Din punct de vedere anatomic, urechea este împărtită în două mari componente:

1. Urechea periferică alcătuită din:

A) urechea externă (pavilionul si conductul auditiv extern)
B) urechea medie (cutia timpanului, trompa lui Eustachio si mastoida)
C) urechea internă (labirintul osos si membranos)
2. Urechea centrala formata din caile si centrii acustici si vestibulari.
A. Urechea externă
a) Pavilionul urechii este situat între apofiza mastoidă si articulatia temporomandibulară.
În 4/5 superioară prezintă o serie de reliefuri caracteristice, care diferă de la individ la individ si
care sunt determinate de scheletul fibrocartilaginos de sustinere. Aceste reliefuri sunt: helix,
antehelix, tragus, antitragus, incizura intertragiana, foseta naviculară sau scafoidă si conca. Ele
au semnificatia amprentelor digitale, servind în medicina legală la identificarea indivizilor. În 1/5
inferioară există lobul auricular, moale, rotunjit si format din grăsime. La exterior pavilionul este
acoperit de tegumente, care se continuă cu cele din jur (fată, gât, craniu).
b) Conductul auditiv extern continuă pavilionul, în profunzime până la timpan, începând
printr-un orificiu numit meat auditiv extern. Conductul auditiv extern este sinuos, turtit antero-
posterior si prezintă o dublă concavitate, care priveste în sus si înainte, la sugar si în jos si înapoi,
la copil si adult. În 1/3 externă are o structură fibrocartilaginoasă si este acoperit cu piele bogată
în glande sebacee, ceruminoase si foliculi pilosi. În 2/3 internă, conductul este osos, în alcătuirea
sa intrând: scuama temporalului- în sus, mastoida- înapoi si osul timpanal- în jos si înainte. Între
cele două portiuni există o îngustare numită istm. Conductul se învecinează cu cutia craniană- în
sus, cu parotida- în jos, cu mastoida- înapoi si cu articulatia temporo-mandibulară - înainte.

Fig. 1 Urechea externă Sursa: www.romedic.com

 B. Urechea medie
Ureche medie este interpusă între urechea externă si cea internă, fiind săpată în portiunea
petro-mastoidiană a osului temporal.
a) Cutia timpanului este o cavitate acrată, de forma unei lentile biconcave, care prezintă
trei etaje suprapuse:
- etajul superior- atica sau epitimpanul
- etajul mijlociu- atrium sau mezotimpanul
- etajul inferior- hipotimpanul sau recesul hipotimpanic, care se află sub nivelul
conductului auditiv extern.
Epitimpanul este compartimentat în mai multe cămărute, numite pungile lui Prussack,
Troeltch si Kretschmann, datorită prezentei la acest nivel a oscioarelor si a ligamentelor lor. De
accea, supuratia aticei (aticita sau epitimpanita), este mai favorizată la cronicizare si complicatii.
Cutia timpanului are sase pereti:
- Peretele extern sau timpanic este reprezentat la nivelul atriumului de pars tensa a
timpanului, iar la nivelul aticei de peretele osos al lojetei si sub el de membrana lui Schrapnell
(pars flaccida a membranei timpanului); pars tensa este o membrană fibroasă, elastică si
rezistentă, de formă rotundă si îndreptată oblic, de sus în jos si din afară înăuntru (cu atât mai
oblic, cu cât vârsta este mai mică) si care este alcatuită din trei straturi: un strat extern,
superficial, epidermic, continuare a pielii conductului; altul intern, mucos sau epitelial (mucoasa
casei timpanului) si un strat intermediar, fibros, fomat din fibre conjunctive, radiare si circulare.
La periferie stratul intermediar se îngroasă, formând bureletul inelar al lui Gerlach, prin care
membrana timpanică se inseră pe margiea inferioară a osului timpanal, într-un sant (sulcus
timpanicus). În partea antero- superioară, unde osul timpanal lipseste (incizura lui Rivinius),
bureletul lui Gerlach formează ligamentele timpano- maleolare anterioare si posterioare, care se
insera pe baza scurtei apofize a ciocanului, deasupra acestora se găseste pars flaccida sau
membrana lui Schrapnell, care este lipsită de stratul fibros, intermediar si deci are o rezistentă
mai mică.
- Peretele intern sau labirintic prezintă o proeminentă centrală (promontoriu), care
corespunde primului tur de spira al nucleului, deasupra si înapoia promontoriului se află fereastra
ovala, iar sub aceasta, fereastra rotundă. Deasupra ferestrei ovale se găseste canalul lui Fallope,
cu nervul facial si deasupra acestuia, canalul semicircular extern.
 - Peretele superior, cerebral sau tegmen timpani este subtire, uneori dehiscent si separă
cutia timpanului de endocraniu.
- Peretele inferior sau jugular vine în raport cu golful venei jugulare, fiind si deseori
dehiscent.
- Peretele anterior sau tuba - carotidian prezintă în partea superioară orificiul tubar, iar
deasupra acestuia se află canalul muschiului ciocanului, iar dedesupt canalul carotidei interne.
- Peretele posterior sau mastoidian stabileste, în partea superioară, legătura dintre atice si
antrul mastoidian printr-un canal (aditus ad antrum); sub acesta există o proeminentă osoasă
(piramida), pe care se insera tendonul muschiului scăritei.
Continutul cutiei timpanului este format din lantul osicular, ligamentele osiculare si
muschii osiculari. Tot acest ansamblu constituie sistemul timpano - osicular cu rol în transmisia
undelor sonore, de la urechea externă la urechea internă.
Lantul osicular este alcătuit din ciocan, nicovală, scărita si se întinde de la timpan la
fereastra ovala, fiind acoperit de mucoasa casei.
Ciocanul, cel mai extern, este inclus în pars tensa a membranei timpanice, iar scărita cel
mai intern, este inclavată în fereastra ovală, prin palatină si cu ajutorul unui ligament inelar.
Nicovala este interpusă între capul ciocanului si capul scăritei. Articulatiile dintre
oscioare se solidarizează între ele, permitând buna lor functionare. Articulatiile dintre ciocan si
nicovală se anchilozează din primii ani de viată, formând un bloc unic ciocan - nicovala, în
schimb, articulatia dintre nicovală si scărita ramâne mobilă tot restul vietii, fiind functională.
Ligamentele osiculare sunt în număr de patru: trei pentru ciocan (ligamentul suspensor
sau superior, ligamentul extern ce se întinde ca un evantai la marginea inferioară a zidului atical
si ligamentul anterior fixat pe scurta apofiză a ciocanului) si unul singur pentru nicovală-
posterior.
Muschii osiculari sunt: muschiul ciocanului care se prinde pe fata internă a mânerului,
apropiindu-l de peretele intern al casei (este inervat de trigemen) si muschiul scăritei pe care îl
trage înapoi si înafară (este inervat de facial).
b) Trompa lui Eustachio sau tuba este un conduct care leagă căsuta timpanului cu
rinofaringele. Prezintă două segmente tronconice, turtite transversal si opuse prin vârf: un
segment postero-extern osos, mai mic (protimpan) si altul antero-intern, mai mare, sau segment
fibrocartilaginos, care se deschide în timpanul deglutitiei, sub actiunea muschilor peristafilini,
care se inseră în jurul său, spre deosebire de trompa fibrocartilaginoasă, cu rol fundamental în
patologia urechii medii, trompa osoasă sau prototimpanul exercită doar un rol pasiv în aerarea
casei timpanului, având pereti rigizi, nefunctionali. Locul de unire al celor două segmente este
mai îngustat si se numeste istm. Trompa este căptusită de o mucoasă cu epiteliu ciliat, în
continuitate cu mucoasa casei si a rinofaringelui.

