absenta consultarilor face ca normele sa fie
frecvent modificate sau inlocuite, lucru ce determina o accentuata instabilitate legislativa si nu
ofera siguranta necesara cadrului legal ce exista la noi in tara.
Actele normative pot reglementa situatii noi sau pot fi acte de modificare, completare sau inlocuire
ale unora deja existente. Potrivit legii, cetatenii trebuie consultati, asupra tuturor proiectelor de acte
normative emise si redactate de autoritati publice, cu cateva except Atunci cand se impune adoptarea unor
solutii imediate, pentru evitarea unei grave atingeri aduse interesului public, este prevazuta posibilitatea de a
adopta acte normative fara a urma un proces consultativ – de pilda, in caz de inundatii Guvernul poate emite
hotarari care sa limiteze efectele dezastrului. Aceasta reglementare este utila, dupa cum se observa, doar in
situatii de criza.
Legea transparentei precizeaza ca opiniile exprimate de cetateni sau organizatii in timpul consultarilor
au doar valoare de recomandare. Decizia ramane la latitudinea autoritatii publice. Actul normativ va fi trimis,
dupa consultari, spre analiza si avizare, potrivit procedurii legale privind elaborarea actelor normative. Totusi
actul trebuie sa includa modificarile redactate pe baza opiniilor cetatenilor exprimate in procesul de
consultare. In acest sens, autoritatile publice sunt obligate de lege sa precizeze in raportul anual privind
transparenta decizionala, numarul de recomandari incluse in proiectele de acte normative.
Sedintele publice la care se refera Legea transparentei sunt, in fapt, toate sedintele care sunt necesare
pentru desfasurarea activitatii autoritatii publice respective (exceptiile sunt reglementate de lege in mod
expres).
Pentru a influenta decizii sau acte normative, persoanele pot participa, fie individual, in calitatea lor
de cetateni, fie organizati in ceea ce legea numeste asociatii legal constituite.
Un punct de vedere poate fi sustinut de o persoana, de o asociatie fara personalitate juridica, de o
persoana juridica non-profit sau de o coalitie. Astfel, cetatenii pot participa la procesele reglementate de
Legea transparentei fara deosebire de rasa, nationalitate, origine etnica, limba, religie, sex, opinie,
apartenenta politica, avere sau origine sociala. Organizatiile pot participa si ele, prin reprezentantii lor. Legea
nr.52/2003 da dreptul de participare numai organizatiilor non-profit recunoscute legal. Organizatiile
neguvernamentale sunt asociatiile si fundatiile reglementate de ordonanta nr. 26/2000, asa cum a fost
modificata de Ordonanta 37/2003[8].
Mecanismele acestei legi nu pot fi folosite in mod direct de catre societatile comerciale, organizatiile
cooperatiste, asociatiile agricole, partidele politice. Ele pot sa intervina fie prin intermediul unor persoane
(persoane cu functii de conducere, membrii, proprietari), fie prin intermediul unor organizatii
neguvernamentale create pentru a le reprezenta interesele.
Modalitati de participare a cetateanului la procesul de elaborare a actelor normative
a. comentarii in scris
In lucrarea „Comunicarea in administratia publica”[9] sunt mentionate urmatoarele surse de
informare pentru cetateni, cu privire la actele normative supuse consultarilor:
anunt pe pagina de Internet a institutiei publice;
anunt afisat intr-un spatiu accesibil publicului din sediul institutiei;
mass-media, daca aceasta preia anuntul trimis de institutia respectiva.
Atat Legea transparentei nr. 52/2003, cat si Legea accesului la informatiile de interes public (Legea
nr. 544/2001) impun existenta unui site de web al institutiei, care sa fie actualizat periodic. De asemenea,
difuzarea catre mass-media a anuntului este obligatorie. Depinde de institutia respectiva catre ce mijloace de
informare in masa directioneaza anuntul, precum si de organele mass-media in ce masura sunt interesate sa-l
publice.
Anuntul va cuprinde:
nota de fundamentare a proiectului, expunerea de motive sau referatul de aprobare;
textul complet al proiectului de act normativ;
termenul de trimitere a comentariilor (cel putin 10 zile)
modul in care cei interesati pot trimite in scris comentariile.
Repetam ca numai cetatenii si organizatiile neguvernamentale pot fi consultati. Potrivit legii,
participarea la elaborarea de acte normative se poate face in procesul de redactare a unui proiect de act
normativ, anterior supunerii spre analiza si avizare autoritatii publice care l-a elaborat. Cetatenii au la
dispozitie un timp limitat, stabilit de autoritatea publica si facut public in anuntul initial. Acest termen nu
poate fi mai scurt de zece zile de la data publicarii anuntului.
b. Organizarea de dezbateri publice
O alta modalitate de consultare, pe langa comunicarea de comentarii in scris, o reprezinta organizarea
de dezbateri publice. Ele pot fi solicitate in scris de catre o asociatie, legal constituita, sau de o alta autoritate
publica, iar autoritatea publica ce initiaza proiectul de act normativ este obligata sa le organizeze. Dezbaterile
publice vor avea loc in termen de cel mult zece zile de la publicarea anuntului privind organizarea lor. Legea
nu prevede nici o modalitate de organizare si structurare a acestor dezbateri publice.
Termenul de dezbatere publica desemneaza o intalnire publica in care se ofera o oportunitate formala
(cadrul) pentru schimbul de informat De pilda, dezbaterile publice ofera posibilitatea pentru un schimb de
informatii pe tema bugetelor planificate ale primariei.
c. Organizarea de audieri publice
Audierile publice sunt de obicei mult mai formale decat intalnirile publice. O audiere publica este
caracterizata prin ascultarea atenta de catre oficiali a comentariilor cetatenilor. In cadrul acesteia,
reprezentantii administratiei asculta si nu ofera raspunsuri, ea nu are caracter interactiv (precum intalnirea
publica).
Formatul de audiere ajuta:
la asigurarea ca procesul va ramane apolitic;
personalitatile nu devin un factor de concentrare a atentiei;
oficialii guvernamentali devin defensivi;
nu doar una sau doua din temele de discutie ocupa timpul alocat.
Dupa ce toti cetatenii care au dorit sa vorbeasca au facut acest lucru (sau dupa ce timpul pentru
comentarii publice a expirat), oficialii multumesc cetatenilor pentru participare si de obicei, in acest moment
audierea se incheie. Dupa aceasta urmeaza redactarea unui raport cu rezultatele audierii in legatura cu o
anumita tema supusa atentiei factorilor de decizie in materie de politici publice, si publicarea acestuia.
In urma acestor eforturi, partile implicate se asteapta ca factorii de decizie sa ia in consideratie
propunerile facute, atunci cand elaboreaza proiecte legislative.
Alte tehnici de consultare ce pot fi solicitate de catre cetateni, desi nu sunt expres prevazute in lege
sunt:
consultarea electronica, sub forma unui forum electronic;
intalniri in comunitate, organizate de autoritatea publica locala intr-un loc public, in apropierea
comunitatii care va fi afectata de actul normativ respectiv, si nu la sediul autoritat
d. Participarea la sedinte publice
Autoritatea publica este obligata sa faca public anuntul cu privire la sedinta cu cel putin trei zile
inainte de desfasurarea acesteia. Anuntul poate fi facut public prin:
 afisare la sediul autoritatii publice;
 inserare in site-ul de web;
 comunicare catre mass-media;
El va contine data, ora si locul de desfasurare, precum si ordinea de zi.
Legea prevede ca anuntul trebuie adus la cunostinta cetatenilor si asociatiilor, legal constituite, care
au prezentat anterior, si in scris, sugestii si propuneri vis-a-vis de subiectele de pe ordinea de zi a respectivei
sedinte. Aceasta presupune ca persoana responsabila cu trimiterea anuntului va verifica, inainte de fiecare
sedinta publica ordinea de zi si registrul in care s-au inscris petitiile cetatenilor, lista celor care au depus
comentarii scrise asupra proiectelor de acte normative ce vor fi dezbatute, si eventual, lista participantilor la
dezbaterile asupra acelor acte, pentru a realiza o lista suplimentara de distributie a anuntului.
Participarea la sedinta se va face in limita numarului de locuri din sala in care se va desfasura sedinta.
Pentru a stabili cine sunt persoanele care au prioritate, legea introduce notiunea de „ordine de precadere”
(notiune specifica domeniului protocol) si lasa la dispozitia persoanei care conduce sedinta sa stabileasca
cine are mai mare interes in a participa. Precizam insa ca, acest din urma criteriu nu poate fi folosit in sensul
de a impiedica participarea la sedinta publica a categoriilor de persoane protejate prin prevederile Ordonantei
nr. 137/2000 (publicata in Monitorul Oficial nr. 431/2000) privind prevenirea si sanctionarea tuturor
formelor de discriminare.
Mass-media are acces preferential la sedinta, trecand peste ordinea de precadere.
Presedintele de sedinta are dreptul de a avertiza sau chiar de a evacua din sala un participant, in cazul
in care acesta nu respecta regulamentul de organizare si functionare a sedintelor, parte a regulamentului
institutiei publice respective. Cei care nu pot participa la sedinta vor avea acces, in conditiile legii accesului
la informatiile de interes public, la minuta sedintelor publice.
Ca si in cazul actelor normative, contributiile participantilor la sedintele publice au doar valoare de
recomandare, adoptarea deciziilor tinand de competenta exclusiva a autoritatilor publice.
Cai de atac reglementate de Legea transparentei (nr. 52/2003)
Legea transparentei prevede cai de atac in cazul in care nu este respectata. Prin art. 13, persoanele sau
organizatiile au dreptul de a ataca in contencios administrativ institutiile publice care nu respecta legea.
Prevederea face trimitere la procedura reglementata de Legea nr. 29/1990 (aparuta in Monitorul Oficial nr.
122/1990), cu modificarile si completarile ulterioare. Cel care face plangerea, in instanta, va trebui sa faca
dovada lezarii unui drept sau interes legitim al sau prin neaplicarea sau aplicarea eronata a Legii
transparentei. Persoana respectiva va trebui sa urmeze, in prealabil, procedura de plangere administrativa la
institutia publica care a permis lezarea dreptului.
De asemenea, daca un functionar nu permite accesul la sedintele publice sau impiedica implicarea in
consultarile cu privire la proiecte de acte normative, poate fi sanctionat pentru abatere disciplinara. Legea
transparentei nu precizeaza ce inseamna termenii „permitere” sau „impiedicare”, dar ea se refera la actiunea
functionarului public, adica a unui angajat al unei institutii publice. Prin urmare, sanctionarea o vom gasi in
Statutul functionarului public (legea nr. 188/1999).
Statutul functionarului public prevede ca abaterea disciplinara poate fi sanctionata (in mod
diferentiat) cu:
- avertisment;
- mustrare;
- diminuarea drepturilor salariale cu 5-10% pe o perioada de la 1-3 luni;
- suspendarea dreptului de avansare pe o perioada de 1-3 ani;
- trecerea intr-o functie inferioara, pe o perioada de 6-12 luni, cu diminuarea corespunzatoare a
salariului;
- destituirea din functie.
Astfel, functionarul public poate fi sanctionat cu avertisment sau cu mustrare de catre conducatorul
respectivului compartiment al institutiei. Cei impiedicati sa participe la sedinte sau consultari trebuie sa
adreseze un memoriu superiorului direct, prin care sa ceara sanctionarea functionarului. Celelalte tipuri de
sanctiuni, mai grave, se aplica de catre conducatorul institutiei, la propunerea comisiei de disciplina.
Pentru angajatii institutiilor publice care nu sunt functionari publici, se aplica sanctiunile din Codul
Munc Potrivit noului Cod al Muncii, in vigoare din 1 martie 2003, un angajat poate fi sanctionat cu:
- avertisment scris;
- suspendarea contractului individual de munca pentru o perioada ce nu poate depasi 10 zile
lucratoare;
- retrogradarea din functie, cu acordarea salariului corespunzator functiei in care s-a dispus
retrogradarea, pentru o durata ce nu poate depasi 60 de zile;
- reducerea salariului de baza pe o durata de 1-3 luni cu 5-10%;
- reducerea salariului de baza si, dupa caz, si a indemnizatiei de conducere pe o perioada de 1-3 luni
cu 5-10%;
- desfacerea disciplinara a contractului individual de munca.
Sanctiunea se aplica de catre angajator.
Conducatorii institutiilor publice care nu sunt functionari publici, ci demnitari, alesi, consilieri nu pot
fi sanctionati in acest mod. Singura cale ramane cea prevazuta de Legea contenciosului administrativ (ea
reglementeaza dreptul oricarei persoane de a ataca in justitie fie acte emise de autoritatile administratiei
publice, daca prin acestea i-au fost vatamate drepturi sau interese legitime, fie refuzul administratiei publice
de a raspunde unei cereri referitoare la drepturile sau interesele sale legitime).
O alta cale la indemana celor ce considera ca le-au fost incalcate drepturile prevazute in Legea
transparentei este apelarea la Avocatul Poporului. Aceasta institutie este prevazuta in Constitutie din 1991 si
infiintata in 1997. Ea are ca scop apararea drepturilor si libertatilor cetatenilor in raporturile acestora cu
autoritatile publice (Legea nr.35/1997 a Avocatului Poporului, publicata in Monitorul Oficial nr. 48/1997).
Legea transparentei prevede si un instrument ce poate fi folosit de cetateni pentru verificarea modului
in care a fost aplicata ea de catre autoritati, este vorba de Raportul anual privind transparenta decizionala.
Prin acest raport se poate vedea, cel putin cantitativ, in ce masura a fost pusa in aplicare legea. Nepublicarea
acestui raport anual de catre toate autoritatile publice vizate poate sa fie atacata in justitie.
Dinamica implementarii acestei legi
Indicatorii monitorizati in Raportul asupra implementarii Legii nr. 52/2003 privind transparenta
decizionala in administratia publica in anul 2006 (prezentat de Agentia pentru Strategii Guvernamentale -
2007) evidentiaza, la modul general, o sporire a transparentei institutionale, in conditiile unei presiuni
constante a opiniei publice asupra modului de functionare a institutiilor publice, dar si datorita cursurilor de
pregatire organizate de ASG, alte institutii publice si ONG-uri.
Astfel, la nivelul intregii administratii, ponderea recoman-darilor incluse in acte normative din totalul
recomandarilor formulate este de 59%. La nivel central acest indicator este de 53%, in timp ce la nivelul
administratiei locale este de 64%. Aceste procente confirma un grad mai mare de colaborare, comunicare cu
cetatenii (78% dintre proiecte au fost anuntate public).
Aproape 80% din cele 201.743 de proiecte de acte normative, initiate la nivelul administratiei locale,
au fost aduse la cunostinta publicului. De asemenea, in anul 2006, numarul cazurilor in care actiunile in
justitie au fost rezolvate in favoarea institutiilor publice a fost aproape dublu fata de cele castigate de
reclamanti.
Dar din reprezentarile grafice cu privire la dinamica implementarii acestei legi rezulta ca, dincolo de
aspectele pozitive exista si anumite disfunctionalitati. Desi in cifre absolute numarul recomandarilor primite
si al celor incluse in proiectele de acte normative a crescut, evolutia recomandarilor incluse in acte normative
din totalul recomandarilor formulate urmeaza, procentual, o tendinta descrescatoare in cei trei ani de aplicare
a leg
Astfel, doar jumatate din cele 3.147 de proiecte de acte normative elaborate de administratia centrala
au fost anuntate public, deci putem inca vorbi despre existenta opacitatii institutionale.
Raportul pe anul 2006 (elaborat de catre ASG) confirma nivelul foarte scazut de participare civica,
existand doar 4.446 de cereri pentru furnizarea de informatii referitoare la proiectele de acte normative aflate
in dezbatere, raportat la un numar de 204.890 de acte normative adoptate.
De asemenea, din numarul total al sedintelor publice desfasurate (44.173), doar 12% s-au desfasurat
cu prezenta mass-media (5.212).
In concluzie, temeiurile constrangerilor impuse comunicarii publice constau in ambivalenta
inevitabila si esentiala a cetateanului fata de institutiile publice, precum si in utilitatea publica a mesajelor
publice.
2.3 Formele comunicarii publice
Comunicarea publica imbraca, in practica, forme diferite, legate de telurile, functiile pe care si le
precizeaza, deoarece acestea implica in anumite grade nevoia de comunicare. Unele din aceste misiuni au ca
obiect informarea.
Pierre Zémor precizeaza cinci categorii de forme ale comunicarii publice – pornind de la felul in care
ele raspund obligatiei pe care o au institutiile publice, si anume:
I de a pune informatia la dispozitia publicului;
II de a stabili relatii si de a dialoga pentru a indeplini rolul ce revine puterilor publice, de a oferi cu
precizie serviciul asteptat;
III de a prezenta si de a promova fiecare din serviciile oferite de catre administratie colectivitatilor
teritoriale si asezamintelor publice;
IV de a duce campanii, chiar activitati de informare in sprijinul interesului general
V de a face cunoscute institutiile atat prin modul in care se realizeaza comunicarea interna, cat si cea
externa (comunicarea institutionala sau globala, ce da seama de ansamblul activitatilor sale).
De asemenea, Pierre Zémor adauga acestor cinci registre pe cel al comunicarii dezbaterilor publice
care insotesc luarile de decizie, sau pe cel care decurge din practica politica.