Fig. 2 Urechea medie Sursa: www.romedic.com

c) Mastoida este un masiv osos al osului temporal, de forma triunghiulară, cu vârf
inferior, situată înapoia conductului auditiv extern. La exterior prezintă pereti formati din os
compact (tablele mastoide), între care se găsesc celule pneumatice, veritabile funduri de sac
aerice ale cutiei timpanice. Sistemul pneumatic mastoidian nu are nici un rol în fiziologia
auzului, mastoidectomia neproducând surditate. Dintre celulele mastoidiene, una este constantă,
mai mare (antrul mastoidian) si comunică cu casa timanului printr-un mic canal (aditus ad
antrum). Structural, mastioda este denumită diferit în functie de volumul si numărul celulelor
pneumatice. Când celulele sunt mari si numeroase, mastoida se numeste pneumatică; atunci când
sunt mici este vorba de mastoida diploică, iar când celulele sunt aproape dipărute, mastoida este
eburnată sau scleroasă. În peretele anterior al mastiodei se află portiunea a treia a apeductului lui
Fallope cu segmentul vertical al nervului facial, iar în partea posterioară a peretelui intern există
amprenta sinusului venos lateral. Peretele extern situat sub tegumente, este peretele chirurgical
de abordare a mastoidei.
 C. Urechea internă
Urechea internă conţine aparatul cohlear, destinat auzului si aparatul vestibular, destinat
echilibrului, organe senzoriale situate în cavităti membranoase (labirint membranos), la rândul
lor asezate în cavităti osoase de forme, directii si dimensiuni diferite (labirint osos). În labirintul
osos circulă perilimfa, lichid care scaldă spatiul dintre labirintul membranos si cel osos, de unde
si denumirea de labirint perilimfatic, iar în labirintul membranos se găseste un alt lichid
endolimfa, care ii dă numele de labirint endolimfatic.
a) Labirintul membranos - endolimfatic este alcătuit dintr-un sistem de cavităti închise,
care comunică între ele prin canale. Există o cămărută anterioară sau sacula si o alta posterioară
sau utricula, ambele fiind situate în vestibulul osos, anterior acestor două cămărute se află melcul
membranos sau cohleea, care comunică cu sacula prin canalul Hensen, iar posterior trei canale
semicirculare, care comunică cu utricula. Din saculă si utriculă pornesc două canale, care
confluează în canalul endolimfatic care se termină printr-o dilatatie ascunsă într-o dedublare a
durei mater (sacul endolimfatic). Peretele labirintului membranos este subtire, fragil si format din
două tunici: o tunică periferică, conjunctivă si o tunică internă epitelială, diferentiată pe alocuri
în portiuni senzoriale. În structura stratului epitelial există celule de sustinere, celule
neurosenzoriale ciliate si o membrană extracelulară în raport intim cu cilii celulelor senzoriale.
Zonele neurosenzoriale diferă cu fiecare cavitate a labirintului membranos. În saculă si utriculă
sunt petele sau maculele acustice, ale căror celule ciliate sunt acoperite cu membrane otolitice,
numite ”lapili” pentru utriculă si ”sagite” pentru saculă. În extremitătile dilatate ale canalelor
semicirculare (ampule) există crestele acustice sau ampulare, al căror epiteliu senzorial este
acoperit cu o formatie gelatinoasă numită cupulă. Canalele semicirculare sunt orientate în cele
trei planuri ale spatiului. În cohlee sau melc, epiteliul senzorial este situat în organul lui Corti,
asezat pe membrana bazilara, în canalul cohlear delimitat de membrana lui Reissner si stria
vasculară. Organul lui Corti este format din celule senzoriale auditive si din celule de sustinere
ale Deiters si Claudius. Deasupra acestor celule se află membrana tectoria, care intră în contact
cu celulele auditive, în momentul trecerii undei sonore.
b) Labirintul osos - perilimfatic cuprinde: - o cavitate centrală, vestibulară, care comunică
cu cutia timpanului prin fereastra ovală si cu conductul auditv intern prin mai multe orificii. - trei
canale semicirculare (extern, superior si posterior) situate în afara si înapoia vestibulului si care
comunică cu vestibulul. - un canal cohlear sau melcul, răsucit de două ori si jumătate în jurul
unui ax central numit columelă si care comunică cu partea anterioară a vestibulului si cu casa
timpanului prin fereastra rotundă.
Întregul labirint (membranos si osos) este înconjurat de o carcasă osoasă cu structură
specială, derivată din cartilaj, fără zone periferice de crestere, care nu poate fi înlocuită prin os cu
structură haversiană si al cărei volum maxim este dobândit în luna a cincea de viata intrauterină
(capsula otică). Această capsulă rezistentă apără organul auzului si echilibrului si se află situată
în piramida pietroasă (stânca) a osului temporal.
Urechea internă constituie locul de origine aparentă a nervului cranian perechea a VIII-a,
care este format din două ramuri: nervul vestibular, care provine din maculele otolitice si din
crestele acustice ampulare si nervul auditiv, care se formează în organul lui Corti. Ambele ramuri
se unesc, străbat conductul auditiv intern, apoi unghiul ponto-cerebelos si pătrund în bulb prin
santul bulboprotuberantial. Ele reprezintă, de fapt, elemente anatomice ale urechii centrale, cu
alte cuvinte, căile si centrii acustici si vestibulari, a căror complexitate depăseste cazul unei
prezentări sumare. De retinut că axonii centrali acustici se găsesc în câmpurile corticale auditive
din lobul insulei si din prima circumvolutie temporală a lui Henschl si că pentru căile vestibulare
există o serie de nuclei bulboprotuberantiali vestibulari în strânse legături cu măduva spinării, cu
cerebelul, cu nucleii musculaturii globilor oculari, cu nucleii bulbari ai vagului si care explică
manifestările sindromului vestibular.
Vascularizatia urechii se face diferentiat pentru fiecare segment anatomic.
Pentru urechea externă, arterele provin din artera auriculară posterioară si artera
temporală superficială, ramuri din carotida externă, iar venele, satelite ale arterelor, se termină în
venele jugulare externă si internă. Limfaticele se varsă în trei grupe ganglionare: ganglionii
parotidieni, subauriculari si mastoidieni sau retroauriculari.
Pentru urechea mijlocie, arterele emană din ramura auriculară a arterei maxilare interne,
artera stilomastoidiană din auriculara posterioară, artera timpanică inferioară din faringiana
ascendentă, artera timpanică anterioară din maxilara internă, artera timpanică superioară din
meningeea mijlocie, toate ramuri din teritoriul carotidei externe si artera caroticotimpanică,
ramură din carotida internă. Venele, analoge ale arterelor, ajung în plexul pterigoidian si sinusul
pietros superior.
Pentru urechea internă, artera auditivă internă, ramură a arterei cerebeloase
anteroinferioare, irigă întregul labirint membranos prin trei ramuri: artera vestibulră,
vestibulocohleară si cohleară. Venele sfârsesc în sinusul venos lateral. Limfaticele se îndreaptă
spre spatiile subarahnoidiene, în parte sau drenează prin intermediul limfaticelor cutiei
timpanului, de-a lungul trompei lui Eustachio, în ganglionii rinofaringelui.
Inervatia urechii este si ea diferentiată. Nervii senzitivi ai urechii externe emană din
auriculo-temporal (ramură din mandibular) si din ramura auriculară a vagului, care explică
reflexul de tuse care apare în timpul explorării conductului. Urechea medie primeste
sensibilitatea din nervul lui Jacobson (ramură din glosofaringian) si nervul caroticotimpanic
(ramură a plexului carotidian). Nervii motori asigură mobilitatea muschilor urechii externe prin
facial si a muschilor oscioarelor prin trigemen (pentru muschiul ciocanului) si prin facial (pentru
muschiul scăritei).

Fig. 3 Secţiune ureche Sursa: www.romedic.com

 Urechea se împarte în trei părţi: urechea externă, urechea medie şi urechea internă, care
cuprinde atât aparatul de recepţie al simţului auzului cât şi aparatul de recepţie al simţului
poziţiei spaţiale şi orientării mişcărilor corpului(fig. 1).

Fig. 1 Urechea
Sursa: www.anatomie.romedic.ro

Urechea externă este formată din pavilionul urechii şi conductul auditiv extern.
Pavilionul urechii este așezat pe părtile latero-inferioare ale câmpului, înaintea apofizei
mastoide și înapoia articulatiei temporomandibulare. Are un schelete fibrocartilaginos care îi dă
o formă neregulată și este acoperit de piele. Prezintă o față externă, o fată internă și o
circumferință.
Helixul este un repliu al marginii superioare a circumferinţei pavilionului, care începe în
interiorul concăi, printr-o extremitate subţială (efilata). Marginea posteroinferioară nu este
înfășurată, pierzându-se într-o masă rotundă moale, lobul urechii. Acesta este un repliu al
tegumentului, conţinând o cantitate oarecare de țesut adipos. În fața helixului, paralel cu el, se
află o ridicătură mai scurtă, însă mai lată, numită antehelix. Spre extremitatea superioară a
pavilionului, antehelixul se desface în două ramuri, care cuprinde între ele o gropiţă-fosă
triunghiulară. La extremitatea inferioară, antehelixul se termină cu o umflătură-antitragus. În fața
antitragusului se află o ridicătură triunghiulară-tragus.
În helix și antehelix se află jgheabul helixului. În mijlocul feței externe, între antehelix,
antitragus și tragus se găsește o depresiune adâncă și mai largă, în formă de linie, numită concha
auriculară.
Aceste ridicături și depresiuni au rol să culeagă undele sonore, să le reflecte spre
conductul auditiv extern și să stabilească direcția lor (orientarea în spațiu).
Pavilionul urechii este format din:
 țesut fibrocartilaginos, care alcătuiește scheletul pavilionului;
 ligamente, unele care mențin îndoiturile cartilajului (ligamente intrinsece)
și altele care unesc pavilionul cu regiunile vecine (ligamente extrinsece);
 muşchi ai pavilionului urechii, care sunt slab dezvoltați;
 piele, bogată în glande și foliculi piloși, dublată de un strat de țesut adipos
foarte dezvoltat în regiunea lobului. Pe fața internă a tragusului se observă
câteva fire de păr, mai dezvoltate la bătrâni.
Vascularizația pavilionului – sângele este adus de arterele auriculare anterioare, ramuri
ale arterei temporale superficiale și de arterele auriculare posterioare.
Venele care colectează sângele din venele auriculare anterioare, care se varsă în vena
temporala superficială și venele auriculare posterioare.
Vasele limfatice se deschid în ganglionii preauriculari mastoidieni parotidieni și cervicali
profunzi.
Inervația. Prezintă o inervație motorie, asigurată de fibre ale nervului facial (VII), și o
inervație sensitivă, dată de nervul auriculotemporal și de nervul auricular din plexul cervical
superficial.
Conductul auditiv extern este un canal lung de 2-3 cm, care continuă pavilionul pană la
urechea medie. Începe la partea anterioara și inferioară a conchai și se termină la timpan.
Conductul auditiv extern are o porțiune fibrocartilaginoasă, în continuarea pavilionului și
alta osoasă, săpată în osul temporal-partea timpanală și scuamoasă.
Cele două porțiuni se întâlnesc sub un unghi și sunt acoperite de o membrană care,
morfologic, aparține tegumentului extern (pielii). În grosimea acesteia, glandele sudoripare
suferă o transformare, devenind glande ceruminoase. Ele secretă o substanță galbenă, uscuroasă,
cerumen (ceara urechii).
La întâlnirea în conducte se găsesc numeroși peri rigizi foarte sensibili.
Vascularizaţie. Arterele care vascularizează porțiunea fibrocartilaginoasă sunt ramuri ale
arterei temporale superficiale și ale arterei auriculare posterioare, iar cele care vascularizează
porţiunea osoasă provin din artera timpanică.
Venele se grupează în vene anterioare și vene posterioare, tributare venei maxilare interne
și jugularei externe.
Limfaticele se varsă în ganglionii preauriculari, parotidieni superiori, parotidieni inferiori
și cervicali profunzi.
Inervația. Are numai o intervenție senzitivă, dată de nervul auriculotemporal, nervul
auricular al vagului, ramura senzitivă a plexului cervical superior și ramură sensitivă a facialului.