Pierre Zémor, Comunicarea publica, pag. 83


I. Punerea la dispozitie a datelor publice
Inca din antichitate, fiecare putere publica civilizata acumuleaza date pe masura constructiei
identitatii si a dezvoltarii sale: cadastru, stare civila, cartografii, recensaminte, tratate, indicii asupra situatiei
militare, economice si sociale, decizii publice etc.
Serviciului public ii revine obligatia de a face cunoscute aceste informatii, de a furniza in permanenta
date cu privire la cadrul legal si procedurile, regulile „jocului” social, de a da seama de actele de utilitate
publica.
1. Obligatia de a comunica si difuzarea informatiei.
Lasand la o parte lecturarea legii de la tribuna sau functia pe care o are politistul, primarul comunei
de „a aduce la cunostinta populatiei”, afisajul sau afisarea – a contribuit la cunoasterea regulilor stabilite de
catre puterile publice.
Misiunea de a informa despre actele guvernului si ale administratiei, ca si despre dezbaterile
Parlamentului este incredintata Monitorului Oficial. Acesta aduce la cunostinta publicului, si chiar a
serviciilor publice, datele oficiale (legi, decrete, precizate prin circulare sau hotarari anuale, cat si
transcrierile dezbaterilor parlamentare).
Punerea pe site a informatiilor cuprinse in Monitorul Oficial (Eurolex-ul) constituie inceputul
obligatiei administratiei publice de a comunica. La acestea se adauga buletinele oficiale ale ministerelor,
precum directia generala a impozitelor, ca sa luam un exemplu util tuturor celor care platesc impozite. Aceste
buletine au, mai tot timpul, o parte externa si o alta interna.
Putem cita si alte diferite buletine cu anunturi legale, civile, comerciale, ale pietelor publice, ca si
culegerile de acte administrative difuzate de catre fiecare prefectura.
Pentru a completa aceasta schita a „dreptului la informare”, trebuie evocata publicitatea informatiilor
colectivitatilor teritoriale, de la registrele deliberarilor consiliilor municipale, generale, la difuzarea
numeroaselor hotarari ale presedintilor executivelor locale. La nivel local putem afla virtutiile afisarii
deciziilor publice, ca si date despre opozabilitatea cetatenilor. Decizia unui primar de a acorda aviz de
constructie trebuie sa fie afisata nu numai la primarie, ci si in localitate, in conditiile in care se precizeaza si
termenul in care un tert poate face recurs. In acelasi fel se procedeaza cu orice anunt despre proiecte de
lucrari, despre o ancheta publica etc., cu toate textele care implica afisarea si publicarea in presa.
Aceste obligatii privind publicarea au fost intarite si precizate prin Legea nr. 544/2001 privind liberul
acces la informatiile de interes public, precum si prin Legea nr. 52/2003 cu privire la transparenta decizionala
in administratia publica, despre care am vorbit anterior.
Alte date sunt adunate pentru a permite fiecarui cetatean cunoasterea regulilor si a aplicarii lor, de
exemplu a celor din jurisprudenta, indeobste cele din jurisdictiile supreme (Consiliu de Stat si Curtea de
Casatie) si a celor ale instantelor europene sau internationale.
De asemenea, publicatiile asezamintelor publice specializate, in masura in care trateaza date publice,
asigura o difuzare mai apropiata de locurile de elaborare a informatiei. Avem in vedere Institutul National de
Statistica, Institutul Geografic National, Centrul roman de educare din domeniul sanatatii, bibliotecile
nationale etc. Precizam ca, dincolo de furnizarea informatiilor de baza este utila documentarea cu analize,
monografii, bilanturi. Toate acestea constituie o masa considerabila de informatii destinate publicului.
Tinand cont de volumul si de tehnicitatea lor, ele sunt puse la dispozitia cetatenilor, ca sa fie cat mai utile,
sub forma de informatii practice, limitate la intrebuintarile cele mai frecvente de catre gospodarii si
intreprinderi.
Informatiile despre procedurile si formalitatile administrative au rolul sa usureze exercitarea
drepturilor si indatoririlor de catre persoanele fizice si de catre persoanele morale. De exemplu, informatii cu
privire la cum poate un particular/cetatean sa declare o nastere, sa obtina un pasaport, un certificat de
inmatriculare, sa-si completeze declaratia de impozit, sa faca sa-i fie rambursate darile, sa capete un ajutor
pentru intretinere, sa se inscrie ca somer, sa beneficieze de tarife reduse pe transportul in comun, sa trimita
un colet postal, sa declare domiciliul, sa obtina un ajutor judiciar, sa faca o plangere ca este victima unui furt
sau sa deplanga poluarea mediului inconjurator. Cum sa creeze o intreprindere mestesugareasca, sa declare
salariile si cotizatiile sociale, sa cunoasca pragurile de activitate ale caror depasiri modifica obligatiile fiscale,
sociale ale micilor intreprinderi, cum sa transforme un garaj in atelier, sa beneficieze de completarea formarii
profesionale, sa obtina un ajutor pentru a putea desfasura o activitate in afara regiunii bucurestene, sa
participe la o vanzare – cumparare, cum sa constituie o asociatie, sa ceara o subventie sau sa faca o donatie –
toate acestea sunt intrebari de interes public, in sensul in care il ajuta pe cetatean.
Am putea multiplica exemplele care se regasesc in activitatea publica sau/si colectiva. In fiecare caz,
cel putin o institutie publica (un serviciu al Ministerului culturii, un serviciu municipal, un centru de
colectare a impozitelor, un ghiseu SNCFR, un birou postal, o casa de asigurari sociale, un comisariat de
politie, o camera de comert si industrie, de agricultura, o asociatie etc.) dispune de datele publice care ii
permit sa raspunda acestor cereri practice si pe care se straduieste sa le faca (re)cunoscute pe de o parte, iar
pe de alta parte, sa faciliteze accesul la ele.
Pierre Zémor mentioneaza faptul ca in Franta, tocmai in incercarea de a cauta un raspuns la aceste
intrebari diverse au luat fiinta (in 1959) Centrele interministeriale de informatii administrative (CIRA), in
numar de doua, cu misiunea de a informa publicul. Oamenii pot forma un singur numar de telefon indiferent de
natura informatiei cerute. Exista in acest demers avantajul, considerabil pentru cetatean, al comasarii ofertei de
date publice, ca si al facilitarii accesului la ele. Si in Romania s-au infiintat astfel de structuri interministeriale
care sa contribuie la informarea corecta a cetatenilor (de exemplu, in cadrul Ministerul Administratiei Publice a
fost creata o structura interministeriala, la nivel politic, responsabila cu elaborarea propunerilor de reforma in
administratia publica).
Tot in Franta exista numere de apel („telefoanele verzi” gratuite si „telefoanele azur” la pretul unei
convorbiri locale) oferite de catre serviciile publice, sau numerele oferite cu ocazia unor campanii de
informare sau a unor evenimente deosebite. Acestea din urma sunt practicate si in Romania, de pilda
campania impotriva violentei in familie, sau pentru prevenirea (depistarea) cancerului la san, sau actuala
campanie pentru impadurire, protectia mediului, prevenirea inundatiilor.
In sfarsit, nu numai ca datele publice sunt oferite cetateanului, dar institutiile publice trebuie sa dea
socoteala de activitatile desfasurate in numele interesului general. Articolul 15 din Drepturile
Omului stipuleaza, de altfel, ca „societatea are dreptul sa ceara socoteala oricarui agent public in privinta
activitatii sale administrative”. Un asemenea obiectiv il au publicatiile evocate: culegerile de acte
administrative, dezbaterile deliberative ale unei adunari in care sunt prezentate rapoarte si dari de seama
privind activitatea, deciziile unui primar si cele ale serviciilor municipale etc. In special corpurile constituite,
precum Curtea de Conturi, Consiliul superior al magistraturii sau instante precum Consiliul Audiovizualului,
care intocmesc raport public anual, ce poate fi citit de marele public.
Mijloace de comunicare folosite pentru punerea la dispozitie a datelor publice cetatenilor
Relatiile cu presa
Agentiile de stiri, presa scrisa, posturile de radio si televiziune functioneaza ca niste „amplificatoare”
ale informatiei. Dupa cum stim cu totii, numarul de persoane la care ajunge un mesaj transmis prin mass-
media este de regula mult mai mare decat limita maxima de receptori la care poate ajunge organizatia prin
eforturi propr Tinand cont de faptul ca prima trasatura a comunicarii publice este aceea de a servi interesul
colectiv (de unde dimensiunea juridica si etica a ei), alegerea mijloacelor de comunicare adecvate este - dupa
cum am precizat deja - unul din principiile de baza, si in acelasi timp o problema pentru aceasta. De aceea, vom
descrie, pe scurt, cateva instrumente de creare si mentinere a relatiei cu mass-media.
Presa este foarte importanta pentru orice institutie din administratie, pentru ca stirile difuzate de catre
mass-media sunt percepute de public ca mult mai obiective decat informatiile emise direct de catre o
organizatie. De asemenea, multi jurnalisti sunt lideri de opinie. Castigarea sprijinului acestora pentru o cauza
inseamna influentarea altor sute, mii de oameni.
Pentru a crea si mentine o relatie eficienta cu mass-media, atat expertii in comunicare si relatii
publice angajati de institutiile administrative, cat si jurnalistii, trebuie sa recunoasca faptul ca fiecare „parte”
are interese si prioritati proprii; ei trebuie sa se respecte reciproc si sa cunoasca, pe cat posibil, mecanismele
de functionare a organizatiei celuilalt, pentru a evita neintelegerile personale, sau de ordin tehnic.
Pentru a crea o relatie buna cu ziaristii ne putem folosi de urmatoarele instrumente:
baza de date;
monitorizarea presei;
comunicatul de presa;
conferinta de presa;
briefingul.
a. Crearea si mentinerea unei baze de date cu jurnalistii
Baza de date este un catalog care contine informatii despre organizatiile de presa (agentii, ziare,
televiziuni, radiouri nationale si locale) si nume de reporteri, editori si producatori interesati de institutia
dumneavoastra si de activitatile acesteia.
Surse pentru baza de date: casetele redactionale ale ziarelor, cataloage, convorbiri telefonice, intalniri,
relatii personale. Atunci cand cititi presa sau ascultati/vizionati emisiuni radio/TV notati numele reporterilor
care se ocupa de domeniul administratiei publice (cu tot ce presupune aceasta) si adaugati-l la lista de presa.
Informatii care trebuie incluse in baza de date: numele organizatiei mass-media, numele
directorului/redactorului sef/ editorului, numele reporterilor specializati in domeniul de activitate al institutiei
dumneavoastra, numerele de telefon, fax, adresa e-mail, pagina de web. Daca exista un program informatic
specializat in crearea bazelor de date, este foarte util sa includeti in cadrul lui: periodicitatea publicatiilor,
numele si telefoanele fotoreporterilor, chiar orientarea politica a unor publicatii sau programe, datele limita
pana la care trebuie predate materialele.
Cine sunt oamenii cu care puteti lua legatura?
Pentru agentiile de Editori, sefi de sectie,
presa reporteri specializati
Pentru jurnalele TV Editori de stiri
Pentru jurnalele Reporteri specializati
radiofonice in domeniu, editori
Pentru programe TV Producatori,
moderatori
Pentru programe radio Realizatori,
producatori, moderatori
Pentru ziare si reviste Redactori sefi,
editori/sefii de sectie, reporteri
specializati
Inainte de a prezenta in orice forma un eveniment unui jurnalist, in literatura de specialitate[10] se
recomanda sa raspundeti la trei intrebari esentiale:
1. in ce consta noutatea acestui eveniment?
2. de ce este semnificativ pentru jurnalist?
3. cum poate fi verificata independent informatia pe care o oferiti?
Trebuie sa tinem cont de faptul ca obligatia jurnalistilor este aceea de a fi neutri si obiectivi.
Alte intrebari – mentionate in literatura de specialitate - la care trebuie sa raspundeti inainte de a intra
in interactiune cu presa sunt:
- Cine decide despre ce se va scrie in ziar/ ce subiecte vor intra in jurnalul de actualitati?
- La ce ora/ in ce zi/ saptamana se iau decizii asupra subiectelor?
- Exista un reporter specializat in domeniul administratiei publice?
- Cu cat timp inainte de publicare/difuzare trebuie contactata o organizatie mass-media?
- Care sunt termenele limita ale jurnalistilor?
b. Monitorizarea presei – se refera la identificarea articolului, a publicatiei si a autorului. Dupa aceea
se fac fotocopii pentru a le folosi in materialele promotionale pe care le producem ulterior.
De asemenea, este indicat sa aveti tot timpul la indemana un set standard de materiale (numite de
obicei „mapa de presa”) care pot fi trimise reporterilor. Mapa de presa trebuie sa contina:
informatiile esentiale despre institutia dumneavoastra si despre misiunea ei;
lista de persoane care pot fi citate si ariile lor de expertiza; numele si functia persoanei de
contact, adresa, numerele de telefon si fax unde poate fi gasita.
copii dupa articolele pozitive aparute deja in presa, ca si dupa editorialele favorabile in aria
dumneavoastra de activitate;
rapoarte si cercetari relevante si recente;
pliante, brosuri, buletine informative, fotografii;
comunicate de presa ale respectivei organizat
c. comunicatul de presa
Comunicatul de presa este un text scris care contine informatii de interes public, transmis oficial de
catre o institutie/ o persoana catre mass-media in scopul publicarii/ difuzar Pentru organizatia care il
formuleaza, un comunicat de presa poate fi o operatiune frecventa sau una total iesita din comun, pentru
angajatii redactiilor de stiri insa, zecile de comunicate de presa ce sosesc zilnic fac parte din peisajul obisnuit.
Prin urmare, inainte de a porni la redactarea textului trebuie sa tinem seama si de ceea ce mass-
media intelege prin eveniment de interes, care sunt caracteristicile acestuia:
este de actualitate imediata;
actiunea are loc intr-un spatiu apropiat de publicul care recepteaza informatia;
prezinta interes uman (poate declansa interesul publicului pentru persoanele implicate, mai ales prin
activarea emotiilor);
implica una sau mai multe persoane publice;
se diferentiaza clar de actiunile obisnuite;
implica surse credibile de informatie, iar informatia poate fi verificata din surse independente;
are legatura cu prioritatile comunitatii;
este conflictual.
Luand in considerare toate aceste elemente si avand grija ca logica jurnalistica (adesea diferita de cea
institutionala) sa nu deserveasca interesul colectiv pe care il slujeste administratia publica, puteti sa va
angajati in efortul presupus de redactarea si difuzarea unui comunicat de presa. Este nevoie sa va alocati cel
putin o zi pentru organizarea informatiei (exceptie fac doar situatiile de criza care cer reactii rapide), pentru
obtinerea consensului tuturor parerilor indreptatite sa aiba un vot asupra textului. De asemenea, trebuie sa
tineti cont de faptul ca difuzarea comunicatului este, si ea, o operatiune care cere cel putin cateva ore.
Comunicatul de presa trebuie sa ofere ziaristului (care il va prelucra) raspunsul la urmatoarele
intrebari (ce determina decizia lui de a relata sau nu informatia respectiva:
cine face? (ex. Organizatia „Salvati Copiii”)
ce face? (ex. lanseaza o campanie in sprijinul copiilor saraci, din mediul rural, pentru ca
acestia sa poata merge la scoala)
unde face? (in toata tara)
cand face? ( de la 1 iunie pana la 1 septembrie)
cum face? (strange donatii de la companii private, institutii, persoane, punand la dispozitia
acestora un nume de cont, un numar de telefon gratuit, apelabil la orice ora)
de ce face? (pentru ca in Romania riscul de abandon scolar din cauza saraciei –lipsa banilor
pentru rechizite si haine - este mai mare decat in Europa Centrala).
Cum scrieti un comunicat de presa
Atunci cand scrieti un comunicat de presa, primul paragraf trebuie sa contina faptele cele mai
importante ale relatarii dumneavoastra. Nu incercati sa creati introduceri sofisticate. Paragrafele urmatoare
trebuie sa raspunda la intrebari esentiale (cine, ce, cand, unde, cum, de ce) oferind informatii suplimentare,
statistici etc. care sustin informatiile prezentate in primul paragraf. Blocurile de text nu trebuie sa fie mai
lungi de cinci-sase randuri, pentru ca reporterul sa poata citi usor comunicatul. Este recomandabil sa scrieti
textul la doua randuri si cu o margine suficienta pentru eventualele adaugiri sau notite pe care le va face
reporterul.
Numai in cazuri exceptionale comunicatul de presa depaseste o pagina. Acesta nu trebuie sa contina
toate informatiile de care dispuneti. Ele pot fi obtinute de la jurnalisti de la persoana de contact – al carei
nume si functie trebuie mentionate vizibil in comunicatul de presa, alaturi de numarul de telefon. In
redactarea textului trebuie sa folositi cuvinte simple, fraze scurte si clare (pentru a nu se ajunge la entropie
semantica, vezi pag. 24), cat mai multe verbe la diateza activa. Incercati sa transformati cifrele in imagini
concrete.
Difuzarea comunicatului de presa
Cea mai uzuala modalitate de transmitere a comunicatului de presa este faxul (pot fi folosite si posta,
daca includeti fotografii, cu precizarea faptului ca riscati sa ajunga informatia tarziu, si posta electronica).
Trebuie sa trimiteti comunicatul persoanelor potrivite din baza dumneavoastra de date cu jurnalisti, precizand
pe comunicat sau pe o pagina insotitoare numele acesteia, publicatia si sectia/departamentul la care lucreaza.
Intotdeauna reveniti cu un telefon pentru a va asigura ca textul a fost primit de persoana careia ii era destinat
si pentru a oferi informatii suplimentare despre evenimentul descris in comunicat. Daca sunteti presat de
timp, este bine sa trimiteti comunicatul de presa in primul rand la agentiile de presa (acestea actioneaza mult
mai rapid si transmit de regula fluxuri informative orare, care sunt preluate de majoritatea publicatiilor si
posturilor de radio si televiziune).
d. conferinta de presa
Aceasta este un instrument de comunicare directa cu presa a unei organizatii sau persoane. Aparent
extrem de avantajoasa si usor de organizat, conferinta de presa ofera ocazia unui dialog cu reprezentantii
presei si a transmiterii informatiei in forma pe care o doreste emitatorul.
Informatia care face obiectul unei conferinte de presa trebuie sa fie cea mai noua si mai importanta
la momentul respectiv. Astfel, pentru a hotari daca este sau nu cazul sa organizati o conferinta de presa, este
indicat sa raspundeti, in prealabil, la urmatoarele intrebari:
care este importanta activitatilor institutiei pentru un segment relevant din
populatie/comunitate?
care este evenimentul despre care se vorbeste?
subiectul si institutia prezinta interes pentru presa?
Cu privire la prima dintre intrebarile mentionate, in calitate de organizator al conferintei de presa, se
recomanda sa tineti cont de faptul ca un eveniment are importanta pentru publicul tinta daca raspunde la
nevoile sale imediate (in general sunt vizate nevoile de la baza piramidei lui Maslow), daca ofera solutii
pentru aceste probleme:
- asigurarea necesarului pentru satisfacerea nevoilor sale imediate: hrana, adapost, supravietuire;
- asigurarea confortului psihic, confirmarea propriilor adevaruri, certitudini;
- scaderea gradului de nesiguranta pe care il presupune orice plan de viitor.
In mare masura, aceleasi criterii stau la baza „agendei” presei, care, din motive economice, respecta
optiunile amintite mai sus. Lor li se adauga si alte caracteristici (mentionate deja in cadrul comunicatului de
presa) care determina selectarea unei informatii pentru a fi difuzata publicului. In acest context, evenimentul
care genereaza conferinta de presa trebuie sa respecte cel putin partial criteriile amintite pentru a intra pe
agenda presei.
Un alt element important este dimensiunea publicului tinta. Trebuie evaluat impactul activitatii
institutiei dumneavoastra asupra unui public tinta imediat (numit nucleu in literatura de specialitate)[11] dar
si asupra unui public tinta asociat (numit halou), pe care infor-matia transmisa de presa il va afecta in viitor
direct sau indirect. In general, daca populatia pe care o vizeaza efortul dumneavoastra de comunicare este
restransa la nivelul unei vecinatati sau localitati, atunci pentru plasarea mesajului e indicat sa utilizati
exclusiv presa locala.
Momentul ales pentru desfasurarea conferintei de presa trebuie sa respecta rutinele de lucru ale
interlocutorilor, mai precis faptul ca editiile ziarelor se inchid de obicei la ora 18.00, sau ca redactiile de stiri
trebuie sa aiba gata buletinele informative de seara in jurul orei 17.00.
De aceea, conferinta de presa se plaseaza de obicei in timpul zilei, in intervalul orar 10.00-14.00, in
zilele de marti, miercuri si joi. Aceste intervale permit prelucrarea prin mijloace specifice a informatiilor
primite de jurnalisti si atragerea unui nivel mai mare de atentie din partea publicului.
Spatiul adecvat conferintei poate fi:
- sediul organizatiei;
- orice alta locatie care slujeste scopurilor de comunicare urmarite de emitator.
Indiferent de asezarea efectiva, conferinta de presa are nevoie de:
- un spatiu luminos, preferabil cu lumina naturala;
- aerisit, racoros vara si calduros iarna;
- accesibil indiferent de mijloacele de transport alese de participanti pentru a se deplasa;
- cunoscut, situat pe cat posibil in zone centrale ale localitatii;
- care permite accesul comod pentru un numar de invitati cu 10-15% mai mare decat participantii
aflati pe lista de invitati;
- asigura un nivel de sonorizare corespunzator: statie de amplificare, o acustica buna, microfoane;
- asigura echipamentul necesar: prize, prelungitoare, retroproiector, video, televizor (in functie de felul
in care va propuneti sa prezentati mesajul).
In paralel cu detaliile legate de loc si spatiu (contextul comunicarii), trebuie sa stabiliti cine este
persoana care va purta dialogul cu presa. Cele doua variante clasice mentionate in literatura de specialitate
sunt:
- institutia are un purtator de cuvant care indeplineste functia de a asigura relatia cu presa si el este cel
care va initia si sustine interactiunea cu reprezentantii presei;
- institutia administrativa desemneaza un reprezentant, de obicei de la nivelul conducerii, care va
purta dialogul cu participant
Stabilirea vorbitorilor din partea organizatiei respective este importanta pentru reusita efortului de
comunicare, pentru ca permite controlarea situatiilor neasteptate care pot interveni in timpul conferintei (de
pilda, jurnalistii sunt interesati de latura conflictuala a fiecarei informatii pe care o primesc si adeseori
forteaza obtinerea unor raspunsuri care „ar vinde mai bine” produsul jurnalistic). Se recomanda ca vorbitorul
sa cunoasca foarte bine:
 institutia;
 evenimentul despre care vorbeste;
 modul de functionare interna a organizatiei,
 scopurile organizarii conferintei de presa.
Jurnalistii pe care ii invitam la conferinta de presa vor fi selectati dupa urmatoarele criterii:
 reprezentativitate: sunt acreditati de o institutie de presa care are audienta, tiraj si sistem de
difuzare adecvat cerintelor noastre;
 specializare: sunt cunoscuti in mediul jurnalistic pentru preocuparea constanta fata de anumite
subiecte, printre care se afla si cel propus de organizatori;
 istoric de relationare: jurnalistul respectiv a mai participat la conferinte de presa ale
organizatiei respective, sau la evenimente similare ale altor organizatii;
 prezenta in baza de date ale organizatiei;
 prezenta diverselor tipuri de media, in concordanta cu gradul de interes al subiectului abordat
(presa locala si/sau nationala; presa de specialitate si/sau presa de informare generala; presa scrisa si/sau cea
audio-vizuala; agentiile de presa).
Fiecare participant la conferinta de presa va primi dosarul de presa. Acesta contine urmatoarele
elemente:
 comunicatul de presa;
 descrierea organizatiei/institutiei;
 extrase de presa referitoare la activitatea organizatiei, care pot fi insotite si de fotografii;
 blocnotes sau coli de hartie pentru notite.
Optional, dosarul de presa mai cuprinde:
 obiecte promotionale;
 date statistice referitoare la activitatea institutiei, grafice, scheme ilustrative, tabele;
 biografii ale membrilor marcanti;
 carti de vizita;
 discursul vorbitorului din partea organizatiei.
Dosarul de presa nu trebuie sa depaseasca zece pagini dactilografiate. Materialele trebuie sa se lege
logic si sa aiba continuitate; ele vor fi plasate in mape.
Etapele desfasurarii unei conferinte de presa:
1. Primirea jurnalistilor: probabil o veti face in calitate de coordonator de relatii publice a respectivei
institutii administrative. Aceasta persoana trebuie sa fie pregatita sa raspunda unor intrebari preliminare, sa
aiba o prezenta agreabila si sa cunoasca exact „scenariul” desfasurarii conferintei. Ea trebuie sa-i conduca pe
participanti spre locurile desemnate in acest sens. Un element de baza al comunicarii in acest moment este
interactiunea personala, comunicarea directa (verbala si nonverbala).
2. Discursul reprezentantului institutiei: purtatorul de cuvant sau ofiterul de presa, daca exista, vor
declara deschisa conferinta si vor prezenta un discurs sau vor da cuvantul reprezentantului institutiei care are
aceasta sarcina.
3. Jurnalistii adreseaza intrebari si primesc raspunsuri: dialogul este coordonat de purtatorul de cuvant
sau de reprezentantul organizatiei. Principala indatorire a lor este aceea de a mentine discutia la subiectul
abordat si pentru care a fost organizata conferinta si, in acelasi timp, de a respecta limitele de timp stabilite
anterior pentru acest dialog (durata standard este de 30 de minute).
4. Inchiderea conferintei presupune sa multumiti jurnalistilor pentru participare, sa declarati inchisa
conferinta de presa, si apoi sa lansati invitatia catre un dialog informal, prilejuit de cafeaua, sucurile si
prajiturile ce nu ar trebui sa lipseasca de la conferinta de presa. Durata totala a conferintei este de maximum
o ora.
Evaluarea conferintei de presa
Dupa incheierea conferintei, este util sa evaluam, in calitate de organizator, aparitiile in presa –
articolele, stirile, aparute in urma evenimentului, si sa le adunam intr-un dosar.
Conferinta de presa poate fi inlocuita uneori cu o metoda mai eficienta de a transmite presei mesajul
dorit. Este vorba despre vizitarea organizatiei de catre jurnalisti. In timpul vizitei, trebuie sa le inmanati
aceleasi materiale informative ca si cele pregatite pentru conferinta de presa, si in acest fel acestia au
posibilitatea de a vedea „in direct” cum se desfasoara activitatea institutiei, au posibilitatea de a dialoga cu
cei care lucreaza acolo, nu numai cu reprezentantii acesteia si de a se convinge personal in legatura cu
importanta subiectului pe care organizatorul doreste sa-l prezinte publicului. Aceasta modalitate de difuzare a
informatiei este mai eficienta din perspectiva raportarii costurilor la efecte, dar nu este adecvata decat
anumitor teme (de pilda, va fi oportun ca o fundatie care organizeaza saptamanal activitati culturale pentru
persoanele cu handicap sa invite cativa jurnalisti la sediul ei, dar atunci cand proceseaza 100 de dosare pentru
a oferi burse e mai putin indicat sa invitati presa).
e. Briefingul (intalnirea cu presa)
Acesta este o forma mai putin elaborata a conferintei de presa, ceea ce implica un nivel mai scazut al
costurilor si necesitatilor tehnologice.
Scopurile briefingului sunt:
 a prezenta jurnalistilor noile idei, initiative sau succese ale organizatorilor;
 a pune in contact jurnalistii cu echipa manageriala, cu expertii care sustin activitatea organizatiei
si cu consilierii acesteia;
 a aduce la zi informatiile pe care le detin jurnalistii referitoare la subiectele care au facut parte
din agenda lor la un moment dat.
Etapele pregatirii briefingului:
 alegeti locul si momentul desfasurarii lui;
 redactati si trimiteti invitatiile;
 stabiliti ce reprezentanti ai organizatiei vor fi prezenti si ce vor contine interventiile lor;
 verificati telefonic confirmarile primite din partea presei.
Briefingul se deruleaza ca o dezbatere sau dialog intre presa si organizatori. Puteti favoriza acest tip
de interactiuni daca creati o atmosfera degajata (contextul comunicarii), informala, prin organizarea unui
bufet in paralel cu discutia. Mai intai trebuie sa faceti prezentarile participantilor, de o parte si de cealalta,
apoi controlati discret indeplinirea serviciilor de protocol si conduceti dialogul, moderati-l astfel incat
discutia sa nu devieze de la subiectul intalnir
Briefingul nu trebuie tinut in mod obligatoriu cu mai multi jurnalisti, ci poate fi organizat si
individual, atunci cand subiectul permite acest lucru, prin importanta lui pentru public.
Modalitati de evaluare a briefingului:
- comparati lista confirmarilor cu aceea a participarilor efective;
- vizionati sau ascultati inregistrarea discutiilor pentru a vedea ce subiecte colaterale au fost abordate
si unde au fost solicitate lamuriri suplimentare;
- trimiteti materiale pentru cei care au lipsit;
- realizati consecvent revista presei pentru a vedea efectele pe termen mediu si lung.
Frecventa de organizare a briefingului variaza de la unul pe saptamana pana la unul pe luna, in
functie de numarul si importanta subiectelor pe care trebuie sa le prezentati.
Alte instrumente de comunicare cu presa, de difuzare a informatiei.
 Convorbirile telefonice cu jurnalistii (initiate atat de ei cat si de dumneavoastra)
 Evenimente cu participarea mass-media (lansari, spectacole, receptii, concursuri, actiuni
comunitare)
 Interviuri in ziare, reviste, la radio si la TV.
 Participarea la talk schow, la radio sau TV.
 Intalniri cu editor
 Dezvoltarea unui program propriu de radio sau TV.
 Publicatii, buletine informative propr
 Comunicarea electronica (pagina de web, lista de distributie prin e-mail).
Comunicarea electronica – instrument util pentru punerea la dispozitie a datelor publice.
E-mail, web, Internet, modem – sunt cuvinte care fac parte din vocabularul curent. Internetul este una
din cele mai rapide cai de a ajunge la informatie, de a se face cunoscuti, de a-si oferi serviciile si de a furniza
informatii despre institutiile pe care le reprezinta. Aceasta tendinta este vizibila si pentru institutiile publice,
nu numai pentru companiile comerciale.
Avantajele comunicarii electronice
a. Rapiditatea
Unul dintre motivele pentru care vorbim astazi despre „revolutia” Internet este tocmai viteza
comunicatiilor electronice. Tehnologia permite transmiterea fara probleme si cu mare viteza a mesajelor in
cele mai pretentioase formate sub forma digitala (texte formatate, imagini complexe, sunet, video).
Comunicarea electronica este eficienta si atunci cand organizatiile lanseaza o actiune publica in care,
dupa modelul „bulgarelui de zapada”, este nevoie de participarea altor organizatii, de sensibilizarea presei si
de constientizarea publicului.
O institutie care trebuie sa distribuie documentatie, formulare informatii din bazele de date poate
introduce cu succes un sistem de contactare a biroului sau de relatii cu publicul prin intermediul unei adrese
de e-mail generale. Membrii echipei isi stabilesc un „protocol de raspuns”, ceea ce aduce o imbunatatire
majora in relatia cu mediul extern, deoarece solicitantii de informare nu vor mai astepta zile, saptamani
posta, nu vor fi nevoiti sa piarda timp si bani pentru a se deplasa pana la sediul organizatiei-resursa pentru a
repeta, adesea, o cerere formulata de cateva zeci de ori inainte si pentru care exista un raspuns electronic in
mare parte standardizat.
Rapiditatea transmisiilor de date electronice motiveaza mult organizatiile care doresc sa faca
cunoscute proiectele si actiunile lor. Cu personal putin si timp de lucru limitat, organizatiile ajung uneori in
situatia de a renunta sa transmita informatii despre ele catre beneficiarii lor interni si externi.
A strange toti angajatii intr-o sedinta pentru a le comunica datele unui nou program de finantare sau
agenda legislativa a Parlamentului se poate dovedi uneori complicat si informatia se pierde sau ramane la
nivelurile superioare ale ierarhiei. De multe ori, datele pentru un buletin informativ exista stranse si editate
sub forma unor texte publicabile, dar timpul si costurile necesare pentru procesarea lor pe suporturi
traditionale si pentru distributia lor descurajeaza comunicarea pro-activa.
b. Costuri relativ mici
Un buget de comunicare restrans conduce la dorinta de reorientare a comunicarii de la suporturile
traditionale (brosuri, rapoarte, cataloage, pliante, afise) la pagini de web si comunicare prin e-mail. Daca
pentru tiparirea unui raport anual de 200 de pagini putem plati intre 4 si 10 dolari pe exemplar in functie de
complexitatea informatiei si de calitatea tiparului (fara a mai lua in calcul costurile de design si de
distributie), putem incarca acelasi raport pe site-ul institutiei folosind conexiunea Internet si platind
convorbirea telefonica.
Crearea unui site de web de catre o firma specializata costa in Romania intre 25 si 1000 de dolari, in
functie de standardul de design, de cantitatea si complexitatea informatiei si de cerintele de securizare.
Mentinerea unui site de dimensiuni medii pe serverul unui ISP (provider de servicii Internet) si actualizarea
lui lunara costa intre 20 si 70 de dolari.
Costurile de distributie ale informatiei electronice sunt practic reduse la abonamentul de Internet si la
costurile telefonice. In plus, acestea sunt preluate si de catre receptorul de informatie. O consecinta directa a
comunicarii electronice, atat intra cat si inter-organizationala, este reducerea costurilor administrative ale
institutiei (telefon, fax, posta, curierat rapid, imprimanta/copiator si consumabile pentru acestea).
c. Posibilitatea actualizarii permanente
Cand trebuie sa faceti cunoscute proiectele si actiunile de pe parcursul unui an, puteti alege varianta
tiparita (ce dureaza mai mult datorita timpului necesar, procesarii si tiparirii materialului), sau puteti face o
economie plasand informatiile pe pagina de web.
Un instrument foarte bun de promovare este mentinerea pe site-ul de web a unei pagini de stiri,
evenimente, noutati, care devin repere ale activitatii unei organizatii si permit grupurilor interesate de
activitatea acesteia sa fie mereu informate despre felul in care organizatia isi indeplineste misiunea. Aceasta
pagina/rubrica poate deveni oricand un material de presa, o modalitate de strangere de fonduri sau o
componenta a unui raport de activitate. Puteti actualiza pagina in timp real, iar informatia plasata aici poate
include legaturi catre alte resurse utile.
d. Networking (intrarea in retele sau initierea acestora)
Capacitatea de a va relationa rapid cu alte persoane din domeniul dumneavoastra de activitate, cu
structurile guvernamentale, cu firme comerciale, cu organizatii internationale sau cu presa este de foarte
multe ori un element hotarator in inceperea unor proiecte, in strangerea de fonduri si in schimbul de
experienta.
e. Interactivitate
Un site web nu este o publicatie statica, exista mai multe moduri de a implica utilizatorii in procesul
de comunicare:
 oferiti vizitatorilor posibilitatea sa contacteze prin e-mail institutia de pe oricare pagina a site-
ului, nu numai din cea initiala sau cea dedicata adresei sau telefoanelor;
 creati formulare de inregistrare pentru accesul la baze de date, la buletine informative sau la
alte parti securizate ale site-ului (ele ofera institutiei informatii pretioase despre publicul sau si o ajuta sa isi
construiasca o imagine precisa persoanelor interesate de activitatea sa). Astfel, informatia destinata diverselor
categorii de utilizatori va putea fi personalizata in functie de ocupatia sau varsta acestora sau de zona
geografica din care ei provin.
 pentru un site mai complex, includerea unei facilitati de cautare bine puse la punct va
determina vizitatorii sa marcheze adresa respectiva ca pe o sursa permanenta de informatie.
Interactivitatea pe web poate avea si forme mai complexe, de pilda:
 lansarea unei invitatii sau un anunt pe site-ul institutiei si gestionarea inscrierilor si a
confirmarilor de primire exclusiv pe cale electronica;
 crearea unei zone a site-ului destinate presei, cu informatii redactate sub forma unor
comunicate de presa, a unor pagini informative, cu fotografii grafice, sunete;
 donatii sau vanzari electronice. O data cu aparitia vanzarilor de credit si cu posibilitatea de a
face tranzactii on-line, acest tip de interactiune electronica va deveni din ce in ce mai frecvent.
Sugestii pentru crearea unei pagini de web
O pagina de web este un instrument de comunicare care trebuie sa se inscrie in coerenta planului de
relatii publice al institutiei.
- Sigla si numele institutiei, tipul de caractere, culorile si stilul trebuie sa pastreze linia generala a
publicatiilor.
- Pagina de web este de obicei responsabilitatea specialistului in relatii publice, care se ocupa de
colectarea informatiei, de redactarea textelor, de unificarea stilului.
- In realizarea paginii de web aveti nevoie de acordul tuturor persoanelor implicate, precum si de
permisiunea celor ale caror nume sau fotografii vor aparea pe pagina.
- Pentru crearea si intretinerea de pagini web, puteti alege dintr-o serie de programe informative
(softuri) des folosite, pe care trebuie sa le instalati pe computerul-server. Informatii utile legate de construirea
paginilor de web puteti afla chiar de pe world wide web.
- De asemenea, nu trebuie sa uitati sa faceti publica adresa de web in toate publicatiile (inclusiv pe
cartile de vizita) si in timpul tuturor evenimentelor la care participati.
2. Accesul la informatie
Accesul la informatia publica este inainte de orice un drept. Accesul la informatiile de interes public
si transparenta decizionala reprezinta doua dintre cele mai importante elemente ale unei democratii
functionale.
Romania a adoptat doua acte normative relevante in acest sens, este vorba despre Legea nr.
544/2001 privind liberul acces la informatiile de interes public si Legea nr. 52/2003 privind transparenta
decizionala in administratia publica –legi care isi propun, printre altele, sa asigure conformitatea cu
standardele internationale in domeniu. De asemenea, in cadrul Codului european al bunei conduite
administrative (adoptat la 6 septembrie 2001), articolul 25 al acestui cod prevede ca institutia este obligata sa
ia masuri pentru a informa publicul cu privire la drepturile pe care le are si sa asigure publicitatea acestui
document, prin publicarea lui pe Internet sau prin alte mijloace posibile si accesibile cetatenilor.
Prin continutul acestor legi se au in vedere mai multe obiective specifice, dintre care amintim:
- imbunatatirea procedurilor si mecanismelor de difuzare a informatiilor publice si de asigurare a
transparentei decizionale;
- cresterea gradului de informare a functionarilor publici din administratia locala cu privire la
importanta asigurarii unui acces adecvat al cetatenilor la informatiile publice;
- cresterea gradului de informare a functionarilor publici din administratia locala cu privire la
necesitatea de a facilita implicarea cetatenilor, a organizatiilor neguvernamentale si a mediului de afaceri in
procesul decizional local;
- promovarea necesitatii de a crea conditiile pentru un tratament egal pentru cetateni cu privire la
furnizarea informatiilor de interes public si la implicarea lor in procesul decizional;
- imbunatatirea procesului de comunicare si colaborare dintre autoritatile locale si centrale cu privire
la implementarea legislatiei referitoare la transparenta decizionala si accesul la informatiile de interes public.
Legislatorul estimeaza ca transparenta serviciului public merita sustinuta. In conformitate cu
prevederile Legii nr. 544/2001 „informatia de interes public reprezinta orice informatie care priveste
activitatile sau rezulta din activitatile unei autoritati publice sau institutii publice, indiferent de suportul ori de
forma sau de modul de exprimare a informatiei” (art.2, lit.b).
Prin adoptarea acestei legi cetatenii tarii noastre au dreptul de a fi informati cu privire la activitatile si
atributiile institutiilor/ autoritatilor publice, adica a acelor unitati a caror functionare este finantata prin bani
publici rezultati din plata taxelor si impozitelor contribuabililor fata de stat. De asemenea, dreptul la
informare este asigurat si de procesul democratic prin care cetatenii isi aleg reprezentantii in forurile
legislative si administrative ale tar Astfel, se creeaza cadrul legal ce permite oricarui contribuabil sa se
informeze si sa fie informat cu privire la interesele sale.
Dreptul oricarei persoane la informatie are trei dimensiuni:
dreptul de a fi informat, din oficiu, de catre institutiile/ autoritatile publice cu privire la aspecte
importante ale functionarii acestora;
dreptul de a cere informatii;
dreptul de a fi informat de catre mass-media cu privire la diverse aspecte importante din sfera
publica.
Toate aceste aspecte sunt stipulate de Constitutia Romaniei iar existenta, cunoasterea, respectarea si
constientizarea lor constituie elemente de baza pentru asigurarea transparentei procesului de guvernare.
In Raportul privind liberul acces la informatiile de interes public in Romania – analiza comparativa
2003-2007 elaborat de Asociatia Pro Democratia si Transparency International Romania sunt enuntate
urmatoarele principii care stau la baza reglementarii accesului la informatie:
a. accesul maxim la informatie – orice informatie detinuta de o institutie publica trebuie sa fie
accesibila publicului iar exceptiile trebuie precis definite;
b. obligatia publicarii informatiei – institutiile publice nu trebuie doar sa faca accesibile informatiile,
la cerere, ci si sa dea publicitatii documente de interes public, in limita capacitatii si resurselor de care
dispun;
c. promovarea transparentei administrative – guvernul si institutiile publice trebuie sa incurajeze o
cultura civica si institutionala a transparentei si sa asigure resursele necesare pentru promovarea publica a
urmatoarelor obiective:
 campanii de informare publica privind dreptul de acces la informatie;
 programe de educatie publica privind exercitarea acestui drept;
 diminuarea culturii secretului in institutiile publice prin programe de instruire;
d. definirea limitativa a exceptiilor –informatiile exceptate de la accesul liber trebuie sa fie strict
definite de la caz la caz, iar refuzul de a permite accesul la informatie trebuie sa satisfaca un test cu trei
dimensiuni:
 informatia respectiva este legata de un scop legitim mentionat prin lege;
 accesul la informatia respectiva pericliteaza protejarea acelui scop;
 periclitarea acelui scop este mai importanta decat interesul public de a avea acces la
informatia respectiva.
e. introducerea unor proceduri de facilitare a accesului la informatie – solicitarile de acces la
informatie trebuie procesate rapid, de compartimente specializate si existenta sanctiunilor si a posibilitatilor
de apel impotriva refuzarii accesului trebuie asigurata;
f. nivelul rezonabil al costurilor accesului la informatie (acest acces nu trebuie descurajat printr-un
nivel excesiv al taxelor percepute solicitantilor);
g. caracterul public al sedintelor institutiilor publice –sedintele trebuie anuntate in prealabil si sa fie
deschise publicului, exceptiile de la aceasta regula trebuie sa fie definite precis si limitativ;
h. prioritatea accesului la informatie – legea privind accesul la informatie trebuie sa stipuleze ca orice
alt act normativ va fi interpretat in conformitate cu prevederile sale si sa previna riscul ca regimul exceptiilor
sa fie extins in mod arbitrar prin alte interpretari;
i. protectia avertizorilor de integritate –persoanele care reclama ori sesizeaza, cu buna credinta,
incalcari ale legii nu pot fi sanctionate, prin aplicarea unei sanctiuni inechitabile sau mai severe pentru alte
abateri disciplinare, chiar daca in acest fel dau publicitatii informatii exceptate de la accesul public.
Prin Legea nr. 371/2006 sfera de aplicare a Legii nr. 544/2001 a fost extinsa prin includerea nu doar a
institutiilor si autoritatilor publice care utilizeaza sau administreaza resurse financiare publice si regiilor
autonome, ci si companiilor nationale si societatilor comerciale aflate sub cupola unei autoritati publice
centrale sau locale si la care statul roman sau o unitate administrativ-teritoriala este actionar unic ori
majoritar. Aceasta extindere a domeniului de aplicare a legii constituie o modalitate suplimentara de a
asigura transparenta activitatii tuturor entitatilor ce reprezinta interesul public, fiind totodata un instrument
important pentru prevenirea faptelor de coruptie.
Pin aceeasi lege 371/2006 este modificat si art. 12, alin.(1), lit.c, care statueaza faptul ca vor fi
exceptate de la liberul acces doar acele informatii privind activitatile comerciale sau financiare care ar putea
aduce atingere principiului concurentei loiale, dar si cele care pot impieta asupra dreptului de proprietate
intelectuala sau industriala.
Alaturi de aceste modificari, Legea nr. 380/2006 vine sa expliciteze sfera de aplicare a dispozitiilor
privind accesul la informatii, in speta precizeaza ca orice autoritate contractanta are obligatia de a pune la
dispozitia persoanei interesate contractele de achizitii publice. Aceasta masura legislativa vine ca urmare a
unei indelungate practici a administratiei publice, potrivit careia contractele de achizitii publice erau insotite
de clauze de secretizare a acestora.
Adoptarea acestei legi trebuie coroborata si cu noile reglementari in materia controlului procesului de
atribuire a contractelor de achizitii publice. Prin adoptarea Legii nr. 188/2007 se modifica art. 5 al Legii nr.
544/2001 (in aliniatul 5 al acestuia contractele de privatizare sunt informatii publice oferite la cerere) si, in
conformitate cu noile precizari legislative, autoritatile si institutiile publice au obligatia sa puna la dispozitia
persoanelor interesate contractele de privatizare incheiate dupa intrarea in vigoare a noii legi, prin
consultarea la sediul acestora.
Specialistii in domeniu au identificat existenta a trei dificultati in aplicarea Legii nr. 544/2001:
1. Probleme institutionale: carente de organizare a activitatii de asigurare a liberului acces de
informatii in interiorul institutiilor publice. Solutiile adecvate acestui tip de dificultati trebuie cautate, in
primul rand, la nivel de management, prin imbunatatirea procedurilor de lucru in cadrul institutiilor si o
crestere a pregatirii profesionale a functionarilor implicati. De asemenea, se poate avea in vedere completarea
– prin Hotarare de Guvern - a normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 544/2001;
2. Probleme legate de functionarea justitiei, de punerea in executare a hotararilor judecatoresti
favorabile solicitantilor de informatii si de posibilitatea aplicarii unor sanctiuni sau reparat Avem in vedere
faptul ca, instantele pronunta tot mai des hotarari in favoarea persoanelor carora institutiile publice le-au
incalcat dreptul de liber acces la informatii, dar accesul efectiv la informatiile solicitate poate fi
obstructionat, in continuare de catre cei care le detin.
3. Probleme de natura legislativa: dificultati legate de insuficiente ale Legii nr. 544/2001 sau de
corelarea defectuoasa cu alte acte normative. Practica acumulata in anii de aplicare de pana in momentul
prezent indica faptul ca aceasta lege ar trebui sa acopere si alte tipuri de entitati care utilizeaza fonduri
publice. Pe de alta parte, un eventual efort de modificare legislativa nu priveste, in primul rand legea-cadru,
ci alte acte normative care restrictioneaza liberul acces. Orice modificare adusa Legii 544/2001 trebuie sa
aiba in vedere, exclusiv, largirea ariei de aplicare a obligatiei de a asigura liberul acces la informatiile de
interes public.
Analiza efectuata de Agentia de Strategii Guvernamentale referitoare la stadiul implementarii legii
liberului acces la informatii de interes public, pe perioada 2003-2006, releva faptul ca pe perioada 2004-
2006, dinamica solicitarilor publice este descrescatoare.
Concluziile raportului[12] evidentiaza ca:
1) cel mai utilizat mijloc pentru anuntarea informatiilor de interes public, din oficiu, a fost afisarea la
sediul institutiei si, din acest motiv, doar cei interesati, in mod direct, au putut intra in contact cu aceste
informatii;
2) foarte putine institutii utilizeaza Monitorul Oficial pentru publicarea listei informatiilor din oficiu;
aproape trei sferturi din administratia publica locala a publicat informatiile din oficiu la sediul institutiei,
celelalte mijloace fiind foarte putin utilizate. Utilizarea minima a Monitorului Oficial, desi prevazuta de lege
in cazul rapoartelor anuale ale fiecarei institutii, se datoreaza faptului ca este nepractica si, in plus,
costisitoare;
3) la nivelul administratiei centrale, pe langa afisarea la sediu, se utilizeaza intr-o proportie
semnificativa presa si propria pagina de Internet.
Se observa asadar, prin toate aceste prevederi privind liberul acces la informatiile de interes public, o
preocupare constanta cu privire la ameliorarea relatiilor dintre administratie si public. Daca procedura,
garanta a libertatilor, este adesea prea lenta in cazul retinerii de a furniza informatii de catre un serviciu
public, jurisprudenta tinde sa modifice astfel de comportamente ale administratiei.
Daca administratiile centrale fac eforturi in a-si motiva actele, colectivitatile locale se pare ca sunt
departe de a raspunde asteptarilor legislatorului si sperantelor pe care cetatenii si le pun in descentralizare.
Accesibilitatea informatiei este conditionata de simplificarea conditiilor de folosire a datelor.
Trebuie considerata o conditie nefavorabila slabirea relativa a sigurantei juridice, din care articolul 2
al Declaratiei Drepturilor Omului face „un drept natural si imprescriptibil”, caruia ii aduce atingere si
proliferarea, uneori contradictorie a normelor publice; abundenta textelor duce la entropia comunicarii
publice. In schimb, clarificarea datelor care ar rezulta, in mod esential, din simplificarea procedurilor, ar fi o
conditie favorabila. In acest sens, s-au succedat, cu mai mult sau mai putin succes, importante activitati de
normalizare, datorate in special, propunerilor multor comisii interministeriale.
Ramane, de asemenea, in atentie obiectivul integrarii datelor publice, obiectiv pe care il urmareste
Comisia de coordonare a documentelor administrative. Ea vegheaza la ameliorarea docu-mentatiei
institutiilor publice, pe de o parte controland publicatiile administrative si, pe de alta parte, contribuie la
simplificarea accesului utilizatorilor la bazele de date informatizate.
Pierre Zémor apreciaza ca apelul la informatica si la retelele informationale permite, in principiu