Urechea medie - este o cameră plină cu aer, formată din: cavitatea timpanului, cu
oscioarele urechii, cavităţile mastoidiene și tuba auditivă.
Cavitatea timpanului se mai numește și casa timpanului și este săpată în stânca
temporalului, constituind cea mai importantă porțiune a urechii medii. Are un volum de 1-2 cm3
și prezintă șase pereți: extern, intern, superior, interior, anterior și posterior. Pe peretele extern se
află timpanul.
Timpanul separă urechea externă de urechea medie. Este o membrană circulară, fibroasă,
elastică, subțire și rezistentă, înclinată cu 45-480 pe orizontală și prinsă pe un inel
fibrocartilaginos care aparține osului temporal. Inelul fibrocartilaginos prezintă de-a lungul
marginii sale interne un șanț, șanțul timpanului, în fundul căruia se cimembranei timpanului.
Timpanul nu este o membrană plană, ci bombează către casa timpanului, luând forma
unui con cu vârful în partea centrală numită umbo, care corespunde locului de inserție a
ciocanului.
Din punct de vedere histologic, timpanul este alcătuit de la exterior spre interior din:
piele, un strat fibrinoconjunctiv și o mucoasă;
 pielea este continuarea la acest nivel a tegumentului care căptusește conductul auditiv
extern, fiind reprezentat numai prin stratul epidermic;
  stratul fibroconjunctiv este alcătuit din fibre dispuse radiar în porțiunea centrală,
convergând în umbo, iar la periferie acestea sunt dispuse circular;
 mucoasa timpanului este mucoasa faringiană care se insinuează prin trompa lui Eustachio
în urechea medie; ea căptușește toți pereții casei timpanului și ai cavităţilor mastoidiene.
Timpanul este străbătut de coardele timpanului, ramură a facialului (VII), care , după ieșirea din
casa timpanului se unește cu nervul lingual, ramură a trigemenului (V).
Peretele intern al cavitații timpanului, numit și peretele labirintului, separă această
cavitate de urechea internă. El prezintă două orificii numite ferestre, care după forma lor, iau
demumirile de: fereastră ovală și fereastră rotundă.
Fereastra ovală numită și fereastra vestibulară, este orificiul din partea de sus a peretelui
intern, săpat în osul temporal și închis cu o membrană periostică, numită membrana ferestrei
ovale, prin care casa timpanului continuă cu vestibulul.
Fereastra rotundă sau fereastra cohleara, mai mică de cea ovală, este săpată, de asemenea
în osul temporal, puțin mai jos, și este acoperită de o membrană periostică, timpanul secundar,
prin care casa timpanului comunică cu rampa timpanică a melcului.
Între aceste două ferestre peretele vestibular prezintă o ridicătură osoasă – promonatoriu.
Oscioarele urechii. În cavitatea timpanică, între timpan și fereastra vestibulară ( ovală),
se înșiră un lanț de trei oscioare numite, după forma lor: ciocan, nicovală și scăriță.
Ciocanul (malleus) este osciorul cel mai lung, având o lungime de 7-9 mm. Este compus
din cap, gât, o apofiză scurtă și alta lungă- mânerul. Mânerul este fixat pe membrana timpanică,
pătrunzând în grosimea ei, între mucoasa și stratul fibros, marcând o grosime oblică, strict
ciocanului.
Nicovala (incus) este osciorul pe care se sprijină capul ciocanului căruia îi deosebim:
corpul și două apofize – o apofiză scurtă și o apofiză lungă.
Apofiza lungă se îndreaptă în jos și se termină cu o mică dilatație (un tubercul) – apofiza
lenticulară.
Scărița (stapes) se articulează cu apofiza lenticulară a nicovalei și este formată dintr-un
corp, un arc osos, și o placă bazală, insertă pe membrana ferestrei vestibulare.
Oscioarele urechii sunt unite între ele prin articulații și se leagă de pereții casei
timpanului prin ligamente care le mențin în poziție.
 Articulațiile se stabilesc între capul ciocanului și corpul nicovalei și între apofiza
lenticulară a nicovalei și capul scăriței.
Fiecare oscior este legat de pereții casei timpanului prin ligamente.
Oscioarele urechii sunt în așa fel articulate, încât mișcarea unuia dintre ele aduce după
sine mișcarea celorlalte două, alcătuind un sistem basculant. Aceste mișcări sunt realizate de
mișcării intrinseci ale urechii, reprezentate prin muşchiul ciocanului, care este muşchiul tensor al
timpanului, și muşchiul scăriței, care realizează timpanul.
Oscioarele urechii au rolul să transmită lichidul din urecheă internă vibrațiile timpanului,
imprimarea de unde sonore culese de urechea externă.
Vascularizația. Urechea medie este vascularizată de artere foarte numeroase și de
proveniențe diferite: stilomastoidiană, timpanică, meningiană mijlocie, faringiană sicoroidă
internă.
Sângele venos părăsește urechea medie prin plexul pterigoidian și faringian, venele
meningiene mijlocii, golful venei jugulare interne și sinusul pietros superior.
Limfaticele se varsă în ganglionii parotidieni și ganglionii retrofaringieni.
Inervația. Nervii casei timpanului sunt nervi motori și sensitivi.
Fibrele motorii inervează muşchiul ciocanului (o ramură a nervului trigemen) și muşchiul
scăriței (o ramură a nervului facial). Fibrele sensitive provin din nervul Jacobsohn, ramură a
nervului glosofaringian.
Cavităţile mastoidiene. Peretele posterior comunică în partea de sus, printr-un canal
(aditus ad antrum) cu cavitățile mastoidiene, cavități neregulate, săpate în porțiunea mastoidiană
a temporalului, cunoscute și sub denumirea de celule mastoidiene. Ele sunt căptușite cu o
mucoasă – prelungire a mucoasei casei timpanului.
Tuba auditivă. Înainte și medial, cavitatea timpanică se continuă cu un canal numit tuba
auditivă sau trompa Eustachio. Prin acestea se face legatura între cavitatea timpanică și
nazofaringe. Tuba prezintă un orificiu faringian. Ea este constituită dintr-o porțiune
fibrocartilaginoasă, care se află în continuarea porțiunii osoase, spre orificiul faringian. Orificiul
faringian se deschide în nazofaringe.
Trompa Eustachio nu are aceeași formă și aceleași dimensiuni în toată lungimea ei. De
la extremitatea timpanică, se constată că se îngusteaza din ce în ce, până la locul de unire cu
porțiunea fibrocartilaginoasă. Începând de la acest nivel se lărgește treptat până la extremitatea
faringiană, unde are dimensiunile cele mai mari.
Locul maxim de îngustare, poartă denumirea de istemul trompei.
Lungimea totală a trompei este de 3,4 - 4,5 cm, dintre care 2/3 revin porțiunii
fibrocartilaginoase, iar 1/3, porțiunii osoase.
Lumenul ei este, de asemenea, variat în diversele sale segmente. Altfel, orificiul timpanic
are 3 mm, istmul 1 mm, iar orificiul faringian 5 mm.
În întinderea sa, trompa este căptușită de o mucoasă, mucoasa trompei, care nu este
altceva decât mucoasa faringiană care pătrunzând prin orificiul faringian, se întinde la acest nivel
și trece mai deprte în casa timpanului și cavitățile mastoidiene.
Trompa este puternic turtită dinainte înapoi și prezintă raporturi cu mușchii peristafilini
intern, care au rolul să-i imprime mișcări de îngustare și lărgire.
Vascularizaţie. Arterele care irigă trompa provin din: artera faringiană, artera
meningiană mijlocie și artera vidiană. Venele formează o rețetă care trimite ramuri eferente la
plexurile pteriogoidiene și de la acestea, în vederea jugulară.
Limfaticele se varsă în ganglionii de sub muşchiul sternocleidomastoidian, ganglionarii
subdigastrici și în ganglionii parotidieni.
Intervenția este asigurată de nervii motori, ramuri ale tigmentului care inervează muşchii
peristafilini și nervii sensitivi pentru mucoasa trompei.
Datorită faptului că stabilește legatura între cavitatea timpanului și faringe, trompa
Eustachio îndeplinește două funcții:
 de a lăsa să treacă din cavitatea timpanului în faringe mucozități produse
de mucoasa urechii mijlocii;
 menține echilibrul de presiune pe cele două fețe ale timpanului, între aerul
din urechea mijlocie și aerul din conductul auditiv extern.