regruparea informatiilor, dar inmultirea bancilor de date poate provoca efecte neplacute.
3. Comercializarea datelor publice
Obligatia de a comunica si de a pune la dispozitia cetateanului si institutiilor date adunate si analizate
de catre institutiile publice nu este lipsita de consecinte economice.
Informatia publica este gratuita (legea 544/2001 privind liberul acces la informatiile de interes
public), adica are costurile de constituire si distribuire suportate de catre finantele publice, dar ea poate
deveni platibila atunci cand se face apel la un serviciu telefonic, de pilda. Este vorba, desigur, de pretul unui
serviciu suplimentar pus la dispozitie la domiciliu, daca este cerut.
In felul acesta, se deschide problema comercializarii datelor publice si deci inevitabila concurenta ce
rezulta intre intreprinderile si agentiile de presa, mai ales.
Pe de o parte, valorificarea rezervelor publice de informatii atat de costisitor de constituit, este
legitima. Nici o dispozitie, lege nu se opune ca institutiile publice sa obtina un venit din comercializarea
informatiilor si sa adune sume pentru a adauga valoare informatiei brute prin noi modalitati de culegere,
selectie, analiza, prin comparatii si statistici, prin punerea in forma si prin diferitele moduri de distribuire sau
de consultare. De pilda, Institutul National de Statistica poate factura plusvaloarea adaugata datelor provenite
din recensaminte pentru a raspunde cererii particulare a unei intreprinderi care cauta un loc in care sa se
stabileasca si doreste sa afle calificarile populatiei in acea zona pe care o prospecteaza. Pe de alta parte,
informatia publica este esentiala tuturor agentilor economici si ea poate fi de baza pentru activitatea
numeroaselor intreprinderi private. Totusi se cuvine ca aceste intreprinderi sa nu beneficieze pe degeaba de
banii publici. Dar, in acelasi timp, lor trebuie sa li se ofere (avand in vedere activitatea concurentiala) materia
prima informativa pusa pe piata publica. Dificultatea consta in fixarea costurilor de cesiune a informatiei
brute sau partial tratate, cat si in privinta punerii lor pe piata.
Observatorul juridic al tehnologiilor informatiei, incearca sa raspunda acestor intrebari, ca si acelora
privind comercializarea programelor elaborate de catre serviciile publice.
Aceste motive, ca si concurenta intre suporturile publice si mass-media, fac ca relatiile intre
responsabilii functiilor de comunicare ale serviciilor publice si editorii sau ziaristii care au datoria de a informa
conform deontologiei profesionale, sa fie delicate.
Relatia serviciilor publice cu utilizatorii
Punerea la dispozitie a informatiei sau accesul la informatie nu sunt remedii suficiente pentru
complexitatea textelor si a procedurilor, nici pentru frecventele situatii dificile in care se afla cetaten Atat
dialogul cat si asistenta se impun adesea – ele presupun stabilirea unei relatii intre serviciul public si
utilizator.
Pierre Zémor pune in evidenta „pasii” ce trebuie parcursi in aceasta relatie dintre puterile publice si
cetatean, este vorba despre primirea si orientarea lui, ascultarea, dialogul si comunicarea relatiei.
1. Primirea
Ca sa putem vorbi despre o relatie intre un serviciu public si un utilizator/cetatean, trebuie sa urmarim
mai intai, primirea si orientarea cetateanului.
Functia de primire incepe cu semnalarea in oras, cu identificarea mijloacelor (de pilda, cutiile de
scrisori galbene) si a localurilor, ca si cu raspunsurile telefonice sau in scris. Ideea care persista cu privire la
functionarul anonim, retras in spatele ghiseului, ferindu-se sa raspunda unor intrebari incomode, isi pierde
caracterul ironic si actualitatea, pe masura ce comunicarea publica consacra o mare parte din energie si din
buget pentru a face cat mai accesibil serviciul public si mai usoare contactele cu cetateanul. Ne referim la
faptul ca se pot renova si reamenaja localurile pentru a evita cozile (sau pentru a le face mai suportabile), se
cauta solutii care sa favorizeze discutiile conviviale, mai personalizate, se modifica orarele in functie de
particularitatile locale, se pun la dispozitie fotocopiatoare in locuri accesibile ca si distribuitori de timbre,
vignete, se deschid birouri permanente sau puncte, centre de primire, care orienteaza cererile sau le rezolva
imediat (atunci cand rezolvarea lor e simpla).
Primirea utilizatorilor/cetatenilor in primarii, in comisariate, in centrele de colectare a impozitelor etc.
face obiectul unor analize atente vizand pana si mobilierul incaperilor si vestimentatia agentilor, fara a mai
vorbi de formarea lor, de punerea la dispozitie a unor casete video etc.
Or, in administratia publica romaneasca, primirea este legata de „cadrul”, adica de locatia unde isi
desfasoara activitatea functionarul public, care foarte adesea se ascunde in spatele unui ghiseu, sau birou la
care, pentru a ajunge, cetateanul trebuie mai intai sa treaca o adevarata „proba” de rabdare: coada. Asta ca sa
nu mai vorbim de modul cum holurile sau salile de primire sunt „decorate”, din pacate inca foarte adesea, cu
tencuieli cazute, sau aviziere care prezinta o informatie nefolositoare, adesea redundanta ori redactata intr-un
limbaj prea specializat, ce ii este inaccesibil cetateanului de rand, mai mult, informatia nu respecta legea
pregnantei perceptive nici la nivelul formei, nici al continutului. Proasta iluminare si absenta, ori insuficienta
scaunelor, vin sa intregeasca acest prim contact pe care cetateanul il are cu administratia publica. Aspectele
descrise mai sus ne sunt familiare si apreciem ca in planul comunicarii vizeaza cu precadere contextul,
contactul, mijloacele de comunicare, elemente care, intr-un pas secund, resemnifica toate celelalte
componente intrinseci comunicarii: emitator, receptor, mesaj, cod, decodare.
Ce rezulta dintr-un astfel de tablou? Impresia creata este cu siguranta una foarte proasta, iar
cetateanul, chiar inainte de a ajunge la ghiseu, sau de a deschide usa biroului, porneste deja cu prejudecata ca
functionarului – cu care urmeaza sa intre in contact – nu-i pasa de el, ba chiar ca il desconsidera si il
dispretuieste, iar aceasta prima impresie este cel mai greu de schimbat intr-o relatie de comunicare. Iar daca
la toate acestea se adauga o ascultare a cetateanului facuta de catre „o poama acra”, care transmite fie prin
limbajul verbal, fie prin ton sau limbajul non-verbal (privire, gestica, etc.) dezinteres ori plictiseala, atunci
acestuia i se va intari prima impresie, iar eforturile ulterioare de remediere a situatiei vor fi aproape inutile.
Intr-o asemenea etapa, eforturile functionarului public ar trebui sa fie astfel directionate incat
cetateanul sa se simta incurajat sa expuna problema care il aduce in fata ghiseului si sa i se transmita acestuia
sentimentul ca este luat in seama si ca va beneficia de toata atentia si bunavointa necesare rezolvarii cazului
respectiv. Uneori, un singur zambet ar face minuni in asemenea situat Pentru ca, daca pentru functionarul
public, chestiunea reprezinta doar o alta cerere, intre atatea altele, care se incadreaza la articolul cutare,
aliniatul cutare, pentru cetatean, in schimb, problema pentru a carei rezolvare cere ajutorul functionarului
public, este esentiala si unica.
Cum am precizat in primul capitol, la inceputul relatiei – contrar perceptiei noastre cotidiene despre
ce inseamna a comunica (de multe ori se face confuzia intre ea si limbaj, si se considera ca daca folosim
aceeasi limba si alfabet automat comunicam, alteori prin comunicare se intelege doar transmitere de
informatii) – exista doua „coduri” (cel al emitatorului si cel al receptorului), care, ulterior, trebuie sa se
metamorfozeze intr-unul singur, fapt ce face posibila atat codarea cat si decodarea (reflectarea in oglinda a
codarii). Pentru aceasta, functionarul public ar trebui sa „iasa” din grilele lui perceptive „impietrite”, sa
incerce sa cunoasca orizontul perceptiv al receptorului, al cetateanului din fata sa, pentru a construi un
„limbaj” comun, adica pentru a comunica.
Asadar primirea utilizatorilor implica un al doilea moment – este vorba despre ascultare.
2. Ascultarea
Ascultarea individuala, de catre un agent care se identifica (isi face cunoscut numele si functia
precisa), permite particularizarea raspunsului (in situatia cand acesta poate sa nu fie stereotip), permite luarea
in seama a petitiei cetateanului, a continutului precis al intrebarii puse de acesta.
Mijloacele de consultare a cetatenilor si de studiere a opiniilor lor sunt cunoscute, chiar daca nu sunt
totdeauna respectate. Practica sondajelor s-a raspandit mult, cel mai adesea acestea se fac la scara nationala.
De indata ce trebuie delimitata o zona geografica, o tema care preocupa, sau o „sub-populatie”, se impun
numeroase precautii privind nivelul de informare al publicului, actualitatea problemelor puse etc. Acesti doi
parametri, in principal, contribuie la structurarea opiniei in momentul in care vrem sa o sesizam. Daca o
ancheta pune in evidenta un fenomen sau o oferta care sunt ignorate de catre public si, simultan, vrea sa
identifice efectele lor, apare riscul obtinerii unui rezultat tautologic.
Anchetele calitative, convorbirile de profunzime sunt adesea mai bine adaptate subtilitatilor lucrului
cu publicul. Insa cand este vorba despre lucrul cu publicul regasim in primul rand un demers care se sprijina
pe oferta publicului, deci pe pedagogie si dialog, mai degraba decat pe identificarea problemelor
necunoscute, presupuse a fi determinante. Din asemenea motive comunicarea publica implica importante
informatii prealabile
Pierre Zémor remarca importanta dialogului – in ansamblul relatiei cu cetateanul. Prin dialog, prin
schimb se poate vedea daca informatia este bine primita, daca aria constiintei interlocutorului este in relatie
cu cea a locutorului, fara sa se produca prea multe pierderi, sau daca limbajul agentului public-in sensul cel
mai larg-intra in rezonanta cu preocuparile, situatia, cultura, vocabularul interlocutorului (deci daca sunt
intrunite conditiile pentru ca decodarea sa fie o reflectare – in oglinda – a codarii). Efortul de a iesi din
cultura si jargonul administrativ ramane important, ca si acela al simplitatii exprimarii (niciodata mai mult
decat trebuie).
In al doilea rand, ascultarea si dialogul, prin ansamblul retroactiunilor sau a feedback-ului determina
institutiile publice sa inteleaga ca au posibilitatea sa-si formuleze diferit ofertele de servic In orice actiune de
modernizare a serviciului public, luarea in seama a criticilor si dorintelor publicului joaca un rol esential.
Receptarea asteptarilor publicului poate sa duca la ajustari.
3. Dialogul
Dialogul pe care il instaureaza serviciul public dezvaluie mai bine atitudinea sa decat rezulta aceasta
din dispozitiile regulamentare. Dialogul cu beneficiarii/cetatenii lor este o cale esentiala de evaluare a
serviciilor publice. Buna deservire a celor care folosesc serviciul public al unei primarii, al unei prefecturi, al
unui birou postal etc. este evaluata permanent, sau cu ocazia „usilor deschise”, a anchetelor prin chestionare,
a examinarii „cutiilor de sugestii”. Prezentarile de proiecte, inainte si in timpul anchetei publice, sunt din ce
in ce mai mult insotite de mijloace de informare importante: pliante, brosuri, fotomontaje, machete, filme pe
casete video. Serviciile care folosesc astfel de instrumente de comunicare provoaca dialoguri benefice.
Aprobarile publicului induse de difuzarea datelor sunt mai numeroase decat criticile.
Dialogul permite, pe de o parte, coproducerea serviciului personalizat pe care il asteapta cetateanul de
la un serviciu public: atunci cand „cazul sau particular” este ascultat, cetateanului i se ofera calitatea de
„contractant social” cu putere publica (a priori superioara, crede el). Pe de alta parte, dialogul permite
punerea in valoare a unui punct de vedere ce poate scapa preocuparilor prea globale.
Dialogul cu publicul poate fi institutionalizat – se intreaba Pierre Zémor. Autorul lucrarii
„Comunicarea publica” observa, cu privire la acest subiect, ca s-au constituit asociatii ale beneficiarilor, mai
ales pentru domeniile sensibile (impozitele, transportul), dar ca proiectele lor au fost adesea de ordin general,
iar critica modului de functionare a unui serviciu public a condus rapid la cea a naturii politicului, a puterii, la
schimbarea leg Autorul mentionat subliniaza ca discutia concreta si detaliata despre modalitatile de punere in
act a serviciilor oferite publicului nu are utilitate decat atunci cand se desfasoara in proximitatea serviciilor
publice, pe teme precis conturate, cu cetatenii insisi.
De asemenea, se nasc discutii si din reclamatiile sau contestatiile cetateanului in contact cu o
administratie care nu-l intelege, sau care comite greseli. Pentru a iesi din acest „dialog al surzilor” a aparut
institutia Avocatul Poporului, care este o autoritate independenta. Ea primeste „reclamatiile privind
functionarea administratiilor statului in relatia lor cu administratii”.
Nu in ultimul rand este nevoie de un interlocutor care sa fie intermediar unic al cetateanului in fata
numeroaselor administrat Acestea cauta sa fie mai aproape de cetateni, dar isi pastreaza compartimentarile
functionale, ba chiar isi sporesc specializarile. In acelasi timp, serviciul public nu poate cere cetateanului sa-
si decupeze interesul in cereri distincte, din moment ce, pentru el, este global. De aceea, se recomanda ca
institutiile publice sa redescopere ce au de comunicat si cu receptorul „interministerial”. Acesta asteapta sa i
se puna la dispozitie informatia si sa fie tratat si el corespunzator.
4. Comunicarea relatiei
Comunicarea publica face obiectul unui paradox. Toti cetatenii au dreptul la informatie. Asadar, nu s-
ar putea face apel la mijloacele puternice ale publicitatii capabile sa formuleze mesaje simple?
De multe ori raspunsul este negativ. Egalitatea vizata prin obligatia de a informa nu este sinonima cu
unicitatea mesajului. Luarea in considerare a situatiilor celor mai diverse ale receptorilor si complexitatea
mesajelor publice care se adapteaza acestei varietati separa, in numeroase cazuri, comunicarea publica de
interesul de a simplifica, de a reduce, al publicitatii mediatice. De aceea, comunicarea publica se foloseste
din ce in ce mai mult de relatiile publice – acestea incearca sa se diferentieze de publicitate dezvoltand
contactele permanente in interior si cu exteriorul.
Trierea datelor publice care sunt la un moment dat utile cetateanului si diferentierea necesara a
mesajelor implica, cum am amintit mai sus, schimbul si relatia.
Atunci cand isi asuma tratarea individualizata a unei informatii complexe, mass-media nu scapa de
iluzia eficacitatii publicitare (efectul de drog propice aservirii – dupa E. Morin), sau de aceea de a trata
cetateanul ca pe un telespectator, adica un „cetatean mediu”, purtator al unor asteptari omogene.
Mass-media poate pe de o parte, sa contribuie la difuzarea datelor publice si, mai ales, sa incurajeze
interactivitatea prin dialog cu institutiile publice (desi foarte rar ele pot sa contribuie la analiza directa a
problemelor complexe). Pe de alta parte, o parte insemnata a comunicarii publice are loc in afara mass-
mediei – de exemplu, campaniile de informare destinate unui public larg privind relatia de comunicare a
serviciului public cu cetateanul sau cu intermediarii (asistente sociale, educatori etc.). Prin mass-media,
impactul mesajului poate fi mai mare. Daca admitem importanta comunicatiilor de masa in transmiterea
mesajului (faptul ce ele nu raman neutre, ci au un rol modelator asupra modului de receptare), este evident ca
– cu cat este mai aproape de interesul imediat al oamenilor, mai personalizat – cu atat continutul sau este luat
in considerare si retinut. Interactivitatea care contine componente irationale si afective, implica mai mult
receptorul. Integrarea informatiilor si memorarea lor sunt mai eficiente atunci cand receptorul este activ. De
altfel, si comunicarea comerciala a produselor concurentiale presupune „marketingul direct” (personalizarea
vanzarii, relansarea telefonului la domiciliu sau la locul de munca, profitarea de recomandarile celor
apropiati etc.).
Pierre Zémor considera ca relatia sta la originea unei forme eficiente de comunicare atunci
cand serviciul public raspunde la patru exigente:
de a informa din datorie, cel mai adesea in absenta dorintei sau a motivatiei de a primi
informatia;
de a asigura pedagogia indispensabila transmiterii unui mesaj complex;
de a include comunicarea in procesul de identificare si de precizare a serviciului;
in sfarsit, de a contribui la restituirea sensului vietii colective.
I Promovarea serviciilor oferite publicului
Cele doua forme de comunicare publica analizate pana acum (obligatia de a pune informatia la
dispozitia cetateanului si relatia serviciilor publice cu utilizatorii) sunt, in ele insesi, misiuni. Promovarea
serviciilor oferite cetatenilor, ca si punerea in valoare a institutiilor publice, provin din comunicare, sau din
„punerea in valoare”.
Promovarea este un exercitiu clasic, bine stapanit de catre profesionisti (in special de catre cei care
lucreaza in publicitate sau in relatiile publice) – si care, uneori, sunt tentati sa ingradeasca alte practici ale
comunicar Piata potentiala a utilizatorilor interesati este foarte larga, ceea ce justifica apelul la tehnicile de
informare in masa, despre care s-a spus deja ca sunt inadecvate comunicarii relatiei in situatiile in care
utilizatorul/cetateanul merge la ghiseele unor servicii publice.
1. Publicitatea serviciilor oferite
Pentru a face cunoscuta sau folositoare o oferta publica se pot folosi metode de informare ale
publicitatii, cu cateva precautii, in privinta limbajului, a exprimarii publicitare sau in privinta suporturilor si a
mijloacelor. Eficacitatea, dar si bunul simt cer de fiecare data sa se faca referiri la un obiectiv particular al
promovarii - potrivit grupului „tinta” de cetateni, bine identificat.
Finalitatea cea mai des intalnita a publicitatii este de a face sa se stie. Astfel, pentru a pune la
dispozitie datele publice, institutiile trebuie mai intai sa informeze cetatenii despre existenta lor. Se difuzeaza
astfel, publicului interesat, cat mai larg posibil, indicatii privind orele de deschidere a serviciilor de la
primarie, privind locul si data limita de depunere sau de expediere a declaratiilor de venit, se anunta crearea
unui serviciu de ajutor la domiciliu a persoanelor in varsta sau data inchiderii inscrierilor pe listele electorale.
Publicitatea poate da un plus de explicatii atunci cand este cazul, de pilda cand se aduce la cunostinta
publicului modificarea traseelor unor mijloace de transport in comun.
Exprimarea publicitara, fara sa piarda din calitatea reprezentarii si fara sa nege interesul general
subiacent, poate raspunde provocarii de a promova masiv „produsele” complexe si subtile unor clienti
implicati in fabricarea lor? Pierre Zémor considera ca nici capacitatea de creatie, care este sufletul
imaginatiei publicitare, nu a dat raspunsuri satisfacatoare la aceasta intrebare.
Prin urmare, comunicatorii publici trebuie sa recunoasca responsabilitatea lor atunci cand fac apel la
publicitate, sa diferentieze cu prudenta diferitele suporturi (vitrina, afis, presa scrisa, mijloc audiovizual etc.)
si, in general, sa faca in asa fel incat sa fie cat mai bine avute in vedere identitatea si finalitatile serviciului
public.
2. Consumator sau cetatean? Servicii concurentiale sau serviciu universal?
Formulele publicitare pot avea succes in situatia concurentei produselor de consum. Dar in situatia in
care publicitatea se adreseaza cetateanului, ea trebuie sa il convinga pe acesta ca interesul sau personal
provine din interesul general sau trebuie sa se „stearga” in fata acestuia. Si in cazul campaniilor civice sau
celor de interes general problematica trebuie sa fie asemanatoare.
Daca in calitate de consumator putem alege intre mai multe intreprinderi care se ofera sa expedieze
corespondenta cu rapiditate, care ofera facilitati, servicii de calitate diferita si la tarife diferite, in calitate de
cetatean trebuie sa admitem arbitrajul efectuat pentru a mentine un „serviciu universal” – cum il numeste
Pierre Zémor. De pilda, Posta chiar daca nu e in situatia de a se bate cu concurenta, ea trebuie sa-si faca
publicitate pentru a-si evidentia capacitatea de a indeplini caietul de sarcini a serviciului universal, si anume:
tratare masiva, termen respectat, masina mica galbena ce atinge destinatiile cele mai dificile, un varf de
munte sau o insula, la acelasi tarif etc.
Promovarea va consta deci in a convinge, a reaminti, explicita temeiul interesului general, de a arata
ca e in folosul fiecaruia sa se conformeze. Prin urmare, vom vorbi despre avantajele individuale si colective
ale serviciului national, ale ajutorului judiciar, ale prezentei politistilor, ale platii lunare a impozitului pe
venit, ale impozitului anual pentru locuinta, ale formarii profesionale, ale devierii unei sosele etc.
Cat din aceasta promovare este informare convingatoare sau comunicare capabila sa sustina utilitatea
particulara a ofertei publice si cat este publicitate la modul clasic? Ce loc trebuie sa se acorde subiectivitatii
in tratarea serviciilor concurentiale? Cata modestie trebuie sa aiba exclusivitatea legitima?
Institutia publica emitatoare trebuie sa gaseasca postura care sa-i permita sa mizeze pe resorturile
convingerii, pe apelul la ratiune al publicitatii autentice (fata de clientul actionar), pe apelul la profunzime
(relatia perena cu cetateanul), pe resorturile adeziunii, ale identificarii poftelor (ecouri ale dorintei)
consumatorului.
Procesul de comunicare cu beneficiarii/cetatenii se bazeaza pe transmiterea de informatii corecte si
exacte in mod regulat. Pentru circulatia informatiei putem utiliza:
publicatia externa a organizatiei/institutiei respective;
relatie eficienta cu presa, prin:
- comunicate de presa,
- briefinguri;
- conferinte de presa.
 prezentari publice;
 crearea si intretinerea unui site web;
 raspunsuri la scrisori si alte tipuri de corespondenta;
 difuzarea de materiale audio si video: prezentari, interviuri etc.
 organizarea de activitati in folosul comunitatii: actiuni de ajutorare a batranilor, persoanelor
fara adapost, orfanilor; o atitudine responsabila in privinta mediului;
 implicarea in actiuni care vizeaza serviciul public: campanii de educatie sanitara, strangeri de
fonduri, donatii, sponsorizarii;
 instituirea unei forme eficiente de dialog cu publicul/ cetatenii: linie telefonica gratuita, loc
special destinat primirii mesajelor, aviziere, corespondenta;
 asigurarea unui serviciu de relatii cu publicul rapid si eficient prin:
1. modul de a raspunde la telefon – oferind toate elementele de identificare necesare;
2. stabilirea, afisarea si respectarea programului de lucru cu publicul;
3. asigurarea unui ambient confortabil pentru receptie;
4. asigurarea necesarului de materiale informative referitoare la activitatea organizatiei;
5. reducerea la maximum a timpilor de asteptare pentru public.
Donatorii, sponsorii si partenerii sunt o categorie importanta de public deoarece ei pot asigura o parte
a resurselor necesare pentru activitatile institutiei destinate cetatenilor. De aceea, pentru ei mesajele trebuie
sa capete un accent persuasiv fata de mesajele predominant informative destinate celorlalte categorii de
public.
In comunicarea cu donatorii si sponsorii putem sa folosim:
 publicatiile (periodice, pliante promotionale, mape de prezentare);
 scrisori;
 proiectele prin care se identifica noi tipuri de activitati care ar sluji interesele ambelor parti;
 materiale audio/video de prezentare;
 prezentarile directe sau cu ocazia unor seminarii, conferinte, evenimente.
Angajatii unei organizatii sunt cei de care depinde succesul acesteia, indiferent daca este vorba de
sectorul non-profit sau de piata.
Comunicarea eficienta cu angajatii din administratia publica implica stabilirea unui dialog cu acestia,
fie direct, fie mediat, prin sindicatul lor.
Mijloacele de comunicare directa cu acestia constau in:
editarea unei publicatii interne periodice care cuprinde informatii de interes imediat pentru
angajati, cum ar fi:
1. evenimente interne: angajari, promovari, pensionari, casatorii etc;
2. evenimente in care este implicata institutia (inaugurari, proiecte, prezentari speciale etc);
3. date referitoare la situatia financiara a institutiei (bilant, raport financiar);
4. inscriere pentru diferite competitii interne, tombole etc.
intalniri periodice ale membrilor conducerii institutiei cu angajatii; este indicat ca aceste
intrevederi sa fie mai putin formale si fara martori;
posta electronica interna si Intranet.
acordarea de bonusuri, recompense diverse cu prilejul obtinerii unor rezultate deosebite,
sarbatorilor oficiale sau personale, si se pot adresa fie echipei, fie unui singur angajat.
Reusita construirii unei bune imagini externe rezida intr-o buna imagine interna, corecta, precum si in
delimitarea clara a rolurilor de comunicare.
Persoanele/organizatiile din vecinatatea institutiei pot actiona ca agenti de imagine pentru aceasta,
prin difuzarea pe cai informale a mesajelor pe care le primesc din partea ei. In comunicarea cu aceasta
categorie de public putem folosi:
 organizarea de vizite la locurile de munca si la „birouri”, actiuni de tipul „portilor deschise” (o
zi in care oricine poate veni sa vada cum functioneaza organizatia in ansamblu sau o parte a ei, poate cere si
primi informatii despre activitati, rezultate, angajati);
 difuzarea publicatiei externe a organizatiei;
 apelarea la sistemul de voluntariat atunci cand activitatea o permite;
 adoptarea dialogului si a consultarii cu privire la deciziile care ii afecteaza direct.
IV Campanii de informare de interes general
Ansamblul comunicarii publice, si punerea la dispozitie a datelor publice in particular provin din
interesul general. Campaniile ce vehiculeaza mesajele cu caracter civic sunt purtate in interesul colectivitatii –
temeiul lor nu poate fi pus in discutie fara a sustine ca puterile publice au devenit ilegitime indepartandu-se de
functia lor de reglare sociala pentru a se pune in serviciul intereselor particulare.
Cu toate acestea formele de sustinere a „marilor cauze sociale si umanitare” sunt discutate. Astazi,
mai mult ca altadata, sub efectul democratizarii vietii publice si al mediatizarii, putem sa ne amintim de teza
lui Protagoras, din dialogul cu acelasi nume al lui Platon, conform careia valorile fundamentale rezulta din
influentele complementare. Cu alte cuvinte, comunicarea civica are loc nu numai in cadrul familiei, scolii, ci
si in relatiile permanente dintre cetateni si ansamblul institutiilor publice, alesii locali, actori sociali marcanti
(cei de la locurile lor de munca). In pofida acestui lucru se poate constata slabul nivel al culturii civice.
„Deficitul” civic este condamnat incriminandu-se eforturile insuficiente de comunicare privind temele de
interes general si slaba motivatie pe care valorile fundamentale o mai suscita cetateanului. Informatia civica
vizeaza, in principal, cunostintele de baza necesare functionarii institutionale si politice, de exemplu care
sunt mecanismele constitutionale, ale statului, care este rolul Parlamentului, al adunarilor reprezentative etc.
Dar reamintirea drepturilor si datoriilor cetateanului se dovedesc neputincioase atunci cand se
confrunta – dincolo de comunicarea civica - cu reprosurile facute clasei politice si responsabililor politici.
In primul rand - cum am reliefat in prima parte a cursului - nu exista comunicare daca receptorul nu
este activ (trebuie sa existe feedback-ul, inversarea rolurilor, iar decodificarea sa apara ca „reflectare in
oglinda” a codificarii). Or, absenta dezbaterilor, a discutiilor serioase fac cetateanul pasiv fata de oferta
publica. Pe de alta parte, dincolo de preferintele partizane, implicarea cetatenilor nu este cu nimic incurajata
prin modul de functionare al partidelor si al structurilor politice.
In al doilea rand, cum remarca Pierre Zémor, domeniul public atrage din ce in ce mai putin daca
devine din ce in ce mai mult o afacere insusita de catre specialistii unei lumi politico-administrative inchisa
in ea insasi prin modul in care face recrutarea, selectarea, cooptarea, cumulul si prelungirea mandatelor.
Antidotul dinspre comunicare pentru a inlatura astfel de efecte presupune: sporirea numarului reportajelor, a
actiunilor de tip „usi deschise”, imbunatatirea ascultarii celorlalti, efortul de a-i coopta la luarea deciziilor
etc. Prin aceste activitati trebuie sa se gaseasca acel tip de comunicare ce favorizeaza o mai mare
transparenta si trezeste interesul imediat al cetateanului, facand mai accesibile institutiile politice,
judiciare administrative.
In al treilea rand, dificultatile comunicarii civice tin de faptul ca opinia publica, structurata pe grupuri
sociale mai mult sau mai putin organizate (sindicate, partide, profesii, asociatii, culte etc.) este atinsa de
influente efemere sau de curente socio-culturale puternic dispersate. Opinia publica definita ca un fel de tinta
in miscare exprima credinte bazate nu neaparat pe fapte, ci pe perceptiile sau evaluarile unor evenimente,
persoane, institutii etc. si este vizibil instabila. Fiind fundamentata pe perceptie ea are un caracter capricios,
poate fi influentata usor, si e greu de masurat.
Rezulta de aici o complexitate a mesajelor si o eterogenitate a disponibilitatilor, care presupun retele
de informatie si o mediere reala. Or, locul redus pe care mass-media de nivel national il acorda vietii
comunitatilor concrete (primeaza functia comerciala, si nu cea formativa, educativa) face ca acest tip de
comunicare sa astepte putin de la informarea de masa.
Campaniile de informare asupra cauzelor sociale – chiar daca nu au aceleasi fundamente
institutionale – intampina mai putine dificultati din partea opiniei care le recepteaza, mai ales cand sunt
primite prin presa scrisa sau prin mijloacele audio-vizuale.
Prevenirea Sida, lupta contra toxicomaniei, cancerului, excesului de alcool, tabagismului, denuntarea
violentei conjugale, prevenirea violentei domestice, siguranta pe drumurile publice –constituie temele cel mai
des intalnite in campaniile de sensibilizare a opiniei publice in cursul ultimilor ani. Printre temele prioritare
ale campaniilor de informare figureaza si cele prin care guvernul intelege sa-si insoteasca politica, de
exemplu informatiile referitoare la locurile de munca, la protectie sociala, la insertie sociala, la stabilirea
cheltuielilor pentru educatie, sanatate, modernizarea serviciului public, la cele privind participarea la
constructia Europei unite.
Este dificil de facut clar distinctia intre, pe de o parte, subiectele care suscita comunicarea
guvernamentala (de pilda, masurile destinate sa combata somajul), iar pe de alta parte, subiectele menite sa
contribuie la evolutia comportamentelor cetatenilor in privinta respectarii drepturilor, securitatii sau sanatatii
propr In ansamblu ele sunt recurente, in ciuda schimbarilor de guvern sau de majoritate parlamentara.
Importanta campaniilor desfasurate si a bugetelor aferente implica respectarea
legitimitatii guvernamentale, iar temele abordate ar trebui sa aiba ecou larg in opinia publica. Astfel de
apeluri nu pot fi confiscate doar pentru imaginea actiunilor guvernamentale (cum se intampla uneori), mai
ales cand e vorba de cauze fundamentale, cum este, de exemplu, cea a luptei contra somajului sau prevenirea
abandonului scolar.
Campaniile de informare asupra unor teme importante, precum cele amintite mai sus sunt organizate
nu numai de institutiile guvernamentale, ci si de alte institut
Consens sau dezbatere: educatie civica sau propaganda?
In cartea sa „Comunicarea publica” Pierre Zémor abordeaza un subiect sensibil al acestui registru de
comunicare, si anume, daca formularea descentralizata a acestor mari cauze, ca si informarea civica, nu fac
sa creasca tentatia personalizarii campaniilor, ba chiar a insusirii lor.
In Romania se poate observa uneori acest lucru. Daca insusirea privata a unei cauze cu finalitate
publica poate aduce un spor de notorietate, exista riscul ca acest spor sa fie dobandit cu pretul indiferentei
fata de adevar, ba chiar cu cel al sacrificarii onestitat Deturnarea legitimitatii provocate in acest fel poate
aduce o anumita legitimitate, dar cu pretul patarii reputatiei si pierderii respectului. Aceasta „incompetenta de
comunicare”, cum o numeste Pierre Zémor, poate provoca pierderea credibilitatii, pierderea imaginii de
calitate a emitatorului fie el politic, public sau privat (atunci cand pentru publicitatea marcii sale, un fabricant
international de imbracaminte se poate folosi de o cauza umanitara la care opinia publica e sensibila, el poate
capta pe moment atentia, dar ulterior pierde din prestigiu, in sensul de autoritate si credibilitate).
Comunicarea publica include o dimensiune etica bazata pe respectarea, de catre fiecare emitator
public, a gradului de consens social inglobat in mesaj. Informatia civica, bazata pe un contract tacit incheiat
cu cetateanul, trebuie diferentiata de comunicarea politica, de publicitate (menita sa serveasca interese
concurente, particulare sau partizane), si in special trebuie diferentiata de propaganda.
Incalcarea acestei etici poate rezulta in situatiile in care acordul in privinta interesului general nu este
bine stabilit, sau exista contradictii intre aprecierile facute de catre fiecare individ; dar mai ales poate sa
provina din situatiile in care cauzele sunt aparate in unanimitate, cum ar fi lupta impotriva somajului,
impotriva cancerului, tabagismului, Sida etc. Mai subtil este conflictul interior al unei persoane grijulii
nemultumite din cauza fumului gros (ce dauneaza sanatatii), intr-un loc public, dar in acelasi timp tanjeste
dupa libertatea de a fuma o tigara. Interesele profesionale sau de grup stiu sa se sprijine pe aceasta
ambivalenta pentru a face lobby, presiune prin grupurile de influenta, pentru a deplasa frontiera, avantajand
fie producatorii (de tutun, alcool), fie protectorii (medicii, ecologistii).
Conflictul interior are loc intre ipostaza de consumator si cea de cetatean a aceluiasi
individ. Campania de interes general, care vizeaza modificarea unui comportament sau contributia la
instruirea civica, trebuie sa se adreseze in acelasi timp ratiunii si pasiunii ca sa zicem asa. Cei care fac
publicitate, trebuie sa caute „concepte” si mesaje care tin de interesul colectiv, dar trec prin cel privat.
Comunicarea nu poate sa nu arbitreze aceasta contradictie, decat daca joaca, involuntar, un rol tehnocrat, sau,
deliberat, unul propagandistic.
Dat fiind importanta acestui tip de campanie, elaborarea unei strategii de comunicare publica tine
cont de principii tehnice riguroase, dintre care amintim:
- in timpul campaniei trebuie sa fie abordat un singur subiect (unitatea temei); informatia trebuie sa se
desfasoare pe o perioada de timp definita stiintific, fara intrerupere. Impactul comunicarii este cu atat mai
puternic, cu cat cel mai mare numar de mijloace este reunit in profitul sau;
- strategia trebuie sa ia in calcul urmatoarele puncte: alegerea temei campaniei, definirea tintei
urmarite, a conceptiei, a tonului, continutului, atractia si semnatura mesajului. In functie de imprejurari este
ales subiectul pentru care comunicarea are cele mai multe sanse de a modifica starea existenta. Conceptia
mesajului, element fundamental al comunicarii, se supune unor principii ce au in vedere eficienta. Mesajul
poate apela la sentimentul de frica (securitate rutiera), umor sau erotism. El trebuie sa fie insotit de un slogan
care sa afirme obiectivul campaniei si sa dea tonul acesteia.
Subiectele abordate de campania de comunicare publica pot fi repartizate in trei categorii:
1. cele care incearca sa modifice comportamentele: lupta impotriva accidentelor de munca, a
tabagismului, a tratamentelor gresite aplicate copiilor sau femeilor, a incendiilor sau a focurilor din paduri
etc;
2. cele care au ca obiect prezentarea noilor elemente de informare privind drepturile si datoriile
cetatenilor: serviciul national, declararea veniturilor, modalitati de creare de afaceri;
3. cele care intentioneaza sa promoveze servicii si organisme publice: muzee, lucru manual, parcuri
nationale regionale, imaginea de tara.
Astfel, campaniile de comunicare publica – ce servesc interesul general - difera de cele de construire
a imaginii, care au ca scop sa atraga atentia publicului asupra unei organizatii si a produselor, serviciilor sau
activitatii cetatenilor fata de o problema.
Evident, campania de comunicare publica reprezinta la randul sau un efort de schimbare (sau de
mentinere) a opiniei uneia sau mai multor categorii de public asupra unei probleme, dar cum am explicat
pana acum specificul acestui tip de campanie este dat de dimensiunea sa etica (consensul social inglobat in
mesaj), precum si de caracterul de legalitate, legitimitate incorporat in ansamblul sau. Efortul de schimbare a
opiniei cetateanului trebuie sa fie unul onest, care sa respecte deontologia comunicarii publice si sa refuze
orice tactica de manipulare.
Etapele planificarii unei campanii de comunicare publica
a Mai intai, trebuie sa definiti obiectivul campaniei:
va propuneti sa atrageti atentia asupra unei probleme?
va informati publicul despre detaliile acesteia?
sa educati publicul?
sa mentineti atitudini si comportamente existente?
sa schimbati comportamente existente?
b. Identificati foarte clar categoriile de public carora va adresati inainte de elaborarea mesajului si de
alegerea canalelor de comunicare.
Categorii majore de public:
presa nationala, locala si specializata;
editorialisti, analisti, comentatori de presa,
autoritati publice centrale si locale;
consumatori/angajati nesindicalizati;
cetateni;
politicieni;
comisii parlamentare si parlamentari;
organizatii neguvernamentale, mai ales organizatii comunitare;
manageri ai companiilor comerciale;
lideri de opinie.
c. Documentati-va cat mai bine asupra subiectului campaniei. Adunati cat mai multe din informatiile
disponibile si organizati-le astfel incat sa fie accesibile.
d. Aflati care este pozitia publicului asupra problemei. Este ideal (daca dispuneti de bugetul necesar),
sa contractati un studiu sociologic din care sa reiasa daca publicul este constient de problema care va
constitui subiectul campaniei si care sunt diversele opinii ale diferitelor categorii de public fata de acestea.
e. In elaborarea planului de campanie, propuneti un calendar cat mai detaliat, insotit de un buget care
sa contina toate resursele necesare. Termenele trebuie sa fie realiste, este recomandat sa lasati timp de
rezerva si sa prevedeti scenarii alternative. Planul de campanie trebuie sa fie suficient de flexibil pentru a
permite schimbari pe parcurs.
f. Definiti problema in termeni cat mai simpli. „Traduceti”, daca este cazul, limbajul oficial, tehnic
sau stiintific, pentru ca mesajul sa poata fi inteles de toate categoriile de public. Problema pe care campania o
ia in discutie poate fi foarte complexa, de aceea este indicat sa focalizati mesajul pe miezul problemei, nu pe
aspectele colaterale (atentia publicului este greu de captat si foarte usor de distras). Adoptati o pozitie ferma
fata de problema principala si ramaneti consecventi cu aceasta pe tot parcursul campaniei.
g. Organizati o echipa de lucru care, pe langa calitatile profesionale, sa creada in cauza pe care o
promovati. Este bine ca echipa sa fie una restransa, pentru a comunica mai usor si pentru a scadea sansele de
aparitie a mesajelor distorsionate si contradictor De asemenea, un grup mai mic mentine mai usor coeziunea si
atasamentul pentru o idee. Implicati membrii echipei in alcatuirea planului de campanie, in elaborarea
mesajelor si coordonarea evenimentelor, si nu ii priviti doar ca pe simpli transmitatori ai mesajului (a se vedea
importanta codificarii si a emitatorului argumentata in capitolul 1, subpunctul 2).
h. Identificati in timpul fazei de planificare, posibilii aliati pe care
i-ati putea atrage in campanie, precum si institutiile, organizatiile sau companiile care ar putea porni o
contraofensiva. Coalitiile sunt adesea extrem de importante pentru succesul unei campanii, deoarece au o
„voce” mai puternica (le creste autoritatea), pot mobiliza mai multe resurse si sunt mai credibile, pentru un
numar mare de organizat
i. Identificati tema principala a mesajului si creati mesaje adaptate fiecarei categorii de public vizate
de campanie. Acest lucru se poate face prin brainstorming (a se vedea pag. 197), adica prin adoptarea ideii
unei persoane din echipa sau prin adoptarea altor idei care s-au dovedit eficiente in situatii similare.
j. In functie de informatiile pe care le aveti despre publicul tinta si in functie de caracteristicile
mesajului, selectati canalele de comunicare.
k. Dupa elaborarea si discutarea planului de campanie cu membrii echipei, dezvoltati o strategie
interna pentru a obtine aprobarea conducerii organizatiei si a sprijinului acesteia pentru campanie. Evident,
aceasta strategie trebuie sa fie de acord cu misiunea organizatiei, ca si intreaga campanie.
Derularea efectiva a campaniei de comunicare publica
a. Alegeti un simbol (care sa aiba si un corespondent grafic – acesta va deveni sigla campaniei) si un
slogan pentru campanie. Simbolul si sloganul trebuie mentinute pana la sfarsitul campaniei si vor aparea pe
toate documentele produse in cadrul campaniei, precum si pe toate obiectele promotionale. Sloganul este un
text care capteaza in cateva cuvinte mesajul principal al campaniei. Trebuie sa atraga atentia si sa fie usor de
retinut. In nici un caz nu trebuie sa permita interpretari ambigue. Forma grafica a sloganului, simbolul,
reprezinta semnatura scrisa a campaniei respective (reprezentand printr-un desen concis sfatul despre care
este vorba, simbolul trebuie sa atraga atentia prin noutate, iar prin forma sa trebuie sa se observe de departe;
facut pentru a dura el trebuie reprodus din abundenta, pana ce simpla prezenta sa ne aminteasca despre ce
este vorba).
b. Este bine daca puteti organiza mesajul in jurul unor teme universale, care intereseaza pe toata
lumea si care genereaza o implicare emotionala – apelul la sentimente prin invocarea unor teme universale:
familia, copiii, batranii, dragostea, compasiunea, sanatatea, animalele, bunastarea, traditia, locurile de munca,
viitorul, dezvoltarea economica, mediul inconjurator, educatia, sanatatea precum si valorile perene –
libertatea, binele, respectul pe care-l datoram aproapelui nostru, dreptatea, echitatea, adevarul etc.
c. Alegerea canalelor de comunicare depinde de public. Selectarea trebuie sa se faca in functie de
gradul de adecvare al acestora pentru fiecare tip de public. In acest sens, trebuie sa aflati cand, cum si cat
timp membrii categoriei de public vizate acorda atentie unui anumit tip de canal de comunicare.
Canale de comunicare posibile:
- mass-media (prin comunicate de presa, conferinte de presa, briefinguri, interviuri, talk-showuri,
anunturi de utilitate publica, anunturi/spoturi platite);
- publicatii: pliante, brosuri, afise, fluturasi;
- obiecte promotionale;
- bannere;
- scrisori; - studii / rapoarte;
- fotografii;
- casete video si audio;
- discursuri si prezentari;
- telefon;
- fax;
- carti;
- prezentari multimedia /CD ROM-uri;
- autocolante;
- pagina de web si e-mail;
- imbracaminte.
d. Inainte de difuzarea efectiva, trebuie sa testati mesajul pe care
l-ati conceput. Daca bugetul va permite, puteti contracta un institut specializat sa se ocupe de acest lucru si sa
va semnaleze care parti ale mesajului sunt cel mai bine receptate, si care sunt mai putin convingatoare. Daca
nu dispuneti de finantare suficienta pentru acest lucru, atunci puteti organiza focus grupuri apeland la resurse
propr
e. Criteriul corect din punctul de vedere al bugetului este eficienta, nu costul de productie. Trebuie sa
va ganditi la publicul la care incercati sa ajungeti si sa evaluati credibilitatea mediilor de comunicare pe care
intentionati sa le folositi in fata acestui public. De asemenea, luati in considerare intervalul de timp util
pentru ca informatia sa ajunga la public.
f. Organizati intalniri frecvente intre membrii echipei si asigurati-va ca informatia circula corect.
Incercati sa evitati supraincarcarea echipei si mentine-ti proceduri de lucru simple (evitati birocratia).
g. Monitorizati campania si realizati evaluari intermediare si o evaluare finala. Evaluarile
intermediare sunt foarte utile in adaptarea planului initial la schimbarile de context sau la problemele care ar
putea surveni pe parcursul campaniei, iar evaluarea finala va arata daca efortul a avut sau nu succes, ce
lucruri bune se pot repeta in campanii similare si ce greseli trebuie corectate in viitor.
Autoarele lucrarii Ghid de comunicare publica – Madalina Gheorghita si Raluca Negulescu ne ofera
cateva sfaturi generale legate de campaniile de comunicare publica:
- Urmariti atat informarea cat si implicarea publicului; nu bombardati publicul cu prea multe
informatii, mai ales daca sunt foarte tehnice si mentineti mesajul concentrat asupra problemei principale;
- Activarea suporterilor (publicului fidel) este mai usoara decat convingerea indiferentilor, care este
mai usoara decat schimbarea opiniei adversarilor. Decideti din timp care categorie este cea mai importanta
pentru succesul campaniei.
- Incercati sa gasiti valori/credinte deja impartasite de publicul campaniei, de care sa puteti lega
mesajul. Sansele ca acesta sa fie acceptat sunt mai mari daca exista o „ancora” culturala, morala sau
emotionala.
- Raspundeti din vreme principalelor contraargumente;
- Obtineti sprijin din partea expertilor, autoritatilor locale si vedetelor. Solicitati-le declaratii care se
pot transforma in citate, aparitii radio/tv, fotograf
- Indreptati efortul de comunicare catre cei care conteaza cu adevarat. Efortul de a convinge
segmentele aflate la extremele „plajei de public” nu are randament.
- Creati coalitii de organizatii care au aceeasi pozitie fata de problema in discutie si facilitati
comunicarea intre ele. Un punct de vedere sustinut de 50 de organizatii de mediu sau de Protectia copilului,
precum si actiunea pe care acestea au capacitatea sa o genereze impreuna are un alt impact in comparatie cu
o pozitie adoptata de o singura organizatie.
- Dupa inceputul campaniei, valorificati rezultatele obtinute deja. Aratati publicului ca actiunea lor
conteaza, astfel acestia - la randul lor, ii vor convinge pe alt
- Schimbarea de atitudine depinde de proximitatea problemei fata de public. Incercati sa aratati
oamenilor de ce respectiva problema ii afecteaza, in ce mod - direct sau indirect. Evenimentele conteaza mai
mult decat cuvintele in schimbarea opiniei publice.
- Liderii de opinie joaca un rol important in influentarea opiniei publice. Ei sunt un public important
al oricarei campan
V. Valorizarea institutiilor publice sau comunicarea institutionala
A cincea forma de comunicare a serviciului public este comunicarea institutionala, respectiv
ansamblul registrelor (informarii obligatorii, informarii civice, relatiei cu utilizatorii sau promovarii
serviciilor). Ea are ca obiect „prezentarea organismului”, da seama de ansamblul activitatilor sale, dar si
afirmarea identitatii si a imaginii, iar mai general, insoteste politica institutiei. Este vorba de o comunicare
globala, ce nu poate fi tinuta in frau decat daca isi asuma adecvat preocuparile comunicarii cu exteriorul si pe
cele ale comunicarii interne, in acelasi timp.
De pilda, comunicarea intr-o intreprindere este confruntata cu problemele pe care le pun analizele
informatiilor despre produse, ale comunicarii privind marca acestora, privind intreprinderea. Problema este
simpla atunci cand totul are scop promotional. Lucrurile se complica insa de indata ce se adauga comunicarii
comerciale, nivelul suplimentar si distinct al comunicarii institutionale, cu scopul de a scoate in prim plan
„misiunea” intreprinderii in societate, functiile ei de interes general sau in raport cu cetatenii clienti.
1. Comunicarea politicii institutionale
Diversitatea institutiilor publice si a relatiilor stabilite cu cetatenii face sa apara nevoia de
identificare. A comunica bine presupune inainte de toate ca emitatorul sa fie lamurit in privinta sa si sa-si
faca rolul cunoscut.
Importanta comunicarii institutionale consta in faptul ca e prealabila (explicit sau implicit),
subiacenta celorlalte tipuri de comunicare analizate anterior. Ea are sarcina de a pune in valoare politica
institutiei care, dupa cele mai bune scoli de strategie implica cel putin trei aspecte.
1.a. Primul este cel al strategiei. Aceasta vocabula acopera situatiile concurentiale, dar poate foarte
bine sa se raporteze si la strategiile relationale care, intr-un domeniu de activitate sau altul, substituie
parametrul valorii unui sector (profit, competitivitate, rata cresterii), cu cel privind siguranta (exercitarea unei
exclusivitati, dezvoltarea de relatii privilegiate, integrarea).
Institutiile publice se impaca mai bine cu termenul de misiune (conferita de interesul general) pentru
a-si preciza programele de actiune si obiectivele.
Astfel, comunicarea contribuie la:
analiza starii domeniului, a mediului;
alocarea resurselor financiare, tehnice si umane;
repartizarea sarcinilor; planificarii;
evaluarea politicii publice urmarite.
Tinand cont de necesitatea transparentei serviciului public, atat procesele interne de reflectare, cat si
formalizarea actiunilor reclama o formulare pentru exterior. Fie ca e vorba de definirea sau punerea in
evidenta a planului global de actiune al unui minister, fie ca este vorba de un proiect de serviciu intr-o
administratie etc., comunicarea joaca un rol esential in receptarea asteptarilor fata de ele si in luarea lor in
seama de catre oameni. Prin comunicare se face cunoscut publicului ansamblul serviciilor oferite.
Comunicarea institutionala este buna atunci cand se preocupa de coerenta pe ansamblu, cand isi
onoreaza atributiile si contine tot timpul valori adaugate. De exemplu, comunicarea Consiliului de Stat se
preocupa de imaginea globala si de pedagogia pe care o implica functia acestuia, dar trebuie sa tina seama si
de activitatile judecatorului administrativ care intereseaza „categorii-tinta” usor de identificat (particulari,
intreprinderi, institutii, avocati, juristi, universitari, presa, marele public), si de activitatile de consiliere ale
guvernului ale carui avize presupun relatii cu ministrii, cu cabinetele, cu serviciile administratiilor etc.
Pierre Zémor infatiseaza campul de interventie al comunicarii institutionale prin cercuri concentrice.

Institutia Publica Campul comunicarii Finalitati de comunicare


Interior (Functionarii contractuali) Calitatea actiunii agentilor si a conditiilor
stat major de lucru
incadrare Mobilizare interna
functionali Pregatire pentru comunicarea externa
departamente si servicii
servicii exterioare corelate
Cabinet, tutela
Mediul Obligatia de a informa
operational(micro- Eficacitatea si calitatea operatiunilor de
mediul) serviciu (tranzactii, decizii de gestiune …)
beneficiari individuali Notorietatea si imaginea serviciilor oferite
Mediul intreprinderi notorietatea si imaginea institutiei (dare de
sectorial alte institutii publice (administratii, seama a activitatii, proiecte)
(mezo- asezaminte publice, colectivitati teritoriale) schimbare institutionala
mediul)
Mediul schimbare sociala si politica
general modificarea comportamentelor sociale
(macro- „Parteneri” difuzarea cunoasterii „civice”
mediul) asociatii ale personalului
asociatii de beneficiari

colectivitati teritoriale sau administratii


de Stat

Presa si mediile specializate


Sindicate si grupuri
Interlocutorii interministeriali sau
intersectoriali si expertiza juridico-
administrativa

Responsabili politici si partide

Opinie
Mass-media

Relatii europene si internationale


Primul cerc este cel interior, al personalului. Urmeaza mediul operational (micro-mediul) care este in
principal cel al comunicarii cu utilizatorii – punerea la dispozitie a datelor publice, comunicarea la „ghiseu”,
sau comunicarea privind serviciile oferite. Tot aici se incadreaza relatiile publice adecvate pe care le dezvolta
cu diferitele categorii de parteneri sau de interlocutori (asociatii locale, grupari categoriale, mass-media).
Campaniile sau actiunile publicitare, evenimentiale sau mai durabile, vin sa intareasca comunicarea inerenta
relatiilor operationale, sau relatiilor interne ale institutiei si vizeaza mediul „sectorial” (sau mezo-mediul),
relatiile interminis-teriale, cele strategico-politice, cu reprezentantii abilitati ai actorilor sociali si cu presa.
Este campul privilegiat al justificarii si al valorizarii institutionale. Acest cerc e inclus la randul sau in mediul
general (macro-mediul) unde comunicarea este fie civica, fie politica, iar finalitatile sunt fie de difuzare a
regulilor statului de drept, fie de modificare a comportamentelor sociale, fie de schimbare sociala si politica,
relatiile dintre puterile publice si cetateni facand obiectul numeroaselor medieri, in principal prin intermediul
jurnalistilor si al mass-mediei.
1.b Al doilea aspect al politicii institutiei si al comunicarii institutionale priveste structurile, adica
organizarea mijloacelor afectate misiunii acesteia. Locul ocupat de comunicare joaca un rol important in
alegerea tipului de structura.
Institutia va privilegia serviciile sale functionale de fiecare data cand priceperea, expertiza unei
ramuri sau alta ale administratiei se exercita conform asteptarilor publicului specializat si avertizat. In
schimb, daca se modifica des expresia cererii de serviciu public, sau daca serviciul, pentru a se adapta
beneficiarului, acorda atentie importanta relatiei, sunt de preferat structuri descentralizate (numite
„divizionale” in lumea intreprinderii, fiindca sunt organizate pe baza diviziunii „produs-piata”)
In sfarsit, caracterul limitat al unora dintre misiuni, in privinta obiectului si a timpului, cat si
„caracterul concentrat” al comunicarii pot pleda pentru o structura, in intregime sau partiala, pe proiecte,
numita uneori organizare de misiune, concept care acopera in acelasi timp caracterul ad-hoc al structurii si
interventia transversala in organizatiile ierarhice, frecvente in administratie.
1.c Al treilea aspect al politicii institutiei este adesea unul ascuns, dar esential, intrucat conditioneaza
misiunea si structura: este vorba de cel al identitat
2. Identitatea, imaginea si legitimitatea serviciilor publice
In materie de politica institutionala, identitatea este cea care permite unui organism, sau unei parti
din el, sa aiba sentimentul ca este o entitate specifica si coerenta, care isi asuma propria istorie si locul printre
celelalte.
Imaginarul organizational este fundamentat pe trei imagini (sau proiectii) interne:
cea a institutiei pentru cei care lucreaza in ea;
cea a calitatilor ideale, etice si profesionale, pe care le presupun vocatia si misiunea sa;
cea a grupurilor influente interne sau externe ale serviciului public respectiv si anume a acelora
care ii pot intruchipa legitimitatea si ii influenteaza devenirea.
Identitatea este in centrul comunicarii unui emitator institutional. In acelasi timp, ea constituie
climatul intern si marcheaza orice pas in relatiile cu exteriorul.
Identitatea se manifesta in productiile simbolice: in stilul discursurilor oficiale, al desfasurarii
reuniunilor, in ritmul activitatii respective, in organizarea timpului, in rituri si obiceiuri, in amenajarea
spatiilor (ce suprafata, cate etaje, ce fel de mocheta au birourile etc.), in cele care exprima puterea
(organigrama) si influenta (sociograma), in istoria si miturile sale, in subiectele sale tabu. Exista o adevarata
cultura institutionala ce se transmite prin recrutarea si cooptarea corpurilor de functionari conform unui
profil, unui „tipar” care da identitate. Chiar daca incet, identitatea evolueaza.
Michel Foucault ar spune ca identitatea este o traiectorie. De pilda, identitatea unei intreprinderi se
focalizeaza fie pe patron, fie pe organizare si functionare, fie pe produs. Stilul „management”-ului si
imaginea provin fie din individualizare, fie din birocratia anonima, fie din consacrarea produsului sau a
clientului.
Distinctia dintre identitatea unei institutii de serviciu public si legitimitatea sa; apropierea dintre ele.
Identitatea unei institutii de serviciu public, intemeiata pe sentimentul apartenentei personalului, este
cu greu disociata de legitimitatea sa. Imaginea pe care agentul public o are despre rolul sau este puternic
marcata de imaginea pe care cetateanul (in calitate de utilizator si decident) o are despre functia publica.
Functionarul este constrans de „ideile primite” despre administratie, si traitul institutional este pe
piata publica. Legitimitatea (dupa Max Weber este un referent stabil) poate proveni din sacralitate, din
istorie, din respectarea legii, si a traditiei. In primul caz, ea se poate proiecta pe un ales mai mult sau mai
putin charismatic. Dar energia pe care o furnizeaza unei institutii publice (minister, primarie) si mobilizarea
identitatii nu sunt orientate de catre conducator decat in anumite limite politice: durata, personalizarea,
respectiv depolitizarea mandatului de ales sau de sef de institutie publica numit de catre puterea politica. Or,
in serviciul public, focalizarea a fost adesea pe functionarea institutionala mostenita din trecut, si mai ales pe
rationalitatea care a luminat procedurile legale.
Daca, in anumite privinte, se poate vorbi de o criza de legitimitate a serviciului public inseamna ca
aceasta rationalitate-legalitate, reiesita din contractul social, nu este impartasita si de catre cetatean. Daca
dialogul trebuie sa insoteasca procedura, o mai buna identitate si imagine a institutiei publice se pot intemeia
pe calitatea serviciului oferit, care poate reinnoi legitimitatea.
Din aceasta inevitabila apropiere intre identitate si legitimitate se nasc constrangerile ce se impun
imaginii date serviciului public.
Imaginea perceputa din exterior nu ar trebui sa difere substantial de imaginea conturata in interiorul
institutiei publice. Respectarea principiului transparentei conditioneaza pe termen lung identitatea si
legitimitatea. Iar functionarea interna a serviciului public este cunoscuta de catre public, daca avem in vedere
ca o parte a populatiei lucreaza in functii publice.
Prin urmare, autenticitatea este o regula fundamentala a comunicarii publice. Aceasta exigenta este
foarte greu de indeplinit, mai ales in colectivitatile teritoriale unde alesii sunt tentati sa-si depaseasca
legitimitatea promovand imaginea orasului sau a regiun Ei considera ca respecta identitatea institutionala, dar
fac slabe referiri la identitatea traita de catre locuitorii insisi. Identitatea teritoriala, inradacinata subtil in
istoria asezarii, conturata pe masura constituirii patrimoniului cultural local, orientata de dezvoltarea
economica si sociala, rurala sau urbana, marcata de simboluri inscrise in monumente, vehiculata prin traditia
orala sau neexprimata, nu poate fi decat in serviciul unei politici de comunicare consensuala. Ea nu poate fi
doar in profitul alesilor unei municipalitati, unui executiv de judet, ori regional. Intr-un anumit fel este
asemanator cu ceea ce am precizat la campaniile pentru marile cauze sociale si umanitare: comunicarea
institutionala nu poate fi insusita printr-o semnatura prea personalizata sau prea politizata.
In aceeasi ordine de idei, imaginea sau simbolul grafic care este „logo”-ul unui minister nu pot fi prea
mult atasate unei persoane sau politicii unui minister anume.
De asemenea, stabilitatea si coerenta imaginii institutionale sunt amenintate de cateva pericole
datorate diversitatii activitatilor regrupate. Astfel, este greu ca o institutie publica sa-si asigure o imagine
coerenta doar din protectia copiilor sau a persoanelor in varsta, din tutela sigurantei sociale, din constructia
sau intretinerea spitalelor, din reglementari privind medicamentele etc., fara a mai evoca configuratiile
multiple ce pot acoperi „afacerile sociale” pe placul atributiilor guvernamentale a unui ministru sau doi, sau
pe placul a doi-trei secretari de stat insarcinati cu politica orasului sau cu interesele chiriasilor. Nu este exclus
totusi sa se regaseasca identitati apropiate, legate de preocuparile comune, atente la suferinta celor
defavorizati.
Principiul autenticitatii mai este afectat si atunci cand se exagereaza punerea in prim plan a unor
„imagini” ale caror efecte sunt cel putin cacofonice. Daca ne referim la un teritoriu anume, national sau local,
constatam ca se inmultesc imaginile conturate din preocuparile pentru aparente.
Pentru ca institutiile publice sa nu se preocupe doar de imaginea lor, orasele, comunitatile, serviciile
deconcentrate ale statului creeaza o concurenta a afiselor, a titlurilor publicatiilor, a sloganurilor, a logo-
urilor etc., iar cetateanul nu mai are cum sa regaseasca cu claritate rolul fiecarui emitator. Imaginile
institutiilor se amesteca producand confuzie in privinta repartizarii competentelor, a responsabilitatilor si a
legitimitatii diferitelor institutii si factori publici, in loc sa realizeze o comunicare centrata pe valoarea
adaugata si conforma cu identitatea lor.
3. Comunicarea interna
Pentru realizarea politicii unui serviciu public si a-i anima structura, pentru a asigura informarea
personalului, ascultarea lui si dialogul intern, pentru a contribui la formarea permanenta – este importanta
comunicarea interna, care are ca pivot identitatea.
Comunicare interna este mai intai ascultare. Anchetele facute printre agentii de servicii pot lua
formele cele mai diversificate: sondaje, studii calitative si intrevederi, reuniuni, dezbateri insotite de rapoarte,
prezentari de propuneri sau chiar difuzarea de intrevederi filmate cu membri ai personalului. Aceasta tehnica
ce poate fi folosita in marile servicii administrative scoate in evidenta fascinatia pe care o exercita
televiziunea, mai ales cand se analizeaza inregistrarile la scurt timp de la filmare si se difuzeaza (pentru a se
depasi retinerile obisnuite ale functionarilor atunci cand trebuie sa-si exprime parerile despre conditiile de
munca sau despre sentimentul de apartenenta la institutie, mai ales cand sunt in prezenta superiorilor lor).
Astfel de experiente mai indraznete decat traditionalul caiet de sugestii, cutie de sugestii, vin sa
completeze canalele clasice de comunicare si de dialog in relatiile de munca, sau cu ocazia sedintelor.
Acestea sunt suplimentate cu dispozitivele informatizate (banci de date, mesagerii) oferite in locuri de
schimb informale din institutii (colturi cu masa si scaune pe culoare, in unele locuri chiar restaurante ale
personalului etc.).
Comunicarea interna se asigura si pe calea reprezentarii personalului si a organizatiilor sale sindicale.
Exigenta proximitatii si a relatiei cu beneficiarii impune sa se dea mai multa libertate agentilor in
contact cu publicul, daca se doreste ca ei sa nu eludeze intrebarile care le sunt puse „la ghiseu”.
Comunicarea interna inseamna posibilitatea de a interveni in proceduri; ea cere participarea la decizii
si impartirea responsabilitatilor. S-ar satisface astfel si un obiectiv al comunicarii cu exteriorul, tinand cont
de faptul ca fiecare agent public are mai mult sau mai putin rol comunicator.
Pe langa metodele „clasice” evocate, mai pot fi utilizate si altele: scrisorile de informare difuzate
agentilor la locurile lor de munca sau insotind buletinele de salarii, jurnalele interne, daca e necesar, reviste-
magazin pentru ansamblul personalului institutiei. Si colectivitatile teritoriale pot ajunge progresiv la
publicatii destinate propriilor agenti, nu numai pentru locuitorii de acolo.
Primirea persoanelor care lucreaza in servicii poate fi in atentia organizatiei (institutiei) respective
prin: dosare, brosuri, sedinte de prezentare a serviciilor, texte fundamentale si fonduri de documentare,
uneori sub forma casetelor video, proiectate pe loc sau distribuite direct sau prin telematica.
De asemenea, comunicarea interna trebuie sa se preocupe in cat mai mare masura ca membrii
institutiei sa fie primii informati, sa nu afle din exterior de deciziile care ii privesc.
Si in situatia in care este vorba de cei care iau decizii publice, principiul egalitatii cetateanului privind
dreptul la informare nu sufera exceptie, mai ales cand e vorba despre informatii privind functionarea
institutiei si pot avea efecte importante asupra activitatii institutiei (de pilda, cele referitoare la modificarea
tarifelor). Pierre Zémor remarca ca unii responsabili ai marilor organisme publice considera ca mijlocul cel
mai rapid si mai economic de a-si informa personalul propriu este cel prin presa.
Oricum, comunicarea in formele descrise – punerea la dispozitie a informatiilor, promovarea
serviciilor oferite, valorizarea institutiei – trebuie sa-si asocieze propriul personal, sa-i caute complicitatea,
inainte de a lansa campanii publicitare.
Serviciile publice, in special primariile, au experienta neplacuta a efectelor negative ce pot sa apara
in urma unor actiuni de comunicare intreprinse fara asocierea personalului. Pe de o parte, ele nu trec testul de
autenticitate, pe de alta parte, uita ca agentii publici sunt primele retele de comunicare publica, fie ca
detractori, fie ca prescriptori de opinie.