Urechea internă sau labirintul este cea mai importantă porțiune a organului
acusticovestibular. Ea este săpată în grosimea stâncii temporalului. Datorită structurii sale
complicate și întortochiate a făcut să i se dea numele de labirint.
Labirintul se compune dintr-o parte osoasă și una membranoasă, alcătuind respectiv,
labirintul osos și labirintul membranos.
 Labirintul osos - această porţiune este formată din: vestibul, canale semicirculare și melc.
Vestibulul osos este cavitatea centrală a labirintului osos. El comunică spre exterior cu
urechea medie prin cele două ferestre: fereastra vestibulară (ovală), care este acoperită de
membrana sa și de talpa scăriței, și fereastra cochleară (rotundă), acoperită de membrana
timpanică secundară, iar spre interior cu cavitatea craniană, prin conductul auditiv intern, prin
care trece nervul acusticovestibular, ale cărui fibre pornesc de la nivelul urechii interne, către
encefal.
Canalele semicirculare osoase sunt trei cavități tubulare în formă de potcoavă, orientate
una superior, alta posterior și a treia lateral. Aceste canale sunt perependiculare între ele și se
deschid în vestibul prin cinci orificii.
Fiecare canal semicircular are o extremitate mai dilatată, numită ampulă și de alta lipsită
de această dilatație, extremitatea neampulară. Ambele capete se deschid în vestibul. Două din
canalele semicirculare, și anume cele superior și cele posterior, se deschid în vestibul, printr-un
orificiu comun, ceea ce explică existența numai a cinci orificii.
Melcul osos este reprezentat printr-un canal osos spiralat, răsucit de două ori și jumătate
în jurul unui ax central, numit columelă sau modiol.
Columela este o formațiune ososasă (os sponginos) conică, în interiorul căreia se află
niste conducte ascendente (aferente), care pornesc de la baza dintr-un mare număr de orificii
așezate în spirală. Aceste conducte, în special cele mai periferice se termină într-un canal spiralat
aflat pe fața laterală a columelei, numit canalul spiralat Rosenthat.
Peretele melcului osos, opus columelei, poartă numele de lamă de contur.
De la columelă pornește spre lamă de contur – fără să ajungă până la ea – o lamă osoasă
subțire, numită lamă spirală osoasă, care se întinde în tot lungul cavității melcului, de la
promontoriu până aproape de vârful acestuia, unde lasă o deschidere, helicotremă.
Lama spirală împarte incomplet cavitatea melcului în două compartimente: unul superior,
spre fereastra vestibulară, numită rampă vestibulară și altul interior, spre fereastra cohleară,
numită rampa timpanică.
Lampa spirală este alcătuită din două lamele osoase suprapuse, care se inserează cu o
margine pe suprafața laterală a columelei, iar cealalta margine rămâne liberă, întrucât nu ajunge
până la peretele extern al melcului (lamă de contur).
 Datorită acestui fapt, precum și al existenței helicotremei, cele două rampe sunt
incomplete despărțite între ele. Între cele două lamele osoase sunt săpate conductele eferente,
care pornesc de la canalul Rosenthal și se deschide la marginea liberă a lamei.
În interiorul canalului spiralat Rosenthal se află neuronii de origine ai nervului cohlear,
care formează ganglionul spiralat Corit.