4 Comunicarea in administratia publica sau etica comunicarii


Preambul
Cum remarca Mihai Dinu in „Comunicarea – repere fundamentale”, nici o alta forma de comunicare
interumana nu s-a bucurat de-a lungul timpului, de o atentie comparabila cu cea acordata comunicarii
publice. Disciplina mai mult decat bimilenara, retorica, considerata deopotriva stiinta si arta, isi propunea
tocmai sa stabileasca principiile si regulile comunicarii publice eficiente din perspectiva a ceea ce astazi
teoreticienii numesc „teoria tintei”.
Teoria actionala, supranumita si „a tintei”, absolutizeaza rolul emitatorului, considerand ca succesul
comunicarii depinde exclusiv de abilitatea acestuia, receptorul jucand rolul unui simplu receptacul pasiv.
Oratorul este comparat cu un arcas care (antrenandu-si competentele comunicationale) va lovi drept la tinta,
adica va obtine efectul dorit indiferent de individualitatea destinatarului. Recunoasterea rolului
interlocutorului a dat nastere unei noi conceptii despre comunicare, denumita astazi teoria interactionala (sau
a „pingpong-ului”).
Aceasta porneste de la observatia ca o trasatura esentiala a comunicarii este caracterul ei cooperativ.
Alternarea replicilor, ce se prezinta ca succesiuni stimul-raspuns, presupune inversarea continua a rolurilor
de emitator si receptor, proces care aminteste de schimbul de mingi din partidele de tenis de masa, de unde si
denumirea teoriei. Feedback-ul, total ignorat de teoria tintei, devine astfel unul dintre factorii prin care
definim mecanismele comunicar
Dar, aprofundarea in ultimele decenii a cercetarilor cu privire la comunicarea non-verbala a condus
la o noua viziune. O data cu recunoasterea valorii comunicative a comportamentului, nu se mai poate vorbi
de asumarea alternativa a rolurilor de emitator si receptor, ci de doua fluxuri informationale continue si
simultane, orientate in sensuri contrare (ca in sistemul telegrafic dublex inventat de Th. A, Edison, in 1872).
Asadar nu mai vorbim de actiuni si reactiuni, ci de concomitenta sistematica a „replicilor”. Prin renuntarea
la teoria ping-pong-ului, explicatia simpla potrivit careia riposta unuia dintre comunicatori isi are sursa in
replica anterioara a celuilalt isi pierde din credibilitate. Paloaltistii au demonstrat (axioma 3) faptul ca, in
comunicarea interpersonala, o segmentare obiectiva in cauze si efecte este principial imposibila. Edificiul
comunicarii se inalta continuu, prin contributia greu discernabila a tuturor participantilor. In aceasta consta
esenta abordarii moderne, cunoscute sub numele de teoria tranzactionala sau „a spiralei”.
Evolutia conceptiilor despre comunicarea publica – asa cum precizeaza autorul mentionat – a urmat la
randul sau traseul schitat mai sus. In raport cu stravechea retorica (subordonata teoriei tintei), noile teorii pun
un accent deosebit pe rolul interactiunii, pe contributia raspunsului, continuu si pluriform, al auditoriului la
succesul sau esecul comunicar In privinta principiilor retoricii clasice ele nu dispar, ci dimpotriva capata o
valorizare superioara si isi confirma valabilitatea o data cu fiecare tentativa de a fi inlocuite. La o analiza
mai atenta vom observa prezenta lor ascunsa sub inovatiile terminologice, persuasiunea era obiectivul
principal pentru creatorii retoricii si acest obiectiv ramane viabil in zilele noastre.
Cu privire la structurarea discursului, singurele contributii notabile ale teoriei moderne a comunicarii
publice privesc speciile alocutiunii informative (prelegeri, cursuri, conferinte, comunicari stiintifice, rapoarte,
dari de seama). Multe din problemele pe care le ridica acestea nici nu aveau cum sa se puna pentru creatorii
retoricii, de pilda, cele legate de modalitatile de imbinare a comunicarii verbale cu recursul la surse
audiovizuale (diapozitive, postere, proiectii etc.). In plus, obiectivul principal al creatorilor retoricii nu era
transmiterea cu maxima acuratete si obiectivitate a unei informatii corecte dintr-un domeniu dat,
ci persuasiunea, castigarea publicului pentru o teza (poate nu intotdeauna ireprosabila sub raportul valorii ei
de adevar). De pilda, unii sofisti (gr. sophistes inseamna „intelept” si este denumirea data in Grecia antica, in
sec. 5 i.e.n. profesorilor care predau, cu plata, cunostinte de retorica si filosofie, de politica, de literatura
urmarind pregatirea tineretului pentru participarea la viata publica), incepand din secolul 4 i.e.n. au devenit
simpli retori venali, gata sa demonstreze orice, dascali de argutii si de abilitati verbale. Acest din urma sens
al termenului de sofist a determinat acceptia actuala peiorativa a cuvantului.
De aceea, printre scopurile retoricii, care, dupa Cicero, constau in a dovedi, a incanta si a
emotiona (ut probet, ut delectet, ut flectat) comunicarea strict informativa nu-si afla locul. Preocuparile
principale ale lui Aristotel si ale urmasilor sai urmareau atingerea celor trei obiective mentionate, printr-o
argumentatie cat mai solida, prin seducerea publicului cu ajutorul etalarii unor calitati morale ireprosabile si
prin manipularea sentimentelor auditoriului. Structura ternara a clasicei inventio corespunde intocmai acestei
strateg
Cat priveste organizarea partilor discursului, aceasta facea obiectul sectiunii numite dispositio, ale
carei prescriptii nu si-au pierdut actualitatea. Impartirea comunicarii publice persuasive
intr-un exordium, destinat starnirii interesului ascultatorilor pentru tema tratata, o propozitio, care enunta
subiectul pledoariei, o narratio, ce prezinta materialul faptic, o confirmatio, consacrata argumentarii
punctului de vedere sustinut de vorbitor, o refutatio, menita sa preintampine si sa inlature eventualele obiectii
si o peroratio, ce recapituleaza ideile principale si desavarseste demersul persuasiv – ramane nestirbit
valabila. Cum apreciaza cu pertinenta Mihai Dinu revizuirile nu au schimbat fondul ideilor, ci numai
formularea lor, pentru a le aduce mai aproape de mentalitatea si deprinderile de gandire ale omului
contemporan.
Ofilirea componentei emfatice, tot mai putin apreciata de receptorul zilelor noastre, a impus o
reconsiderare critica a capitolului elocutio – privitor la stilurile comunicarii („simplu”, „temperat”, „sublim”)
si la, in parte desuetele, figuri retorice (desi in discursurile publice de acum inca mai putem observa un
numar mare de procedee retorice consacrate, ca antiteza, comparatia, metafora, hiperbola, personificarea,
interogatia retorica, ce atesta continuitatea cu traditia oratoriei clasice). In schimb, de o deosebita atentie se
bucura, la ora actuala, cercetarile legate de actio, concept post-aristotelic, referitor la functia retorica a
gesticulatiei si a controlului parametrilor vocali, precum si la apelul la memorie si adjuvantii sai – material
ilustrativ, notite.
Cu privire la temeiul pus pe memorie in alegerea formei de prezentare a comunicarii publice,
teoreticienii actuali clasifica metodele de expunere tocmai in functie de apelul mai amplu sau mai redus la
formule dinainte pregatite si fixate, fie prin memorizare, fie prin notarea pe un suport material. Astfel, ei
disting:
1. metoda „manuscrisa”, ce presupune lectura intocmai a unui text redactat in prealabil (ea este
recomandata oamenilor politici, in declaratiile ce privesc probleme delicate, unde orice ambiguitate, scapare
necontrolata pot avea consecinte grave);
2. metoda „memorarii”, asemanatoare cu cea precedenta prin preexistenta textului, numai ca de data
aceasta el este invatat pe de rost si redat cuvant cu cuvant – simulandu-se pe cat posibil, spontaneitatea
prezentarii libere.
3. metoda „impromptu-ului” se situeaza la polul opus. Impromptu-ul este compozitia muzicala cu
caracter de improvizatie (in general in forma de lied), prin urmare vorbitorul nu se pregateste in nici un fel
pentru interventia sa. Circumstantele in care nu putem evita impromptu-ul sunt numeroase – mese rotunde,
sedinte, examene, interviuri etc., dar sunt de asemenea, numeroase modalitatile prin care ne putem
imbunatati prestatia in acest domeniu.
4. metoda „improvizatiei”; termenul, corespunzand anglo-saxonului extemporaneous method, nu e
intru totul fericit, deoarece acest procedeu are doar in parte caracter improvizatoric; el consta in pregatirea
temeinica a alocutiunii si memorarea atat a ideilor principale cat si a unor fraze – cheie, in mod special a
celor introductive si finale. Rezultatele obtinute prin aplicarea acestei metode sunt apreciate drept cele mai
bune, intrucat se asigura interactiunea optima cu auditoriul si conduita cea mai naturala a emitatorului.
Acesta e liber sa-si aleaga cuvintele in conformitate cu reactiile sal Aerul mai destins, de conversatie
intelectuala, isi spune cuvantul si efectul asupra publicului este superior celui obtinut prin aplicarea celorlalte
metode.
Comunicarea publica sau etica comunicarii

Am inceput prin analogia intre stravechea retorica si teoria moderna asupra comunicarii publice,
pentru a atrage atentia asupra unui fapt pe care il consideram fundamental. Obiectivul principal al retoricii –
persuasiunea publicului (cetatenilor) si castigarea lui pentru o anumita teza il regasim si in zilele noastre, dar
daca aceasta se transforma in manipulare, ea nu mai are nimic in comun cu ceea ce consideram a fi
comunicarea publica.
Comunicarea publica denumeste, in primul rand, un deziderat moral in comunicarea institutionala,
politica, artistica, publicitara etc. Din aceasta perspectiva, respectivele forme de comunicare in momentul in
care isi pierd doza minima de moralitate au un caracter evident imoral (in plus, inerent patologic – cum
considera autorii lucrarii Teoria comunicarii – Tran Vasile, Irina Stanciugelu).
Autoritatile publice trebuie ca, prin intreaga lor activitate, sa urmareasca satisfacerea interesului
general al populatiei, binele public, iar institutiile administratiei publice au obligatia sa se apropie de membrii
colectivitatilor locale si sa mentina un contact permanent cu acestia. In acest sens, administratia publica
trebuie sa comunice, sa fie deschisa dialogului, sa respecte si sa ia in considerare cetateanul.
Asadar, comunicarea publica reprezinta prin excelenta forma ce insoteste activitatea institutiilor
publice in vederea satisfacerii interesului general, prin urmare continutul ei poarta amprenta eticului, binelui
Cetat Mesajele transmise cuprind informatii de utilitate publica. Ea trebuie sa faca cunoscute cetatenilor
existenta organizatiilor din sectorul public, modul de functionare si atributiile acestora, legalitatea si
oportunitatea deciziilor adoptate. In acelasi timp, prin comunicarea publica se urmareste cunoasterea nevoilor
si dorintelor populatiei pentru ca institutiile publice, prin rolul si atributiile pe care le detin, sa vina in
intampinarea acestora, realizand astfel ceea ce numim interes general.
Obiectivul comunicarii publice.
Orice societate incearca sa lupte impotriva raului social care o loveste (accidente, insecuritate, boli,
degradarea spatiului inconjurator etc.) si sa promoveze valorile colective necesare confortului si propriei sale
dezvoltari. Foarte repede reglementarile si controalele se dovedesc incapabile sa obtina rezultatele asteptate.
Nu este de ajuns ca o masura sa fie obligatorie pentru a modifica comportamentul individual. De aceea
trebuie sa se incerce obtinerea adeziunii voluntare a fiecaruia, incercandu-se antrenarea oamenilor in aceasta
miscare ce presupune binele fiecaruia, precum si acela al colectivitatii („fiinta comuna” – statul). Acesta este
obiectivul comunicarii publice.
Parafrazandu-l pe Immanuel Kant trebuie sa comunicam in asa fel incat sa tratam totdeauna
umanitatea fie in persoana noastra, fie in persoana altuia numai ca un scop in sine, niciodata ca un simplu
mijloc. Totalitatea actiunilor de comunicare publica trebuie sa se orienteze dupa principiul primatului datoriei
sau legii morale, ca lege fundamentala a ratiunii practice, in forma kantiana a ei.
In conceptia lui Immanuel Kant, o actiune morala este doar acea actiune realizata conform datoriei
pure, integrale (ce exclude din sanul ei orice elemente hedoniste, eudemoniste ori utilitariste). Imperativul
universal al datoriei poate fi exprimat astfel: „actioneaza ca si cand maxima actiunii tale ar trebui sa devina,
prin vointa ta, lege universala a natur”[13]
Immanuel Kant spune ca nu incearca sa respinga judecatile noastre morale obisnuite sau sa propuna o
noua morala. In „Critica ratiunii practice” nu este avansat nici un nou principiu, ci doar o noua formula. Este
vorba de imperativul categoric, cel mai cunoscut in versiunea „actioneaza intotdeauna dupa o maxima care ai
vrea in acelasi timp sa devina o lege universala”. Trebuie sa vedem in imperativul categoric nu atat o sursa de
principii morale, cat mai ales un test pentru acele principii pe care le avem deja.
Numind „categoric” imperativul sau, Kant il pune in contrast cu imperativele ipotetice, adica
imperativele de care ne putem decide sa tinem seama daca urmarim un scop particular (de pilda, sfatul
predential – e bine sa te culci devreme – este un astfel de imperativ), insa motivul actiunii nu e o volitie
particulara.
In conceptia filosofului iluminist, o actiune morala este doar o actiune potrivit datoriei. Simtamintele
si inclinatiile nu pot fi motivul unei actiuni morale, pentru ca acestea, oricat de dezirabile si de admirabile ar
putea sa para, nu sunt supuse vointei. Noi nu ne putem impune sa iubim pe cineva, nu putem sa ne sporim
simpatia pentru cineva dupa vrere, si nu poate fi de datoria noastra sa facem ceea ce nu suntem in stare –
„trebuie” implica pe „pot”. Valoarea morala a actiunilor nu o putem masura nici in functie de rezultatele sau
consecintele lor, fiindca acestea s-ar putea sa fie mult diferite de anticiparile subiectului, din ratiuni ce nu
depind de el. Unicul criteriu al moralitatii unei actiuni este daca a fost sau nu facuta in conformitate cu
datoria si in vederea acesteia.
Aceste principii l-au determinat pe Immanuel Kant sa spuna ca nu e niciodata justificabil sa spui o
minciuna, obligatia de a rosti adevarul nu poate fi limitata de nici un fel de considerente laturalnice.
In zilele noastre etica comunicarii este cea mai importanta ramura a eticii aplicate, ea integrand tot ce
inseamna aspect comunicational in cadrul celorlalte etici profesionale (etica jurnalistica, etica afacerilor,
etica juridica, etica medicala, etica functionarului public etc.) si avand, in plus, si subiectele ei cu dinamica
proprie, cum este cel al comunicarii publice. Cercetarile de etica aplicata vizeaza probleme dintre cele mai
diverse: de etica medicala (de exemplu: avortul, eutanasia, grija fata de nou nascuti, ingrijirea fiintelor umane
handicapate, a batranilor, problema mortii etc.), de etica mediului (statutul moral al fiintelor non-umane –
animale sau chiar plante), statutul obiectelor din natura, biodiversitatea si salvarea speciilor sau ecosistemelor
amenintate, de etica afacerilor (a managerului industrial, a bancherului etc.), precum si probleme din multe
alte domen
In mod necesar pentru etica comunicarii – minciuna (cu varianta ei, inselaciunea) este cel mai
important subiect si ne vom opri la el in cadrul acestui subpunct. Acesta este conceptul ce face diferenta intre
moral si imoral la nivel de continut si mijloace de comunicare, si in functie de care se traseaza frontiera
dintre bine si rau la nivel de scopuri. Minciuna, mai precis inexistenta ei, este un prag minim in materie de
morala.
Prin urmare, institutiile administratiei publice trebuie sa recurga la comunicare in cadrul actiunilor
intreprinse sau al relatiilor pe care le stabilesc cu cetaten Unul din scopurile fundamentale ale comunicarii
este acela de a convinge receptorul (receptorii) si de a-i modifica in acest fel atitudinile, de a-l indrepta
inspre binele public –dar atentie, comunicarea de tip public trebuie sa-i convinga pe acestia din urma, si nu
sa-i manipuleze.
Conform celor afirmate mai sus, in comunicarea publica nu avem voie sa mintim. Scopul persuasiunii
nu trebuie sa fie cel al stravechii oratorii, cel de a incanta si a emotiona. Daca persuasiunea (normala intr-un
proces de comunicare, din perspectiva definirii acesteia) se realizeaza in slujba interesului general (si nu
personal) atunci ea are un rol benefic, firesc, in sensul celor spuse mai sus. Insa atunci cand o gasim in forme
ce mascheaza de fapt interesul propriu, ea se transforma in manipulare (abuz de putere, coruptie etc.) si nu
mai putem s-o consideram comunicare publica. Dar sa vedem ce este manipularea?
Influenta sociala, persuasiune si manipulare – grade mai mult sau mai putin imorale in actiunea de a
convinge pe cineva si de-ai schimba atitudinea
Ambele manifestari –persuasiunea si manipularea- pot fi incadrate in categoria mai larga a influentei
sociale (reprezentand cumva diferite grade de manifestare ale acesteia) prin urmare, vom incepe cu
caracterizarea ei.
1. Influenta sociala este acea actiune exercitata de o entitate sociala (persoana, grup etc) orientata
spre modificarea actiunilor si manifestarilor alteia. Ea este asociata cu domeniul relatiilor de putere si control
social, de care se deosebeste intrucat nu apeleaza la constrangere. Se asociaza cu procesele de socializare,
invatare sociala sau comunicare. In acest sens, R. Boudon si F. Bourricaud apreciaza ca influenta sociala
poate fi considerata ca o forma specifica a puterii, a carei resursa principala este persuasiunea. Efectele
influentei sociale sunt profund dependente de context, intrucat aceasta stimuleaza sau blocheaza
receptivitatea si creeaza conditii de acceptare, intarire si manifestare a schimburilor eventualelor produse.
Pentru ca procesul de influentare sa poata avea loc trebuie indeplinite doua conditii:
initiatorul influentei deliberate se presupune a detine un grad acceptabil de competenta si
informatie, fiind animat de intentii care sunt apreciate de catre receptor ca bine orientate;
relatia de influentare trebuie sa se bazeze pe un consens tacit al entitatilor implicate si asupra
valorilor impartasite si al efectelor probabil produse.
2. Persuasiunea este activitate de influentare a atitudinilor si comportamentelor unor persoane, in
vederea producerii acelor schimbari care sunt concordante cu scopurile sau interesele agentului initiator
(persoane, grupuri, institutie sau organizatie politica, sociala, culturala, comerciala etc). Persuasiunea se
realizeaza in conditiile in care se tine cont de caracteristicile de receptivitate si reactivitate ale persoanelor
influentate. Prin urmare, teoria actionala supranumita si „a tintei” – explicata anterior, in cadrul careia
succesul comunicarii depinde doar de abilitatea emitatorului (comparat cu un arcas), iar receptorul este doar
un receptacol pasiv nu este cadrul explicativ cel mai potrivit pentru ea.
Persuasiunea este o activitate de convingere opusa impunerii sau fortarii unei optiuni organizata,
astfel incat sa duca la adoptarea personala a schimbarii asteptate.
Efectele persuasiunii sunt dependente atat de factorii personali, cat si de factorii care se refera la
modul de organizare al influentelor. Factorii personali sunt sintetizati in ceea ce se numeste persuabilitate,
adica acea tendinta individuala de a fi receptiv la influente si de a accepta schimbari in atitudini si
comportamente. Factorii cu referire la modul de organizare a influentelor sunt cel mai adesea centrati pe
procesul de comunicare, respectiv pe acele relatii dintre sursa, mesaj, canal de transmitere, receptare si
context social care o fac sa fie persuasiva.
Gustave Le Bon mentiona existenta a patru factori principali de convingere, pe care ii prezenta ca pe
un fel de „gramatica a persuasiunii”, si anume: prestigiul sursei (sugestioneaza si impune respect), afirmatia
fara probe (elimina discutia, creand totodata impresia documentarii erudite a celor care reprezinta sursa de
mesaje), repetarea (face sa fie acceptata ca fiind certa o afirmatie compatibila cu obiectivele sursei) si
influentarea mentala (care intareste convingerile individuale incipiente sau apartinand indivizilor fara
personalitate).
3. Manipularea
Spre deosebire de persuasiune, manipularea este acea actiune de a determina un actor social
(persoana, grup, colectivitate) sa gandeasca si sa actioneze intr-un mod compatibil cu interesele initiatorului,
nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici de persuasiune care distorsioneaza intentionat adevarul,
lasand insa impresia libertatii de gandire si decizie. Spre deosebire de influenta de tipul convingerii rationale,
prin manipulare nu se urmareste intelegerea mai corecta si mai profunda a situatiei (apropierea de adevar), ci
inocularea unei intelegeri convenabile, recurgandu-se atat la inducerea in eroare cu argumente falsificate, cat
si apelul la palierele emotionale non-rationale. Intentiile reale ale celui care transmite mesajul raman
insesizabile primitorului acestuia.
Din punct de vedere politic, manipularea reprezinta o forma de impunere a intereselor unei clase,
grup, colectivitati, nu prin mijloacele coercitiei, puterii, ci prin cele ideologice, prin inducere in eroare. Din
acest motiv, recurgerea la manipulare in situatiile de divergenta de interese devine tot mai frecventa in
societatea actuala, manipularea reprezentand un instrument mai puternic decat utilizarea fortei.[14]
Asadar „teoria tintei” – cum o numesc teoreticienii comunicarii – ce absolutiza rolul emitatorului, in
detrimentul receptorului isi dovedeste din plin viabilitatea si in zilele noastre, mai cu seama cand vorbim
despre manipulare. Retorica – disciplina bimilenara, considerata deopotriva stiinta si arta – isi propunea la
randul ei sa stabileasca principiile comunicarii publice eficiente (a dovedi, a incanta si a emotiona – dupa
Cicero), si in acest sens seducea publicul prin etalarea unor calitati morale ireprosabile si prin manipularea
sentimentelor. Acest lucru se intampla – dupa acelasi tipar (mentionat anterior) si in zilele noastre. Or,
repetam comunicarea publica trebuie sa aiba un continut eminamente moral, sa serveasca interesul public, si
nu pe cel personal, de aici si diferenta specifica a acestui tip de comunicare.
In lucrarea lui Stefan Buzarnescu[15] Sociologia opiniei publice manipularea este definita ca „actiune
de a determina un actor social (persoana, grup, colectivitate) sa gandeasca si sa actioneze intr-un mod
compatibil cu interesele initiatorului, iar nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici de persuasiune care
distorsioneaza intentionat adevarul, lasand insa impresia libertatii de gandire si de decizie. Spre deosebire de
influenta de tipul convingerii rationale, prin manipulare nu se urmareste intelegerea mai corecta si mai
profunda a situatiei, ci inocularea unei intelegeri convenabile, recurgandu-se atat la inducerea in eroare cu
argumente falsificate, cat si la apelul la palierele non-rationale. Intentiile reale ale celui care transmite
mesajul raman insesizabile primitorului acestuia”.
Avand in vedere conotatiile etice pe care le consideram obligatorii pentru comunicarea publica
suntem de acord, la randul nostru, sa definim manipularea drept comunicare patologica. Tran Vasile si Irina
Stanciugelu inteleg prin aceasta comunicare intentii ascunse si rauvoitoare, in masura in care interesele
interlocutorului sunt, in cel mai bun caz, ignorate de catre manipulator, iar autodeterminarea lui subminata.
Patologia invocata in cazul manipularii este, evident, una de ordin moral.
Manipulatorul isi substituie vointa sa vointei manipulatului, ii rapeste acestuia liberul arbitru, fie prin
oferirea de fundamente false pentru o decizie aparent libera, fie prin exploatarea necesitatilor fundamentale
(de subzistenta sau de informare, integrare si afirmare) si a reflexelor sociale, fie prin inducerea emotiilor si
mobilizarea subconstientului individual sau colectiv.
Diversificarea permanenta a surselor de concepere si difuzare de mesaje, a condus la o practica
manipulativa care are la baza coduri precise, dar identificabile numai de profesionisti si total inaccesibile
celor neinitiati in acest domeniu. Dupa cum am precizat, unul din scopurile fundamentale ale comunicarii
este de a convinge receptorul (receptorii) mesajului de o anumita opinie si de a-i intari sau de a-i modifica in
acest fel atitudinile.
Mesajul care isi propune sa provoace o schimbare de atitudine la receptor, se numeste mesaj
persuasiv. Zilnic oamenii sunt bombardati cu multe mesaje persuasive. Cercetarile desfasurate asupra acestui
subiect arata ca reactia la mesaj depinde adesea de caracteristicile persoanei care incearca sa convinga, fara a
avea vreo legatura cu valoarea mesajului.
In acest sens, exista trei caracteristici studiate de psihologi, si anume: credibilitatea comunicatorului,
calitatile fizice si sarmul comunicatorului; intentiile observate la el. Prin urmare, concluziile retoricii, vis-a-
vis de principiile comunicarii publice eficiente – a dovedi, a incanta si a emotiona – isi dovedesc
aplicabilitatea in continuare, la omul contemporan.
Dupa autorii mentionati, exista tipuri de comunicare cu caracter exclusiv patologic (manipulari):
propaganda, dezinformarea, intoxicarea si impostura. Dupa cum exista si tipuri de comunicare ce pot fi
privite ca avand sau care pot capata un caracter patologic: minciuna, zvonul, polemica, negocierea si
publicitatea.
Charisma definita ca anticamera a manipularii
In zilele noastre, nu numai oameni special pregatiti pentru a guverna acced la posturi publice. Se
poate observa ca actori (Arnold Schwartzeneger), poeti, ziaristi etc. au fost alesi la diferite niveluri
administrative. Este posibil ca succesele lor politice, administrative sa fie numai rezultatul atractiei lor
personale? Oare verbele consacrate de retorica si de Cicero (a dovedi, a incanta si a emotiona) pot fi
considerate, in continuare, un fel de cheie a succesului in ceea ce priveste puterea de persuasiune a
comunicarii publice?
Inainte de a discuta in cheie morala despre cateva tipuri patologice sau potential patologice de
comunicare publica (minciuna, zvonul, propaganda, dezinformarea, intoxicarea, impostura) credem ca este
cazul sa examinam, pe scurt, ceea ce poate fi privit fie ca un factor favorizant al comunicarii, fie ca bariera
sau bruiaj, ca anticamera a „bolilor” comunicarii, dar care, oricum, nu poate fi ignorat, si anume charisma.
Ea ar putea fi definita drept acea trasatura de personalitate, exprimata cu precadere prin limbajul non-
verbal (tinuta, gesturi, privire, timbrul vocii etc.), dar si prin cel verbal – care induce o stare de receptivitate
anormala a interlocutorilor sau a publicului.
Este charisma un catalizator al comunicarii?
Daca ea ar actiona biunivoc (cum trebuie sa se desfasoare procesul de comunicare), raspunsul ar fi
afirmativ. Or, charisma pare sa catalizeze comunicarea intr-un singur sens, de la comunicatorul charismatic
la (publicul) receptor. Chiar si asa, ea ar aparea tot ca un factor favorizant. Insa charisma nu sporeste
limpezimea exprimarii si nu contribuie la decodarea mai eficienta, mai precisa a mesajului, ci doar
amplifica efectul lui persuasiv (uneori transforma persuasiunea in manipulare). Procesul de comunicare
oricum este minat de faptul ca, obiectiv vorbind, codul emitatorului nu coincide cu cel al receptorului. Prin
urmare, inclinam sa o socotim, mai degraba o bariera in calea unei comunicari sanatoase, o comunicare
„patologica”, patologia invocata fiind – repetam – una de ordin moral.
Descompunand charisma in elementele ei cheie: arta de a vorbi in public, de adaptare la orizontul
perceptiv, la „codul” auditorului, arta de a asculta si apoi puterea de persuasiune, arta de a inspira rapid
incredere oamenilor, de a beneficia de un fel de dar in contactul cu ceilalti, de a avea incredere in
personalitatea ta puternica, de a penetra secretele inimii, de a seduce prin farmecul tau, de a avea un fel de
aura pentru cei ce te inconjoara, de a stii ce decizii trebuie luate pentru echipa sau grupul respectiv, de a
presimti evenimentele viitoare, – am crede mai degraba ca e important sa le invatam si sa le punem imediat
in practica, sa le rafinam astfel incat sa ne asigure succesul. Dupa cum se observa din enumerarea anterioara,
charisma este un fel de punct culminant al comunicarii, in ambele sale forme: verbala si non-verbala. Dar
oare consecintele sale sunt numai benefice, cum par la prima vedere? Repetam, daca cultivarea ei devine un
scop in sine, putem s-o consideram mai degraba un obstacol – de ordin moral – in calea unei comunicari
eficiente, sanatoase. Mai precis, avem in vedere entropia semantica la care se ajunge oricum in procesul de
codare–decodare din cadrul comunicarii, entropie ce decurge din faptul ca semnificatia cuvantului este
extrinseca si nu intrinseca (a se vedea caracterul arbitrar al semnului lingvistic, subpunctul 1.2), si depinde in
mare masura de experienta perceptiva (lingvistica si nu numai) a fiecaruia dintre noi. Charisma – la randul ei
– face sa creasca acest grad de entropie, prin urmare, punerea in comun a celor doua coduri (emitator si
receptor), actul comunicational ca atare e de doua ori mai dificil.
Dar, pentru inceput, sa intelegem ce este charisma. Cuvantul charisma are mai intai o origine
religioasa: este numele dat darurilor spirituale extraordinare. In limba greaca, charisma semnifica
„gratie, favoare de origine divina”. Charis era una din cele trei gratii din mitologia greaca si simboliza
atributele divine pe care fiecare le are in el insusi. De abia mai tarziu, cuvantul charisma se va referi la
autoritatea unei persoane recunoscute, prestigioase, la influenta pe care aceasta o exercita asupra
altcuiva. Radacina „charis”, ce numeste gratia, semnifica la origini –si acest lucru este decisiv pentru
conotatia, „culoarea” cuvantului - ceea ce straluceste, ceea ce bucura, bine dispune (ochiul).
Prin urmare, trei semnificatii clasice ale cuvantului „gratie” merita cu siguranta atentia noastra:
farmecul (in franceza cuvantul „charme” are ca prima semnificatie „vraja”) frumusetii,
bucuria, placerea.
favoarea, bunavointa, gentiletea, marcile respectului, condescendenta, dorinta de a placea, („la
bonne grace”).
recunoasterea, recompensa, remuneratia, salariul, cadourile primite in virtutea simplului fapt
ca esti rege, divinitate.
Cand spunem unei persoane ca e dotata cu charisma in general facem aluzie la o calitate particulara,
exceptionala in relatia pe care ea o instaureaza cu ceilalti. Aceasta calitate e adesea greu de definit, ca si cum
ar fi vorba de un fel de aura sau magnetism, de ceva nelamurit ce face ca in prezenta acestei persoane noi sa
ne simtim mai intimidati, subjugati, sedusi, prinsi de farmecul pe care il are asupra noastra. Dar trebuie, de
asemenea, ca aceasta calitate sa fie recunoscuta de un anumit numar de persoane, pentru a putea vorbi de
charisma, deci o anumita recunoastere sociala este necesara. Putem sa dam multe exemple de personaje
moderne pe care le numim charismatice. Dirijorul Herbert von Karajan poseda o charisma ce farmeca,
vrajeste muzicienii si le permite sa caute constant impreuna cu el perfectiunea, intre ei se creeaza o
complicitate apropiata de osmoza; sau actualul presedinte al SUA, Barak Obama, ce in timpul campaniei
electorale a fost comparat cu actorul Brad Pitt in ceea ce priveste charisma sa.
Nu putem justifica intr-o maniera rationala existenta puterii charismatice. Ea ne-ar intoarce la o epoca
foarte veche (Moise si Romulus sunt exemplele clasice). Dar conceptul de conducere charismatica isi
recapata autonomia cu Fr. Nietzsche si teoria supraomului. In epoca contemporana, vorbim de „omul
providential”, ce apare in mijlocul crizelor si e capabil sa faca fata pericolelor sau infrangerilor. El este „de la
natura” conducatorul. Asadar, puterea se intemeiaza pe personalitatea conducatorului, in plus pe adeziunea
suscitata de aceasta personalitate. La o asemenea adeziune se refera Napoleon atunci cand afirma:
„increderea vine de jos'; este un fenomen de credinta cu caracter religios, mistic. Conducatorul charismatic
nu este in opozitie cu colectivitatea, nici impus, insuflat de ea, dar nici separat: dimpotriva, el e considerat ca
exprima perfect un moment istoric dat. Toata puterea sa rezida in aceasta relatie.
Atunci cand vorbim de autoritate (morala) asupra celuilalt, de prestigiu, de o puternica personalitate,
trebuie sa recunoastem ca aceste persoane sunt mai dotate decat altele, fara sa putem preciza cu adevarat daca
aceste daruri sunt mai mult innascute, sau transmise prin cultura (educatie). Cel putin putem considera ca
orice dar (minte ascutita, „descuiata”) duce rar la o realizare pozitiva daca nu e acompaniata de o anumita
munca, daca nu e cultivata. In acelasi timp, e sigur ca educatia, modul in care copilul e considerat de
persoanele din jurul sau, increderea pe care acesta o capata in fortele proprii, recunoasterea valorica a
capacitatilor sale – joaca un rol esential pentru a putea mai tarziu sa utilizeze liber darurile pe care le poarta.
Dar toate darurile nu antreneaza automat charisma, nu implica prin ele insele aceasta calitate a
prezentei asupra celuilalt – ce ramane foarte dificil de definit. Exista desigur tehnici de relatie ce pot fi
invatate, formate. De exemplu, elocutiunea poate sa se amelioreze, la fel si ascultarea, gestionarea tacerii,
respectul fata de vorbirea celuilalt (se stie ca semnificatia cuvantului este exterioara, nu interioara, prin
urmare e necesar sa fim precauti si foarte atenti in momentul decodarii). Putem reliefa in mod deosebit
„imaginile sale de marca” necesare pentru a seduce, inspira incredere, pentru a creste influenta si greutatea
cuvintelor sale. Dar, in toate cazurile este vorba de achizitii, de noi imagini despre sine. Acestea pot contribui
la o imbunatatire a calitatii relatiei, pe care o putem numi charisma – daca aceste imagini noi tin de definitia
pura a prestigiului, ascendentei, autoritatii asupra celorlalti, dar in acest caz este vorba in mod clar de o
calitate dobandita, si care nu este durabila (de pilda, un nou director poate sa trezeasca la primele contacte
unanimitatea entuziasta, si apoi sa dezamageasca cand il cunoastem mai bine). In revansa, varsta, experienta,
dificultatile, suferintele aduc adesea cu ele o conceptie despre viata apropiata de dimensiunea sacra – ce
consta in relativizarea tuturor imaginilor care nu sunt decat de ordinul a lui avea (toti cunoastem distinctia
clasica intre a fi si a parea).
Asadar, charisma introduce o dimensiune sacra si confera prezentei persoanei ce e dotata cu ea „o
dimensiune a lui a fi” care o depaseste (in sensul ca nu o poseda) si care se transmite celor
care-l inconjoara. Nu intamplator, cuvantul charisma are aceeasi radacina etimologica cu cuvantul entuziasm
(„en-theos”=a-l elibera pe Dumnezeu din noi).
In general, charisma este asociata cu puterea. Legatura dintre ele pare sa fie de natura unei conexiuni
inverse, cu efect sinergic. Exista in istorie multe exemple de lideri charismatici, dar cel mai util pentru scopul
demersului nostru (demonstrarea efectului lipsit de substanta etica al charismei) ni se pare exemplul lui Adolf
Hitler.
Personalitatea puternica a lui Hitler nu trebuie supraestimata ca parte integranta a puterii lui, dar nici
trecuta cu vederea. Charisma lui Hitler, care a avut atata influenta asupra adeptilor sai apropiati si care a avut
sursa in puterea insuflata de ideea lui, mai ales pentru cei deja deschisi crezului sau politic, dar si remarcabila
lui capacitate de a influenta masele, s-a dovedit fertila in momentul in care s-a implicat activ in politica. Se
poate argumenta ca la baza puterii sale de convingere si de manipulare, stateau ideile lui, care oricat de
irationale si respingatoare ar fi fost, el a reusit sa le inchege intr-o ideologie coerenta si atragatoare pentru
publicul sau tinta. Dar aceste idei (fixe), care nu s-au schimbat in esenta pana la moartea sa, nu pot prin ele
insele sa explice atractia exercitata asupra maselor sau ascensiunea Partidului Muncitoresc German National
Socialist.
Prin urmare, o parte a puterii lui se datora charismei. Primul pas al lui Hitler in politica activa a fost
reprezentat de impactul pe care il avea ca vorbitor asupra maselor; in timpul armatei era identificat drept un
orator popular innascut, care prin stilul lui fanatic si populist isi obliga publicul sa-i impartaseasca
convingerile. Mai tarziu, el si-a creat o retea de relatii (fapt mai putin cunoscut) in lumea buna a Berlinului
frecventand saloanele unor doamne asupra carora se pare ca facea o impresie deosebita. Declaratiile liderilor
nazisti care formau cercul sau intim constituie o alta dovada cu privire la faptul ca o parte a puterii sale o
datora charismei (de pilda, Joseph Goebbels – dupa ce a citit lucrarea lui Hitler „Mein Kampf” – a intrebat:
„Cine este acest om? Jumatate plebeu, jumatate Dumnezeu! Un adevarat Christos sau numai un Sfantul Ioan
Botezatorul?” L-a socotit un geniu, l-a dorit ca prieten si a scris in jurnalul sau, la 19 aprilie 1926: „Adolf
Hitler, te iubesc”). Toti acesti lideri nazisti au fost „cainii devotati” ai lui Hitler si nu niste oportunisti.
Conform unor relatari, in ultimele saptamani ale celui de-al treilea Reich, Hitler a declarat ca i-ar fi trebuit
douazeci de ani sa produca o elita care sa-i fi asimilat idealurile, dar – a adaugat el – problema a fost ca
„timpul a lucrat intotdeauna contra Germaniei”.
Puterea personalitatii lui Hitler, fanatismul, ardenta profetului autodidact, siguranta ideologica si
siguranta de sine, acel ceva greu de definit – charima sa au fost esentiale pentru manipularea comunitatii din
Germania. Insa atractia pe care o exercita un conducator charismatic asupra maselor are numai o legatura
indirecta cu personalitatea reala si trasaturile de caracter ale acestuia. Mai precis, impresiile sunt mult mai
importante decat realitatea. Sa nu uitam ca putini dintre cei 13 milioane de germani care l-au votat pe Hitler
in 1932 l-au cunoscut vreodata personal. Imaginea lui creata si inflorita de propaganda de partid s-a potrivit
cu ceea ce lumea auzea despre el, citea in presa, vedeau la mitingurile electorale. Comercializarea imaginii
sale a fost vitala.
La fel de importanta a fost predispozitia initiala a lor de a accepta o asemenea imagine (charisma).
Cei mai multi aderenti ai nazistilor au fost pe jumatate convertiti inainte de a-l intalni pe Hitler in persoana.
Dictatorul german a inspirat milioane de oameni atrasi de el datorita convingerii lor ca numai el, sprijinit de
partidul sau, ar putea pune capat mizeriei cotidiene, crizei economice prin care trecea tara lor, ar putea
conduce Germania spre o noua grandoare. Imaginea pe care propaganda nazista a configurat-o fara incetare a
fost aceea de putere, forta, dinamism si tinerete, mars inexorabil spre triumf, viitor care avea sa fie dobandit
prin credinta in Fuhrer.
Filmul „Triumful vointei” (realizat in scop de propaganda) contine imagini reale, socante, ce
dezvaluie unele dintre metodele folosite pentru manipularea pe scara larga a colectivitatii umane, precum si
rezultatele cutremuratoare ale ei, ale comunicarii de tip patologic (profund imoral) la care predispune
charisma. Circa un milion si jumatate de cetateni s-au adunat la Nürnberg, in septembrie 1934, si nu au fost
adusi cu forta.
Forme ale manipularii
Am precizat faptul ca, unele tipuri de manipulari - propaganda, dezinformarea, intoxicarea si
impostura – sunt exclusiv patologice (imorale), in timp ce alte forme, si anume, minciuna, zvonul, polemica,
negocierea, publicitatea pot capata, in anumite conditii, acest caracter imoral. Dintre acestea, ne vom opri in
cele ce urmeaza la caracterizarea succinta a minciunii, care, in sens larg, inseamna manipulare, indiferent de
forma in care o intalnim. Ea e folosita de noi toti, in viata de zi cu zi – dar atentionam ca nu trebuie sa apara
in comunicarea publica (cum uneori se intampla).
a. Minciuna
Minciuna este definita (in Dictionarul explicativ) drept „denaturare intentionata a adevarului avand de
obicei ca scop inselarea cuiva”. In limba romana, sinonime cu minciuna sunt inselaciunea, viclesugul, dar si
fictiunea, nascocirea. Printre sinonimele adjectivului mincinos sunt enumerate si fals, neadevarat,
neintemeiat.
In sensul demersului nostru, minciuna ca tip patologic de comunicare publica nu se refera la fictiune,
careia nu ii este fundamental caracteristic scopul imoral, si nici la eroare, unde lipseste intentia de a denatura
adevarul. Pornind de la modelul realitate–reprezentare–discurs (presupus in actul comunicarii), observam ca
minciuna se deosebeste fundamental de eroare, prin faptul ca, in timp ce eroarea opereaza strict la nivelul
reprezentarii, minciuna functioneaza la nivelul discursului, cu scopul de a schimba reprezentarea si in ultima
instanta, realitatea.
De aceea, prin minciuna se poate intelege manipulare, in sens larg, in oricare din formele ei, fie ca
este vorba de dezinformare, de propaganda, de intoxicare sau impostura. Mai apasat spus, comportamentul
etic – fie ca este vorba de comunicare (publica), de relatii publice sau de alta activitate – exclude cu
desavarsire minciuna. In aceasta privinta, impartasim ideea lui Immanuel Kant (amintita deja) ce spunea ca
nu e niciodata justificabil sa spui o minciuna, obligatia de a rosti adevarul nu poate fi limitata de nici un fel
de considerente laturalnice.
Daca abordam minciuna din perspectiva religiilor si culturilor majore ale omenirii, distingem doua
mari fluxuri ideatice (atat in domeniul laic cat si in cel religios), care au fost structurate de ganditori
contemporani in doua modele de teorie etica: modelul deontologic si modelul teleologic.
Modelul deontologic (numit si legalist sau juridic) intelege etica ca pe o teorie a datoriei. Din punctul
de vedere al sursei legilor morale acest model are mai multe variante:
teoria poruncii divine, in care autoritatea legislatiei morale este ratiunea lui Dumnezeu.
Fundamentul acestei teorii il constituie preceptele biblice puse in opera de catre crestinismul occidental;
teoria etica a lui Immanuel Kant conform careia autoritatea legislatiei morale este ratiunea
umana insasi, la temelia ei aflandu-se „vointa buna”;
teoria contractualista, in care autoritatea legislatiei morale rezida in vointa politica consensuala
a oamenilor de a organiza o societate care sa se indeparteze de „starea lor naturala” neevoluata. Aceasta
teorie apartinand lui J. J. Rousseau a fost impartasita si de alti rationalisti ai vrem
Minciuna este privita negativ atat in Psalmi: „Fereste-ti limba de rau si buzele de a spune
inselaciuni!” (Psalm 34:13), in Proverbe: „Buzele mincinoase sunt urate Domnului” (Proverbe 19 -22), ca de
altfel in tot cuprinsul Vechiului Testament. Conform Cuvantului Scripturii, originea minciunii, tatal ei, este
insusi diavolul, ea neavand de a face sub nici o forma cu Dumnezeu. Dupa cum transpare din intreaga Sfanta
Scriptura, Dumnezeu este foarte sever in problema minciunii, a comportamentului etic. Noul Testament
intareste porunca lui Dumnezeu impotriva minciunii: „Dar acum lasati-va de toate acestea: de manie, de
vrajmasie, de rautate, de clevetire, de vorbe rusinoase care v-ar putea iesi din gura. Nu va mintiti unii pe altii,
intrucat v-ati dezbracat de omul cel vechi, cu faptele lui” (Coloseni 3: 8-9). Minciuna ii distruge in primul
rand pe cei care o practica, ea fiind pentru caracter ceea ce este rugina pentru fier si mana pentru vita de vie.
Este, in acelasi timp, datorita faptului ca Dumnezeu le-a dat oamenilor liberul arbitru, atat o alegere cat si un
viciu. Si ca orice viciu se dezvolta zi dupa zi. Cu minciuna nu trebuie glumit – nu trebuie incercate nici
macar exagerarile, minciunile de convenienta, asa zisele minciuni albe, dupa cum nu este bine sa glumim cu
focul sau cu otrava. Mai mult, crestinii nu trebuie sa se jure ca spun adevarul: „felul nostru de vorbire sa fie
Da, da: Nu, nu. Ce trece peste aceste cuvinte, vine de la cel rau”. (Matei 5:37), (Iacov 5:12).
Imperativul nealterarii adevarului este un metaconcept comun tuturor religiilor mai vechi sau mai noi,
indiferent de aria geografica de manifestare. Religiile tuturor culturilor afirma ca a spune adevarul este
absolut bine si ca minciuna este absolut gresita si deci condamnabila. Astfel, textele hinduse blamau
capacitatea minciunii de a oculta realitatea: „Un sacrificiu este ascuns de o minciuna”. Budhismul echivala
comunicarea falsului cu ascunderea faptei reprobabile, indicand si traseul sumbru al mincinosului: „Un
vorbitor de lucruri false va ajunge in purgatoriu, iar unul care facand o greseala spune „Eu nu am facut-o!”
amandoi oameni cu fapte josnice, vor deveni egali in lumea cealalta” (Dhammapada). Brahmanismul
extrapola viciul minciunii ca liant al tuturor celorlalte nelegiuiri: „toate lucrurile sunt determinate de cuvant;
cuvantul este radacina lor si de la cuvant decurg ele. De aceea, acela care este necinstit in vorbire e necinstit
in toate” (Legile lui Manu). Iar hinduismul afirma cu limpezimea cristalului: „Nu exista virtute mai presus de
adevar, nici pacat mai mare ca minciuna” (Mahabharata).
Minciuna este pusa de catre jainisti pe seama impulsurilor sufletesti patologice: „Falsitatea implica
facerea unui juramant fals de catre cineva care este distrus de pasiuni intense” (Upasakadasanga Sutra), iar
sikhismul sublinia efectul de bumerang al minciunii asupra emitatorului ei: „inselaciunea in comert sau
folosirea minciunii duce la pareri de rau”.
Cele doua mari religii chineze, taoismul si confucianismul s-au pronuntat si ele raspicat impotriva
minciunii, taoismul, imperativ: „Nu spune cu gura ce inima ta neaga!”, iar confucianismul cu ton de
avertisment, un indemn la rezistenta in fata manipularii: „Nu pot sa vad ce poate face un om ale carui cuvinte
nu pot fi crezute. Cum poate fi facut un car sa mearga daca nu are jug, sau o trasura daca nu are haturi?”
Daca in majoritatea marilor religii ale lumii minciuna este considerata un pacat capital, care nu-si
gaseste justificarea sub nici un chip conform prescriptiilor legilor divine (decat poate, arareori, avandu-si ca tel
preintampinarea unui pacat mai mare), in credinta islamica lucrurile par a sta diferit. Moralitatea minciunii se
prezinta ca una dintre cele mai confuze aspecte ale mahomedanismului, creand impresia ca o persoana poate fi
caracterizata ca sincera sau mincinoasa in functie de etica situationala, de conjunctura in care aceasta se
gaseste. Categoric, islamul nu tolereaza doua categorii de minciuni: minciunile despre Allah si minciunile
despre Mahomed. Pe de alta parte, este admisa o gama de minciuni, cum ar fi: minciuna spusa in batalie pentru
a aduce reconcilierea intre tabere sau intre sot si sotie; minciuna spusa pentru a-ti salva propria viata; minciuna
rostita pentru a castiga pacea sau intelegerea; minciuna pronuntata pentru a influenta o femeie (si a face false
promisiuni sotiei).
Din punct de vedere statistic, ponderea minciunii ca tip de inselaciune in actul comunicational a fost
masurata de Buller si Burgoon (1994), rezultatele evaluarilor aratand ca minciuna ocupa un procent
insemnat, dupa cum urmeaza: minciuna = 30%, exagerarile = 5%, jumatatile de adevar = 29%, secretul (in
sens de tainuire) = 3%, diversiunea = 32%. O alta serie de cercetari au aratat ca: mai mult de 60% dintre
oameni mint in mod regulat, barbatii mint de 2-3 ori mai mult decat femeile (D. Perry, 1995), femeile mint
mai des pentru a-i proteja pe altii, pe cand barbatii pentru a se pune in evidenta pe ei insusi (Thierry Pfister,
1999), oamenii ascund adevarul in interactiunile lor sociale de 1-6 ori/ora, principalele motive pentru apelul
la minciuna sunt: evitarea neplacerilor proprii, castigarea aprecierii celorlalti si evitarea neplacerilor produse
altora.
Relatiile publice actioneaza in zona comunicarii umane mai mult decat oricare alta profesie.
Apartinand acestui mediu ele se afla inevitabil permanent in contact cu potentialitatea transmiterii de
informatii false, iar atunci cand aceasta are loc in mod voit, se patrunde pe teritoriul minciun Specialistii de
relatii publice ai diverselor institutii, purtatori de cuvant ai personalitatilor marcante din aria politica,
economica sau de show bussines, reprezentantii agentiilor specializate de relatii publice sau de comunicare –
construiesc si promoveaza imaginea publica a angajatorilor sau clientilor lor, consolidandu-le notorietatea si
credibilitatea in fata partenerilor de afaceri, sau a opiniei publice interne si internationale. In acest sens,
exista mereu tentatia de a introduce informatii care sa infrumuseteze realitatea, pentru a atinge rapid scopul
propus si a economisi timp si resurse in atingerea obiectivelor. Pana la un anumit punct aceste inadvertente
raman benigne, insa, de pilda, daca se afirma despre o persoana ce ocupa o functie publica ce nu si-a sustinut
bacalaureatul, ca are studii universitare, atunci devine maligna, pragul imoralitatii a fost trecut indubitabil.
b. Zvonul
Zvonul este definit ca o afirmatie prezentata drept adevarata fara a exista posibilitatea sa i se verifice
corectitudinea.[16] Pentru Allport si Postman, primii care au studiat acest fenomen, zvonurile reprezinta „un
enunt legat de evenimentele la zi, destinat a fi crezut, colportat din om in om, de obicei din gura in gura, in
lipsa unor date concrete care sa ateste exactitatea lui”. T. Shibutani defineste zvonul ca fiind „produsul
importantei si ambiguitatii”: daca importanta este zero, in nici un caz nu se poate vorbi despre un zvon; la fel
despre ambiguitate: declaratiile oficiale elimina zvonurile, pe cand lipsa lor nu face decat sa potenteze
aparitia si circulatia lor.
Zvonurile tind sa se ajusteze intereselor individuale, apartenentei sociale sau rasiale, prejudecatilor
personale ale celui care le transmite. Cercetarile lui Allport si Postman au aratat ca indivizii care propaga
zvonurile se confrunta cu dificultatea de a sesiza si retine in obiectivitatea lor elementele lumii exterioare.
Pentru a putea sa le utilizeze, ei trebuie sa le restructureze si sa le ajusteze modelului lor de intelegere si
intereselor propr
Cercetarile lui Kapferer[17] au aratat ca circulatia zvonurilor se bazeaza pe trei conditii esentiale:
credibilitatea, aparenta de adevar si dezirabilitatea continutului informatiei.
Circulatia lor apare ca un sistem de canalizare a fricii si incertitudinii in fata unor situatii ambigue. De
asemenea, circulatia lor este corelata cu forma, calitatea, credibilitatea informatiei oficiale sau formale. Cu
cat aceasta din urma este mai saraca, incompleta sau mai putin credibila, cu atat se intensifica propagarea
zvonurilor (de pilda, in societatile totalitare care monopolizeaza informatia formala, zvonurile au o mare
importanta).
Analistii clasifica zvonurile in trei categorii:
 cele care iau dorintele drept realitate (optimiste);
 cele care exprima o teama si o anxietate;
 cele care provoaca disensiuni (ataca persoane din cadrul aceluiasi grup).
Lansarea zvonului nu se face la intamplare, ci tinand cont de asteptarile grupurilor umane fata de
situatia problematica pe care o traverseaza. Plecand de la aceste date ale situatiei, se lanseaza un mesaj cat
mai apropiat de ceea ce ar dori sa afle populatia la acel moment, indiferent cat de departe de adevar este
continutul enuntului respectiv. In acest context posibilitatea de raspandire a zvonului este cea mai mare (in
situatiile de criza el reuseste sa aiba o intindere foarte mare in spatiul social).
Ca principale tipuri de falsificari sau distorsiuni de mesaje ce stau la baza zvonului amintim:
dramatizarea, amplificarea proportiilor, a semnificatiilor, a detaliilor, intretinerea celor transmise, redefinirea
prejudecatilor si a mentalitatilor proprii segmentelor respective de opinie, pentru a crea un puternic fond
emotional, in scopul ecranarii pana la disparitie a spiritului critic.
Procesul desfasurarii zvonului ar putea fi sintetizat astfel: incepe sa circule si sa prolifereze cate o
vorba cine stie de unde venita. Miscarea se amplifica, atinge un punct culminant, pentru ca apoi sa
descreasca, sa mai palpaie o vreme, inainte de a se stinge definitiv.
c. Intoxicarea
Aceasta este definita (in dictionarul Grand Robert) mai ales cu sensul de otravire, dar tine si de
domeniul neologismelor: „actiune insidioasa asupra spiritelor, tinzand sa acrediteze anumite opinii, sa
demoralizeze, sa deruteze.”[18]
In literatura de specialitate e consacrat faptul ca neologismul semantic intoxicare este de origine
militara. Andre Brouillard precizeaza in acest sens (in 1971), ca ea vizeaza adversarul si consta in a-i furniza
informatii eronate, care il vor face sa ia decizii dezavantajoase pentru el si favorabile pentru noi. Autorul
amintit prezinta multe exemple despre acest procedeu necinstit, dar eficient. In actul patru din Cyrano de
Bergerac, in timpul asediului de la Arras, comandantul taberei, Contele de Guiche, ii face semne cu esarfa
unui om ce fuge si explica: „Fugaru-i spaniol. Un fals spion. Ne-aduce servicii mari. E-un sol prin care orice
stire ce-as vrea, o pot transmite la inamic. Si modul acesta imi permite sa intervin in multe decizii ce-as lua.”
Cyrano raspunde indignat: „E-un ticalos!” Dar de Guiche nu se jeneaza: „E foarte comod”. Nici nu s-ar putea
defini mai clar intoxicarea.
Diferenta dintre intoxicare si dezinformare consta in faptul ca prima vizeaza un stat (major), un grup
restrans de factori de decizie, eventual un comandant suprem, in timp ce dezinformarea se adreseaza opiniei
publice. Asadar, spre deosebire de dezinformare, scopul intoxicarii este acela de a determina sa greseasca una
sau mai multe persoane, si nu o colectivitate.
Evident intoxicarea nu este rezervata numai domeniului militar, ea e valabila si pentru un partid
politic, o banca, un fabricant, ce pot profita de pe urma intoxicarii concurentilor.
d. Dezinformarea
Dezinformarea reprezinta orice interventie asupra elementelor de baza ale unui proces comunicational
care modifica deliberat mesajele vehiculate, cu scopul de a determina la receptori (numiti tinte in teoria
dezinformarii) anumite atitudini, reactii, actiuni dorite de un anumit agent social. Acesta din urma nu trebuie
sa fie neaparat dezinformatorul, el poate fi o institutie, o organizatie etc.[19]
Dezinformarea presupune trei elemente:
 manipulare a opiniei publice (altfel ar fi intoxicare);
 mijloace deturnate (altfel ar fi propaganda);
 scopuri politice, interne sau externe (altfel ar fi publicitate).
Autorii lucrarii „Teoria Comunicarii” – Tran Vasile si Irina Stanciugelu definesc dezinformarea in
felul urmator: „manipulare a opiniei publice in scopuri politice, folosind informatii tratate cu mijloace
deturnate.”[20]
Ca realitate nemijlocita, dezinformarea are doua dimensiuni: una neintentionala si alta intentionala,
vizand un anumit segment de opinie.
In lucrarea „Sociologia opiniei publice” a lui Stefan Buzarnescu se precizeaza faptul ca, sub aspect
intentional, dezinformarea poate fi analizata in functie de formele simbolice prin care sunt codificate
informatiile din mesaj. Dupa cum am comentat (in primul capitol), codurile pot fi exprimate prin limbajul
natural, limbajul non-verbal (gesturi, mimica), simboluri concrete (culori, panouri, lumini) si simboluri
abstracte specifice limbajului artificial (elaborat stiintific), precum formule matematice, expresii logice etc.
Daca in comunicarea sociala frecventa cea mai mare o inregistreaza codurile verbale, mixarea
acestora cu oricare din celelalte coduri conduce la realizarea unui nivel metacomunicativ, care poate sa
decontextualizeze mesajul in sensul dorit de sursa de emisie.
Alta modalitate intentionala prin care se actioneaza in sensul dezinformarii o constituie codificarea
polisemantica a mesajului. Multitudinea de semnificatii imanente enuntului, genereaza o diversitate
corespunzatoare de opinii, se rasfrange intr-o diversitate de atitudini care merg de la adeziune totala la
refractarism. Acesta este primul pas pentru tensionarea relatiilor interpersonale. Apoi, mentinerea unei
entropii semantice in mesaje garanteaza entropia organizationala pe termen scurt si mediu, iar pe termen lung
la prabusirea retelei comunicationale, care asigura eficienta functionala a structurii organizatorice respective
la nivel formal; la nivel informal, se ajunge la dezagregarea mentalului colectiv, care asigura identitate unei
comunitati.
Ceea ce deosebeste dezinformarea de alte tipuri de comunicare este caracterul deliberat al actiunii si
lansarea in circuitul informational a unor informatii partial adevarate in conjugarea lor cu afirmatii false, fara
indicarea vreunei surse care ar putea fi verificabila pentru autenticitatea celor emise.
Sub aspect neintentional, dezinformarea este generata de sursele de mesaje deservite de
neprofesionisti. Sporirea gradului de audienta a mesajului insuficient prelucrat sub raportul pertinentei, poate
conduce la dezinformare. De asemenea, practica mass-media a relevat ca o sursa de distorsionare a
mesajelor, cu efecte importante asupra calitatii informarii si care poate degenera in dezinformare, o constituie
utilizarea unor criterii neadecvate de selectare a informatiilor. Ne referim la folosirea exclusiva a criteriului
economic si politic in selectarea mesajelor, criterii ce pot avea ca finalitate dezinformarea acelor segmente de
public carora li se adreseaza.
In prezent, cuvantul dezinformare a devenit banal si face obiectul unor definitii diverse, dar
convergente. Amintim definitia pe care o da dictionarul Grand Robert, ca fiind cea mai potrivita: utilizare a
tehnicilor de informare, in special de informare in masa, pentru a induce in eroare, a ascunde sau a travesti
faptele.
e. Propaganda
Comunicarea publica trebuie diferentiata mai ales de propaganda.
Cuvantul propaganda apare pentru prima data in 1689. Provine din expresia latina congregatio de
propaganda fide (congregatie de propagare a credintei). Termenul se refera la faptul ca transmiterea unei
informatii catre public nu trebuie sa fie perceputa de informator ca mincinoasa, ci ca expresie a singurului
adevar existent. Totusi, sensul termenului s-a alterat rapid. Incepand din 1972 este definit ca „actiunea
exercitata asupra opiniei pentru a o determina sa aiba anumite idei politice si sociale, a dori si a sustine o
politica, un guvern, un reprezentant”. In secolul XX, dictionarul Grand Robert ii asociaza expresii peiorative:
spalare de creier, cacealmale, minciuni. Se observa ca suntem foarte departe de semnificatia initiala a
cuvantului. Acest lucru il datoram faptului ca, intre timp, a aparut notiunea de informatie raspandita cu
intentia de a manipula opinia publica, ceea ce trezeste banuieli in orice minte lucida. Aceste banuieli nu sunt
intotdeauna justificate. De pilda, un candidat la o functie publica care proclama fara retinere, de la tribuna sa:
„Votati-ma pe mine, eu sunt omul care va trebuie”, nu este neaparat un mincinos; este posibil sa fie intr-
adevar „omul care ne trebuie”. O doctrina in care credem si pe care ne straduim s-o propagam nu e falsa prin
definitie. Altfel spus, faptul ca anumite propagande sunt mincinoase nu inseamna ca toate sunt asa.
Chiar si atunci cand minte–ceea ce se intampla adesea - principala deosebire intre ea si dezinformare
este aceea ca propaganda se prezinta cu fata descoperita. Chiar daca foloseste ca mijloace neadevarurile, o
face in slujba unui scop asupra caruia nu are nimic de ascuns.
O trasatura de baza a propagandei este aceea ca simuleaza incercarea de a ne convinge inteligenta, dar
in realitate, cand isi atinge eficacitatea maxima, se adreseaza celor mai irationale facultati ale noastre.
Ea este considerata o activitate sistematica de transmitere, promovare sau raspandire a unor doctrine,
teze, sau idei de pe pozitiile unei anumite grupari sociale si ideologii, in scopul influentarii, schimbarii,
formarii unor conceptii, atitudini, opinii, convingeri sau comportamente.
In sensul clasic, se constituie ca un subsistem al sistemului politic al unui partid, al unui grup social
sau al unui regim de guvernare; in prezent insa, se dezvolta numeroase forme de propaganda (economica,
tehnica, medicala, sportiva, culturala), diferentiate dupa continut si prin raportare la profilul grupului social
care o initiaza, urmarind realizarea unor scopuri persuasive.
Ca sistem, propaganda dispune de:
- structura institutionala specializata (aparat de conducere ierarhica, centre de organizare, centre de
studiu, proiectare si difuzare de mesaje);
- ideologie si valori aflate in corespondenta cu interesele si obiectivele gruparii sociale pe care o
reprezinta; acestea sunt luate ca referinta pentru programarea si realizarea propagandei;
- mijloace si metode de transmitere a mesajului (studiul sociologic evidentiaza mai multe metode:
afectiva, a faptelor si persuasiva).
O alta distinctie importanta se face intre propaganda tactica (proiectata pe termen scurt pentru
obtinerea unor efecte imediate) si propaganda strategica (pe termen lung) destinata formarii sau modificarii
valorilor, atitudinilor de baza si conceptiilor proprii indivizilor si societat
Cea mai importanta forma de propaganda a fost considerata pana in prezent propaganda politica.
Aceasta nu urmareste descoperirea unor adevaruri, ci convingerea interlocutorilor reali sau potentiali
(asemanator cu ceea ce faceau sofistii – in schimbul unei sume mari de bani - in sec. 4 i.e.n, in Grecia antica).
Spre deosebire de comunicarea publica, propaganda (ca forma evidenta de manipulare) difuzeaza
credinta in sensul ei primar, lupta pentru ca opinia publica sa accepte anumite opinii politice si sociale, sa
sprijine o orientare politica, un guvern, un reprezentant al acestuia. Ea este un ansamblu de mijloace de
informare puse in mod deliberat in serviciul unei teorii, unui partid sau a unui om, in vederea strangerii de
adeziuni si a sprijinului cat mai multor persoane. Serveste orice strategie politica in conditii de exploatare
favorabila cu tehnici de cucerire a spiritelor elaborate stiintific.
f. Publicitatea
La fel ca propaganda, publicitatea transmite catre un public, pe cat de numeros posibil, un mesaj, a
carui realitate sau falsitate nu constituie interesul esential si al carui scop nu este acela de a informa, ci de a
influenta. Dictionarul Grand Robert defineste publicitatea ca: „faptul de a exercita o actiune psihologica
asupra publicului, in scopuri comerciale”.
Publicitatea, la fel ca propaganda, se adreseaza mai mult subconstientului decat constiintei. In acest
sens, Malaraux afirma ca: „cea mai eficace publicitate este cea americana, care mizeaza pe reflexele
conditionate”.
Accentul pus in mod intentionat pe irational apropie cele doua forme de manipulare. Totusi, spre
deosebire de propaganda, publicitatea nu face decat elogiul unui produs, fara sa foloseasca aluzii negative la
produsele concurente (scopul ei este vanzarea, si nu atragerea atentiei sau ostilitatii rivalilor, ceea ce ar duce
la catastrofa comerciala).
In rest, de catva timp (si sub influenta americana) specializarea comerciala a publicitatii tinde sa
dispara. Autorii lucrarii „Teoria Comunicarii” – Tran Vasile, Irina Stanciugelu, ne arata cum un candidat la
presedintia republicii poate fi lansat ca o pasta de dinti. Se combina dinainte costumele, dictiunea,
gesticulatia, fara a mai vorbi de afise si sloganuri in functie de presupusele preferinte ale publicului.
Propaganda simula intentia de a convinge, publicitatea nu cauta decat sa seduca. Intre timp, oricat de
dezinformatoare ar fi atunci cand ne face sa credem ca un anume candidat va fi cel mai bun presedinte,
posibil pentru ca poarta cravata pe gustul nostru, ea merge si drept la tinta la fel ca propaganda: cumparati X
sau Votati y, asa incat cu toate rafinamentele care s-ar dori introduse nu au alta semnificatie decat: Votati y
sau Cumparati x. Asadar, publicitatea, chiar si atunci cand minte, nu este dezinformare.
In concluzie, comunicarea publica trebuie sa se deosebeasca net (prin natura si substanta ei) de
publicitate: in timp ce prima dintre ele trebuie sa serveasca interesul colectiv, publicitatea serveste interese
concurente particulare sau partizane, in timp ce prima preconizeaza modificari comportamentale in vederea
schimbarii obiceiurilor, este mai curand anticonsum, se refera la comportamentele ideale ale cetatenilor cu
privire la propria lor persoana si este finantata de colectivitate (fonduri venite de la stat sau asociatii, unde
cea mai mare parte a resurselor provine din colecte de la populatie), publicitatea (ca forma de
manipulare) incurajeaza achizitionarea unui produs nou, deci favorizeaza consumul. Pune accentul mai mult
pe marca decat pe produs, vrea mai mult sa convinga decat sa informeze. Face din consumator un personaj
invingator si este finantata prin produsele cumparate de acestia.[21]
Putem sa ne intrebam in virtutea carei pareri, anumiti indivizi pot sa isi aroge privilegiul incercarii de
a modifica in mod legal comportamentele semenilor sai? In virtutea imperativelor etice, a prioritatii
interesului general fata de cel personal. Atunci cand comunicarea publica serveste bunastarii generale,
colectivitatea nu are nici o rezerva. De obicei, comunicarea publica are o origine esential guvernamentala, iar
semnatarul campaniilor nu este neutru in ceea ce priveste actiunea angajata si rezultatele sale (oricare ar fi
tema se intampla frecvent ca ministrul in cauza sa observe impactul comunicarii asupra publicului si sa
incerce sa beneficieze in urma succesului acesteia in privinta propriei imagini).
Cu privire la legitimitatea economica a comunicarii publice precizam faptul ca, orice prevenire
impotriva pericolelor sociale (boli cardiovasculare, alcoolism, tabagism, toxicomanie etc.), antreneaza
economii importante in ceea ce priveste costul ingrijirilor medicale si sociale atunci cand actiunile
desfasurate se dovedesc eficiente. Apararea mediului, informarea economica, imbunatatirea imaginii de
marca a corpurilor sociale au, desigur, o explicatie financiara, dau nastere la castiguri ce contribuie la
imbunatatirea comunitatii in ansamblu, precum si a indivizilor care o formeaza. Comunicarea publica
dobandeste astfel o legitimitate economica apreciabila in mod concret. Ea denumeste, de fapt, un deziderat
moral in comunicarea politica, institutionala si publicitara. Din aceasta perspectiva, formele de comunicare
descrise anterior (zvon, intoxicare, dezinformare, propaganda, publicitate) au un caracter inerent patologic,
adica imoral.
*
Aceasta scurta incursiune prin cateva forme ale manipularii: charisma (=anticamera), minciuna,
zvon, intoxicare, dezinformare, propaganda si publicitate - am intreprins-o cu scopul de a sublinia
urmatoarea idee: comunicarea publica specifica administratiei (sau cum mai este ea denumita comunicarea
sociala) – indiferent de cadrul de manifestare - trebuie sa fie prin excelenta o forma etica de comunicare, prin
urmare trebuie sa fie „curatata” de tot ce am enumerat mai sus. Dezideratul moral in cadrul ei este
obligatoriu, el este cel care face diferenta dintre aceasta forma de comunicare si celelalte forme: politica,
publicitara, economica, artistica, etc.
Pentru Bernard Miège „Societatea cucerita de comunicare” comunicarea reprezinta recurgerea din ce
in ce mai clara si mai organizata din partea administratiilor de stat la mijloacele publicitare si la relatiile
publice. Acest fapt se datoreaza faptului ca, pe de o parte, statul trebuie sa faca fata unor noi responsabilitati,
iar pe de alta parte, recurge la noi procedee de gestionare, inclusiv la procedeele de gestionare a opiniei puse
la punct in sfera afacerilor comerciale si industriale. Dar sa nu uitam ca sensul prim al sintagmei „relatii
publice” este cel de preocupare pentru binele public, iar etica trebuie sa fie o coordonata majora a substantei
unui proces de relatii publice (specialistii din Marea Britanie definesc aceasta activitate ca „reputatie a
managementului”). In ceea ce priveste publicitatea, in masura in care rezultatele ei servesc interesul general
(si nu particular), suntem la randul nostru de acord cu afirmatia lui Bernard Miège.
Comunicare publica versus comunicare politica
Comunicarea publica impartaseste cele mai multe trasaturi comune cu comunicarea politica, intrucat
amandoua trebuie sa serveasca interesul public. Riscul de a le confunda este foarte mare, de aceea
consideram ca, pentru o mai buna delimitare a diferentei lor specifice, mai intai trebuie sa deosebim cele
doua tipuri de comunicare.
In perioade electorale, un guvern sau un ministru este tentat sa valorizeze mai curand politica
personala si cea a partidului, decat actiunile intreprinse de administratia pe care o conduce. Or, comunicarea
publica nu se limiteaza doar la campaniile ministeriale, iar interesul de a nu o transforma intr-un apendice al
comunicarii politice este din ce in ce mai evident, data fiind mai ales diversificarea metodelor si raspandirea
acestora la toate esaloanele administrative.
In al doilea rand, comunicarea publica nu trebuie asimilata comunicarii institutionale. Accentul pus
pe aspectul institutional sau organizational are ca efect, disimularea caracteristicilor specifice comunicarii de
intreprindere, pe de o parte, si comunicarii publice pe de alta parte.
Asadar, comunicarea publica vizeaza in linii generale, patru categorii de fapte:
1. modernizarea functionarii administratiilor (cazul dispozi-tivelor de relatii cu publicul sau al
sistemelor de prezentare si transmitere a informatiei). Administratiile trebuie sa faca fata unor cereri din ce in
ce mai complexe si precise; cei administrati se asteapta sa obtina informatii la care socotesc ca au dreptul si
nu mai accepta raspunsuri care se ascund dupa secretul deciziilor administrative si dau impresia de arbitrar;
adaptarea si modernizarea administratiilor depind mult de schimbarile comportamentului celor administrati
care se considera tot mai mult niste consumatori, chiar niste clienti.
2. unele campanii isi fixeaza ca obiectiv producerea unor schimbari de comportament;
3. pentru unele administratii grija principala este sa isi asigure prin comunicare o imagine
moderna;
4. cautarea adeziunii cetatenilor cu privire la o anumita problema, prin actiuni de sensibilizare.
Trasatura esentiala a comunicarii publice este aceea de a actiona la nivelul reprezentarilor sociale si
de a permite o rapida modificare a discursurilor publice. Insistam asupra faptului ca, ea difera in mod esential
de alte tipuri de comunicare (amintite anterior) prin finalitatea sa, prin conotatiile morale deosebite.
Astfel, dupa cum am precizat deja la caracteristicile si formele sale, comunicarea publica:
vizeaza in special viata personala a cetatenilor prin mass-media, adreseaza mesaje intr-o
maniera speciala cetatenilor ca indivizi particulari (prevenirea maladiilor si accidentelor etc.).
este centrata pe efectele, pe rezultatele studiate,
dezvolta raporturi interactive in profitul progresului umanitar.
comunicarea publica isi propune un obiectiv de valoare individuala, actiuni de prevenire in
favoarea sanatatii si securitatii, promovarea resurselor patrimoniale.
este un emitator neutru, care nu este aservit nici unei entitati particulare, fie aceasta putere,
grup ori persoana.
actioneaza in mod independent in raport cu imprejurarile politice, pana la disparitia raului avut
in vedere.
preconizeaza modificari comportamentale in vederea schimbarii obiceiurilor, este mai curand
anticonsum;
se refera la comportamentele „ideale” ale cetatenilor cu privire la propria lor persoana;
este finantata de colectivitate: fonduri venite de la stat sau asociatii unde cea mai mare parte a
resurselor provine din colecte de la populatie.
Comunicarea politica
Spre deosebire de comunicarea publica cea politica este acea actiune planificata si sustinuta, menita
sa asigure climatul de bunavointa si intelegere intre organizatie si public. In cultura politica, mestesugirea
vorbelor este o actiune de importanta cruciala si de aceea, cine stapaneste aceasta arta, stapaneste lumea.
Principiile stravechi ale oratoriei, formulate de Cicero (dovedeste, incanta si emotioneaza) raman valabile si
in zilele noastre, in spatiul politic.
Comunicarea politica este o interactiune prin cuvinte, mesaje sau opin Un circuit in care sunt
implicate diferite coduri care, odata descifrate, asigura intelegerea dintre administratori si administrati, sau
mai precis dintre „cei care fac cartile” si cei care joaca in terenul social. Intr-o societate deschisa, informatia
circula nestingherita intre scena politica si populatie, intre emitator si receptor, astfel ca cetateanul este liber
sa discearna intre ce este bun pentru sine si ce este bun pentru o elita, oligarhie, daca vreti, sau pentru
comunitate. O comunicare politica eficienta este actiunea de valorizare a avantajelor pe care le detinem sau
de negativizare a adversarilor.
Procesul de comunicare politica eficienta, pe care orice candidat trebuie sa-l urmeze presupune cinci
etape, si anume:
1. cunoasterea oricaror date despre audienta;
2. prezentarea candidatului intr-o lumina favorabila;
3. crearea unui climat de familiaritate cu candidatul si cu programul sau politic;
4. crearea unor evenimente care sa ridice cota candidatului in sondajele de opinie;
5. pregatirea unor momente emotionale pentru alegatori.
Comunicarea politica are rolul de a starni interesul cetateanului pentru un program sau un candidat,
evidentiind foloasele pe care le aduce alegerea facuta sau, mai simplu, reaminteste un proiect de succes
desfasurat anterior.
De asemenea, ea nu urmareste doar transmiterea seaca a informatiilor, ci construirea unei cai
originale, interesante si persuasive pentru a determina alegatorul sa actioneze in sensul dorit: acordarea
votului. O regula de aur este sa stii sa te conformezi cerintelor curente ale populatiei (sa cunosti si sa respecti
codul celui cu care intri in dialog), sa folosesti acele mijloace de comunicare pe care oamenii de rand le
inteleg si sa te adaptezi universului comun de valori al comunitat Comunicarea politica este un camp in care
se intersecteaza diverse modalitati de persuadare a electoratului.
Incercand sa distinga specificul comunicarii politice, D. Wolton ne ofera o definitie restrictiva a
acestui fenomen, separandu-l de spatiul public, marketingul politic sau mediatizarea politic Pentru autoare,
comunicarea politica este spatiul in care se schimba discursurile contradictorii a trei actori care au legitimitatea
de a se exprima public asupra politicii si care sunt:
oameni politici;
ziaristii (mass-media);
opinia publica prin intermediul sondajelor de opinie.
Fiecare dintre acesti actori dispune de un mod specific de legitimare in spatiul public: legitimarea
reprezentativa – pentru partide si oameni politici; legitimarea stiintifica pentru sondaje si opinia publica;
legitimarea detinerii si utilizarii informatiei – pentru media si profesionistii acestora, ziarist
Belanger[22] asimileaza comunicarea politica relatiilor sociale tipice pentru procesul de influentare,
„o influentare in primul rand voita, apoi transformata in actiune sau dimpotriva, in actiune omisa.
Intotdeauna este vorba de o interventie intentionala referitoare la un eventual comportament al receptorului”.
Negrine[23] (The Communication of Politics) abordeaza comunicarea politica din perspectiva unui
sistem complex de comunicare a informatiei politice centrat pe practici jurnalistice, pe o anumita socializare
politica a societatii si pe democratizarea institutiilor statului.
Actorii comunicarii politice constituie genuri institutionale cu resurse, proiecte, motivatii si mize
diferite. Ei interactioneaza utilizand o serie de coduri si ritualuri menite sa produca vizibilitatea domeniului
politic, un domeniu destinat prin conventie publicitat Din aceasta cauza, nu de putine ori comunicarea
politica trece drept apanajul unei alte institutii, cea a producatorului de imagine publica.
Pe de alta parte, comunicarea politica este asimilata tot mai mult unei actiuni dramaturgice si se uita
faptul ca avem de-a face si cu o practica sociala care trebuie sa serveasca democratia, interesul public. In
relatia dintre actorul social, spatiul democratiei si spatiul public mediatic vom constata ca fiecare contribuie
la producerea celuilalt. Spatiul public mediaza intre actiunea politica si normele democratiei. Comunicarea
politica este un produs al spatiului public in masura in care mediatizarea a devenit un proces constitutiv
tuturor practicilor publice, inclusiv politicului.
In prezent, comunicarea politica este din ce in ce mai standardizata la nivelul formelor, regulilor si
strategiilor, precum si din punctul de vedere al situatiilor de interactiune politica. Se reproseaza adesea
strategiilor folosite aici ca dezvolta comercializarea politicului, ca, pe baza unui sistem de seductie sofisticat,
publicul este indoctrinat nu cu ideologii, ci cu imagini si pseudorealitati. Cu alte cuvinte, prea multa
comunicare elaborata scenic, dramaturgic si prea putina substanta politica. Important insa in acest context,
sustine Camelia Beciu, este potentialul democratic a ceea ce specialistii numesc comunicarea politica
americanizata.
In primul rand, modelul nu inlocuieste, ci atenueaza efectele modelului vertical de comunicare
politica, dintre aparatul politic centralizat spre subiectii politicului. In tiparele actuale, comunicarea politica
se poate manifesta ca un schimb discursiv intre politician, mass-media si electorat. Strategiile de comunicare
politica relativ standartizate ii obliga pe politicieni sa asimileze logica de actiune a mass-media si a
electoratului.
Acest model de comunicare politica creeaza astfel un spatiu de interactiune intre cei trei actori sociali.
Apare posibilitatea ca „monologul” politicianului sa fie imediat evaluat de catre jurnalisti si sondajele de
opinie; totodata, politicianul risca, in regim de mediatizare, ca actiunea sa proiectata atat de laborios sa nu
aiba efectele scontate.
In al doilea rand, politicienii si institutiile politice se afla in situatia de a-si adapta actiunea politica in
functie de interventia mass-media si a sondajelor de opinie. In spatiul public se instituie astfel practica
declansarii comunicarii politice.
In al treilea rand, actiunea politica devine accesibila. Strategiile de comunicare socializeaza actiunea
politica. De aceea,
s-ar putea ca ele sa constituie pretul platit pentru dezvoltarea unei mentalitati democratice, pentru ca
vizibilitatea politicului sa nu ramana doar o norma a democratiei, ci sa devina practica sociala.
Potrivit modelului actual de comunicare politica, actiunea politica se intemeiaza pe evaluarea
efectuata de catre mass-media si electorat. Fiecare dintre cei trei actori sociali initiaza comunicarea
politicului in functie de actiunea celorlalti doi. Actorii politici, mass-media, publicul si electoratul trebuie sa
raspunda unii altora. In felul acesta, comunicarea politica se instituie ca o practica publica, si nu ca o practica
subordonata spatiului public.
*
* *
In concluzie, numim comunicare publica orice forma de comunicare cu conotatii morale profunde,
adica orice proces ce insoteste activitatea institutiilor publice in vederea satisfacerii interesului general
(„fiintei comune” – Immanuel Kant).
Ea indeplineste rolul de reglare sociala, si in acest sens, include atat o dimensiune etica bazata pe
respectarea, de catre fiecare emitator public, a gradului de consens social inglobat in mesaj, cat si
o dimensiune juridica (caracterul de legalitate, legitimitate incorporat in ansamblul sau).
Mesajele transmise trebuie sa cuprinda informatii de utilitate publica, cum ar fi cunoasterea de catre
cetateni a organizatiilor din sectorul public, a modului de functionare si atributiilor acestora. Totodata, prin
comunicarea publica se urmareste cunoasterea nevoilor si dorintelor populatiei pentru ca institutiile publice,
prin rolul si atributiile pe care le detin, sa vina in intampinarea acestora, realizand astfel interesul general.
Campaniile de comunicare publica au menirea de-a contribui, la randul lor, la educatia civica (in acest
sens, la modificarea unui comportament si a starii existente), de a prezenta cat mai bine informatiile cu
privire la drepturile si datoriile cetatenilor, de a promova anumite servicii si organisme publice utile lui
(scoli, biblioteci, muzee, parcuri etc.).
Actiunile de comunicare publica trebuie sa se diferentieze de cele de construire de imagine, iar efortul
de schimbare a opiniei, mentalitatii cetatenilor trebuie sa fie unul onest, care sa respecte principiile etice, si sa
refuze orice tactica de manipulare amintita anterior. Persuasiunea (castigarea publicului pentru o teza) este
unul din scopurile ei, dar cu conditia transmiterii cu acuratete si obiectivitate a unei informatii corecte
(legale). Sa nu uitam ca nu este niciodata justificabil sa spui o minciuna, aceasta este pragul minim in materie
de morala, conceptul ce face diferenta intre moral si imoral la nivel de continut si mijloace de comunicare.
Informatia civica – bazata pe un contract tacit incheiat cu cetateanul – trebuie diferentiata de
comunicarea politica, de publicitate (menita sa serveasca interese concurente, particulare sau partizane), si
mai ales, de propaganda. Comunicarea din administratia publica trebuie sa fie consensuala, si nu doar in
profitul alesilor unei comunitati.
Paradigme ale comunicarii de masa din perspectiva evaluarii efectelor