Labirintul membranos - se află în interiorul labirintului osos; el nu este aderent de

pereții acestuia, ci este separat printr-un spațiu plin cu un lichid – perilimfă, care-l apară de
influențele externe mecanice și termice. În interiorul labirintului membranos se află, de
asemenea, un lichid – endolimfă. Perilimfa și endolimfa constituie lichidele urechii interne.
Labirintul membranos urmărind în general labirintul osos, prezintă aceleași formațiuni: vestibul,
canale semicirculare și melc.
Vestibul membranos, spre deosebire de vestibulul osos, este format din două vezicule
suprapuse: utricula și sacula. Utricula este o veziculă de formă elipsoidală, situată în partea
superioară a vestibulului osos, iar sacula este de formă sferică și se află sub utriculă.

Ambele vezicule comunică între ele printr-un canal numit canalul endolimfatic, ce ia
naștere din unirea a două canale scurte care pornesc din utriculă și sculă.
Acest canal se termină în fund de sac la nivelul meningelor craniene și se pare că face
legătura între endolimfă și lichidul cefalorahidian din spațiul subarahnoidian, fundul de sac fiind
străbătut de mici canalicule.
Canalele semicirculare membranoase – sunt trei canale în formă de semicerc, adăpostite
în canalele semicirculare osoase și purtând aceleași denumiri. Ele încep și se termină în utriculă.
Fiecare canal semicircular membranos prezintă, la nivelul ampulelor osoase, câte o
ampulă membranoasă. Extremitățile neampulare ale canalelor superior și posterior se unesc,
terminându-se în utriculă printr-un orifciu comun.
Utricula, sacula și canalele semicirculare membranoase, formează aparatul vestibular.
Melcul membranos sau canalul (ductul) cohlear este un canal membranos care începe
din vestibul printr-un fund de sac și se întinde în toată lungimea melcului osos, răsucindu-se în
spirală de două ori și jumătate în jurul columelei, ca și melcul osos. Porțiunea inițială, puțin
înainte de fundul de sac vestibular, este legată de sacula printr-un canal scurt – ductus reuniens.
 Melcul membranos are o formă de prismă triunghiulară. El este așezat în melcul osos în
așa fel, încât una din muşchiile sale sprijină de marginea liberă a lamei spirale, iar fața opusă
acestei muşchii este lipită de lama de contur a melcului osos.
Prin așezarea lui, melcul membranos completează împărțirea melcului osos în cele două
rampe: vestibulară și timpanică. Peretele melcului membranos, care se găsește în continuarea
lamei spirale, formează membrana bazilară și separă rampa timpanică de melcul membranos.
După unii cercetători (Helmholtz) această membrană este alcătuită din circa 50 000 de
coarde acustice sau fibre microrezonatoare; lungimea fiecărei coarde acustice ar corespunde unui
anumit număr de vibrații, ca și coardele unui pian sau ale unei harpe.
Peretele melcului membranos dinspre rampa vestibulară formează membrana Reissner și
separă melcul membranos de rampă vestibulară. De pe creasta spirală internă pornește spre
interiorul canalului cohlear, o lamă cuticulară, care se numește membrana tectoria sau membrana
Corti.
Peretele labirintului membranos are o structură caracteristică. El este format dintr-un
epiteliu și un corion; în epiteliu se găsesc celule senzoriale, care reprezintă receptorii celor două
simțuri cărora le este afectată urechea internă.
Segmentul de recepție al analizatorului auditiv - acest segment se află în melcul
membranos(fig. 2). Pe membrana bazilară a acestuia, spre interior, sunt dispuși receptori afectați
simţului auditiv. Ei se găsesc într-un organ special, care se numește organul Corti.

Fig. 2 Segmentul de recepție al analizatorului auditiv

 Sursa: www.anatomie.romedic.ro

Organul Corti este situat sub membrana tectoria și este format din mai multe feluri de
celule epiteliale. Unele dintre acestea, numite celule piliare (stâlpi), sunt dispuse în lungul
membranei bazilare pe două șiruri. Un șir este asezat pe lama spirala și alcătuiește celule piliare
interne, iar celălalt șir este aşezat pe lama de contur și alcătuiește celulele piliere externe.
Cele două șiruri de celule piliere, sprijinându-se unele pe altele, ca niște acarde,
determină un tunel, care se numește tunelul Corti. Celulele piliare interne sunt mai înalte decat
cele externe și trimit prelungiri care se anastomozează și formează o membrană reticulară, ce
acopera partea externă a organului Corti.
Pe laturile tunelului Corti sunt dispuse celule epiteliale de susținere, printre care se
găsesc celule senzoriale auditive cilitate; unele sunt așezate de partea celulelor piliare externe și
se numesc celule auditive externe, iar altele de partea celulelor piliate interne și se numesc celule
auditive interne. Celulele auditive interne sunt dispuse pe un singur șir, iar cele externe sunt
dispuse pe trei șiruri separate prin celulele de susținere.
Extremitațile ciliate ale celulelor auditive pot trece prin găurile membranei reticulare și să
vină în contact cu membrana tectoria.
În jurul extremităţilor lor bazale se află dendritele neuronilor din ganglionul spiral Corti;
axonii acestor neuroni formează ramura cohleară a nervului acustico-vestibular.
Fibrele acestei ramuri transmit exercițiile spre segmentul central al analizatorului din
scoarța celebrală.
Vascularizație. Urechea internă este vascularizată de o singură arteră: artera auditivă
internă, ramură a triunghiului bazilar.
Artera auditivă internă trimite o ramură vestibulară anterioară la utriculă, canalul
semicircular superior și la o parte a canalului semicircular lateral, și o ramură vestibulo-cohleară
la saculă, canalul semicircular posterior și la o parte a canalului semicircular lateral. Ramura
cohleară a arterei vestibulocohleară pătrunde în spirala melcului și-l vascularizează.
Sângele nervos părăsește urechea internă prin două vene auditive interne: vena canalului
cohlear, care adună sângele din melc și se varsă în sinusul pietros inferior, și vena apeductului
vestibulului, care drenează sângele din utriculă, saculă și canalele semicirculare se varsă în vena
jugulară internă.
 Intervenție. Urechea internă este inervată de nervul acusticovestibular (VII). Acesta are
două ramuri: cohleară (nervul cohlear) și vestibular (nervul vestibular).
Nervul cohlear este segmentul de conducere al analizatorului acustic. Își are originea în
neuronii din ganglionul spiral Corti. Dendritele acestor neuroni ajuns la celulele auditive din
organul Corti, în jurul bazei cărora se ramifică, iar axonii lor, alăturându-se, formează rădacina
cohleară a nervului acusticovestibular (VII). Excitațiile transmise de acest nerv, după ce trec prin
diferiți centri intermediari din encefal, ajung în centrul auditiv din scoarţa cerebrală.
Nervul vestibular este segmentul de conducere al aparatului vestibular. Își are originea în
neuronii din ganglionul Scarpa. Dendritele acestor neuroni ajung la celulele senzoriale din
crestele ampulare și din macule, iar axonii lor alăturându-se, formează rădăcina vestibulară a
nervului acusticovestibular (VII). Nervul vestibular își termină fibrele în patru nuclei din bulb.
De la acești centri pornesc căile vestibulare reflexe: spre cerebel – fasciculul
vestibulocerebelos, spre nucleii nervilor motori ai ochilor – fasciculul vestibulomezencefalic și
pentru reglarea tonusului muscular, prin centrii din coloanele anterioare ale măduvei spinării –
fasciculul vestibulospinal.
Nu au fost încă determinați centrii vestibulari din alte părți ale encefalului. Se pare că
unele fibre vestibulare ajung până în lobul frontal – zona motoare – unde se formează senzații în
legătură cu poziția și locomoția corpului.
Segmentul de recepție al aparatului vestibular - acest segment se află în ampulele
canalelor semicirculare, utricula şi sacula.
În ampulele canalelor semicirculare, epiteliul formează niste proeminențe în formă de
cute transversale, care se numesc creste ampulare sau auditive. O creasta ampulară este formată
din celule epiteliale de susținere și celule senzoriale ciliate, cufundate într-o masă gelatinoasă
care acoperă creasta pe toată întinderea sa, ca o cupolă. În fiecare ampulă se găsește câte o
creastă ampulară.
În utriculă și în saculă se află, de asemenea, câte o proeminență masculă sau pată
auditivă, formată din celule epiteliale de susţinere, iar printre ele sunt celule senzoriale ciliate,
acoperite de o substanță gelatinoasă, membrana otolitică, care conține numeroase granulații
calcaroase numite otolite; otolitele nu se întalnesc la crestele auditive.
Baza celulelor senzoriale din crestele ampulare și din macule este înconjurată de
terminațiile nervoase, care sunt dendritele neuronilor din ganglionul Scarpa: axionii acestor
neuroni formează rădăcina vestibulară a nervului acusticovestibular. Unele fibre ale acestei
rădăcini ajung la nucleii vestibulari din bulbul rahidian și punte, iar altele merg la cerebel.