Cercetarile media au fost orientate mult timp unilateral asupra studierii efectelor mass-media, alte
aspecte ale comunicarii de masa fiind neglijate.
Joseph Klapper argumenta in 1960 ca o triere completa a literaturii relevante pentru efectele
sociale si psihice ale mass-media ar presupune identificarea a trei mari etape.
Prima etapa a fost caracterizata prin ideea autoputerniciei media; se credea, la inceput, ca media are o
putere nemasurata de a influenta direct opiniile si comportamentele, de a manipula masele. La sfarsitul
secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea, reprezentarile asupra publicului au fost dominate
de teoriile asupra psihologiei multimilor, ale lui Gustave le Bon. Aceste teorii erau centrate pe conceptele
de suflet colectiv si individ in multime, si presupuneau ca in starea de multime indivizii se caracterizeaza
prin trasaturi ca: sentimentul puterii invincibile, pierderea simtului de responsabilitate,
spontaneitatea primitiva, cresterea sugestibilitatii si a sensibilitatii la contagiunea mentala. Astfel, publicul
este reprezentant ca o societate de masa, format din indivizi izolati si anonimi, expusi fara nici o
rezistenta valorilor de propaganda.
A doua etapa apare o data cu multiplicarea cercetarilorempirice de sociologie a
comunicarii de masa si va fi marcata deideea efectului minimal al media. Rezultatele cercetarilor converg
spre ideea relativitatii efectelor media. Mass-media reprezinta doar una dintre multiplele surse sociale,
iar influenta sa este conditionata de alte componente ale mediului social; influenta este mai
curand indirecta, deci media depinde de alte elemente ale mediului social, sau al lantului
procesului comunicational (lideri de opinie, grupuri mici, comunitatile de referinta).
A treia etapa este denumita a revirimentului, adica arevenirii la ideile marii puteri de
influentare de care dispun sistemele mediatice. Ea este legata de expansiunea televiziunii si de
cercetari originale mai profunde si mai cuprinzatoare. Cercetarile se efectueaza pe perioade mai lungi de
timp, si se acorda o atentie mai mare contextului social si motivatiilor expunerii la media. De
asemenea, se iau in considerare relatiile dintre comunicare si dinamica sistemelor de valori si a
modelelor culturale. Mai mult, impunerea televiziunii, care atinge si atrage audiente de dimensiuni fara
precedent, cu o putere incomparabila cu celelalte media, duce la destramarea dogmei efectului minimal.

Comunicare Marketing Protectia muncii Resurse umane


POSIBILITATEA SI UTILITATEA GESTIONARII COMUNICARII IN ORGANIZATII

POSIBILITATEA SI UTILITATEA GESTIONARII COMUNICARII IN ORGANIZATII


1. Necesitatea gestionarii comunicarii in organizatii
Gestionarea organizatiilor circumscrie acele genuri de activitati prin intermediul carora oamenii
intervin in mod deliberat in procesele din organizatii, in vederea controlarii lor.
Implicarea oamenilor in organizatii si functionarea organizatiior prin intermediul oamenilor pot fi
analizate in mai multe modalitati, adoptand mai multe repere. Un astfel de reper este comunicarea, intrucat
relatiile informationale dintre oameni in organizatii 'au ample consecinte si pentru oameni si pentru
organizatii, deoarece semnificatiile vehiculate si suportii utilizati influenteaza oamenii implicati in
comunicare si prin ei retelele si canalele de comunicare; consecintele derivate de natura organizanta sau
dezorganizanta modifica succesiv posibilitatile interlocutorilor de a sustine relatii comunicationale
(informationale)'[1].
De ce este necesara gestionarea comunicarii in organizatii?
a) Prin originea ei comunicarea umana este partial instinctiva si spontana, dar in cea mai mare parte
are, trebuie sa aiba, un caracter elaborat, constient, gandit. In organizatii comunicarea nu poate fi spontana
deoarece relatiile informationale nu pot tinde de la sine spre functionarea optima; ele dezvolta consecinte atat
de ample si sunt atat de complicate incat pentru a se putea ajunge la contexte informationale realmente
dezirabile, atat oamenilor cat si organizatiilor, este necesara o competenta aparte, specializata
pentru gestionarea comunicarii (ea insasi avand un caracter deosebit de complicat). O astfel de competenta
ar trebui:
♦sa proiecteze solutii care sa poata apropia comunicarea de ceea ce ar putea fi considerata
maximizarea contributiei ei la intretinerea organizatiei in stari functionale si la satisfacerea necesitatilor
oamenilor in procesul interactiunilor pe care functionarea lor in organizatie le presupune;
♦sa organizeze implementarea lor in modalitati care sa nu compromita obiectivele proiectarii;
♦sa efectueze in timp real evaluari pentru identificarea eventualelor necesitati de ameliorare a
optiunilor anterioare;
♦sa favorizeze comunicarea constructiva intre oameni in organizatii astfel incat sa poata identifica si
descuraja agresiunile informationale.
b) Relatiile comunicationale (informationale) pot sa favorizeze functionarea organizatiei sau o pot
afecta, ii pot modifica organizarea si reglementarile si, ca urmare, ele nu pot functiona performant daca
problema acestor relatii nu este in atentia oamenilor din organizatii, cel putin a celor implicati in gestionarea
lor:
♦necesitatea ca in cadrul fiecarei organizatii informatia sa ajunga la instanta (persoana sau sectie)
potrivita si la momentul oportun, intrucat pierderea controlului poate avea efecte dezorganizante;
♦lipsa informatiei sau blocarea relatiilor informationale au consecinte disfunctionale si
dezorganizante care se induc de la oamenii afectati direct la ceilalti si, astfel, in retelele si canalele ce intretin
organizatia;
♦se pot induce actiuni deliberate, din interiorul sau exteriorul organizatiei, pentru a dezorganiza
fluxurile comunicationale ce intretin functionarea organizatiei sau pentru a orienta organizatia, optiunile ei
majore in directii ce raman necunoscute (ascunse) organizatiei, oamenilor implicati in gestionarea ei
(manipulari).
c) Aparitia si amplificarea unor decalaje si incompatibilitati intre capacitatile organizatiei si ale
oamenilor de a intretine relatii comunicationale (informationale), care pot duce la raporturi cu grade de
functionalitate reduse, chiar tensionate, in interiorul organizatiei, cu alte organizatii si intre oameni. In
legatura cu acest aspect gestionarea comunicarii in organizatii trebuie sa aiba in vedere urmatoarele aspecte:
♦surse ale dificultatilor de comunicare se afla in contextele comunicarii si constau in: 'erori in
gestionarea publica a organizarilor (legiferari, masuri administrative publice); caracteristicile structurilor
sociale ce inglobeaza functional organizatiile; erori in organizarea organizatiilor; erori in reglementarea
rolurilor; erori in socializarea oamenilor, in fiecare din cele trei genuri de socializari; carente in formalizarea
cadrului social al comunicarii si al relatiilor informationale; negestionarea comunicarii sau erori in conceptia
de gestionare a comunicarii in organizatii'[2];
♦surse ale dificultatilor de comunicare sunt si in oameni: 'modalitatile cum se constituie reprezentarile
si imaginile, implicarea lor necontrolabila in procesele nedeliberate prin care oamenii asuma si atribuie
roluri, aflarea multor oameni in stadii in care nu sunt capabili sa-si gestioneze relatiile comunicationale
(informationale)'[3].
d) Necesitatile de gestionare a comunicarii se amplifica daca organizatiile sunt mai complicate si in
interiorul lor 'se desfasoara activitati pentru satisfacerea mai multor necesitati sau a unor necesitati ce
presupun interactiuni comunicationale deosebit de bine corelate'[4]:
♦exercitarea coordonarii si controlului numeroaselor retele si canale comunicative de a caror eficienta
depinde existenta organizatiilor insasi, precum si a categoriilor de consumatori ai informatiei;
♦cresc nevoile de socializare functionala a oamenilor, de formalizare a canalelor si modalitatilor de
comunicare, de producere si ameliorarea bancilor de date, precum si de sesizare la timp a nevoilor corective.
'Posibilitatile oamenilor de a sesiza necesitatile de gestionare a comunicarii din organizatii (a unora
dintre relatiile informationale sau a unor aspecte care le conditioneaza) sunt initial reduse si afectate de
deschiderile pe care le ofera cercetarile teoretice'[5]. Aceasta face ca masurile gestionare sa fie initial mai
putin eficace, sa contina si actiuni eronate, dar sa existe si posibilitatea de a se ameliora succesiv. Ca urmare,
pot apare decalaje intre capacitatile organizatiilor de a organiza gestionarea comunicarii cu consecinte
deosebit de grave pentru organizatiile cu capacitati reduse de procesare a informatiilor, de intelegere a
problemelor pe care le genereaza relatiile informationale. 'Astfel de organizatii devin vulnerabile pentru ca
interactiunile in organizatii nu pot fi functionale, dar si pentru ca alte organizatii pot sa speculeze in favoarea
lor decalajele sesizate'[6].
2. Probleme ale gestionarii comunicarii in organizatii
Gestionarea efectiva a comunicarii in organizatii se diferentiaza in raport cu specializarea lor si cu
numeroase alte aspecte ce pot fi relevante pentru cel care isi asuma rolul de gestionar al acestei complicate
problematici, cu atat mai complicata cu cat organizatia se implica in satisfacerea unor necesitati sociale mai
ample.
Principial, gestionarea comunicarii are in vedere, indeosebi proiectarea si administrarea fluxurilor
interne ale organizatiilor avand ca suport structura acestora (statusuri, roluri, functiuni etc), care
dimensioneaza lanturile comunicarii pe paliere si raspunderi (secretariate, persoane cu functii specializate,
structuri de control a fluxurilor informationale etc.). Totodata, masurile de gestionare a comunicarii cuprind
si proiectarea si administrarea relatiilor informationale dintre organizatii si parteneri din afara lor (alte
organizatii).
Daca luam in considerare aspectele prin care am caracterizat procesele de comunicare in capitolele
anterioare, se pot intreprinde analize suficient de nuantate ale situatiilor in care se comunica incat
informatiile obtinute sa faca posibile elaborari de strategii de gestionare a comunicarii realmente benefice
pentru oameni si organizatii. Se va constata ca astfel de strategii nu pot fi cu adevarat performante daca nu
cuprind actiuni constructive corelate atat in contextele comunicarii, cat si in situatiile in care se comunica.
Prin gestionarea comunicarii, in sensul pe care il acordam in acest context, nu intelegem doar cele
relevate mai sus. Aceasta trebuie sa includa si actiuni prin care:
♦sa se dezvolte atasamentul oamenilor fata de buna functionare a organizatiei care sa determine
evitarea atitudinilor pasive si, mai rau, a celor intentionat daunatoare organizatiilor;
♦sa se stimuleaze interesul personalului pentru inovare in vederea dezvoltarii organizatiei;
♦sa se favorizeze evaluarea corecta a competentei oamenilor cu functii gestionare si a conceptiilor ce
sunt implementate in organizatie incat interpretarile eronate sa nu afecteze implementarea lor, sa nu genereze
reprezentari eronate care sa genereze neincredere, abaterea unora dintre oameni de la indeplinirea obligatiilor
in interiorul interactiunilor comunicationale proiectate;
♦sa se poata produce si intretina o stare de vigilenta competenta fata de eventuale actiuni menite sa
perturbe organizatia, sa dezorganizeze comunicarea si, pe aceasta cale, interactiunile ce dau performanta
organizatiei;
♦sa se includa actiuni menite a dezvolta interesul oamenilor pentru a-si spori competenta in
comunicare si pentru a se informa corect, pentru a nu admite necritic mesajele receptate de la diverse surse.
Astfel de actiuni genereaza statusuri si roluri specializate pentru gestionarea anumitor aspecte ale
comunicarii (cele puse in evidenta la comunicarea in organizatii, sructuri de relatii publice etc.) si sunt cu atat
mai performante cu cat pot sa beneficieze de rezultate mai bune ale cercetarii teoretice.
Posibilitatea agresiunilor informationale, a folosirii relatiilor informationale cu scopuri ascunse, in
detrimentul unor oameni sau a unor organizatii, complica conceptiile de gestionare a comunicarii, genereaza
profesii din ce in ce mai complicate, care presupun competente de mare subtilitate dar si oameni bine
socializati, loiali celor pentru care lucreaza.
3. Modalitati de gestionare a comunicarii
Cresterea performantelor in gestionarea organizatiei, diversificarea si particularizarea acestora in
functie de domeniul in care se comunica si de problemele relatiilor informationale depinde de rezultatele
unor studii teoretice si a unor analize nuantate a situatiilor in care se comunica si a mijloacelor de comunicare
utilizate, in vederea identificarii acelor modalitati de gestionare a comunicarii prin care avutia informationala
a organizatiei sa sporeasca cu costuri minime si sa fie orientata concentric incat sa produca consecinte
sinergice benefice.
Principalele modalitatile care se folosesc sunt:
a) Analiza functionalitatii retelelor de statusuri oficiale distribuite conform organigramei organizatiei
care vizeaza analiza modului de organizare si functionalitatea comunicarii pe verticala si pe orizontala.
Analiza de acest tip are in vedere elemente care privesc:
♦dimensiunile si continutul fluxurilor comunicationale concretizate in diversele retele si canale de
comunicare;
♦fluctuatiile care se produc;
♦controlul retelelor.
Analiza dimensionarii fluxurilor se face din perspectiva continutului de informatii si clasificarilor,
astfel ca fiecarui palier sa-i fie distribuite acele informatii care sa-i permita sa organizeze si sa exercite
conducerea la nivelul respectiv. De regula, administrarea (gestionarea) retelelor comunicationale se face de
catre managerii respectivi, prin intermediul serviciului de documente sau secretariate (daca sunt).
b) Analiza functionalitatii atribuirii rolurilor prin reglementari este centrata pe consecintele atribuirii
unui rol, respectiv, stabilirea unui flux comunicational (informational) cu anumite dimensiunilor. De altfel, se
poate spune ca stabilirea fluxurilor (retelelor) comunicationale depinde de rolurile atribuite in organizatie.
Analiza comporta acelasi algoritm ca la status cu deosebirea ca trebuie sa se aiba in vedere urmatorul
fapt: o persoana cu un anumit status poate indeplini un set de roluri (care pot fi congruente sau incongruente).
c) Analiza compatibilitatilor asumarii si atribuirilor de roluri cu rolurile functionale, are in vedere:
♦incarcarea individului cu o anumita pozitie (status);
♦compatibilitatea intre ceea ce presupune statusul detinut de individ si ceea ce indeplineste in mod
real.
d) Analiza informatiilor utile pentru buna functionare a oamenilor conform rolurilor: oportunitatea
si suficienta lor.
Se analizeaza structura fluxului informational, periodicitatea acestuia precum si caracterul relevant
sau irelevant al informatiilor, suficienta sau insuficienta continutului informational.
e) Proiectarea, functionarea si controlul retelelor informationale in organizatii: nevoia de relatii
comunicationale este determinata in functie de structura avuta in vedere.
4. Instituirea si functionarea activitatilor de relatii publice
4.1. Conceptul de relatii publice
Relatiile publice reprezinta o componenta importanta a stiintelor comunicarii care a patruns rapid in
vocabularul si realitatea romaneasca. In legatura cu definirea conceptului exista inca multe confuzii,
indeosebi intre sintagma 'relatii publice' si expresia 'relatii cu publicul', precum si considerarea relatiilor
publice sinonime cu marketingul, cu publicitatea, cu propaganda sau cu manipularea[7].
Modurile diferite de intelegere a relatiilor publice influentate de pozitia pe care s-au situat diversi
teoreticieni, diversitatea organizatiilor in care se desfasoara, numeroasele forme si obiective de lucru s-au
concretizat intr-o mare varietate de definitii, mai mult sau mai putin reprezentative. In timp au fost elaborate
mai multe acceptiuni ale relatiilor publice:
♦comunicare persuasiva intr-un singur sens;
♦ca publicitate persuasiva - 'inducerea in public de a avea intelegere si bunavointa';
♦intelegere mutuala intre o organizatie si publicul sau;
♦managementul comunicarii intre o organizatie si publicul sau;
♦ceea ce ajuta organizatiile sa se adapteze mediului in care functioneaza;
♦cosilierea liderilor organizatiei si implementarea unor programe de actiune planificata etc.
Pe scurt, conceptul de relatii publice cu sens unic duce la propaganda sau comunicare persuasiva, in
timp ce conceptul cu dublu sens pune accent pe schimbul de comunicari si intelegere mutuala, iar conceptul
de adaptare a organizatiei considera ca rolul functiei de relatii publice este de consiliere a mangerilor si de
actiuni de corectie. Practic, conceptul contemporan al relatiilor publice reprezinta un amestec al celor trei
concepte.
Exista si un alt mod de intelegere a conceptului si anume analizarea sarcinilor specifice si a
responsabilitatilor incluse: prin descrierea a ceea ce cuprind relatiile publice si ceea ce fac acestea in practica
se dezvolta definitiile operationale ale functiei de relatii publice.
Numarul definitiilor relatiilor publice este impresionant, fiecare autor sau organizatie de specialitate
(nationale si internationale, cu prestigiu in domeniu: Asociatia Internationala de Relatii Publice, Societatea
Americana de Relatii Publice - vezi Anexa 2, Asociatia Franceza de Relatii Publice etc.) operand cu o
acceptie care sa raspunda unor nevoi sau conceptiei proprii de organizare si desfasurare a relatiilor publice.
Este semnificativ, in acest sens, efortul lui Rex F. Harlow care, din analiza a 472 de definitii, a reusit sa
conceapa o definitie care sa puna in evidenta atat aspecte conceptuale cat si operationale: 'prin relatii publice
se intelege o functie de management care ajuta la stabilirea si pastrarea unor linii de comunicare mutuala, de
intelegere, acceptare si cooperare intre organizatie si publicul sau; notiunea implica managementul
problemelor si tematicilor, ajuta managementul sa fie permanet informat si sa raspunda opiniei publice,
defineste si accentueaza responsabilitatile managementului in servirea interesului public; ajuta managementul
sa tina piept si sa foloseasca cu eficacitate schimbarile, slujind ca un sistem de alarmare timpurie, pentru a
ajuta la anticiparea tendintelor si foloseste ca principale unelte de lucru cercetarea si comunicarea sanatoasa
si etica'.
Ceea ce trebuie semnalat este ca, de regula, definitiile sunt centrate, fie pe activitatile de relatii
publice, fie pe efectele acestora[8] si ca este greu sa se faca ordine in definitiile existente, intrucat
'formularile respective contin atat aspecte conceptuale (ce sunt relatiile publice?), cat si
aspecte instrumentale (ce proceduri de lucru folosesc cei ce le practica?)'[9].
Pentru prima modalitate de definire este prezentata sinteza realizata de revista profesionala Public
Relation News care intelege prin relatii publice functia de management care evalueaza atitudinile publice,
identifica politicile si procedurile unui individ sau ale unei organizatii cu interesul public si concepe si
executa un program de actiune pentru a obtine intelegerea si acceptarea publicului si definitia propusa de
Asociatia Internationala de Relatii Publice care considera ca practica relatiilor publice este arta si stiinta
sociala a analizarii unor tendinte, a anticiparii consecintelor lor, a sfatuirii liderilor unei organizatii si a
implementarii unor programe de actiune care vor servi atat interesele organizatiei, cat si interesele
publicului.
Cea de a doua modalitate este ilustrata cu definitiile unor specialisti ai domeniului: S.M. Cutlip si
colaboratorii sai, care sustin ca relatiile publice reprezinta o functie manageriala, care stabileste si mentine
legaturi reciproce benefice intre o organizatie si publicul de care depinde succesul sau falimentul ei; J.E.
Grunig si T. Hunt care accentuiaza dimensiunea comunicationala si afirma ca relatiile publice
sunt 'managementul comunicarii dintre organizatie si publicurile sale'. Aceasta ultima definitie este
considerata de autoarea comentariului cea mai concisa si completa.
4.2. Clasificarea relatiilor publice
Actiunile de relatii publice se desfasoara atat in interiorul organizatiei cat si in afara acesteia[10].
a) Relatiile publice interne ale organizatiei au rolul de a 'indoctrina' personalul cu o filozofie a
organizatiei respective, in care rolul predominant il constituie intelegerea rostului economic si social al
acesteia. Prin intermediul acestor actiuni se urmareste ca fiecare om sa se considere coparticipant la
activitatea organizatiei respective, iar organizatia sa-i apara in minte ca fiind cea care ii permite sa-si
manifeste din plin spiritul inventiv, creator, personalitatea.
b) Relatiile publice externe vizeaza clientela si marele public, diferentiat, in raport cu diverse criterii
(varsta, sex, profesii, mediul rural sau urban etc.).
4.3. Trasaturile si functiile relatiilor publice
Relatiile publice sunt actiuni specifice, cu anumite trasaturi caracteristice, care le deosebesc de alte
forme de comunicare existente in organizatii. Acestea sunt urmatoarele[11]:
♦este un proces intentionat, intrucat are la baza o manifestare de vointa a unei persoane sau a unei
organizatii in scopul castigarii increderii;
♦procesul urmareste o reactie de tip impact, adica obtinerea unui anume tip de reactie din partea altor
persoane;
♦se desfasoara pe baza unei strategii bine pusa la punct, uneori an mai multe faze;
♦procesul are la baza realizarile, de regula bune, ale individului sau organizatiei;
♦scopul realizarii procesului de relatii publice este dublu: castigul este si al initiatorului si al
publicului larg ca beneficiar al serviciilor organizatiei;
♦sunt un atribut al conducerii organizatiilor si permit mentinerea unor cai de comunicare intre
organizatii si oamenii cu care vin in contact.
La nivelul organizatiei relatiile publice indeplinesc mai multe functii[12]:
♦de promovare a unei imagini pozitive a organizatiei si de construire a identitatii sale;
♦de protectie si de intarire a reputatiei organizatiei;
♦de informare a diferitelor categorii de public;
♦de gestionare a comunicarii interne;
♦de relationare cu comunitatea locala, mediile financiare, consumatorii/clientii, diferite publicuri si
organizatii interne si internationale, organizatii neguvernamentale, fundatii, asociatii etc.;
♦de management al evenimentelor speciale din viata organizatiei si al situatiilor de criza;
♦de consultanta in afaceri publice.
4.4. Obiectivele relatiilor publice
Prin intermediul relatiilor publice, de regula, se urmaresc obiective cum sunt:
♦desfasoara un program planificat si sustinut, ca o componenta a mangementului;
♦organizeaza relatiile intre organizatie si publicul sau;
♦monitorizeaza constientizarea situatiei, opiniile, atitudinile si comportamentele in interiorul si in
afara organizatiei;
♦analizeaza impactul politicilor, procedurilor si actiunilor asupra publicului;
♦corecteaza acele politici, proceduri si actiuni care vin in conflict cu interesul public si supravietuirea
organizatiei;
♦consiliaza managementul pentru stabilirea de noi politici, proceduri si actiuni reciproc avantajoase
pentru organizatie si publicul sau;
♦stabileste si intretine o comunicare in dublu sens intre organizatie si publicul sau
♦realizeaza schimbari specifice in constientizarea situatiei, opiniile, atitudinile si comportamentele in
interiorul si exteriorul organizatiei;
♦stabileste rezultatele relatiilor noi sau a celor intretinute intre organizatie si publicul sau.
Relatiile publice sunt responsabile de organizarea comunicarii globale si institutionale a
organizatiei[13]:
♦concep strategia si politica de comunicare;
♦creeaza mesajele si evenimentele;
♦aleg canalele de comunicare;
♦selecteaza purtatorii de cuvant.
In acest fel se realizeaza o transparenta controlata, care presupune discretie si confidentialitate;
functioneaza un filtru al comunicarii organizatiei prin care mesajele favorabile impiedica impactul mesajelor
nefavorabile[14]. Practic se realizeaza un compromis strategic si controlat intre nevoia de comunicare si
transparenta, pe de o parte, intre discretie si confidentialitate, pe de alta parte.
4.5. 'Tinte' si forme de desfasurare a actiunilor de relatii publice
Sunt 'tinte' ale actiunilor de relatii publice ale organizatiei o mare diversitate de publicuri, atat indivizi
cat si organizatii, din varii domenii de activitate, mai mult sau mai putin apropiate ca preocupari[15]:
♦mass-media si mediul internet;
♦opinia publica sau publicul extern;
♦publicul intern;
♦institutiile si fondurile financiare, bancile, bursele, societatile de rating si de asigurari;
♦actionarii, obligatarii, institutiile si organismele puterii de stat si ale administratiei publice;
♦partidele politice si orice alte grupuri de interese politice si civice, asociatii profesionale, fundatii
culturale, cluburi etc.
Activitatea de relatii publice se proiecteaza si se desfasoara pe baza unei campanii (proiect),
instrument de marketing si comunicare publica, care 'construieste si apara sau schimba si cosmetizeaza
imaginea publica a unei organizatii, eventual a unei marci a unei persoane, idei, produs sau serviciu'[16].
Campania de relatii publice se desfasoara pe baza unui plan care, de regula, cuprinde[17]: definirea
problemelor; analiza situatiei; stabilirea obiectivelor; identificarea diferitelor de public; stabilirea strategiilor;
stabilirea tacticilor; fixarea calendarului de lucru;stabilirea bugetului; stabilirea procedurilor de evaluare.
Formele si metodele intrebuintate in relatiile publice fac parte din 'categoria generala de tehnici si
metode de comunicare'[18] care au insa un 'anumit specific si sunt adaptate activitatii de relatii publice'[19].
Nu se poate vorbi insa de o delimitare foarte clara a acestora, intrucat universul comunicarii publice are
granite imprecise si alunecoase[20]. Cele mai cunoscute forme si metode de relatii publice sunt:
♦comunicatul de presa, o informare succinta, de actualitate, un punc de vedere oficial destinat
mediatizarii prin presa (ofera doar canalul), prin care se prezinta date factuale;
♦dosarul de presa, un ansamblu detaliat de documente ce vor fi puse la dispozitia presei periodic sau
cu ocazia conferintelor de presa, cu scopul de a readuce in atentie evenimente sau oferte ala organizatiei;
♦conferinta de presa, o actiune organizata periodic, oficiala si protocolara, interactiva si deschisa,
special destinata ziaristilor, prin care acestia primesc, de la o persoana avizata, informatii noi si importante
despre organizatie;
♦publi-redactionalul, o tehnica abila de relationare publica, un instrument echivoc, ce 'ia forma unei
actiuni publicitare si promotionale mascate, deghizate, inserata direct in materialul redactional curent sau
intr-o rubrica de specialitate'[21];
♦lobby, o actiune care sugereaza eforturile facute de cineva pentru influentarea unei decizii
prezidentiale, guvernamentale, legislative sau administrative, prin diverse mijloace de persuasiune sau
presiune in interesul afacerilor, al politicii,al culturii sau al unor persoane;
♦anuntul la mica publicitate, cea mai simpla si accesibila forma de comunicare si relationare publica,
cu risc scazut, prin care se incearca sa se atraga atentia unor clienti potentiali asupra ofertelor organizatiei;
♦zvonul, o forma de publicitate ieftina, eficace si durabila in scopul promovarii vanzarilor si
prestigiului organizatiei;
♦arme albe in arsenalul relatiilor publice, constand in oferta publica de suporturi de informatii utile:
harti turistice, harti rutiere, calendare, agende, cataloage, pliante de prezentare, horoscoape, bilete pentru
mijloace de transport etc. in interiorul carora pot fi inserate sau adaugate mesaje promotionale si anunturi
publicitare, precum si diverse insemne (carti de vizita, ecusoane, uniforme etc.)
5. Gestionarea crizelor in comunicare in organizatii
5.1. Cu privire la conceptul de criza
Problematica crizelor a preocupat specialisti apartinand multor domenii de activitate ceea ce a
determinat existenta unor numeroase perspective de abordare si, ca urmare, a unor numeroase puncte de
vedere. Aurel V. David[22] considera ca limbajul medical ofera intelesul stiintific al crizei, aceasta
semnificand 'acea faza din evolutia unei boli in care se decide daca puterea de vindecare a organismului este
suficienta pentru insanatosire'[23].
In psihologie criza este un 'moment sau faza a unui proces, constand din conflicte acute, privatiuni,
decompensari, neacoperire a unor expectatii, dificultati si alte fenomene negative ce pot fi urmate de progres
sau de regres'[24]. Pentru psihologi, apreciaza autorul citat mai sus, criza reprezinta un 'conflict intern'
rezultat din ciocnirea si lupta intre motive, tendinte, interese, atitidini opuse si de forte relativ egale si greu de
conciliat sau ireconciliabile. Acestea duc la stare de tensiune si framantari.
Criza este definita de sociologii avandu-se in vedere doua perspective: ca 'o perioada in dinamica
unui sistem caracterizat prin acumularea accentuata a dificultatilor, izbucnirea conflictuala a tensiunilor, fapt
care face dificila functionarea sa normala, declansandu-se puternice presiuni spre schimbare'[25], iar pe de
alta parte 'manifestarea unor dificultati temporare sau cronice ale modului de organizare a unui sistem,
exprimand incapacitatea acestuia de a functiona in modalitatea existenta'[26].
In lucrarile consacrate managementului crizei se considera ca aceasta apare atunci cand 'intregul
sistem este afectat, in asa fel incat existenta sa fizica este amenintata; in plus, valorile de baza ale membrilor
sistemului sunt amenintate intr-o asemenea masura, incat indivizii sunt obligati fie sa realizeze caracterul
eronat al acestor valori, fie sa dezvolte mecanisme de aparare impotriva acestor valori'[27].
Un punct de vedere interesant are Lucian Culda care utilizeaza 'expresia crize ale
organizatiilor pentru a desemna situatii in care actiunile gestionare nu mai reusesc sa ofere solutii viabile
pentru functionarea organizatiilor sau pentru reproducerea lor intru satisfacerea necesitatilor sociale.
Situatiile de criza se recunosc prin predominanta proceselor disfunctionale, prin incapacitatea organizatiilor
de a mai satisface necesitatile sociale asumate. Astfel de situatii, prin consecintele lor, blocheaza si procesele
organizante ce intretin organizatia, care fac posibila reproducerea ei in modalitati compatibile cu procesele ce
au loc in socio-organizarea specializata ce o inglobeaza functional'[28].
Concluzionand, criza apare ca o ruptura, ca o situatie nedorita, care intrerupe functionarea obisnuita a
unei organizatii si care afecteaza imaginea ei la nivelul publicului. Criza, care nu este niciodata un moment
agreabil, impinge indivizi si institutii sa se deschida in mod spontan: riscurile sunt mari, situatia si jocul
actorilor sunt instabile si greu de definit, iar mizele sunt enorme. 'De aceea, este necesar sa existe o strategie
globala de intampinare a crizei (managementul crizei), specialisti bine antrenati (celula de criza) si o politica
de comunicare adecvata (comunicarea de criza)'[29].
5.2. Posibilitatea crizelor in comunicare
Indubitabil, criza organizatiei cuprinde si dificultati de comunicare. In legatura cu aceasta
problematica pot fi relevate doua aspecte:
♦criza ca dimensiune importanta a gestionarii situatiilor de criza (comunicarea de criza);
♦crizele in comunicare.
5.2.1. Comunicarea de criza
Comunicarea poate fi un instrument eficace in gestionarea situatiilor de criza. Aceasta poate constitui
una din modalitatile de baza, mai intai pentru prevenirea situatiilor de criza (limitarea adancirii lor), potrivit
cerintei ca cea mai buna comunicare este cea care intervine inainte de criza, apoi pentru stingerea conflictelor
(tensiunilor) si, in sfarsit, pentru refacerea imaginii organizatiilor afectate de criza. Comunicarea de criza este
comunicarea dintre organizatie si publicurile sale, in timpul si dupa evenimentele negative si implica patru
mari tipuri de activitati[30]:
♦evaluarea riscurilor constand in identificarea diferitelor amenintari existente in mediul in care
opereaza organizatia si consecintele impactului acestora asupra activitatilor organizatiei;
♦planificarea comunicarii de criza care cuprinde politicile (masuri si actiuni) organizatiei prin care se
urmareste iesirea din cziza;
♦raspunsul care consta in punerea in aplicare a planului comunicarii de criza;
♦refacerea organizatiei constand in evaluarea calitatii raspunsului aplicat.
O organizatie nepregatita pentru asemenea situatii nu poate decat sa blocheze comunicarea prin
aplicarea unor antireguli:
♦tacere, absenta (nici o comunicare);
♦inchidere (no comment);
♦dezmintiri (nu se intampla nimic);
♦declaratii linistitoare (nu stim nimic, dar nu este grav);
♦lipsa totala de modestie (suntem cei mai buni din lume);
♦pasarea responsabilitatii catre altii (nu noi);
♦punerea in discutie a celor care informeaza.
Toate acestea pot duce si la o criza a comunicarii.
Cateva cerinte privind folosirea eficienta a comunicarii in gestionarea crizelor din organizatii:
a) Comunicarea de criza nu poate fi prevazuta, dar poate fi pregatita. Ca urmare, inainte de criza sunt
necesare unele puncte de sprijin de natura politica:
♦legitimitate cu privire la riscurile angajate: in situatii de criza comunicarea este sortita esecului daca
se refera la riscuri care nu au facut niciodata obiectul unor proceduri deschise de legitimare;
♦calitatea prevenirii: in gestionarea crizei comunicarea nu este folosita pentru a ascunde absenta
precautiilor;
♦comunicarea prealabila: o comunicare de urgenta nu are pertinenta decat daca se inscrie in
comunicarea dezvoltata continuu cu mult inainte de eveniment.
b) Informarea factuala imediata. Situatia de criza necesita (cu unele exceptii) o interventie fulger in
materie de comunicare publica:
♦recunoasterea faptului ca exista o problema;
♦demonstrarea seriozitatii;
♦factorii de raspundere sunt absolut corecti si urmeaza proceduri adecvate de solutionare;
♦esentiala este cunoasterea interlocutorului;
♦comunica autoritatea care cunoaste cel mai bine mediul in care se deruleaza criza.
c) Sa se comunice in intreaga perioada de criza, iar informarea sa fie de calitate:
♦sa nu linistesti, ci sa informezi;
♦sa furnizezi informatii frecvente, exacte, cat mai complete;
♦sa veghezi la coerenta mesajelor pe toata durata crizei recunoscand erorile.
d) Comunicarea interna si comunicarea externa trebuie sa fie practicate in paralel:
♦nu este de conceput ca membrii organizatiei sa fie mai putin informati decat publicul cu privire la
criza pe care au datoria sa o gestioneze;
♦daca rezulta victime in urma unor incidente (accidente, catastrofe) informarea familiilor acestora
este prioritara.
e) Sa se dispuna de puncte de sprijin solide:
♦unul sau mai multi purtatori de cuvant de rang inalt, tehnicieni si factori de decizie in acelasi timp,
pregatiti in domeniul comunicarii;
♦reguli adaptate de functionare (respectarea constrangerilor orare, a angajamentelor, tratarea
diferentiata a problemelor etc.);
♦mijloace de comunicare pregatite dinainte (liste de corespondenti, date cheie pentru un anumit
numar de scenarii, scheme si explicatii tehnice etc.).
e) Interdictii:
♦sa nu se minta (adevarul nu este pur si simplu o chestiune de stil: el este o arma si o obligatie[31]);
♦sa nu se manifeste aroganta;
♦sa se evite lansarea de extrapolari fantasmagorice sau in procese expeditive ca punerea la remorca
mass-media (sau a altuia).
Concluzionand, este mai bine sa gestionezi criza incercand sa faci sa prevaleze versiunea proprie
despre evenimente in fata valului dezordonat de informatii, deseori contradictorii, vehiculate de mass-media
datorita chiar incertitudinii legate de criza, decat sa abandonezi terenul in fata ziaristilor, al caror interes fata
de criza va fi cu atat mai puternic cu cat eforturile de a pastra secretul cu privire la originile si consecintele ei
vor fi mai mari. Ca urmare, sunt necesare politici la inaltimea mizelor, intrucit actiunile de comunicare nu se
reduc la stapanirea catorva tehnici de marketing social: este necesar sa se aleaga un bun interlocutor, sa fie
identificati responsabilii, sa se stie cui sa se adreseze si, mai ales, sa se reactioneze rapid si eficace la orice
'deriva' a informatiei care s-ar putea dovedi daunatoare. De altfel, reusita comunicarii in situatii de criza
depinde in mod direct de calitatea si de fluiditatea ciclului de comunicare.
Numai asa o organizatie va putea spera sa iasa din criza cu pierderi minime sau neatinsa ori, in cel
mai bun caz victorioasa in ochii mass-media si ai opiniei publice, independent de solutiile gasite. Neglijarea
aspectului comunicational al crizei ar fi o atitudine nu numai inconstienta, ci chiar sinucigasa.
5.2.2. Crizele in comunicare
Criza de comunicare desemneaza situatia in care comunicarea intre oameni, intru satisfacerea unor
necesitati nu se mai dovedeste a fi functionala. Principalele indicii ale unei crize in comunicare sunt[32]:
♦suspiciunea;
♦nerespectarea normelor de comunicare;
♦lipsa autoritatii in relatiile ierarhice sau de orice fel;
♦colaborarea unora dintre oameni in activitati ce afecteaza alti oameni, grupurile, oraganizatia sau
alte structuri sociale in care activeaza;
♦predominanta comunicarii private in oraganizatie;
Criza de comunicare poate sa preceada si sa induca criza unei organizatii, dar poate fi si consecinta
amplificarii crizei din organizatii care are alte surse. In prima situatie criza de comunicare decurge, fie din
deficiente majore in gestionarea organizatiei, fie din presiuni exercitate de agresiuni informationale asupra
organizatiei.
Crizele de comunicare in organizatii constau, de regula, in:
♦neintelegerea mesajelor;
♦intarzierea mesajelor (neasigurarea oportunitatii primirii lor de catre destinatari);
♦deteriorarea, deformarea incidentala sau voita a mesajelor pe traseul emitant - destinatar;
♦interpretarea gresita a mesajelor receptionate;
♦blocarea accidentala sau intentionata a mesajelor (neajungerea la destinatar);
♦incarcarea neadecvata cu informatii
♦neacceptarea continutului mesajului;
♦absenta mesajelor, desi exista conditii pentru circulatia lor (refuzul comunicarii).
Printre cauzele care determina disfunctionalitati in comunicare sunt considerate:
♦deficiente tehnice si organizatorice;
♦incompetenta comunicationala;
♦ambianta fizica disfunctionala;
♦climatul psihomoral neprielnic;
♦climatul nefavorabil comunicarii;
♦incompatibilitate psihosociala.
Toate acestea duc la functionarea defectuoasa sau chiar la blocarea fluxurilor, retelelor si canalelor
decomunicare si la favorizarea fluxurilor informale de tip 'radio sant'. In masura in care comunicarea dintre
oameni este afectata de aspectul celor mentionate se dezvolta incompatibilitati si tensiuni intre oameni, intre
comunicarea formalizata, publica si privata. Practic, asemenea dereglari in comunicare au repercusiuni
asupra ansamblului proceselor prin care organizatia se reproduce.De aceea, starea comunicarii este
considerata un indicator al situatiei organizatiei al capacitatii lor functionale. In comunicare se regasesc[33]:
deficiente din normari; erori ale administratiilor; aspecte ramase nesolutionate in oricare din domeniile ce